Moartea – culoarea era doar ea – 𝐍𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞˚

Theos – acrylic, pânză – (my painting)

Pe latura întunecată a unui vis circular,
într-o cameră zugrăvită în alb și negru,
m-am întâlnit cu Moartea;
culoarea era doar ea.
Am bătut la ușă,
mi-a deschis
aproape copilă,
Moartea m-a invitat înăuntru.
Mi-a arătat o rochie
neagră,
agățată pe un umeraș.
De undeva,
de pe alt umeraș scoate o altă rochie
albă
și mi-a zis
mișcând ușor faldurile celor două rochii:
– Uneori este prea mult alb,
alteori este prea mult negru,
cel mai adesea se vedea doar gri.
Apoi a dat drumul din mână rochiilor.
acestea au căzut,
cută peste cută,
– Și asta ești tu – mi-a mai zis
arătând cu degetul încovoiat
grămada de falduri neînsuflețite.
Priveam îngrozită rochia albă
mototolită pe podea
acoperită de cealaltă.
Aproape plutind s-a îndreptat
spre pe un scaun roșu, foarte înalt –
fiind și singura culoare din cameră.
Mă privea calm,
relaxată.
Nu înțelegeam cum poate vorbi atât de plastic
despre mine
când ea știa deja
că eu am murit,
așa cum
și ea a murit,
așa cum
au murit toate,
așa cum
cu toții murim.

Geamurile înfloriseră de tot,
pe la colțuri nu se mai vedea afară.
Aproape toți plecaseră deja,
era aproape sfârșit de decembrie.
Era frig crunt în cameră
și stăteam departe de tot,
de tot ce îmi putea oferi puțină căldură.
Aveam părul din ce în ce mai lung și mai negru,
cu firul extrem de gros și de tare.
Habar nu avea ce-o să facă mai departe.
– Vino, mi-a zis Moartea.
M-a băgat sub mantia ei subțire ca o cârpă de praf
și, la lumina chioară a becului
care atârna din tavanul crăpat după zeci de mii de ani de indiferență,
mi-a arătat dinții ei nefiresc de albi
deschiși într-un zâmbet
din care mi-a fost greu să deslușesc vreun fir de viață.
Era un fel de abur,
o ceață care îmi încărca pieptul cu resturi de funii
lăsându-mă tot mai puțin și mai rar să respir.
Îmi așteptam răcnetul din gâtlej ca să îmi umple gura,
dar și el se ascundea în străfundul sufletului.
Respiram rar.
Moartea molfăia la niște resturi din viața mea personală.
Eu tânjind după boarea unui guri de aer.
Mi-am amintit de puloverul de mohair desenat cu fluturi.
Imaginația desena teritorii necunoscute,
mă agățam destul de ferm de lucrul acesta
dar un simplu tremur de bărbie m-a desprins…
camera era sufocată de o respirație necunoscută.
Moartea băgase și ea de seamă.
– La mulți ani, mi-a șoptit.