Curajul drămuit

Singuratati-my-photo-Jurnal-Noiembrie-wp

Singurătăți – (my photo)

Mă gândesc la ziua în care ne-am întâlnit.
Presupun că ai venit cu avionul. Poate tu ai fost primul care a ajuns în zona de securitate.
Nu aveai intenția să rămâi, aveai doar 24 de ore de acoperire, pentru că familia te aștepta. Așa că nu a trebuit să închiriezi o mașină. Nu ai mai fost niciodată în orașul meu, totul era nou pentru tine.

– Cum trăiesc oamenii aici?
– Nu există trăire, ci doar existență.

Dacă oamenii nu pot găsi liniștea, există un motiv.

Ai ajuns azi-dimineață, așa că străzile erau pustii. Ai sunat pe cineva? Te-ai îngrijorat? Te pregăteai mental pentru seara ce vine. Lucrul ce nu mi-l pot imagina este că noi, nu ne-am întâlnit și nici nu ne-am văzut vreodată. Tu te gândești că va fi o noapte banală. Eu, nu.

Anul acesta nu a fost ziua mea. Nu am putut să adorm. Oricum, e o zi pe care o detest. În fiecare an, de ziua mea, am un vis, mereu același vis: mă duc într-o stație de autobuz. Aștept autobuzul care merge la gară. Întotdeauna sunt îngrijorată că voi întârzia. Trenul pleacă din stație. Simt că adorm, dar trebuie să găsesc pe cineva, înainte ca trenul să oprească. Trenul trece printr-o stație, încă 9 au mai rămas. Trebui să îl găsesc. Și apoi mă trezesc.

La anul voi avea exact același vis. Numai că acum doi ani în urmă am trecut de două stații de tren. Nu te întreba cum de știu, pur și simplu știu că mai rămăseseră 8 stații de mers. Peste un an 7, peste altul, 6. Fiecare zi de naștere, cu una mai puțin. Așa ar trebui, doar că am început să uit. Uitarea e un bilet la o suferință inevitabilă.