Ce tăcere e asta?

Linistea-din-port- cuprinde-casuta-scunda-watercolor-Jurnal-Noiembrie-my-painting-wp

Liniștea din port cuprinde căsuța scundă – watercolor – (my painting)

Am câteva vise de vânzare, vise bune, despre păsări și arbori. E adevărat, sunt vise la mâna a doua, dar le dau ieftin. În caz că exista interes pentru schimb de vise, sunt deschisă și pentru asta, dar visele trebuie să fie neapărat visate într-o încăpere fără oglinzi sau ferestre.
Într-un pumn voi avea câteva semințe de mar pe care le voi strecura în buzunarul celui care îmi va cumpăra cele mai frumoase vise – astfel el se va îndrăgosti de mine și nu mă va mai putea uita niciodată. Și mai ales trebuie să ignor oamenii ce mi se vor strecura în gând, ca niște picături reci de zăpadă topită ce se preling pe sub gulerul gros al paltonului după ce bulgarele rătăcit al unui copil neastâmpărat te-a lovit trezindu-te din reveria trista a unei plimbări solitare în miez de iarna. Și-atunci, pentru câteva secunde, dacă ești foarte norocos: poate chiar zeci de secunde, vei fi (din nou) pur.

Eu îl simt, așa cum probabil pojghița de gheata simte cursul râului, chiar dacă acesta nu se vede de pe mal, chiar dacă pe cei ce pășesc pe ea nu îi interesează că există viață dedesubt. Dar dacă tu nu vei auzi nimic, înseamnă că nu există încă suficientă căldură dinafară dar nici suficientă forță dinauntru pentru a topi gheata groasă, țesută de păianjenii cu gheare și colți de țurțuri.

Pentru că sunt atât de multe de scris, pentru că sunt și mai multe de fapt, pentru că sunt multe în general și timpul e scurt, în fine, pentru că trebuie odată și-odată început de undeva, m-am gândit să stabilesc priorități. Ce ar fi de împărțit cu mine în cuvinte, dincolo de ce împart cu mine în senzații, impresii, trăiri, emoții, etc? Ce merită efortul de a spulbera farmecul privirii pierdute și a gândului necenzurat și nefinisat în schimbul privirii ațintite în monitor și al gândului metamorfozat în gramatica îngrijită?
Întrebări?

Mă surprind ascultând diverse conversații și gândindu-mă: dialogurile acestea ar merita redate, cu cât mai multa acuratețe posibilă. Pentru ca oamenii continuă să mă surprindă și amuze în cele mai profunde și neașteptate moduri. Apoi mă surprind țesând gânduri și filozofări pe marginea a ce citesc. Și iar aș vrea să le scriu.

Nu în ultimul rând mă observ pe mine, exercițiu însușit de curând și nestăpânit încă suficient. Și totuși – fascinant. Până la urmă nu mi-ar trebui decât puțină disciplină. Poate voi reuși să mi-o impun fără să transform acest scris în ceva artificial, impus, compulsiv. De multe ori trăiesc acest sentiment. De multe ori îmi este teamă că nu îl mai găsesc când mă întorc acasă. Deși îl port în fiecare clipă și îl simt permanent în peregrinările zilnice, gândurile mele îi palpează așteptarea la fiecare revenire în mine. Pătrund în casă și arunc priviri speriate. E tot acolo, în același colț al unei camere închipuite. S-a așezat în acel loc parcă de când lumea. Și-a ales un colț al lui, la câteva gesturi de cer, de cerul ce răzbate prin fereastra gândurilor. Tăcut, discret, își păstrează umbra pe fotoliul din colț, ascunzându-și chipul în spatele cuvintelor. Respir ușurată când îl regăsesc în același colț al înțelesurilor. Chiar dacă uneori îmi ține cuvintele captive și nu le lasă să țâșnească înfometate.

Am câteva vise de vânzare, vise bune…

YouTube