Două de spiritualitate

,,În căutarea Armoniei” (2005)

,,Purtătorul de cuvinte” (2013)

de Ioan Gyuri Pascu

În loc de Prefață

Fiecare dintre noi se caută pe sine într-un mod cu totul personal. Dar, de multe ori, concluziile la care ajungem sunt asemănătoare. Ne trăim experiențele în cele mai diferite feluri cu putință, dar, adesea, lecțiile pe care le învățăm sunt foarte asemănătoare.
Am făcut această adunare de învățăminte trase de mine pe drumul anevoios al vieții pământești, căci le-am simțit folosul întru propria-mi creștere spirituală. M-am gândit apoi, că mulți alții și-ar putea regăsi propriile reflecții în aceste cuvinte, sporindu-și astfel curajul de a continua pe Cale.

,,În căutarea Armoniei” (2005)
Ilustrația grafică: Uca Maria Iov; Nicu Marcu; Alina Iulia Popescu
Editor: Daniela Pascu
Editura Cartea Daath, București

Ioan Gyuri Pascu-în căutarea armoniei-jurnal-noiembrie.jpg

Coperta cărții ,,În căutarea Armoniei” (2005) de Ioan Gyuri Pascu – (my photo)

Prima dată mi-a atras atenția titlul: ,,În căutarea Armoniei, codexul căutărilor (re)găsite – articol pe care l-am găsit aici – ,,Colțul Cultural”  – un Jurnal cu totul special. Al doilea post, de pe același blog, ,,Purtătorul de cuvinte, cel ce înduioșează”, cu a doua carte a aceluiași autor – Ioan Gyuri Pascu ,,Purtătorul de cuvinte” (2013), un titlu plin de mister (adâncit apoi în paginile cărții), m-a convins definitiv să cumpăr ambele cărți pentru a le citi.

,,Purtătorul de cuvinte” (2013)
Ilustrație: Alexandra Carmen Ene – Sonjaline’s Art
Editor: Daniela Marin
Editura Cartea Daath, București

Cartea are în cuprins trei capitole:
Album 1 – din gânduri și de spații
Album 2 – natură și familie
Album 3 – poezii cântate

10.jpg

Coperta frumos ilustrată în imitație de pânză – (my photo)


Ar fi trebui să scriu vreo câteva zile ca să reușesc să adun, chiar și într-o grozavă neorânduială, ceea ce mi-au spus aceste două cărți…

,,Plus și minus sunt doar locuri din care să te întorci în centrul cercului.”

Dacă vrei ca timpul să fie un punct, nu ai decât să te muți într-o lume făcută din trepte trasate cu acul compasului. Așa:

,,Adevăratul timp e un punct care se numește ”acum”, înțepat de o infinitate de drepte care se numesc alegeri în viață.”

Alegorii, frumoase construcții vizuale, în care tot ce se așterne este chiar acolo unde trebuie. Atunci când:

,,Îndrăgostirea apare și dispare. Iubirea este.”

,,Iubirea adevărată n-are nevoie de răspuns. Își este suficientă sieși.”

Asta cu iubirea adevărată sună foarte frumos. Dar e nevoie de mai mult de atât. Și asta înseamnă multe. Și nu iese întotdeauna. Pe când:

,,Adevărul este un puzzle ce cuprinde adevărurile fiecăruia.”

Dedal-abstract-acrilic-carton panzat-jurnal-noiembrie.jpg

Dedal – abstract/acrilic/carton pânzat – (my painting)


Atelier

de Ioan Gyuri Pascu

Când scriu un cântec
pentru tine,
îmi pare că ieși din notele lui
ca o ploaie în culori
dansând Ritualul Armoniei al Contopirii.
Și cântecul meu te cuprinde.
E o performanță.
Închipuie-ți,
e ca și cum ai îmbrățișa
lumea fără contur a unei picturi impresioniste.

– ,,Purtătorul de cuvinte”, Album 1 – din gânduri și de spații

Midsummer Moonrise -Acrylic Painting-Jurnal Noiembrie.jpg

Luna trecută – acrilic/carton pânzat – (my painting)


Duminică la prânz

de Ioan Gyuri Pascu

În cafenea intră o fată frumoasă.
În mâna stângă ținea un trandafir galben.
Cu cea dreaptă, ține celularul la ureche:
,,Da, e ok aici… sunt numai eu…
Adică, mai e unu’, într-un colț…
Nu, se uită-n gol și bea cafea… și fumează… cred că-i depresiv.”
Poetul scoase atunci pixul
Și începu să scrie pe un șervețel:
,, În cafenea intră o fată frumoasă…”

– ,,Purtătorul de cuvinte – Album 1 – din gânduri și de spații”

 … era bolnav poetul. Își aducea aminte de tot felul de întâmplări. A fost rău bolnav – nu era gripă – iar în farmacii nu se găsea nimic. Poetul s-a ridicat încet de pe scaunul de pe care veghea, părăsind cu pași rari cafeneaua. S-a întors câteva minute mai târziu cu o cană de lut ciobită, cu desenul șters de timp, o cana în care pusese un trandafir galben. Fuma cu răbdare. ,,Se uita în gol și bea cafea…” Așa a învățat să doarmă, să mănânce, să uite.
Nu e mult de-atunci.

Curg râuri din cer, râuri eterne pe sub ferestrele tăcerii. Și poetul s-a făcut una cu dânsul. Iată:

Doi în unu

de Ioan Gyuri Pascu

Când plouă,
norii-și plâng
bucuria de-a hrăni pământul
și neputința de a fi Cerul.

– ,,Purtătorul de cuvinte – Album 2 – natură și familie”

intr-un tablou-watercolor-carton-jurnal-noiembrie

Într-un tablou – watercolor/carton – (my paiting)


Apoi, vede celălalt mal, visând că trăiește acolo, pe o altă Terră de lumină:

Balada bobului de om

de Ioan Gyuri Pascu

Sunt cerul pitit în flori
Și albul din ninsori
Nu am contur deloc
Sunt cântecul ud al ploii
Dar și scânteie iscată de foc

Sunt universul mic
Un infinit pitic
Nu am contur de loc
Plasmă nicicând aceeași
Copil al Luminii
Sunt și apă și foc
Sunt un bob divin
Și nul și gol și plin
Sunt o adiere fină
De lumină.

– ,,Purtătorul de cuvinte – Album 3 – poezii cântate”

Iar eu caut ceea ce de obicei nu am:

Te-am văzut într-un tablou, acum sunt sigură. Însă cum de-a putut să îmi vină ideea că te-am văzut înaintând spre mine, apoi trecând mai departe, în timp ce eu pășeam pe drumul meu și tu pe-al tău?
Fără să întorc capul, ți-am zărit chipul, mai departe și pentru totdeauna… Însângerez cuvintele și mă tot mir de zbor și de câtă plutire este totul.

drumul-watercolor-carton-jurnal-noiembrie

Drumul – watercolor/carton – (my painting)


Sub feluritele învelișuri abstracte, sub susurul Luminii, sufletul unei flori:

Viață

de Ioan Gyuri Pascu

Dis de dimineață
floarea se trezește
soarbe Lumina
apoi, lasă albina
să se așeze și să ia.
Ce minunat poem al Luminii,
Viața!
Floarea, de la soare
Albina, de la floare.

– ,,Purtătorul de cuvinte – Album 2 – natură și familie”

În vreme ce încerc să scap de urma împovărătoare a așteptării, doar poetul îngăduie pentru încă vreo câteva minute:

Voi aștepta

de Ioan Gyuri Pascu

Până când trup nu voi mai fi
eu voi aștepta
Până când timpul va pieri
eu voi aștepta
Până peste efemer
eu voi aștepta
Până când totul va fi Cer
eu voi aștepta
Până-n amurgul clipelor
eu voi aștepta
Până vom fi din nou doar zbor
eu voi aștepta
Până vom fi doar respirând
eu voi aștepta
Până vom fi doar gând din gând
eu voi aștepta
Până vom fi roua plânsă-n zori
eu voi aștepta
Până vom fi iar cântec și culori
Eu voi aștepta
Iubirea mea!

– ,,Purtătorul de cuvinte – Album 3 – poezii cântate”

in relief-watercolor-carton-jurnal-noiembrie

În relief – watercolor/carton – (my painting)


Doar inima unește În căutarea Armoniei, iar strigătul Purtătorului de cuvinte simte cum ,,în curând nu voi mai fi poet”. Regretul că nu s-a putut face una cu florile, întrebarea sfâșietoare adresată iubitei:

– De ce, draga mea,
Când ne privim cuprindem zarea?

sau atunci când:

Mii de păsări
În glas ne-nțeles cum îmi cuvântă.

Tata:

n-am apucat să ne spunem – unul altuia – ce ne doare.

Iar mama:

acuma stă și, mai mult, tace.

Gustul magiunului bunicii care l-a ajutat să poată conjuga verbele esențiale ale vieții la timpul inocent…

Ioan Gyuri Pascu explorează în inimă într-un mod absolut admirabil, scoate la lumină cu cea mai mare delicatețe interioarele Luminii, poleind fiecare creație cu trăiri de crisalidă:

Ce viață de trudă duce omida pentru a fi o clipă fluture!

Fluturele a sărutat floarea și-acum se odihnește, naște flori. 

…mici luntrii care ne ajută să navigăm pe fluviile prezentului continuu, mici unelte care ne ajută să curățăm acolo unde îngâmfarea a devenit nocivă. Și multe alte lucruri pe care puțini mai îndrăznesc să le scoată în relief atât de gentil și de respectuos.

Miezul problemei

de Ioan Gyuri Pascu

Obsedat de un rost în viață
Poți rata chiar rostul vieții.
Vorba ceea:
În goana lui după aur,
Alchimistul a ratat peisaju’!

– ,,Purtătorul de cuvinte, Album 1 – din gânduri și de spații”

Cine deține supremația? Ce este evidența? A cum este evidența? A vieții, a sufletului, a materiei? Răspunsul pe care l-am aflat mi-a plăcut teribil de mult.

Și răspunsul acesta mi-a plăcut.

– Cum observi că un om a evoluat spiritual?
– Nu observi. Simți bucuria de a-i sta în preajmă.

– ,,În căutarea Armoniei” (2005) de Ioan Gyuri Pascu


ioangyuripascu.wordpress.com001

Reclame

Emil Cioran – d. 21 iunie 1995, Paris

Cioran - Pe culmile disperarii-jurnal noiembrie.jpg

Emil Cioran – ,,Pe culmile disperării” – (my photo)
București: Humanitas, 2017
Ediția princeps a acestei cărți a apărut la Fundația pentru literatură și artă ,,Regele Carol al II-lea” în 1934. Edițiile ulterioare au apărut la Humanitas începând cu anul 1990.


