Amăgire stoică

Mana neagră a visului – watercolor – (my painting)

încălzesc pământul
după pofta inimii dar
nu sunt în stare să mă desprind de această casă putredă
la intrare are un puț negru ca un tunel vertical
ies din el bezne ce-mi îngăduie uneori să-ntrevăd
tot mai adânc
urzeala deasă a viselor mele

dar mai mult
sunt sătulă de morți
ei refuză să m-asculte
așa că îi las în pace o vreme
preocupați de moartea lor
chiar refuz să-mi amintesc de ei
iar morții
probabil
sunt la rândul lor plictisiți de toată tulburarea mea

eu
care-i dau înainte
zi de zi
merg acolo
cobor acolo
privesc unde cred eu că se află chipurile lor
din care-nmuguresc zilnic flori veștede
florile de ieri și-alaltăieri
de-acum veștede
ți-am spus
și sporovăiesc așa
poezii lungi pe dinafară
visele mele triste
libertățile mele imaginare
cumpănirile mele de sub picioare
dându-mi slăbiciunile-n vileag

ei tac

și-adeseori mă-ntreb
ce-i cu atâta elocință
am obosit de toată vorbăria mea pioasă
de-acum înainte am să cad în largul meu somn
închipuindu-mi pământul
desfătând strigătele pietrelor
cuiele ruginite ale sicrielor
penele păsărilor prinse în noroiul de pe prima treaptă
sau mă voi ascunde în bucătărie
prilej de-amăgire
lângă fluturele încremenit
de după frigider
voi căuta în bâzâitul lui un țap ispășitor
de ce nu
fiecare aruncă vina pe ceva sau cineva

dacă mi s-ar da și mie putință
aș pune să fie dărâmată din temelii
această casă în care locuiesc gândurile ca pietrele
și răscruci de spaime
aș afunda-o adânc într-un lut cănit
într-un vuiet
în veci undeva
să sfârșească arzând

am ostenit ca drumul uscat
între gând și moarte
cu pleoapele-nchise
în ploaia aceasta
torențial de secetoasă
tăcută în cercul meu
c-un gest de extatică agonie
frunze-nlătur cu piciorul

YouTube