La răscruce cu toamna – acrylic, carton pânzat – (my painting)
Cauți, găsești, totul e bine. Dar cât poți să mai cauți? Până la urmă, trebuie să renunți, nu? Și apoi? Lucrul pentru care căutai, ce mai rămâne din el? Cum vei putea afla? Se pare că întotdeauna ne gândim la noi înșine când căutăm ceva pierdut, dar nu ne gândim prea mult la ce am pierdut, orice. Oricine nu poate fi găsit, fie că sunt niște chei lăsate undeva și uitate, doi oameni umblând pe un drum părăsit fără capăt, sau cineva care a dispărut în propria minte. Dar dacă asta și-au dorit ei dintotdeauna? Să nu fie găsiți. Nici mie nu îmi place să fiu găsită. Poate că ascund acest lucru foarte bine, dar nu e în regulă ce las în urmă. Apoi, cred că sunt singura persoana pe care o cunosc și care chiar mă place. Am avut întotdeauna dreptate în privința unui singur lucru: știu că voi muri în momentul în care m-aș pierde conștient. Din acest motiv continui să merg chiar dacă nu mai pot. Trebuie măcar să încerc, deși asta înseamnă să nu trec linia, parametri stabiliți de destin. Întrebarea este: pot aduce aceste bariere înapoi în caz de eșec? sau ar fi prea târziu? Dar uite-l aici. Acel sentiment de groază. Se întâmplă doar atunci când întreci o limită care nici măcar nu știai că există. Poate groaza asta e un lucru bun. După tot, când realizezi că ai întrecut o limită, înseamnă că încă mai aveai una.
Când toate limitele sunt în spatele tău, în față vei avea doar întuneric.
𝐍𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞˚ 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.