Emil Cioran se naște, pe 8 aprilie 1911 la Rășinari, aflat la aproximativ 15 kilometri de Sibiu, care aparținea atunci Imperiului Austro-Ungar.

Un extras din Registrul Stării Civile arată că nașterea lui Emil, „fecior, ortodox“, este înregistrată câteva zile mai târziu, pe 15 aprilie. Părinții lui sunt preotul Emilian Cioran și Elvira Cioran, născută Comăniciu, originară dintr-o localitate de lângă Făgăraș „Matricula cununaților“, de la parohia ortodoxă din Veneția de Jos, localitatea de origine a mamei sale, consemnează căsătoria, din data de 12 noiembrie 1906, dintre Emilian Cioran, „teolog ortodox de 22 de ani din Rășinari“ și Elvira Comăniciu, în vârstă de 18 ani, din Veneția de Jos. Ambii se află la prima căsătorie. Familia se stabilește la Rășinari și are trei copii, Emil, Aurel și Virginia, iar tatăl e preot în sat și unul dintre cei mai respectați oameni din comunitate.

800px-Rasinari_Cioran.JPG

Casa din Răşinari (Sibiu), unde s-a născut Emil Cioran – wikipedia

Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

Ai mei, mama și tata: cu greu se pot imagina două ființe mai diferite. N-am reușit să împac în mine caracterele lor ireductibile. (…) Recunosc în mine caracterele tatei și mamei, mai ales pe al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică.

– Emil Cioran în „Caiete I (1957-1965)“

01

sursa foto

Povestea celui mai cunoscut „pesimist radical“, cum adesea a fost numit Emil Cioran, începe într-un peisaj idilic. „La Rășinari, Emil Cioran și fratele lui, Aurel, aveau voie să zburde. Protopopul (n.r. – tatăl celor doi băieți) îi lăsa să se joace cu toți copiii țăranilor. Se mai ruga să-i ia câte unul cu căruța. A fost un rai pentru ei acest Rășinari. Coasta Boacii o pomenește până la sfârșitul vieții“, își amintește, zâmbind, Eleonora Cioran (89 de ani), în apartamentul ei cochet din Sibiu, cu mobilă clasică și pe jos cu nelipsitele covoare românești țesute în război. Eleonora Cioran este soția lui Aurel Cioran, fratele scriitorului.

Cioran deslușește primele taine ale învățăturii la școala generală din satul natal, aceeași unde avea să învețe și Octavian Goga.

Banca în care a stat Emil Cioran la școală.jpg

Banca în care a stat Emil Cioran la școală – sursa

Banca sa ocupă astăzi un loc de onoare în școală, iar un catalog păstrat aici în original vorbește despre parcursul școlar al elevului Emil Cioran. La sfârșitul clasei a II-a, acesta a fost „deplin corespunzător“ la purtare morală, „foarte diligent“ la diligență și „distins“ la restul materiilor, respectiv religie și morală, citire, scrierea corectă, gramatică, aritmetică-geometrie, fizică-chimie, caligrafie, cântare, cunoștinţe economice și lucru de mână.

„Matricula“ din clasa a II-a, anul şcolar 1922-1923 FOTO Ramona Găină.jpg

„Matricula“ din clasa a II-a, anul şcolar 1922-1923 | FOTO Ramona Găină – sursa

De la Rășinari, Cioran merge mai departe la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu. Cioran a fost un elev silitor, cu rezultate dintre cele mai bune. Tânărul licean obține calificativele „foarte bine“ la religie, limba română, franceză, istorie, geografie, științe naturale și desen și „bine“ la germană, matematică, caligrafie, muzică și gimnastică, fiind declarat promovat cu media generală „foarte bine“. În Sibiu, stă în gazdă la o familie germană, pe actuala stradă a Mitropoliei, în centrul orașului, citește mult și duce dorul casei părintești.

Cioran în tinerețe FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran.jpg

Cioran în tinerețe FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran – sursa

De la Sibiu pleacă la 17 ani în Capitală, ca student al Facultății de Litere și Filosofie din cadrul Universității București, unde a fost coleg cu Constantin Noica și i-a avut profesori pe Tudor Vianu și pe Nae Ionescu. În ultimul an de studii publică articole în periodicele „Calendarul“, „Floarea de foc“, „Gândirea“, „Vremea“ și „Azi“.

646x404 (2)

Legitimaţia de student cu bursă la Berlin, oferită de Fundaţia „Humboldt“ | FOTO Arhivă Personală Eleonora Cioran – sursa

Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator ,,Noaptea cuțitelor lungi” (când regimul nazist a executat cel puțin 85 de oameni din motive politice). Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

646x404 (3)

Paşaportul lui Emil Cioran | FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran – sursa

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale:

N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele.

Emil Cioran.jpg

Emil Cioran alături de un prieten – sursa

Eleonora Cioran povestește:

„Nu i-a plăcut niciodată catedra. Avea formație de profesor de filosofie și a profesat un an de zile la Brașov, dar le spunea studenților să nu învețe, pentru că filosofia nu trebuie învățată, ci trebuie judecată. Numai un an de zile a fost profesor, spre deosebire de Constantin Noica, nașul nostru, care avea un simț didactic excepțional și fiecărui student sau tânăr care venea la el îi spunea cum să se pregătească, să învețe limba greacă, să învețe germana, pentru că «filosofie fără aceste limbi nu se poate face».”

Emil Cioran - _.jpg

Emil Cioran – foto por Sophie Bassouls (1977) – sursa

De altfel, se pare că Emil Cioran nu ezită să le povestească despre asta inclusiv prietenilor apropiați. Dovada este o scrisoare pe care i-o trimite bunul său prieten Mircea Eliade, scrisoare aflată în prezent, alături de o mare parte din corespondența filosofului, la Biblioteca Județeană Astra Sibiu – Colecții Speciale – Fond Manuscrise. Eliade îi scrie:

„Mă dezolează tristețea ta. Nu-i vorbă, nici eu n-am fost mai breaz; în ultimul timp, mă mistuie melancolia și mă ispitește tragedia. Dacă ai ști ce prostii sunt în stare să fac câteodată. Vreau uneori să lupt împotriva destinului meu – care după un răgaz de liniște, mă zvârle viclean într-o înfiorătoare tragedie. Nu-ți pot spune ce și cum. Să dea Dumnezeu să nu-mi pierd mințile, până la urmă. Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână, vreo bolnavă căreia să te dăruiești, vreun Hayden pe care să-l editezi? Mi s-a spus că Brașovul e stenic și viril. Nu te gândi că vei îmbătrâni acolo. Am impresia că oamenii pot îmbătrâni tot atât de stupid și la București. Ai să vii și tu aici! Apropo, e vorba să găsim de undeva bani mulți (un milion) ca să scoatem o revistă săptămânală politică și oarecum culturală de dreapta. Să scrii tu, eu, Țuțea, Sorin Pavel, Golopenția, Stahl, Noica și încă vreo doi. Ce spui? Tu și cu Țuțea m-ați scos din fire; mă voi face om politic în orele mele de somn și delir. E teribilă politica în România!“.

De altfel, cumnata scriitorului spune că Emil Cioran iubea foarte mult România chiar dacă, atunci când l-a cunoscut și locuia deja la Paris, vorbea în franceză.

 „Trecutul meu ar fi meritat ceva uitare.“ Prietenii lui Emil Cioran – Petre Țuțea și Mircea Eliade – au avut în tinerețe afinități față de Mișcarea Legionară. Cioran nu face excepție. De altfel, la 24 de ani, scrie „Schimbarea la față a României“, care l-a atras în categoria scriitorilor cu înclinații antisemite.

N-am iubit în viaţa asta decât trei locuri: Sibiul, Dresda şi Parisul.

– Emil Cioran într-o scrisoare către fratele său, Aurel Cioran

Mai târziu, sentimentele lui față de scrierile din 1935-1936 sunt contradictorii:

Când mă gândesc la unele izbucniri ale mele de altădată, rămân interzis, nu pricep. Ce nebunie! În orice caz, am tras ponoasele și învățămintele de rigoare. (…) numai că eram tânăr, orgolios și nebun, cuprins ca atâția alții de un soi de delir. Ideea că fac Istorie mă arunca în transă. Ce dobitoci am putut fi!

scrie Cioran într-una dintre „Scrisorile către cei de-acasă“.

Pe de altă parte, însă, în „Caiete I (1957-1965)“, notează:

„Mă gândesc la «greșelile» mele din trecut și nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinerețea în picioare – ceea ce nu vreau cu nici un chip“.

De altfel, dorința lui Cioran de a face uitate rătăcirile din tinerețe este subiectul unui schimb înverșunat de scrisori cu criticul literar Dan C. Mihăilescu în 1991. Acesta povestește „cum l-a pierdut pe Cioran“, în lucrarea „Despre Cioran și fascinația nebuniei“ (Editura Humanitas, 2010).

În capitolul „Cioran“ pentru primul volum al „Dicționarului Scriitorilor Români“, Dan C. Mihăilescu a punctat, în câteva linii, „ceea ce Cioran dorea să elimine“, adică „excrescențele legio-naroide ale anilor ’30. Așa se face că, după orele senzaționale petrecute împreună în octombrie 1990 (n.r. – Dan C. Mihăilescu l-a vizitat pe Cioran la Paris), ireparabilul s-a produs. Cioran se va fi albit de furie citind prefața și mi-a expediat, pe adresa editurii, la 21 februarie 1991, următorul text, fără nicio formulă inițială de adresare, ci doar cu o linie orizontală, crâncen apăsată: «Nu veți ști niciodată în ce stare de disperare m-au aruncat unele dintre observațiile dvs. Cred că meritam mai mult. Cred că trecutul meu ar fi meritat ceva uitare».“ Atât.

Dan C. Mihăilescu îi răspunde cu o scrisoare în care îi atrage atenția lui Cioran că ar putea fi „atacat furibund pe tema «Schimbării la față a României».

,,Toată opera dumneavoastră va fi comprimată la cele câteva pastile de cianură hitleristă, alterofobă“.

Îl provoacă pe scriitor să explice, să contextualizeze, să iasă „cu pieptul gol la potecă“.

Inevitabil, după acest episod are loc despărțirea:

Am suferit ca un câine, dar nimeni, niciodată, nu mă va face să cred că am greșit

mărturisește Dan C. Mihăilescu.

