Opunându-mă somnului (2)


Azi-noapte, niște cuvinte s-au împrăștiat cu zgomot de pe un raft al bibliotecii. Fiindu-mi foarte teamă de întuneric și prea bine în pat, am uitat zgomotul și spaima la locul lor. Dimineață, imaginea cuvintelor împrăștiate pe parchet mi-au amintit de teama și de zgomotul de azi-noapte.

Privesc la toată acea imagine din fața mea încercând să refac filmul căderii și gândul deslușitor al acestuia. Cuvintele nu par a fi așezate cu noimă, sunt căzute alandala, lipsite de orice melancolie. Umflate de plâns, unele mutilate de tăceri, palme, spinări, dinți, sânge, plămâni, oase, țipete, paturi, spitale, ibrice, căni, cruci, dezamăgiri, fotografii, nopți, nu tu zbor, nu tu iubire, nu tu muzică, nu tu culori, nu tu zâmbet, nu tu aer, nu tu timp, nu tu cer, nu tu mama, nu tu, nu eu… nicio floare, nicio frunză, niciun strop de ploaie.

Pipăi cuvintele îndoite de dureri crâncene, îngrămădite în palma mea vie…. ce să fac? Unde să le pun? Să le sap o groapă? Să le repun pe raft?

Simt gust amar de neputință până la un moment dat când privirea ridată de îngrijorare se întinde până sus, sus, pe ultimul raft. Răspunsul e gata, știu: strecor între filele unui jurnal (alt jurnal) cuvintele care au căzut! De exemplu: la pagina cu titlul Zborvoi strecura cu blândețe cuvântul nori, iar la pagina cu Liniștevoi alătura căni și ibrice, pentru Muzici – nopți, pentru Mama – lipesc pe pagină culori; pentru Tuiubire, pentru Durerizori, pentru Poze amintiri, palme și dezamăgiri… și tot așa, până la ultimul cuvânt.

Jurnalul s-a rotunjit, durduliu s-a deformat ca ierbarul făcut în copilărie – acum chiar nu mai încape nimic în el. Mi-a mai rămas un singur cuvânt, cel mai mic, cel mai prăpădit, cel mai răsfoit – eu.
Înțeleg imediat subtila ironie a sorți și prin urmare m-am pus la ronțăit întrebări: Ce să fac cu eu? Ce să fac cu mine? În ce spațiu să mă îndes, să mă înghesui, sau ce corespondent să îmi găsesc? Unde oare, sau de cine/cum să mă lipesc?

Nu am izbutit să găsesc nimic pentru mine.

Voi rămân chiar aici pe marginea asta, nu e grabă nu e nimic în neregulă. Eu. Nimic mai simplu. Cu mine printre cuvintele de acum și celelalte care vor urma, dând câte o pagină subțire din viața de zi cu zi, acoperindu-mă cu mormane de promisiuni oarbe, cavități, rădăcini, găuri zburătoare prin care mi se va scurge viața cu degetele ei răsfirate.

Acum mă îmbrac în cămașa de noapte puțin uzată care îmi provoacă alergii din pricina decolteului și a imprimeului, îmi strâng coastele pe lângă brațele și mă bag în pat respirând în liniște ori de câte ori vreau. Eu cu mine sau fără eu, plină de vânătăi și mai singură ca niciodată, dar nu e grabă nu e nimic în neregulă, îmi vorbesc despre orice, știu că acesta este timpul – simplu, cuvânt scris de mână, dictando, pe hârtie sugativă cu cerneală roșie – eu. Și nu mă întreb nimic important pentru că nu știu să îmi vorbesc despre lucruri importante, însă vorbesc, pot să vorbesc despre lucruri complicat de simple, pot să vorbesc despre cele mai însemnate nimicuri, iar despre nimicuri neînsemnate mi-aș putea vorbi ani întregi. Pot chiar să îmi dau sfaturi. Aș putea să încerc, totuși, să îmi vorbesc despre iubire, dar m-aș minți. Și nu vreau asta. Nici despre fericire nu știu mare lucru, ci doar din auzite. Nici despre dezamăgire nu îmi voi spune nimic, nici despre moarte, relații, căderi. Succes? Nici nu știu ce gust are. Lucrurile despre care pot să vorbesc cu mine sunt acelea pentru care nu mai sunt pregătită să îmi vorbesc.

timpul începe să curgă murind spre miezul nopții dându-mi de veste că nu a vrut nimic în schimb de la mine, ci mi-a umplut doar stiloul cu sânge, schilodindu-mi neînsemnatul monolog. Aa, și mi-a împrumutat câteva semne de pe cadranul lui colțuros cu ideea de a-mi duce la sfârșit dizertația strivită ca pe-o muscă de-un far fierbinte.

Bine, zic. acum sper să pot adormi într-o dispariție mută, într-un vis în care să mă uit – într-un cerc alb al imposibilului -, așa cum m-am uitat atunci, dar nu mai țin bine minte când… (se pare că degeaba mă uit, dacă mereu o să uit, uitându-mă).

Ce frumos dispar în culmea autenticului… somnul vine grăbit cu o compresă rece pe frunte, iar cămașa de noapte îmi zdrelește gleznele subțiri cu orașele ei mari, imprimate cu noapte bună!

YouTube

Reclame