Rotund

Existența unui început își ițește făptura fragilă prin crăpăturile aspre ale cosmosului.

Alunec subțire și mai în adânc, respirând din bobul rotund cu aer.

Gândurile nu se lovesc de nimic și de nimeni, spațiile nu mai au ecou, cuvintele nu se mai satură de pieptănătura amintirilor, iar eu atârn în vasta singurătate a cerului, alcătuită din uitări și atenuări de un albastru spălăcit.
Un adagio se prelinge pe umerii rotunzi ai lunii, stelele, ca niște coconi transparenți își țin respirația în spirale nisipoase de lumină. Și încă mai aud în tâmpla stângă râsul tău dospind de secrete, clipele cu formele și culorile lor parfumate, mâinile noastre reci cu vene albastre, muzicile în care ne-am odihnit răsuflările, camera mea cu cele două uși, umbra trupului tău liniștit care stă în picioare la marginea patului meu uriaș, toamna cu ploile ambalate în celofan, fereastra cu visuri aromate din ceașca cu ceai Anotimpurile, gândurile cu sunetele dilatate în timp… toate zvâcnesc în cuvinte lipicioase pe cerul gurii,

toate urcă spre mine
iată-mă-s
am ajuns
am ajuns atât de adânc
în înalt
în nedefinit

Umbrele continentelor las dâre grele prin crăpăturile vieții, schimbând mereu și mereu și mereu răsăriturile. Zumzetul cosmic și-a găsit culcuș în amarul inimii, dar nu mai dau atenție nici măcar respirației mele care o fi rămas pe marginea unui pat de spital sau pe buza unei căni cu apă, în vreun colț de batistă zdrențuită, cine știe, poate peste pleoapele tale adormite, ori pe firul bolovănos al căderii în gol, poate că vizitează locuri necunoscute cu fel și fel de cuvinte mâncate pe întuneric. Dar cine-ar putea acum să le mai înghită pe toate? Ce bine este că nu ne mai consumam porțiile obligatorii de oxigen cu cel mai zdrobitor argument: Respiră!

Uneori, viața îmi pare ca o veșnică bâjbâială, o împrăștiere, cu toate acestea tinde grațioasă spre mine, împodobită în somptuoase brocarturi ale spiritului, atrasă fiind de acest centru în jurul căruia descriu mișcări eliptice și-ndepărtate, jelindu-mi cu însuflețire existența atâtor abisuri.
Îmi imaginez că tăiem luna în felii confiate, înfigându-ne dinții în cuvinte casante și dulci, îmi imaginez nopțile sufletelor noastre cu spinările încovoiate înainte de vreme, explodând în embolii cosmice pe la marginea lumii. Umbrele încep să dispară, simt că mă pierd treptat-treptat, până voi ajunge să devin vie, să trăiesc, să respir prin exterior, cu gâtul întins spre viață, ca spre un jug imens, fără urmă de tristețe și fără amintiri, cu toată masivitatea unei vieți simple – simțite cu mânuțele copilăriei care mototolesc rochia înflorată a mamei -, cu toată iubirea dorită și neîmplinită, cu toate slăbiciunile, muzicile și culorile, cu toate cuvintele și toate singurătățile mele publice.

începutul s-a născut
plecând
soarele adoarme în asfințitul pe care-l zăresc fără să-l am
cometele-trestii se sting în tot felul de întâmplări
în tot felul de constelații întunecate

visele plutesc prin noaptea profundă ca pe o câmpie umedă și lugubră
nu voi avea tot timpul din lume pentru a aștepta măcar unu-napoi
curând voi plonja din nou spre pământ
dureros
mă-nfășor
cu părul în vânt
pe firul subțire-al clepsidrei
și mai în adânc
ca o plecare-ntr-o doară
exod
pentr-o ultima gură de aer
din bobul rotund

YouTube

Reclame

Oglinda (1975) – film de Andrei Tarkovski

1975, Andrei Tarkovsky

Oglinda – secvență din film |Image source


Director: Andrei Tarkovsky (as Andrey Tarkovskiy)
Writers: Aleksandr Misharin (as A. Misharin), Andrei Tarkovsky (as Andrey Tarkovskiy)
Stars: Margarita Terekhova, Filipp Yankovskiy, Ignat Daniltsev | See full cast & crew » | source7146

Poster: Oglinda Zerkalo (1975)

După ce am vizionat Andrei Rubliov (1966), Călăuza (1979), Sacrificiul (1986) și Nostalgia (1983), astăzi, s-a prăbușit peste mine măreția timpului, frământările vieții și liniștea morții privite în Oglinda lui Andrei Tarkovski.