La pas, pe Coasta Boacii FOTO ARHIVĂ PERSONALĂ ELEONORA CIORAN

La pas, pe Coasta Boacii FOTO arhiva personală Eleonora Cioran – sursa
„La Rășinari colindăm toată ziua pe străzi, pe câmpuri, prin păduri…“ Până la sfârșit, pădurile, câmpurile și Coasta Boacii au strălucit în negura gândurilor lui Cioran

În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie ,,Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii.

După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

În corespondența cu fratele său, Aurel, „Relu“, cum îi place să-l numească, nu a încetat să revină și să vorbească despre Rășinari, blestemat și minunat în același timp. Prietenului său Bucur Tincu i-a spus: „Rășinari este singurul loc pe care mi-ar plăcea să-l revăd cândva. Restul mi-a devenit cu totul străin. Singura, imaginea copilăriei noastre a supraviețuit naufragiului, dintre toate amintirile.“

Toate acestea, la care se adaugă angajamentele sale politice contestate, îl transformă într-un trădător în ochii românilor și, mai ales, în ochii sătenilor din Rășinari, care preferă să-l admire pe Octavian Goga, mândria satului.

Pamfil Șeicaru (ziarist român) vorbește, de altfel, deschis despre Cioran:

„Nu ne este, desigur, indiferentă atitudinea unui român care, izbutind să-și creeze un prestigiu literar, să obțină audiență elitei intelectuale franceze, accentuează renegarea prin insulte aduse neamului căruia, fatalitate biologică, ii aparține totuși. Eleganța stilului, rafinata cizelare a frazei nu sunt suficiente ca să acopere trivialitatea morală a atitudinii.“

Ruptura cu Rășinariul, odată cu intrarea la colegiu, a reprezentat un șoc pentru Cioran. Lungi nopți de insomnie, care nu-l vor părăsi niciodată, îl fac să cutreiere pe străzile Sibiului. Căuta deja ceea ce a pierdut și ce nu va mai regăsi nicicând: copilăria sa, lipsită de griji, viața fericită.

Totuși până la sfârșit nu a pierdut speranța că se va întoarce. Într-unul dintre ultimele interviuri, Aurel declara: „Când ne-am despărțit, în 1937, mi-a spus, înghițindu-și saliva, în tren: «Cine știe când ne vom revedea…» Și nu ne-am revăzut decât 40 de ani mai târziu, dar nu în țara noastră“. Întotdeauna și-a dorit să se întoarcă. În 1991, a fost pe punctul de a porni spre România.

Dar s-a îmbolnăvit și a trebuit să se întoarcă la spital. În acea ultimă perioadă, era în scaun cu rotile. Îi era teama că va vedea o realitate complet diferită dacă s-ar fi întors. Efectiv s-au produs multe schimbări; la Rășinari, compoziția socială este cu totul alta: aproape jumătate dintre locuitorii satului lucrează în oraș, ceea ce a determinat și o schimbare de mentalitate. Totul este diferit față de vremea când Cioran era adolescent.

„La Rășinari colindăm toată ziua pe străzi, pe câmpuri, prin păduri…”. Până la sfârșit, pădurile, câmpurile și Coasta Boacii au strălucit în negura gândurilor lui Cioran.

Cioran_in_Romania

 Emil M. Cioran young, in Romania (1947) – Photographer of Keyston agency/Getty Images before Rivarol Premium – sursa

În 1949, îi apare „Précis de décomposition“ (tradus în română „Tratat de descompunere“), prima sa carte în limba franceză, la prestigioasa Editură Gallimard, care va publica apoi majoritatea cărților sale. Volumul de debut în Franța îi aduce Premiul Rivarol, singurul de altfel pe care îl va primi, Cioran refuzând apoi toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

FOTO Photoland Corbis Images

FOTO Photoland Corbis Images – sursa

Amintirile Eleonorei Cioran despre „Luţ“

Eleonora Cioran, soția lui Aurel Cioran, fratele scriitorului, își amintește cu emoție despre „Emiluț“, „Luț“, cum îl alinta familia, un om excepțional care a rămas atașat de ei până în ultima clipă a vieții. L-a cunoscut când filosoful era deja stabilit la Paris, mai întâi prin convorbiri telefonice, cu greu apoi față-n față.

646x404 (1).jpg

Eleonora şi Emil Cioran, la prima întâlnire. În dreapta, Aurel Cioran | FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran – sursa

„Era un om deosebit prin modestia lui, care era incredibil de profundă. Era o perioadă când soțul meu, fratele lui, era bolnav, și mă aborda aproape zilnic. Avea o mare dragoste și o dăruire față de familie și de Aurel, fratele lui bolnav. De altfel, eu m-am și amuzat, pentru că a început să mă trateze și pe mine. I-am spus că am o hipertensiune arterială și el îmi trimitea și mie medicamente și îmi dădea indicații, deși asta era profesiunea mea (n.r. – Eleonora Cioran a fost medic de profesie). Asta demonstra devotamentul față de familie“, povestește cumnata scriitorului.

Prima întâlnire a Eleonorei Cioran cu scriitorul a fost o încântare. „După nu știu câte ore cu trenul, am coborât în gară la Paris. Aurel, cu totul alt temperament, până în ultimul moment nu s-a pregătit. În sfârșit, a coborât și ne aștepta un domn de statură mijlocie, cu haină trei sferturi, cu un chipiu, și, când s-au văzut, a zis Emil: «Servus, mă frate!» Se vedeau după 32 de ani, cred. A venit, m-a îmbrățișat pe mine și s-a uitat la cele trei bagaje ale noastre – erau numai trei – și a zis: «Au venit orientalii! Ce-ați putut avea în trei valize?». Era firesc: o valiză a lui Aurel, una a mea și una cu cadouri, cadouri din România pentru că noi valută nu aveam. De altfel, cred că s-a bucurat mai mult de aceste cadouri decât de orice altceva, deoarece erau țesături frumoase românești, fețe de masă românești care i-au încântat“, îmi amintește cu drag Eleonora Cioran.

627x0
Aurel Cioran (sus), în vizită la fratele lui bolnav |FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran – sursa

Acești doi frați, Emil cu Aurel, s-au iubit foarte mult, Emil considerându-l pe Aurel «fratele lui frumos».

– Eleonora Cioran, cumnata lui Emil Cioran

Aurel Cioran și soția lui au fost duși apoi la apartamentul scriitorului, de la etajul cinci al unui imobil, pe scări: un apartament foarte modest, dar foarte plăcut. De acolo, se vedea cerul Parisului. „Încăperea era atât de modestă… Ei nu se bucurau de obiecte din astea de artă. Pentru Emil, arta era covorul mamei, țesut la Rășinari, pentru că preoteasa a vrut să-l ajute pe protopop material, deoarece erau trei copii, și atunci a deschis un atelier de țesut covoare cu 16 muncitoare. Și dânsa era la fel de modestă, deși baroneasă de Comănici, nu a pregetat să muncească pentru familia ei. Ceea ce m-a impresionat: întotdeauna avea un buchet de flori și covorul, care îi creau o ambianță ca acasă“, descrie Eleonora Cioran locuința scriitorului.

Emil Cioran_11.jpg

Emil Cioran – sursa foto

I-a plimbat peste tot prin Paris, arătându-le imobilele cu semnificație istorică. Totuși, soții Aurel și Eleonora Cioran nu au putut fi cazați în locuința lui Emil Cioran, fiindcă era prea mică. Așa că filosoful a închiriat pentru musafirii lui un apartament foarte frumos de la o italiancă ce era plecată în Italia. „Ne-am simțit foarte bine. Ei veneau la noi pentru că noi aveam televizor. Pe ei acest capitol nu-i interesa în mod obișnuit, dar atunci veneau permanent, deoarece erau curioși de alegerile din Franța. Am prins aproape de fiecare dată alegerile“, rememorează astăzi Eleonora Cioran.

Cioran şi Securitatea

Eleonora Cioran își amintește astăzi cât de greu le-a fost să-l viziteze, prima dată, pe Cioran la Paris. Aproape că nu le venea să creadă că în sfârșit au primit aprobarea, după foarte multe încercări nereușite.

„Ca să putem ieși în Franța, a trebuit să merg în audiență la comandant, la colonelul Rotaru, care era foarte amabil, dar care îmi spunea: «Nu înțeleg de ce v-ați căsătorit cu un om așa în vârstă». Era de fapt o nepolitețe. Și i-am răspuns: «Pentru că am avut comunicare cu acest om». Tot Rotaru zice: «Dar dumneavoastră doriți să mergeți să-l vizitați pe Emil?». «Da, pentru acest motiv sunt la dumneavoastră în audiență, să vă rog să ne dați voie să mergem în vizită în Franța. Întotdeauna am fost respinși, și acum, cu ajutorul dumneavoastră, poate reușim să plecăm.» El a avut așa o ezitare, comandantul, și a zis: «Păi dacă vă dau drumul, nu vă mai întoarceți». Zic: «Sută la sută ne întoarcem, vă rog să aveți încredere în ceea ce spun eu. Pentru că, dacă nu ne dați voie să plecăm în vizită, cerem să plecăm definitiv». Și în felul acesta am reușit să ajungem la Paris, bineînțeles că toată lumea credea că cine știe ce serviciu am făcut, niciun fel de serviciu“, spune Eleonora Cioran.

De altfel, ea mărturisește că era urmărită pas cu pas: când se ducea până la spital, nu mai știe dacă mergeau în față sau înapoi. În orice caz, era foarte urmărită.

Întrebată dacă Securitatea l-a căutat în Franța pe Cioran, Eleonora Cioran spune că „tot timpul a fost vizitat și el îi primea pe toți românii, nu avea niciun secret. El avea ocazii să-și spună părerea și să laude țara noastră, pe români îi critica pentru că se ascundeau în spatele acestui spațiu mioritic în loc să lupte pentru România, îi păreau delăsători și nu erau luptători pentru țara asta a noastră“. Ea este convinsă că, întotdeauna, Securitatea l-a dorit pe Cioran înapoi acasă. „Au încercat tot timpul să-l facă să se întoarcă în țară și cred că de asta ne-au dat nouă drumul, să-l convingem să vină în țară, mai ales că el era atât de atașat de șara noastră“, mai spune Eleonora Cioran.

