Ciuma – de Albert Camus

Ciuma-A.Camus-jurnal-noiembrie-wp

An apariție: 2018
Autor: Albert Camus
Categoria: Literatura Universală
Colecție: Seria de autor Albert Camus
Editura: POLIROM
Nr. pagini: 293
Traducător: Eta Wexler, Marin Preda
(my photo)

,,Există o boală mai grea decât toate bolile, sugerează Albert Camus în romanul Ciuma. Este viața însăși. Iar omul, oricât de mult s-ar strădui, nu-i poate găsi leacul pentru că nici nu există vreunul. Totul poate fi rezumat într-un cuvânt: absurd. Lumea e absurdă. Viața umană e absurdă.”

Toată acțiunea se petrece în orașul Oran, începând cu moartea, inițial neieșită din comun, a unor șobolani care, în cele din urmă, începe să stârnească panică. Numărul de șobolani creștea exponențial, mai ales spre periferia orașului, unde mizeria stătea la loc de cinste.

Personajele cărții – doctorul Rieux, ziaristul Rambert și toți ceilalți, Grand, Cottard, Tarrou – sunt oarecum greu de imaginat. Figurile lor, deși prezente, par să alunece asemenea unor umbre prelungi pe lângă ziduri, pe străzile lipsite de vegetație ale Oranului. Camus insistă mai degrabă asupra relațiilor care se nasc și se consolidează între aceste personaje în contextul ciumei.

,,Concetățenii noștri semănau în această privință cu toată lumea, se gândeau la ei înșiși, altfel spus erau umaniști: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îți spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna, și din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc și umaniștii cei dintâi, pentru că nu și-au luat măsuri de precauție. Concetățenii noștri nu erau mai vinovați decât alții, ei uitau să mai fie modești, atâta tot, și credeau că totul mai era posibil pentru ei, ceea ce presupunea că flagelurile nu erau posibile. Ei continuau să facă afaceri, proiectau călătorii și aveau păreri. Cum să se fi gândit ei la ciuma care suprimă viitorul, deplasările și discuțiile? Ei se credeau liberi și nimeni nu va fi vreodată liber atâta timp cât există flageluri.”

Comunitatea este unul dintre eroii principali ai cărții. Izolată de lume, aceasta trece pas cu pas printr-o serie de transformări profunde, ca urmare a expunerii la o situație absurdă ­– oamenii suferă și mor fără a reuși să găsească vreun sens în suferință sau în moarte. Exilați în propriul oraș și în propriile case, ei uită să mai zâmbească și se rătăcesc, îndepărtându-se de iubire fără a se apropia de nimic, suprimându-și propriile valori. „Trebuie s-o spunem, ciuma răpise tuturor puterea iubirii și chiar a prieteniei”, notează la un moment dat autorul. Înconjurați de moarte, în deplină singurătate, oamenilor nu le mai rămâne decât să-și pună întrebări existențiale, dacă mai pot.

,,Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele când îți cad în cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Și totuși, ciume și războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți.”

Temele din Ciuma sunt aceleași ca și în alte scrieri ale lui Camus. Sărăcia, de exemplu. În Oran, chiar și după izolarea orașului față de restul lumii, în condițiile în care moartea atârnă în egală măsură asupra oricărui cetățean, inegalitățile sociale rămân. Unii fac foamea, în timp ce altora nu le lipsesc lucrurile de bază. Camus militează aici pentru implicare socială, aceasta fiind calea prin care, în opinia sa, individul poate găsi dacă nu fericirea, cel puțin o frântură de împlinire. Eroii camusieni încearcă să se salveze prin intermediul implicării, al împlinirii datoriei civice, prin sacrificiu de sine.

,,Măsurile nu erau draconice și se părea că se făcuseră multe concesii din dorința de a nu neliniști opinia publică. Prima parte a deciziei anunța într-adevăr câteva cazuri de febră pernicioasă, despre care nu se putea încă spune dacă era contagioasă, își făcuseră apariția în Oran. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca să dea într-adevăr motive de neliniște și nu încăpea nicio îndoiala că populația o să știe să-și păstreze sângele rece. Totuși, și dintr-o prudență care putea fi înțeleasă de toată lumea, prefectura lua câteva măsuri preventive.”