Oglinda este ocazia favorabilă a filmului ca să bată viața. Oglinda este momentul de film din realitate, este artă, este sculptură în timp!

MV5BNzM1NGUwZDktYWJhMy00M2ExLWE5MTEtMTZkMjNlY2U4NTVkXkEyXkFqcGdeQXVyMjU0MjU2MjI@._V1_

Poster: Oglinda Zerkalo (1975)

acf5f9590027455509de91cb19ed3f4c

Andrei Arsenyevich Tarkovsky – (Rusia, 1932 – Franța, 1986). Cauza decesului: cancer pulmonar – avea 54 de ani. Cariera regizorului se limitează la șapte filme și câteva scurt-metraje – în 27 de ani. A jucat un rol în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film – dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time. |Image source

Oglinda este o confesiune, este:

Filmul acesta, și-a propus să reconstituie viețile oamenilor pe care i-am iubit și pe care i-am cunoscut bine. Am dorit să spun povestea suferinței pe care o trăiește un om atunci când simte că nu-i poate răsplăti pe cei dragi din familia sa pentru tot ceea ce ei i-au dăruit. Acest om simte că nu i-a iubit îndeajuns și această idee îl chinuie și nu îl lasă să trăiască.

– Andrei Tarkovski

Există o secvență în film în care copilul stă de vorbă cu bunica lui, poate cu mama, nu știm, e o bătrână din familia lui.

Zerkalo_1220644620_1975

Femeia îi spune copilului să citească dintr-un carnețel de la o anumită pagină și doar pasajele subliniate cu creionul roșu. Nu se știe dacă femeia aceea e mortă sau e vie, dacă este doar o amintire sau e din realitatea acelui moment al copilului. Nu știi care e poziția ei în timp.

Zerkalo_1220644635_1975

Pe masa lucioasă, este o cană cu ceai rusesc – fierbinte.

Zerkalo_1220644625_1975

Femeia dispare. Dispare și cana cu ceai.

Zerkalo_1220644631_1975

Pe masă rămâne o pată rotundă de condens. Apoi imaginea/ cadrul se apropie foarte mult de acea pată, și pata începe să se micșoreze puțin câte puțin, până dispare, realizând în acest fel iluzia timpului. Asta înseamnă artă, aceasta este tipul de arhitectură a timpului (o străfulgerare a minții mele cu imagini din Inception… ), asta înseamnă emoție, acesta este momentul când sufletul tresare – nu vei mai avea cum să uiți.

Sursa imaginilor

Muzica: Eduard Artemiev și J.S. Bach (Patimile după Ioan), G.B. Pergolesi, Henry Purcell


YouTube

Am descoperit un articol interesant:

Timpul regăsit

Zerkalo / Oglinda

de Marian Rădulescu

     Proiectul Oglinzii (al patrulea lung-metraj al lui Tarkovski, ce ocupă un rol central – atât numeric cât și estetic – în filmografia sa) a fost intitulat – provizoriu – Mărturisirea, apoi O zi luminoasă și este dedicat mamei sale (Maria Vișniakova) – care se joacă pe sine în film.

(…) După vreo 20 de variante provizorii de montaj, Tarkovski optează pentru o secvență-prolog ce nu are, aparent, nimic în comun cu filmul: într-un mini-documentar științific un tânăr (un adolescent licean la o școală tehnologică) este vindecat de logopatie prin hipnoză și, la capătul ședinței de bioenergie, va rosti – așa cum l-a instruit medicul bio-energetician – „tare și clar, liber și degajat, fără teamă față de propria-i voce: Pot vorbi!”