Iubirile și demonii lui Cioran

Deși și-a trăit mare parte din viață alături de o singură femeie, Cioran dovedește în scrisori și în „Caiete“ că poate iubi la fel de pătimaș cum scrie despre sinucidere, chiar și la 70 de ani. „Am fost un mare vânător de fuste!“, avea să declare el în martie 1993, cu puțin timp înainte să se îmbolnăvească de Alzheimer, față de Simone Boué, partenera lui de viață, și de Friedgard Thoma, iubirea lui de la maturitate, scrie Dan C. Mihăilescu, în volumul „Despre Cioran și fascinația nebuniei“. De altfel, el aducea frecvent în conversație, la ospețe în cercuri intime sau simandicoase, escapadele lui din tinerețe prin bordeluri.

40 de ani cu Simone Boué

lachambre.jpg

Simone Boué et Norbert Dodille, “Interview de Simone Boué par Norbert Dodille” dans Lectures de Cioran, Paris, L’Harmattan, 1997, p. 11-41 – sursa

Cea mai cunoscută relație a scriitorului rămâne cea cu Simone Boué, cea care, chiar dacă nu i-a fost niciodată soție în acte, i-a stat alături nu mai puțin de 40 de ani, până când Cioran a murit. Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, ne dezvăluie din ce i-a povestit Emil Cioran: „40 de ani au fost împreună. Simone Boué a fost prietena lui de-o viață. A cunoscut-o chiar la cantină, cu tava în mână. Se ducea să-și ia meniul și acolo a cunoscut-o. Au intrat în vorbă, s-au împrietenit și pe urmă au conviețuit până la sfârșitul vieții. Ea l-a îngrijit de fapt și l-a iubit.”

627x0 (2).jpg
Simone Boué, partenera lui Emil Cioran până la sfârșitul vieții scriitorului | FOTO Arhivă personală Eleonora Cioran – sursa

După o vizită în apartamentul celor doi din Paris, Wolfgang Kraus povestește în jurnalul lui, la data de 8 octombrie 1984:

,,Ieri, la orele 8, la Cioran și Simone, imensă bucurie. El, ca întotdeauna, cu chipul puțin zbârcit, dar tânăr, rapid, precis în mișcări, vânjos, rustic, părul alb ridicat, căzându-i parțial pe frunte. Ochii mari, albaștri, îi strălucesc veseli, umorul său te încălzește (…). Simone echilibrează totul, el emană mulțumirea unui om fericit. Cioran îi datorează infinit de multe“.

Pasiunea din toamna vieţii

646x404 (4).jpg

Prima fotografie trimisă de Friedgard Thoma lui Cioran | FOTO Friedgard Thoma – sursa

La 70  de ani, scriitorul avea să trăiască un alt fel de iubire, de-o profunzime şi intensitate rar întâlnite, cu o femeie mult mai tânără decât el.

„A mai avut o prietenă la bătrânețe, pe Friedgard Thoma, o femeie deosebită. Am cunoscut-o, a fost aici. A venit la Rășinari, pentru un colocviu, și s-a bucurat așa de mult că ne-am cunoscut, am stat mult de vorbă. O femeie foarte inteligentă. Prin corespondență s-au cunoscut, dar pe urmă s-au îndrăgostit unul de altul. Friedgard Thoma era o femeie de o inteligență și o cultură excepționale, preda filosofia la o facultate din Germania. Un episod romantic. Era mult mai tânără, drăguță, foarte drăguță, și caldă“,

şi-o aminteşte Eleonora Cioran pe cea care avea să-i tulbure bătrânețile cumnatului ei.

Cioran-si-Friedgard-Thoma.jpg

,,Blestemul său indispensabil”, așa a numit-o Emil Cioran pe femeia de care s-a îndrăgostit în amurgul vieții.

În 1981, la 70 de ani, filosoful avea o relație de câteva decenii bune cu Simone Boue, femeia cu care locuia la Paris. Friedgard Thoma avea 35 de ani, era doctorandă în filosofie și avea un copil. Tânăra a fost fascinată de scrierile lui Cioran, încă din 1979, când i-a descoperit opera.

,,În general, toate frazele lui aveau prospețimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabuuri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viață nu aveam habar”, avea să scrie Friedgard Thoma în cartea ,,Pentru nimic în lume”, în care a povestit relația cu filosoful.

Friedgard, care locuia la Koln şi pregătea o teză în filosofie, îi scrie şi îi mulţumeşte filosofului pentru tot ceea ce i-a oferit prin cărţile sale. Cioran îi răspune:

Dragă Doamnă Schulte-Thoma,

Cele mai bune mulțumiri pentru scrisoarea Dumneavoastră prietenoasă și – oare mi-e îngăduit să spun? – plină de căldură.

În scrisoare trimisă către tânăra de 35 de ani, Cioran îi atașează și numărul de telefon. Așa a început între cei doi o lungă relația epistolară care a condus la ”o îndrăgosteală din vorbe” , cum avea să mărturisească Friedgard mai târziu.

După ce s-au cunoscut prin intermediul scrisorilor, cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la Paris. Întâlnirea a fost povestită și descrisă de Friedgard în cartea ”Pentru nimic în lume”, scrisă după moartea filosofului.

”La intrarea hotelului, a sosit în zbor un bărbat fragil, cu un ciuf de păr cenușiu și ochi de aceeași culoare, parcă picat din lună, dar eu l-am reperat imediat. În ce mă privește m-am făcut foarte frumoasă: Mi-am pus o rochie neagră nu prea scurtă și deasupra un pardesiu de culoare deschisă. Cioran, care nu părea impresionat de înfățișarea mea, mi-a arătat imediat o casă vizavi de hotel, în care o prietenă de-a lui își luase cândva viața, incident pe care îl numea tragic”, a povestit Friedgard despre momentul primei întâlniri. În mansarda închiriată de Cioran, filosoful i-a pregătit tinerei cina.

,,Cât de mult am vorbit, nu-mi amintesc, cel puțin până la miezul nopții. Cioran insistă să mă conducă acasă. În fața hotelului, îmi sărută mâna dreaptă. Copleșită, îl îmbrățișez și îi ating obrajii cu ai mei”, mai povestește Friedgard.

Cei doi şi-au petrecut două zile împreună:

,,Vorbim împreună ca doi vechi prieteni, foarte intim. Îmi amintesc de duioșia lui. Îmi sărută urechea dreaptă. Mă tulbură. În dimineața următoare sună telefonul foarte devreme în camera mea de hotel. Cioran! Bâiguie ceva foarte tandru, dar nu mai știu ce a spus. Nu mi-a rămas în amintire decât faptul că m-a sunat atât de devreme”, a mai scris Friedgard.

Emil Cioran - photo Thoma F..jpg

Emil Cioran – Foto por Friedgard Thoma – sursa

,,În plimbările noastre pe străzi mă lua, când se ivea prilejul, de braț sau de mână, așa cum îmi imaginasem eu în glumă într-una din primele mele scrisori către el. Pe 21 iunie, am plecat după masă la Koln. O despărțire grea, zguduitoare, în Gara de Nord. Scăldată în lacrimi”, notează Friedgard.

Câteva săptămâni mai târziu, ,,Cioran mi-a spus la telefon tot ce poate fi mai frumos, din câte mi-a fost dat să aud:

,,Starea de a fi singur era religia mea. Și, într-adevăr, eu m-am simțit întotdeauna singur – firește, cu unele excepții: cea mai ciudată e cea de acum. Ați devenit centrul vieții mele, zeița unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire și nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în șir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, și chiar sunt, dar nu regret”.

,,Am cutreierat mult prin Paris, care devenise, datorită lui Cioran, un fel de patrie pentru mine. Cunoștea toate povestirile picante cu femei sau tot felul de cancanuri despre morți celebri. Locul de întâlnire la care reveneam cel mai des era Biserica St. Suplice, folosită ca grajd pentru cai pe vremea lui Napoleon. ”

– Friedgard Thoma, din volumul „Pentru nimic în lume“

Cioran s-a îndrăgostit nebunește de tânăra Friedgard și relația s-a transformat în una pasională. Relația epistolară a căpătat conotații erotice și, la 70 de ani, Cioran îi scria tinerei ca un adolescent înflăcărat.

,,Pentru nimic în lume” de Friedgard Thoma – Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul „Pentru nimic în lume  – O iubire a lui Cioran“, publicat în 2005 la EST – Samuel Tastet Éditeur

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme și atunci a început chinul. M-am gândit la Dumneavoastră și la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi… dacă nu v-ați fi împotrivit. V-am auzit suspinând și plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mințile. Am discutat prea mult și am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Ați fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinație „perversă” pe care mi-o stârnește trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înșel) că în dimineața asta aș fi mai puțin obsedat dacă ați fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaștem de la prima dumneavoastră scrisoare(…)”

,,De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la Dumneavoastră și nu mă pot gândi la nimic altceva. Aș vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele (…) Aș vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită și să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoașteți și îl îndrăgiți. (…) Tot ceea ce mă ține departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbușesc. Și totuși declinul meu datorită dumneavoastră îmi este necesar și nesperat.”

,,Vă mai amintiți de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineață nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viață nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înțeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face și mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine ați devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârși întâlnirea noastră.”

cioran-6

sursa

,,A sunat telefonul. Vreau să sper că ați sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărtată și atât de apropiată ca – pentru mine cel puțin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aș dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiție: să fim puși în același sicriu. Firește trebuie să fiți și Dumneavoastră de acord și să renunțați pe veci la liniște… Aș avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse.”

„Deși am iubit viața pătimaș, am găsit-o totuși lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am așternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentați pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o ființă le-a simți vreodată. Și totuși, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergență: frica teribilă că v-aș putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-ați fi plictisit”. Și e adevărat. În fapt, m-ați vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariția Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanțială, de neprevăzută și atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile și loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, știți doar, într-o anxietate continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniștii. Pur și simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilității mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteți blestemul meu indispensabil.”

– fragmente din scrisorile lui Cioran către Friedgard Thoma, extrase din volumul amintit.

Pe parcursul relației, Friedgard Thoma a ajuns să o cunoască și pe Simone, femeia oficială din viața filosofului. În cartea sa, iubita lui Cioran a descris și momentul întâlnirii cu Simone:

,,Nu numai Cioran, dar și eu tremuram la gândul întâlnirii mele cu Simone și dacă ne vom simți atrase una de alta o priveam pe Simone după ce ne-am îmbrățișat cu toții: o femeie foarte frumoasă, bronzată, înaltă, la vreo șaizeci de ani, elegantă, cu ochi căprui foarte calzi. Imediat m-a străfulgerat ceva.”

