Rugați-vă să nu vă crească aripi – de Octavian Paler – Fascinația relativului

Oenothera-Jurnal-Noiembrie-my-photo-wp

Verbascum densiflorum – (my photo)

,,Unii îi învinuiesc pe pictorii impresioniști că s-au oprit la experiența optică, la ceea ce se vede. Și, desigur, în principiu așa stau lucrurile. Am putea spune chiar că acești pictori n-au văzut decât sărbătoarea din natură, așa cum Don Juan n-a văzut din viață decât plăcerea. Ei nu sunt niște cerebrali persecutați de Idee, ci niște înfometați de ,,impresii”. Fug după impresii ca Don Juan din femeie în femeie. Privindu-le peisajele, simți cum aluneci de la un timp într-un fel de somnolență însorită, în care singura adevărată este clipă care moare după ce strălucește.
Niciun om nu și-ar intitula, probabil, opera ,,Afrodita la amiază” sau ,,Afrodita dimineața”, după cum n-ar fi conceput să construiască de cincisprezece ori Parthenonul, pe când Monet pictează aceleași căpițe de fân, la diferite ore din zi , și aceeași fațadă a catedralei din Rouen, aproape din același unghi, dar la alte ore. Pentru artistul grec, Afrodita, ieșind din mare, vrea să iasă și din timp. Ea surâde, sigură că frumusețea ei va fi eternă. În schimb, pictorul impresionist vrea să smulgă numai adevărul unui moment. El a renunțat să mai caute absolutul și vrea să epuizeze domeniul posibilului, cum ar zice Pindar, povestindu-ne totul despre clipă.Ea a și zburat până ce a ajuns s-o surprindă, lăsând cuibul gol?! Nu-i nimic. Va picta clipa următoare. Acest pictor sedus de imediat aleargă din clipă în clipă, convins că timpul nu este decât suma clipelor, aș cum Don Juan e convins că iubirea nu este decât suma tuturor nopților de dragoste posibile. Nu ne scăldăm de două ori în același râu, zicea Heraclit. Impresionismul adaugă: nu vedem niciodată aceeași floare sau același trup, chiar dacă ne așezăm în același punct pentru a le picta din nou.
Se prea poate că acest mod de a privi natura, sfărâmată în clipe și transformată în peisaj duminical, să fie un mod de a renunța s-o înțelegem în favoarea plăcerii de a ne încânta de reflexele ei. Preocupați de lăcomia or, pictorii impresioniști nu și-au potolit, poate, decât foamea lor. Și poate că acest prezent perpetuu al impresionismului este un prezent discutabil. De altminteri, asemănați, la început, cu o pisică umblând pe clapele unui pian sau cu o maimuță care a reușit să pună laba pe o oală de culori, pentru că, mai târziu, să-și facă o intrare triumfală în muzee, impresioniști au stârnit, întocmai ca Don Juan, reacții contradictorii. El nu poate cuceri fără să trădeze, presărându-și drumul cu victorii abandonate. Așa ceva, când nu irită, încântă sau împinge la delimitări. Nici una din cele ,,o mie trei” victime ale lui Don Juan nu reprezintă iubirea. Fiecare dintre ele reprezintă doar o parte trecătoare a iubirii. Tot astfel, nici una din cele cincisprezece fațade ale catedralei din Rouen pictate de Monet nu reprezintă catedrala. Reprezintă doar un moment al ei. În ,,seriile” lui Monet, cifra la care se oprește pictorul este arbitrală, ca și la Don Juan. Ceea ce contează este, de fapt, enumerarea.
Dar, dacă se opresc la ceea ce ,,se vede”, impresioniștii știu, cel puțin, să se bucure. În plus, ei au candoarea sau orgoliul de a dori să pătrundă în etern prin poarta cea mai vulnerabilă. Privindu-le tablourile, ne-am putea întreba dacă nu cumva fascinația absolutului este una din marile noastre erori: dacă nu cumva toate nenorocirile au început din ziua când, renunțând să prețuiască binele posibil, omul a dorit binele absolut.
Poate, gândesc astfel fiindcă nu-i pot însoți prea departe pe cei care spun că viața nu merită să fie trăită pentru că nu e eternă. La un moment dat mă opresc și zic: singura mea șansă este să nu risipesc puținul pe care-l am.
Mi se pare, de aceea, că le putem reproșa impresioniștilor orice, însă nu lăcomia lor. Pe urmele lui Don Juan, pictorul impresionist pare convins că nimic nu e mai prețios decât efemerul; el așează clipa pe altarul gol al eternității, cu riscul de a ne arăta că în timp ce cucerim această clipă am și pierdut-o. Dar merită, probabil, să ne amintim din când în când ce-i spunea odată Elisabeth Barrett Browning lui Robert Browning: ,,Dacă nu m-aș fi găsit în cutare zi, la cutare oră, în fața cutărei case, eternitatea n-ar fi avut loc pentru noi.”

– ,,Rugați-vă să nu vă crească aripi” de Octavian Paler – [pagina 251]