Tot ceea ce urmează – un flux de amintiri ale personajului principal, Alexei (Oleg Iankovski), gânduri colorate de imaginație despre casa părintească, părinți și actuala familie, ce intră într-un dialog plin de meandre (datorită unui îndelung repaus la pat, cauzat de boală) – pare a sugera relativitatea prezentului și importanța memoriei, a istoriei precum și ecoul lor în veșnicie. Toate personajele (și, prin extensie, întreaga societate sovietică, aflată încă sub „hipnoza” totalitară a partidului unic) par, la rândul lor, să sufere de aceeași problemă a dificultății (a imposibilității chiar) de a „articula” (nu atât sunetele în cuvinte, ca tânărul din prolog, ci faptele de viață), de a se exprima liber. Fiecare personaj se împleticește în felul cum se exprimă în viață și tânjește după o „restaurare” a propriului „limbaj”.

Cum se regăsește publicul în Oglinda? O spune – cu aleasă reverență – unul din spectatorii filmului, într-un articol (apărut la gazeta de perete a unei Academii de Științe) reprodus de Tarkovski în Sculpting in Time:

„Este un film despre Om, despre tine, despre tatăl tău, despre bunicul tău, despre omul care va trăi după tine și care este tot „Tu”. Despre Omul care trăiește pe Pământ, este o parte a Pământului, iar Pământul este o parte a lui; despre faptul că omul, prin viața sa, răspunde în fața trecutului și a viitorului. Acest film trebuie pur și simplu privit, așa cum ascultăm muzica lui Bach și versurile lui Arseni Tarkovski. Trebuie privit așa cum privim stelele, marea, așa cum admirăm un peisaj. Aici nu există nici o logică matematică, ea nu poate explica ce este Omul și în ce constă sensul vieții lui.”

Versurile poetului Arseni Tarkovski (tatăl regizorului) punctează din când în când fluxul de amintiri și trăiri ale personajului, conturând ideea că „nemuritor e totul, nemuritori sunt toți”, că „toți stăm la aceeași masă: Copii, neveste, străbunici și eu”.

Pentru a aprecia filmele lui Tarkovski – și Oglinda în mod special – este nevoie, e-adevărat, de o sensibilitate aparte. Este necesară activarea conexiunilor (tainice, personale) cu amintirile cele mai dragi – din copilărie până în clipa morții. Nu mai puțin adevărat este că – oricât ar părea de greu de acceptat – Tarkovski nu e regizor „elitist”, iar filmele sale – dacă știm cum să ne apropiem de ele – se adresează tuturor și fiecărui spectator în parte. Și aceasta pentru că păstrăm cu toții, în colțurile nevăzute ale sufletelor, imagini și chipuri dragi, regrete și vise pe care opera tarkovskiană le reflectă în mii de nuanțe. Dar această punte se produce doar atunci când avem dispoziția necesară pentru întâlnirea cu ea (fiindcă nu e ușor lucru să te descotorosești de prejudecăți, de poncife și de cenușiul cotidian), spre a ne regăsi acolo negreșit. Că Oglinda – în opinia unora, cel mai dificil film al regizorului – nu este imposibil de deslușit (în ciuda multor conotații mai greu de descifrat) o arată și însemnările lui Tarkovski din Sculpting in Time, bazate pe corespondența bogată primită după premiera filmului în Rusia – mărturii ce consemnează atât „presa negativă”, cât și epistolele pline de admirație și bucurie.

Iată ce-i scria o femeie-maistru la o uzină din Novosibirsk:

”Timp de o săptămână am văzut filmul dumneavoastră de patru ori. Și nu mergeam numai ca să-l văd, ci ca, măcar pentru câteva ore, să trăiesc cu adevărat… Tot ce mă chinuie, tot ce nu îmi dă liniște, tot ce mă indignează, tot ce îmi face greață și ce mă sufocă, tot ce mă încălzește și mă luminează, tot ce îmi dă viață și tot ce mă distruge – pe toate acestea le-am văzut, ca într-o oglindă, în filmul dumneavoastră. Pentru prima oară în viața mea, filmul a devenit realitate – iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el.”

Iar o adolescentă (tot din Novosibirsk) îi scria:

„Știți, am impresia că sufletul meu are ceva comun cu al dumneavoastră. Este atât de minunat să știi că, totuși, există un om care ar putea să te înțeleagă, să te înțeleagă corect și până la capăt!”