,,Nu am dorit de altfel să ridic la un nivel sexual relația noastră dar dacă totuși, aceasta s-a întâmplat, a fost și fiindcă Cioran căzuse de la început pradă unei asemenea obsesii încât eu am crezut că trebuie să-i vin în întâmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lăsat să înțeleagă fără echivoc că nu-l mai prețuiam din această pricină; dimpotrivă eram chiar furioasă că m-a pus în situația de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem să se întâmple… Așa încât a fost minunat că am putut-o cunoaște pe Simone și că fără a-l jigni pe Cioran, puteam avea și un motiv de a nu mai continua…”

– Friedgard Thoma, în cartea ,,Pentru nimic în lume”

După ce a cunoscut-o pe Simone, relația lui Friedgard a devenit mai mult una prietenească. Cei doi au continuat să-și scrie, însă Cioran a rămas până la finalul vieții alături de Simone. Ultima întâlnire dintre cei a avut loc când Cioran era deja bolnav, pe patul de spital.

„Fusese internat la spital unde i se operase piciorul rupt și i se pusese o tijă. Pentru că vrea mereu să se ridice trebuie legat la pat. Când mă vede, Cioran se saltă în sus în pat și mă privește fix, ca și când ar trebui să fixeze aparatul de fotografiat al lui Richard Averton. Pe urmă spune tare, clar și important, ba chiar patetic, în germană:

,,Am fost un mare vânător de fuste. (…) Ezităm între râs și plâns.”

– Friedgard Thoma, în cartea ”Pentru nimic în lume”

În vara anului 1994, cu un an înainte să moară, bolnav și imobilizat în cărucior, Cioran nu o mai recunoaște pe Friedgard. Se stinge în 1995 (21 iunie), la două zile după ziua de naștere a lui Friedgard.

5176977390_d56891d60f_b.jpg

Friedgard Thoma, Simone Boué, Cioran – foto Friedgard Thoma – sursa photo aici mai multe fotografii

”Friedgard Thoma cunoștea opera lui Cioran din 1979 și o admira. A vrut să cunoască și omul din spatele aforismelor și textelor insolente. E bine să eviți asemenea experiențe, persoana fizică este totdeauna sub autor. Citește-l, dar admiră-l de departe, e mai prudent. Vine la Paris și îl cunoaște. Se lasă prinsă de acest personaj, amuzant, erudit, paradoxal. Începe să observe și diferențele dintre imaginea pe care și-o cultiva și realitate. Cioran de fapt nu era însinguratul absolut, (cum ar fi fost, devreme ce trăia în mijlocul Parisului !?) așa cum părea din cărți. Era sociabil, îi plăcea viața, chiar dacă se plângea de ea tot timpul. Nu o disprețuia, cum dădea impresia. L-am cunoscut la Paris imediat după decembrie 89, deci zece ani mai târziu de întâlnirea lor. Mi-a făcut impresia unui bătrân ticăit și țăcănit, cu stereotipurile lui, (avea 80 de ani deja), puțin cabotin, jucând un rol pe care și-l scrisese singur. Voia să epateze, să nu treci indiferent pe lingă el, deși pretindea contrariul. Râdea mult, spunea și asculta anecdote, bârfe, zvonuri. Era curios, chiar indiscret, interesat de aspectele cele mai concrete al vieții cotidiene, de la prețuri, la salarii, apariții editoriale, tiraje, premii, biografii etc.”

– Stelian Tănase – sursa articol

La aniversarea zilei ei de naștere – la cafeneaua Procope (ce mai veche din Paris) din Saint-Germain-des-Prés, aproape de locuința lui Cioran din rue Odeon, la 19 iunie 1981 – Cioran – ca un adolescent ispitit de diavol – îi scrie bilețele pe șervețele. Postura ridicolă, îndrăzneață, a funcționat. Relația se încinge. Trecuseră doar 6 luni de la primul schimb de epistole. Plimbări prin Jardins Luxembourg, cărți împărtășite, monoloagele și exasperările lui, etc. Nu lipsește nimic din decorul și ingredientele unei veritabile povești de amor. Condiția lor însă ii contrazice. Cioran era de decenii semi/însurat cu Simone Boué, cum chiar el spune, și avea dublul vârstei ei, 70 de ani, n. 1911.

Părea trecătorilor bunicul ei, dar Cioran nu observa ridicolul situației. Probabil se imagina tânăr, nu se uita prea des în oglindă, nici în cartea de identitate. Femeia care îl însoțea, tânără, frumoasă, citită, era firește flatată de celebritatea însoțitorului ei, care, în plus, îi declara și că o iubește și e de de neînlocuit în viața lui. Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumătorul ei în meandrele filosofiei. Dar el a vrut să ajungă în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ca s-a și întâmplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma, la 14 mai 1981:

„Cele două zile intense cu Dumneavoastră mi-au fost prea aproape, sau Dumneavoastră mi-ați venit prea aproape. Sentimentul de a fi o păpușă nu-l puteam da jos de pe mine decât noaptea. Peste zi eram aproape speriată de felul Dumneavoastră neobișnuit pentru mine, de exaltarea cu care m-ați mânuit (…). Așadar, dragule: M-ați aruncat în imediatețea univocă a unei relații fizice, când eu voiam duplicitatea erotică a legăturii «spirituale».”

Mai târziu, când pasiunea s-a mai estompat, Cioran îi scrie:

„Totul ar fi perfect, din păcate am făcut o descoperire: am 77 de ani. Asta e într-adevăr prea mult. Sunt un ins terminat.”

5176317755_8783a697bf_b.jpg

Emil Cioran – com Friedgard Thoma – sursa

Știm această poveste înduioșătoare despre un bătrân îndrăgostit de o femeie tânără, dintr-o carte publicată de ea după moartea lui Cioran și a partenerei lui, Simone Boué. Gestul e cam indiscret și are ceva îndoielnic. Cred, că așa cum a fost flatată de plimbările prin Paris cu Cioran. A vrut să își facă cunoscută acesta idilă neobișnuită cu un scriitor celebru. Publicarea scrisorilor corespunde curiozității publicului. Pentru editori e o afacere, pentru autori la fel, plus notorietatea… Cioran nu apare prea bine, iese cam șifonat, ca un bătrân ridicol, prins de mrejele unei iubiri venită prea târziu. La o vârstă când alții se gândesc la locul de veci. Un episod straniu îl descrie pe Cioran într-o plimbare la cimitirul Montparnasse să îi arate propriul mormânt deja pregătit de devotata Simone Boué. Dar, distrat cum era, nu îl găsește.

Cioran către Friedgard:

Niciodată nu am vărsat atâtea lacrimi, fără cea mai mică posibilitate de a râde.

Cum era de așteptat Friedegard Thoma se întoarce la viața reală, iese din balonul de sticlă, din aerul artificial al acestei idile fără viitor pentru a-și întâlni iubitul adevărat, la Köln, cel cu care împarte într-adevăr viața. Cioran știe chiar de la ea și e resemnat, nici nu are încotro. Scrisorile lor se răresc, fără a înceta cu totul. Ne părea a mai avea să-și spună mare lucru sau să îi mai unească ceva. Și devotata Simone Boué știe despre legătura lor, dar acceptase situația.

Friedgard Thoma a găsit că e nimerit să publice scrisorile și să le comenteze într-o carte, scoțând astfel la lumină povestea ei ciudată cu Cioran.

Corespondența lui Emil Cioran cu Friedgard Thoma surprinde momentul limită când spiritul a toate negător descoperă afirmația și și-o asumă. ,,Pentru nimic în lume” e posibil pandant al lui ,,Mai presus de orice” – cartea unei scadențe sau a unei revelații când omul îi dă cu tifla geniului strigându-i în față: ,,Vezi că exist!”

Așadar alt Cioran. Un septuagenar adolescent îndrăgostit brusc de… viață.

Sorana Ţopa, iubita celor doi prieteni: Cioran şi Eliade

627x0 (3).jpgsursa

Sorana Țopa (1898-1986), actriță celebră în perioada interbelică și autoare dramatică, dar mai bine cunoscută și ca un „vulcan gata să erupă“, de o „genialitate senzuală“ și cu un „temperament clocotitor“, așa cum o descriau vocile epocii, a fost iubită de public și adorată, în privat, de cei doi prieteni: Mircea Eliade și Emil Cioran.

„Dna Sorana Țopa de la Teatrul Național“ era chiar mai mult de atât. Pentru Nae Ionescu, femeia tunsă bob, cu un contur perfect al buzelor, era, după Mihai Eminescu „cel mai mare dar pe care Iașiul l-a făcut culturii române“.

Or, în fața acestei femei cu nouă ani mai mare decât el, Mircea Eliade se pierde în toamna anului 1932. Nu peste mult timp, iubita sa va da viață personajului Cătălina din romanul „Noaptea de Sânziene“, pe care o descria drept „o femeie care și-ar jertfi nu numai cariera, ci și sănătatea, tinerețea, liniștea, ca să poată iubi așa cum visează ea, «arzând la alb»“.

Numai că dragostea pentru ea îl exasperează și, în timp ce e înnebunit după Sorana, Eliade se îndrăgostește de Nina, prietena sa, cea care îi va deveni soție. Relația lui Eliade cu actrița ia sfârșit la începutul verii anului 1933, într-o zi când Sorana se duce să-l viziteze pe Emil Cioran la Sibiu. El îi mărturisește atunci că prietenul său, Eliade, caută, de luni de zile, un pretext ca să se poată despărți de ea. Începe telenovela. Cioran e atât de impresionat de suferințele Soranei și indignat de cruzimea și inconștiența prietenului său, încât, de data asta, este el cel care se pierde în fața acestei „femei de o adâncime sufletească remarcabilă“.

Eliade își amintește mai târziu despre Cioran și ceea ce va deveni „a lor“ Sorana:

„Nu putea înțelege cum un om inteligent, care avusese norocul să fie iubit de o asemenea femeie, poate dori și provoca despărțirea. Singura explicație plauzibilă era inerția mea spirituală, incapacitatea mea de a accepta riscul unei pasiuni, la capătul căreia m-ar fi așteptat, poate, nebunia sau moartea; într-un cuvânt, mediocritatea și fățărnicia mea“.

Atunci, la Sibiu, se naște idila dintre Emil și Sorana.

Emil Cioran --.jpg

Emil Cioran – sursa

Tot atunci, o prietenie începe să scârțâie. Cioran îi ia partea Soranei și începe să-l atace pe Eliade în lucrările sale. Scrie articolul „Omul fără destin“, pe care Sorana, satisfăcută, îl recită teatral și concluzionează retoric: „Poate exista o parteneră mai bună pentru un scriitor?“. Eliade răspunde și el, într-un articol numit „Invitație la bărbăție“ și îi face o descriere dură în „Noaptea de Sânziene“. În același an, Emil Cioran pleacă pentru doi ani la Berlin, cu o bursă a Fundației „Alexander von Humboldt“. Relația sa cu Sorana se rupe treptat.