Romanul este despre sens sau, mai bine spus, despre absența lui, despre neputință, despre disperare, despre neîncredere, despre incertitudine, despre întrebări fără răspunsuri satisfăcătoare, despre pierderea iubirii, despre golul care umple ființa umană atunci când acesteia nu-i mai rămâne nimic exterior de care să se agațe.

După atâtea morți de animale urmează și o moarte de om, care îl alarmează oarecum pe medicul din oraș, domnul Rieux, a cărui soție era plecata la un tratament într-o stațiune montană. Încep să moară tot mai mulți oameni, caracteristicile predominante fiind ganglionii de pe piele și febra pe care bolnavii le suportau cu greu. Din dorința de a păstra totuși calmul societății, i s-a interzis doctorului dezvăluirea bolii din pricina căreia oamenii mureau în număr tot mai mare. Într-un final, numărul îngrijorător de morți face ca boala să iasă la iveala și să se ordone intrarea în carantina a orașului, care este practic rupt de orice legătură cu exteriorul. Era un amalgam total, o nebunie de nedescris, oamenii făceau lucruri pe care până atunci le considerau banale, poate, sau, în orice caz, lipsite de importanță. Lumina senină a cerului, razele soarelui, susurul ploii sau al picăturilor de roua. Li se părea că totul le transmite un mesaj, teama de a rămâne singuri, fie pe lumea asta, fie pe cea a morții, îi făcea să caute sprijin și refugiu în orice lucru pe care până atunci nu-l văzuseră. Persoane cărora până atunci Dumnezeu li se părea lipsit de importanță, ajunseseră să se roage și să se închine pentru a scăpa de chin. Numeroasele situații de criză îi făceau pe oameni să conștientizeze, poate, greșeli făcute când nu se așteptau să treacă vreodată printr-o asemenea tragedie.

,,Îl examinase pe bătrân și acum stătea în mijlocul acestei sufragerii mizere. Da, îi era frică. Știa că în acest cartier chiar, vreo zece bolnavi îl vor aștepta a doua zi dimineață, chirciți peste ganglionii lor inflamați. Numai în două sau trei cazuri incizia ganglionilor adusese o ameliorare. Dar pe cei mai mulți îi aștepta spitalul și el știa ce înseamnă spitalul pentru cei săraci. ’Nu vreau să se facă experiențe pe el’, îi spusese soția unuia dintre bolnavi. Nu s-ar face experiențe pe el, ar muri și atâta tot. Măsurile luate erau insuficiente, asta era clar! Cât despre sălile ‘special amenajate’ le știa: două pavilioane din care fuseseră mutați în grabă ceilalți bolnavi, cu ferestrele lor cu crăpături astupate, înconjurate de un cordon sanitar. Dacă epidemia nu se oprea de la sine, n-avea să fie învinsă prin măsurile imaginate de administrație.”

În tot acest timp, cel mai important lucru este faptul că individualismul de până atunci este învins instinctiv de sentimentul de recunoaștere a unui efort comun, a unei lupte duse împreună pentru supraviețuire. Dorința de a învinge ciuma devine țelul comun al locuitorilor din Oran. Chiar și reprezentantul biserici care, inițial îi îndeamnă pe oameni să accepte boala ca pe o mustrare pentru toate relele pe care le face omul, se transformă în cele din urmă în combatant al epidemiei. Oameni care își fac curaj să intre în acest joc al morții, în cele din urmă ajung să moară, răpuși de inamic. Rieux are grijă ca, în final, să accentueze ceea ce i-a determinat pe toți să învingă boala – teama de singurătate, teama că dacă vor supraviețui nu vor mai avea cu cine să împartă bucuriile vieții.

„Aici, părintele Paneloux evocă înalta figură a episcopului Belzunce, în timpul ciumei din Marsilia. El reaminti că, spre sfârșitul epidemiei, episcopul, după ce făcuse tot ceea ce trebuia să facă, crezând că nu mai exista nici un remediu, se încuie cu provizii în casa lui, pe care o înconjură cu ziduri; că locuitorii, al căror idol era, printr-o răsturnare a sentimentelor, așa cum se întâmplă în excesele suferinței, se supărară pe el, îi înconjurară casa de cadavre ca să-l contamineze și zvârliră chiar trupuri peste ziduri, ca să fie și mai siguri c-o să piară. Astfel episcopul, într-o slăbiciune de ultimă clipă, crezuse că se poate izola în mijlocul unei lumi a morții, și morții îi cădeau în cap din cer. Tot așa și noi trebuie să ne convingem că nu există insulă în mijlocul ciumei. Nu, nu există cale de mijloc. Trebuie să admitem ceea ce pare de neadmis pentru că trebuie să alegem între a-l urî pe Dumnezeu sau a-l iubi. Și cine ar îndrăzni să aleagă ura împotriva lui Dumnezeu?”