O spectatoare din Gorki:

„Vă mulțumesc pentru Oglinda! Așa a fost și copilăria mea… Dar cum de ați știut? La fel erau vântul și furtuna. Galea, dă afară pisica! – striga mama… În cameră era întuneric… La fel se stingea lampa de gaz, umplând tot sufletul de sentimentul Așteptării mamei… Și ce frumos este redat în filmul dumneavoastră sentimentul trezirii conștiinței, al gândirii copilului!… Și, Doamne, cât e de adevărat! Căci, într-adevăr, nu cunoaștem adevăratul chip al mamelor noastre… Știți, în sala întunecoasă, privind spre pânza ecranului luminat de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viață nu m-am mai simțit singură.”

Încă de la „nașterea” sa, Oglinda avea să stârnească vii discuții. Se spune că, imediat după prima sa proiecție în avanpremieră, din 1974 (într-un cerc restrâns de cineaști), reacțiile celor ce fuseseră invitați de regizor au fost dintre cele mai aprinse. Controversele s-au prelungit mult „peste program”, iar femeia de serviciu, auzind cum oameni de specialitate – connoiseurs, critici, snobi – se contrazic între ei sau chiar se sfădesc din pricina sensului pe care filmul ar voi să-l transmită, ar fi afirmat ferm:

„Ia mai încetați cu cearta, că s-a făcut târziu de când vă tot contraziceți și ar fi cazul să mai plecați pe la casele voastre să fac și eu curățenie! Ce e așa de greu de priceput? Doar e vorba de un om care e pe patul de moarte – un om care se gândește la răul pe care l-a făcut în viață și nu știe cum să ceară iertare…”

Întrebat ce crede despre comentariul femeii, Tarkovski ar fi răspuns scurt: „Nu mai am nimic de adăugat.”

Timpul regăsit – Zerkalo / Oglinda – Marian Rădulescu

  • Monument – Andrei Tarkovsky at entrance of Gerasimov Institute of Cinematography – Russia
  • Andrei and Larisa Tarkovsky’s grave – Sainte-Geneviève-des-Bois Russian Cemetery – France

Identitate

Processed with VSCO with hb2 preset

Masca – 25 Iunie, 2017 – (my photo)


Cel acoperit cu o mască, cel care până de curând privea nemișcat o altă față cu mască aflată la un colț al străzii, în conversație cu un om fără mască, a întins mâna în cele din urmă și a salutat zâmbind. Apoi, omul neafectat, cel pur, cel veritabil, cel natural, a cotit spre stânga, la colțul altei străzi, de-a curmezișul aceleia pe care stătea. Cel care până de curând privea nemișcat o față fără mască, s-a îndepărtat în direcție opusă, dispărând printre umbre și lumini cu nuanțe albăstrii de sidef, într-o despărțire absolută și neobișnuită. Numai atunci mi-am dat seama că pe stradă se mai afla și altcineva decât felinarele aprinse; era, dincolo de locul luminat de ele, un alt om fără mască, fără umbră, mut, ocult; era, privea în dreptul meu plin de nimic, distant, anonim, exilat și straniu. Distanța dintre noi era luminată de un fascicul de groază și durere; era un felinar infinit sub care ne distingeam tulburători și vagi.

Sunt masca identității mele sub care nu m-am recunoscut niciodată în ceilalți și în nimeni. Sunt masca sub care nimeni n-a înțeles că este vorba tot de mine; așa cum nimeni nu va ști că există pe această lume și mascați neafectați, puri, veritabili, naturali.
Alături de mine trăiește mereu altcineva, care în fond sunt tot eu. Sunt egalul meu, fără să îmi semăn. Trec, adeseori, pe lângă mine, însă nu mă bănui. Mă încred în mine – m-am crezut întotdeauna. Trăiesc aievea cu mine însămi chiar dacă inima mea rătăcește pe undeva departe – deși bate atât de aproape. M-am găsit. Înseamnă că nu mai e loc pentru nimic.

Și totuși, dacă nu sunt pregătită să fiu?