De teama Securității, Sorana arde cele 40 de scrisori pe care Cioran i le-a scris. Iar de la femeia fatală, cu 13 ani mai mare decât el, Sorana apare mai târziu în „Caietele“ lui drept – „țăranca asta care perora despre Neant (așa cum a numit-o Petre Țuțea). Mi-a inspirat întotdeauna o indispoziție atenuată de un fleac  de admirație“.

Regretă însă aceste jigniri. Dar nu vrea în continuare să o vadă, chiar și peste 30 de ani, când ea se află într-o vizită la Paris. „Mânie, furie, exasperare. Simt că n-am nimic să-i spun, că problemele ei nu mă interesează deloc, că e ridicol să reluăm divagațiile de-acum treizeci și cinci de ani și asta la Paris și în românește. Nu, nu și nu!“, nota, cu furie, Cioran în „Caiete“. În tot acest timp, cei doi prieteni, Mircea Eliade și Emil Cioran, se împăcaseră și erau mai prieteni ca niciodată.

Sorana-Topa

Sorana Topa | Biografia

La Emil Cioran, mai întâi a venit sfârșitul literar.

„Cincisprezece cărți, cincisprezece cadavre – cred că ajunge. În sfârșit, înțelepciunea. Nu-mi mai fac niciun plan, nu mai scriu un rând“, îi declară într-o scrisoare amantei sale de la maturitate, Friedgard Thoma, în august 1987. Dorința de a încheia parcursul literar o confirmă și în corespondența sa cu Dan C. Mihăilescu, la un an după.

„Avea să-mi scrie pe versiunea franceză din «Lacrimi și sfinți»”: «Pentru Dan C. Mihăilescu, felicitările mele pentru cartea dumneavoastră (n. r. – „Perspective eminesciene“) și o veste care vă va interesa: nu mai am chef să scriu».”

Emil Cioran _01.jpg

Ipohondria lui Cioran

Cioran se teme aproape toată viața de „ereditatea bolnavă“, de „arterioscleroza noastră de familie“. Suferă de ulcer duodenal, de infecții respiratorii frecvente, de o boală reumatismală, de hipertensiune, de insomnie, de hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, de oboseală cronică.

Emil Cioran – foto por Paola Agosti – sursa

Marta Petreu concluzionează, în volumul său „Despre bolile filosofilor“:

„Cioran este un suferind etern și etern exasperat că-și simte fără încetare trupul“. Îngrijorarea exagerată la cele mai mici semne de afecțiune, drumurile frecvente la medici și neîncrederea în ei îl califică în categoria ipohondrilor.

Ultimii ani din viață și-i petrece, însă, în uitare. Se îmbolnăvește de demența Alzheimer și este internat într-un spital mare din Paris. „La un moment dat, ne spune că el își pierde memoria și că nu-și mai aduce aminte o mulțime de lucruri.

627x0 (4).jpg

Eleonora Cioran | FOTO Arhivă persoanală –  sursa

,,A fost debutul bolii lui“, îşi aminteşte Eleonora Cioran, cumnata scriitorului. La Spitalul Broca, un centru renumit din Paris, ajunge datorită preşedintelui de atunci al Franţei, François Mitterrand.

„Mitterrand îl cunoștea îndeaproape pe Emil, pentru că ei făceau plimbări nocturne împreună – Mitterrand venind de la diferite spectacole și petreceri și Emil meditând noaptea. El suferea de insomnii încă de tânăr. Nu şi le putea stăpâni, deloc nu le putea trata“, povestește Eleonora Cioran.

Emil Cioran.jpg

Emil Cioran – sursa

,,Sunt doi ani de când nu mai fumez și șase luni de când n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacăze, de rozmarin, de cimbru, cum să-ți mai funcționeze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump mă costă sănătatea!”

– Emil Cioran în „Caiete I“

Emil_Cioran,_filósofo_y_escritor.jpg

”Emil Cioran” – Charcoal on studio paper – Arturo Espinosa – sursa

Simone Boué, partenera de viață a lui Cioran, îl vizitează zilnic, îl îngrijește și îi este alături până în ultima clipă. Ea îi povestește într-o scrisoare trimisă lui Friedgard Thoma, în august 1993, cum, în grădina căminului-spital Broca, Emil Cioran parcă mărșăluiește, calcă temeinic și repede. Încearcă să vorbească fără să-și poată găsi cuvintele. Apoi, subit, devine furios. „Mi-a spus de curând: «Cu tine orice dialog e imposibil!». Sau își lasă capul într-o parte, pradă unei tristeți care-mi sfâșie inima. Alteori, reușește să formuleze ceva foarte profund și cu totul neașteptat, aproape în maniera lui Cioran, cel de altădată“, notează Simone Boué.

Emil Cioran_.jpg

Emil Cioran – sursa

Sau, într-o altă scrisoare, către Wolfgang Kraus, editorul austriac al lui Cioran, de pe  2 martie 1994, cu un an și trei luni înainte de moartea scriitorului:

„E sfâșietor să-l văd cum se duce la porțile exterioare, cum le zgâlțâie, încercând disperat să le deschidă. Se poartă ca și cum n-ar ști unde se află – dar eu simt că înlăuntrul lui există voința de a-și șterge, de a-și anihila starea prezentă și lucrurile care-l înconjoară. Din când în când, în străfulgerări extraordinare, redevine el însuși – o izbucnire a vechii ironii devastatoare supraviețuind într-un sine devastat.”

Emil Cioran - painting.jpg

”El hombre de Cioran” – (óleo e tinta 150×150) – de Marta de Llamas – sursa

Se stinge în iunie 1995 la 84 de ani și este înmormântat în cimitirul Montparnasse, în mormântul știut – de data asta găsit. Îl va însoți și Simone  Boué, câțiva ani mai târziu, dispărută tragic, înecată în Atlantic, la puțin timp după ce terminat de transcris în întregime „Caietele lui Cioran.”

1024px-Cioran_tombe.jpg

Mormântul lui Emil Cioran și al lui Simone Boué din Cimitirul Montparnasse – Author photo: Blankpage at German Wikipedia

Emil Cioran: „Calmante să-mi domolesc indignarea.”emil-cioran.png

sursa

La vârsta de douăzeci-douăzeci și cinci de ani, deci în perioada 1931-1936, Emil Cioran a traversat o stare psihică specială, pe care a încercat să o descrie în jurnalul său:

„Două lucruri care au contat enorm în viața mea: muzica și mistica (deci extazul) – și care se îndepărtează… Între douăzeci și douăzeci și cinci de ani, orgie a amândurora. Pasiunea pentru ele era legată de insomniile mele. Nervi incandescenți, întinși să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă. Toate au fost înlocuite de acreală, de zbucium, de scepticism și de anxietate. Pe scurt, o scădere a temperaturii lăuntrice – singura explicație că mai sunt în viață. Căci dacă era să rămân în starea aceea de ebuliție, de mult mi-aș fi ieșit din minți.”

La sfârșitul acestei perioade, în 1936, apărea controversata carte a lui Cioran Schimbarea la față a României. Tânărul autor visa delirând să trăiască într-o „Românie fanatică”, într-o țară „cu destinul Franței și populația Chinei”, propunând o explozie orgiastică, un „dionisism al devenirii românești”. Capitolul despre evrei era profund antisemit. Într-o scrisoare către autor, Mircea Eliade (care se ocupa la București de șpalturile cărții lui Cioran) a considerat anume acest capitol ca fiind „admirabil”. În februarie 1990, la două luni de la revoluție, Cioran a admis să se reediteze această carte. El a suprimat „câteva pagini” (de fapt, câteva capitole) considerate de el „pretențioase și stupide”, fiind „evidentă prezența isteriei mele de atunci”. „Această ediție este definitivă – a conchis Cioran în 1990. Nimeni nu are dreptul s-o modifice.”

Atunci, în 1936, Cioran se afla la Brașov (umil profesor de liceu), trimițând provinciale mesaje melancolice lui Eliade:

„Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristețe nemăsurată”.

Într-o scrisoare de răspuns din toamna acelui an, încercând să îi aline starea depresivă, Mircea Eliade îi recomanda (în glumă? în serios?) un straniu remediu psihiatric:

„Dar pe tine ce te-a apucat? Nu ai vreun opium la îndemână ?!”. Nu știm dacă, în Brașovul anului 1936, Cioran avea „vreun opium la îndemână”. Știm în schimb că, „în tinerețe”, Emil Cioran își provoca „uitarea de sine” prin exces de alcool.

Emil Cioran_Liiceanu.jpg

Emil Cioran – com Gabriel Liiceanu – sursa

Faptul rezultă limpede dintr-un dialog al eseistului cu Gabriel Liiceanu, într-un film realizat la Paris, în 1990. Iată un scurt fragment din acest dialog:

„Emil Cioran: Am citit enorm toată viața, am citit ca un fel de dezertare. Am vrut să intru în filosofia, în viziunea altuia. Este o fugă, în cărți, un fel de a scăpa de sine.

Gabriel Liiceanu: Și cum se face că n-ați căzut și în alte variante ale uitării de sine, cum de n-ați devenit alcoolic sau…?

E.C.: Păi mă îmbătam foarte des!

G.L.: Dumneavoastră? Un cumpătat? Când vă îmbătați?

E.C.: Foarte des în vremea aia, în tinerețe. Credeam chiar că o să devin bețiv, pentru că îmi plăceau starea de inconștiență și orgoliul dement al bețivului. La Rășinari, unde reveneam în vacanțe, admiram enorm bețivii clasici, care erau beți în fiecare zi. Era mai ales unul, care umbla însoțit de un violonist și care fluiera și cânta tot timpul. Ăsta e singurul tip interesant din tot satul, gândeam eu, singurul tip care a priceput, care și-a dat seama. Toată lumea era la câmp, toată lumea făcea ceva, și el, singurul, se distra”.

Informația se confirmă. Cu un alt prilej Cioran spunea că în tinerețe a trecut „foarte aproape” de „patima alcoolului”. Când se simțea „prea josnic” și „prea mizerabil”, își spunea în chip de consolare: „Curaj, vino-ți în fire, ai fi putut – ba chiar puțin a lipsit – să fii bețiv”. În 1936, aflându-se timp de două săptămâni la Iași, Cioran a rezistat numai datorită băuturii – cum va spune el mai târziu – în acest „Paradis al neurasteniei”:

„În lipsa alcoolului, aș fi murit de urât, un urât ce te topea pe picioare.”

