Nepenthe

Pornind într-o căutare – (my photo)

când își văzuse ultima dată umbra
în perioada începuturilor sale
poetul se distingea printr-o poezie erotică naiv-sentimentală
își simțea în palme trupul din care se descânta
incontestabil
iar pașii
culorile se schimbau

din acest motiv s-a mutat la altă fereastră
poate alt spațiul îl va răsplăti în compensație
cinismul său era numai aparent
o mască prin care trăda moartea
simulând-o

simbolurile fanteziste îi erau extrem de amănunțite
fantastic realiste
decorurile și făpturile dezvăluite
din unghiuri neașteptate
ajungeau până la nuanța imperceptibilă
magnifică
dar poetul se amăgea și credea în ele
precum o cortina de teatru mișcată

iluziile toate veneau prin ceață
se țeseau din materiale străvezii
își schimbau mereu conturele
se împrăștiau ca norii
atunci și poetul intra-n ceața lunii
iar materialitățile nu mai prezentau siguranță
mișcătoare și înșelătoare cum erau
până și ideile pure
râvnitele lor spirale
aveau aceeași consistență inconsistentă
relevată-n tonuri barbiene

poetul mințea
desfășurând ca niște eșarfe
himerele
și tot el era acela care și le risipea la sfârșit
arătându-și chipul chinuit de o trează durere

poetul nu dispare niciodată

∗

Copacul

– de Ion Barbu

Hipnotizat de-adânca și limpedea lumină
A bolților destinse deasupra lui, ar vrea
Să sfarme zenitul, și-nnebunit, să bea,
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.
Nici valurile nopții, nici umedă perdea
De nouri nu-i gonește imagina senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea…
Dar când augusta toamnă din nou îl înfășoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod îmbelșugat,
Atunci, intrând în simpla, obșteasca armonie
Cu tot ce-l limitează și-l leagă împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.