 (p. 218)

Doctorul Rieux, personajul principal al acestei cărți, este rămas singur în acest oraș, soția sa având probleme de sănătate și fiind trimisa pentru tratament într-o stațiune montană, trebuie să facă față situației tensionate ce stăpânește Oranul. Oamenii de aici sunt plictisiți, singura lor preocupare fiind afacerile. Încetul cu încetul, oamenii încep să moara, însă statisticile nu sunt inițial îngrijorătoare. Ajunse la ordinul sutelor de morți, orașul este închis, fiind declarata oficial ciuma. Doctorul Rieux se împrietenește cu Cottard, cel pe care îl salvase în urma încercării de a se spânzura, apoi cu Grand, un angajat al Primăriei, preocupat de marea să lucrare, o fraza în care cuvintele se schimba de pe o zi pe alta, Rambert, jurnalistul captiv în acest oraș, venit din Paris pentru a face un reportaj, însă îndurerat acum de lipsa soției sale și de incapacitatea acestuia de a ajuns la ea, Castel, un doctor bătrân, care încearcă să facă rost de serul necesar împotriva acestei epidemii cumplite, Tarrou, prietenul său cel mai bun, care este străpuns și el de ciumă în finalul cărții. Când epidemia ia sfârșit, oamenii petrec și se bucură, deși despărțirea de cei dragi este cât se poate de dureroasa.

Orașul își pierde tradițiile, inițial morții erau îngropați în funcție de sex, femeile într-o parte, și bărbații în altă parte, însă datorită repeziciuni cu care aceasta boală se derula, morții erau aruncați unii peste alții, fără niciun ritual de înmormântare, ca mai apoi să fie duși la crematoriu în vagoanele tramvaielor. Despărțirea se făcea acum simțită, soții, amanții, copiii, mamele, resimțeau cel mai bine acest sentiment și își doreau ca totul să se termine cât mai repede. Deși aceasta epidemie a încetat, doctorul Rieux atrage atenția în finalul cărții ca ea poate oricând reveni, este impregnată în toate lucrurile din jurul nostru.

Ciuma are valoare simbolică. O sugerează chiar mottoul cărții, un citat din Daniel Defoe: „Poți tot atât de bine să înfățișezi un fel de întemnițare prin altul, cum poți să înfățișezi orice lucru care există cu adevărat prin ceva care nu există.”

Ciuma e un flagel care se poate repeta în viața noastră sub măști sau forme diverse: nu doar boli, ci și regimuri politice sau orice rău care afectează viața umană. Romanul poate fi citit ca expresie a războiului sau a oricărui factor distructiv al echilibrului umanității, îndemnând oamenii la lupta și victorie. După retragerea inițială într-o singurătate meditativă, ce pare a sugera caracterul unic și solitar al disperării umane, prin eforturile unor personaje importante comunitatea se reunește treptat, în încercarea de a face față împreună situației disperate.

,,Ascultând, într-adevăr, strigătele de bucurie nestăpânită care urcau dinspre oraș, Rieux își amintea că bucuria este mereu amenințată. Căci el știa un lucru pe care această mulțime cuprinsă de bucurie îl ignora și care poate fi citit în cărți, că bacilul ciumei nu moare și nu dispare vreodată, că el poate să stea zeci de ani adormit în mobile și rufărie, că el așteaptă cu răbdare în odăi, în pivnițe, în lăzi, în batiste și în hârțoage și că poate să vină o zi când, spre nenorocirea și învățătura oamenilor, ciuma își va trezi șobolanii și-i va trimite să moară într-o cetate fericită.”

Ciuma este o carte despre ceea ce poate însemna solidaritatea umană și despre felul în care omul își conștientizează propria condiție în situații de viață aparent incontrolabile. Poți să vezi în ea schimbări de atitudini, de destine umane, de mentalități; și toate astea pentru că acei oameni au reușit să facă împreună ceva – să câștige lupta cu moartea.

Provizoriu?