Faptul că, în tinerețe, Cioran ar fi putut să devină un alcoolic îl obseda pe eseist. O mărturisește și în două scrisori adresate în 1979 editorului său austriac, filosoful Wolfgang Kraus:

„Dacă n-am devenit bețivan – îi scria Cioran –, asta se datorează afecțiunilor mele stomacale. Beteșugurile pot avea, așadar, și o latură pozitivă. […] Nimic nu e mai rău și mai distrugător decât alcoolismul. În tinerețe aveam o puternică tendință în acest sens, și mama se temea că voi deveni «bețiv». La urma urmei, merită să ai un stomac prost: în acest fel reziști mai ușor multor tentații.”

Într-una din scrisorile sale „către cei de acasă”, scrisă în aceiași ani (datată 13 decembrie 1978), Cioran își aducea aminte și de alte „excese” narcotice făcute în tinerețe, mai ales de tutun și de somnifere.

c1_03.jpg

Emil Cioran – Foto por Arnaud Baumann – sursa

Excesele de stimulente au continuat și mai târziu, în perioada pariziană. Prin 1944, de pildă, Mircea Eliade îi trimitea țigări din Lisabona. „În perioada aceea Eliade îi trimitea pachete din Portugalia”, își aduce aminte Simone Boué, pachete în care „se găseau mai ales țigări Camel”.

La începutul anului 1958, Cioran – în vârstă de patruzeci și șapte de ani – începe să se plângă de starea sa mentală: „culmi ale abuliei”, „creier bolnav” etc. Doctorii îi interzic să-și mai administreze „stimulente” (tutun, cafea și alcool).

Se lasă de fumat și de cafea, dar, în momentele de disperare absolută, pentru că nu poate scrie ,,decât intoxicat de tutun”, se reapucă să fumeze. Pentru Cioran n-a fost o decizie tocmai ușoară să renunțe la excitante, la „leacuri”, cum le numea el. Este suficient să-i urmărim tribulațiile, așa cum apar consemnate în caietele sale diaristice din perioada 1958-1968:

„Urâtul mă cuprinde iarăși, acel urât pe care l-am cunoscut în unele duminici ale copilăriei, care apoi mi-a devastat adolescența. Un vid ce pustiește spațiul, și de care doar alcoolul ar putea să mă apere. Dar alcoolul îmi este interzis, toate leacurile îmi sunt interzise. Și totuși încă mă încăpățânez!” (21 iunie 1958).

„În mine melancolia curge în valuri. […] Nu pot să scriu fără stimulente; iar stimulentele îmi sunt interzise. Cafeaua, iată singurul secret” (27 iunie 1958).

„M-am lăsat de fumat acum mai bine de două luni, fără să sufăr cea mai mică poftă de a reîncepe. De ieri însă, pofta a erupt în mine și lupt cu deznădejde să nu revin la un obicei ce-mi e nefast (stomacul, gâtul, totul e șubrezit din cauza tutunului). Am jurat să nu mai fumez niciodată. Și iată-mă pe punctul de a o lua de la capăt. Ce agonie penibilă.” (17 august 1963).

Și, peste câteva zile: „Vreme de trei luni n-am fumat nici o țigară. […] Eram încredințat că, de data asta, pasul este definitiv, că n-o să mai reiau niciodată obiceiul vechi și nefast pentru mine, care mi-a distrus stomacul pentru tot restul vieții. Iată însă că astăzi am căzut în greșeală. Rușine, rușine, rușine! Ideea stupidă că nu pot lucra decât intoxicat cu tutun m-a făcut să recidivez. Și totuși, îmi jurasem să nu mă mai întorc la acest nefericit obicei, chiar de-aș fi fost nevoit să renunț să mai lucrez. De ce să scrii dacă nu poți s-o faci decât sub influența unui excitant? De altminteri, tutunul nici nu e un excitant; dimpotrivă, te îndobitocește” (august 1963).

„Sunt produsul cafelei și al țigării. Am încetat să fumez şi să mai beau cafea. Mă simt dezmoștenit, deposedat de tot avutul meu: otrava, otrava care mă făcea să lucrez” (noiembrie 1963).

„Nu poți suporta lumea decât în stare de ebrietate. Cu condiția ca starea aceasta să dureze douăzeci și patru de ore pe zi. Dar nici atunci nu-i totul rezolvat: cea mai nocivă și în tot cazul cea mai distructivă luciditate apare tocmai în interstițiile ebrietății: luciditatea fulgurantă – ca o incizie a spiritului” (martie 1967).

Acestea erau însă considerații generale despre alcoolism. Atunci, în primăvara anului 1967, se pare că Cioran nu mai punea alcool în gură, avertizându-și un prieten bețiv că „alcoolul e diabolic” și că „atâta vreme cât o să bea nu va putea ieși din infern”.

În această perioadă Cioran și-a impus un dublu tratament psihotrop. Pe de o parte, a renunțat la stimulente, la „leacuri” (ținând scrupulos socoteala de când a început abstinența), iar pe de altă parte, s-a „intoxicat” cu sedative. „Peste tot [între paginile cărților] urme de scrum – scria el în iunie 1968 -, reziduuri ale fumătorului înrăit care am fost. M-am lăsat complet de fumat acum aproape cinci ani, și lucrul ăsta e cea mai mare mândrie a vieții mele”.

„Cum să scriu, cum să lucrez ?”, se întreba Cioran în noiembrie 1965, când a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-și „domolească”, „sterilizeze”, „calmeze” spiritul cu sedative naturale. „Fără tutun și cafea, n-aș fi scris nimic poate (oricum, nu în franceză). Or, sunt doi ani de când nu mai fumez și șase luni de când n-am mai pus gura pe cafea. Frunze de coacăze, de rozmarin, de cimbru – pe urmă întregul arsenal al homeopatiei –, cum să-și mai funcționeze creierul cu aceste produse soporifice? Ce scump mă costă sănătatea!”.

Cu insomnie, hiper-excitabilitate nervoasă, depresii ciclice, oboseală cronică (iar în final cu boala Alzheimer), Cioran este un suferind etern exasperat pentru că își simte fără încetare trupul. Ca să-și calmeze neurasteniile și psihozele, Emil Cioran a apelat la leacuri băbești, la remedii naturiste și homeopatice, la infuzii de plante sedative, mai ales ceai de tei, dar și altele. Excesiv cum era, filosoful a abuzat și în această privință:

„Sunt trei luni de când mă îndop cu calmante ca să-mi tratez mațele: sunt literalmente beat de infuzii, intoxicat de sedative. Trupul a profitat de ele; spiritul însă mi-a fost răpus: e amorțit de atâtea leacuri potrivnice nevoilor și naturii sale”, scria el în ,,Caiet” în toamna anului 1965.

Poate că tot la astfel de sedative naturale se referea eseistul și în toamna anului 1971, când își nota în jurnal următoarele:

De ani de zile, în fiecare zi, la sculare, iau calmante ca să-mi domolesc indignarea.

(13 noiembrie 1971)

,,Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură”, Iași, Editura Polirom, 2010, pag. 309-314 – sursa

Emil Cioran - Luxembourg.jpg

Emil Cioran – no Jardin du Luxembourg – sursa [mai multe albume foto – aici]

Cioran, vecinul

Din corespondența cu poetul elvețian Armel Guerne, redată de Dan C. Mihăilescu în volumul „Despre Cioran și fascinația nebuniei“, ne putem face o imagine despre Emil Cioran, locatarul francez. În 1970, îi povestește prietenului său cum i-a scris primarului din Dieppe protestând împotriva difuzoarelor care împânzeau centrul orășelului cu o muzică „à vomir“ (care te face să vomiți) și cum a distrus grădina gazdei de lângă Nantes.

„Să vă spun despre teribila întâmplare cu vecina noastră de la etaj, o fată bătrână, de 89 de ani, domnișoara Armand, aproape complet surdă, și căreia – fatalitate! – nu știu ce asociație caritabilă i-a dăruit un televizor“, îi scrie Cioran lui Guerne. Cum a negociat cu domnișoara Armand să lase televizorul tare numai între orele 20 și 22 în fiecare seară? „Răcnind complimente în urechile ei condamnate, ducându-i flori și bomboane.“

,,Toate scrisorile din România mă îmbolnăvesc de-a dreptul. Prieteni sau necunoscuți care se bizuie pe mine, care vin la Paris pentru mine! – Când mă gândesc în ce măsură sunt o povară pentru mine însumi, ideea de a fi un reazem pentru altcineva îmi provoacă deopotrivă amețeala și scârba.”

– Emil Cioran în „Caiete II“ (1966-1968)

Emil Cioran-

Emil Cioran – sursa photo

Cioran face teoria sinuciderii atât de credibilă și în operele sale, și în episoadele de pesimism exuberant exprimat în cercurile de prieteni, încât mulți s-ar fi așteptat măcar la o tentativă de suicid din partea scriitorului.
Faptul că nu și-a pus capăt zilelor este, spun unii comentatori, singura inconsecvență, singura „boacănă“ a lui Cioran. Pianistul Andrei Vieru (56 de ani), care l-a cunoscut în 1989 pe scriitor, ne spune însă că „«neajunsul de a te fi născut» mi se pare expresia unei exuberante joie de vivre, confirmată ulterior și de o frază găsită în «Caietele» sale:

«Nu sunt un pesimist, îmi place lumea asta oribil㻓. De altfel, când prietenii i se plângeau în scrisorile pe care i le trimiteau la Paris și îi mărturiseau că vor să se sinucidă, Cioran nu le răspundea decât atât: „Oltul nu curge spre izvor”.

Îl mângâia și îl încuraja pe Eugen Ionescu. În ciuda depresiei afișate, Emil Cioran este un sprijin pentru apropiați și un pol al veseliei și al opoziției față de tentativele de suicid. Filosoful Wolfgang Kraus, cu care acesta corespondează asiduu între 1971 și 1990, povestește în „Jurnalul” său (citat de Dan C. Mihăilescu în volumul „Despre Cioran și fascinația nebuniei”) că scriitorul pesimist putea fi o oază de energie pozitivă pentru prietenii săi căzuți în depresie. „Ionesco (n. r. – Eugen Ionescu) vorbea la telefon chiar și de 12 ori pe zi cu Cioran, pentru ca, în starea lui depresivă, să capete mângâiere și încurajare. De la Cioran! Trebuie să fi fost un scheci apocrif al lui Ionesco”, se miră Kraus. Poate cea mai bună descriere a spiritului lui Cioran o oferă, însă, prietenul apropiat Arșavir Acterian: „Cioran e vesel, de un pesimism exuberant, gălăgios, de o explozivă sinceritate, de o delicioasă lipsă de prejudecăți, de o simpatică vivacitate.”

Cioran: „Să mă pupe-n cur Ceaușescu!”

,,Era după-amiază. Mă pregăteam să părăsesc un pasager refugiu normand, la Dieppe, unde mă retrăsesem pentru a pune ordine în dezordinea interioară, condiție prealabilă pentru proiectul unei cărți, și mă îndreptam spre o patiserie situată la un colț de stradă. Acolo am dat față în față cu domnul Cioran care, surprins, s-a bucurat de acest accident ce „nu-i tulbura singurătatea, ci i-o diminua. Câteodată, ca acum, face bine!“. Sub impactul surprizei, instinctiv, am renunțat la trenul pe care trebuia să-l iau și, împăciuiți, ne-am îndreptat împreună spre faleza nesfârșită. „Mie îmi place să merg. Mă ajută. Să facem doi pași.” Eram acolo noi doi, eu încă tânăr, Cioran mai tânăr ca mine, acum și vorbeam sau, mai degrabă, el povestea. Mai întâi, mi-a povestit cum a ajuns la Dieppe, unde un cuplu de prieteni i-a lăsat, ca și mie de altfel, apartamentul lor. „Era acolo, în blocul din față. Cu privirea spre mare. Veneam regulat până într-o zi când s-a întâmplat nu știu ce la un robinet și l-am reparat eu însumi. M-am străduit mult. Dar eșecul a fost colosal. Câteva ceasuri mai târziu apa a țâșnit de peste tot, a inundat casa, curgea pe scări. Eu nu știam ce să fac. Voiam să mă sinucid. Teribil.”

Cioran, amestecând hiperbola nemăsurată a accidentului și panica de care fusese cuprins, a povestit accidentul cu multe detalii și asta i-a luat timp. La sfârșit, amintindu-și tentația sinuciderii, a râs.  „Acest formidabil bordel.“ Ne-am continuat plimbarea și ne-am oprit în fața unei stele funerare ce omagia sacrificiul unei companii de soldați canadieni trimise în 1943 pentru a testa posibilitățile debarcării Aliaților în Normandia. „Nu mă pot consola cu gândul la acești condamnați la moarte. Ei veneau aici, ca să fie uciși și nu o știau. Absurd. Absurd. Războiul ăsta, ce bordel criminal!“. În urechi mi-a răsunat atunci titlul piesei lui Ionesco „Acest formidabil bordel“.  Cioran mă invită apoi la apartamentul său, pentru a-mi arăta o bibliotecă pe care tocmai reușise să o instaleze. Când am ajuns, marea nu se mai vedea, dar apropierea castelului, copacii, totul amintea Sibiul. N-am îndrăznit sa-mi formulez observația care motiva poate atracția ce o resimțea pentru acest „cuib“ normand.

Emil Cioran

Emil Cioran – foto por Paola Agosti – sursa

Am intrat și atunci, eu, care nu mă pricep la lucrul manual, am fost consternat de eșecul lui Cioran: rafturile nu stăteau drepte, cuiele erau bătute strâmb, totul părea gata să cadă, nicio perspectivă ca biblioteca să servească la ceva. El, care iubea perfecțiunea scrisului, se mândrea cu această flagrantă neîmplinire. Am ieșit apoi, el mi-a vorbit din nou – îi plăcea mult să o facă în prezența unui ascultător atent – despre Eliade și „eroarea de a-și sacrifica o viață pentru a obține premiul Nobel. Ce pierdere de timp! Și mă mir chiar cum Beckett a putut să-l accepte“. Luați cu vorba, am revenit la România și Cioran mi-a povestit că un prieten din țară a venit ca emisar oficial să-l convingă să revină simbolic. El care, din teama că „limba maternă crește ca iarba rea“, nu vorbea decât franțuzește, a răspuns invitației, cu accentul cel mai autentic:

„Să mă pupe-n cur Ceaușescu!“

Atunci am înțeles: româna rămăsese depusă în el ca un zăcământ viu. Nici anii, nici refuzul de a o cultiva nu o afectaseră. „Să mă pupe-n cur Ceaușescu!“ – frază ce, și politic, și lingvistic, confirma intensitatea relației cu țara acolo, la Dieppe, în Normandia.”

– de George Banu (teatrolog și profesor universitar român stabilit la Paris)

,,Pe Cioran l-am cunoscut în 1989, mai mult prin muzică decât prin literatură. Sigur, citisem chiar înainte de a părăsi România ultima lui carte publicată antum. Sunt acolo trei rânduri despre variațiile Goldberg. Tocmai ele m-au îndemnat să-i trimit propria mea înregistrare a capodoperei lui Bach. Mi-a răspuns, am vorbit o vreme la telefon, apoi mi-a propus să ne vedem. Ne dădusem întâlnire în fața casei lui la ora cinci. Am ajuns la cinci fix. El însă coborâse la cinci fără un minut… Pe Benjamin Ivry, care a scris mult despre Cioran, l-am văzut o singură dată în viață, chiar la Cioran acasă. După un sfert de veac, nu prea știu de ce, m-am pomenit gândindu-mă că n-ar fi rău să aflu ce mai face. Am găsit, cu greu, o adresă. Mi-a răspuns, ursuz, că se miră că am reușit să dau de el, dar că tocmai a publicat într-o revistă newyorkeză un articol, pe care mi-l trimite. Era despre Cioran. Citindu-l, dau de un fragment despre gusturile lui în artă. Dacă e să-l cred, aș fi făcut parte din preferințele lui muzicale sau cel puțin pianistice, deși, spre deosebire de Lipatti, n-am avut, cum a spus Cioran, „delicatețea de a muri tânăr…

Întâlnirea cu Mitterrand

Cioran, în ciuda reputației sale de anahoret, nu ezita să frecventeze saloanele pariziene; orice s-ar spune pe tema asta, o anumită mondenitate nu-i displăcea… Îmi amintesc de o poveste istorisită de el în timpul plimbărilor noastre din Luxemburg. Fusese la un moment dat invitat de François Mitterrand în saloanele Elysée-ului. Dorința lui Mitterrand de a-l cunoaște pe Cioran și de a-l primi cum se cuvine era spre onoarea fostului președinte francez. Dar faptul că Cioran avea aerul de-a fi el însuși vădit flatat povestindu-mi mă surprinde și azi.

Aceste legături cu lumea mondenă par surprinzătoare, mai ales când citești eseurile lui despre budism sau despre „arborele vieții“. Cioran frecventase, de pildă, salonul doamnei Suzanne Tézenas (prietenă, printre alții, cu Pierre Boulez și Nicolas de Staël), loc în care au luat naștere multe proiecte culturale. Acum un an, eseistul Benjamin Ivry îmi scria că Cioran n-ar fi reușit niciodată să publice la Gallimard dacă nu i-ar fi cunoscut pe „ștabii“ acestei edituri în salonul amintit. Astăzi se vorbește mult despre intelectualul salonard sau, mai grav, despre intelectualul de curte. Dacă stau să mă gândesc, din această ultimă categorie face parte și Saint-Simon, unul din scriitorii mei preferați (cred că și al lui Cioran, care vorbește de sonoritatea de orgă a prozei acestuia).”

– de Andrei Vieru, (pianist și scriitor)

Scrisorile lui Cioran

Către familie

„După cum v-am scris și în alte dăți, eu mă descurc bine. Mănânc la un liceu pe un preț de nimic. Hrana-i excelentă, e aproape mai bine ca la restaurant. În chestia asta cel puțin, pot să spun că am avut noroc. Dacă ar fi trebuit să mănânc la restaurant nu cred că-aș fi ieșit. Viața s-a scumpit față de ce era dinainte de război de 20 de ori.“

Către fratele său, Aurel Cioran

Aurel Cioran.jpg

Aurel Cioran – sursa foto

„Am trimis un colet cu două paltoane. Voi trimite în două-trei zile un alt colet pentru Leana, cu un palton de tweed de calitate bună, deși purtat fără să fie uzat. Dacă Leanei nu-i convine sau nu-i place sau e prea scump la vamă, nu-l reexpediați, abandonați-l. Am alăturat un bolero, iar pentru tine o cămașă de sport. Vă doresc la toți sărbători fericite! Nu mă uitați când mergeți la Rășinari. Un an deja de la moartea tatei! Gânduri triste și senzație de nimicnicie.“

Către mama sa

Scrisori trimise de Cioran către mama sa.jpg

Scrisoare trimise de Cioran către mama sa –  Sursa

„Am primit azi scrisoarea cu fotografia tatii. În cea mică l-am găsit aproape neschimbat, doar puțin îmbătrânit; în cealaltă, luată în catedrală, l-am regăsit cu greu, căci trăsăturile exprimă seninătatea teribilă a veșniciei. Mă gândesc cât de cumplite trebuie să fie zilele fără el.“

– Extrase din scrisorile lui Emil Cioran – surse

Emil Cioran_1_

Emil Cioran – foto por John Foley – sursa

În mai multe scrisori trimise de Emil Cioran lui Petre Țuțea, confiscate și păstrate de Securitate în dosarul filosofului creștin-ortodox răsplătit cu 13 ani de detenție, “scepticul de serviciu al unei lumi în declin” îi recunoaște, încă de la finele anilor ’30, genialitatea marelui său prieten.

Cioran_Tutea.jpg

Emil Cioran cu Petre Țuțea – sursa

,,Dragă Petre Țuțea,

Tu și încă doi-trei oameni faceți parte din categoria acelora la cari mă gândesc – cu voia și fără voia mea – în fiecare zi. Mircea Zaprațan și-ar putea vorbi de frequența ta prezență în îndoielile noastre de veghe sau de beție. Prietenia mă leagă de lume, mai mult decât instinctele laolaltă. Ea singură salvează un principiu spiritual în ordinea vizibilă.

Am fost foarte flatat de rândurile ce mi le-ai trimis referitor la acele fragmente de tinerețe. Tu știi că eu nu sunt scriitor român și că nu-mi prea place să scriu cărți. Mai bucuros stau de vorbă, ca să conserv, încă o dată, nimicnicia adevărurilor. Din tot ce am făcut până acum, iubesc numai ceia ce a dispărut fără urmă, vreau să spun câteva tristeți în nopți, câteva grandomanii și gelozii pe ființe invizibile. Numai în disprețul față de D-zeu m’am simțit bine ți la mine acasă. Aș vrea să fiu om politic numai ca să-mi pot verifica zilnic și efectiv scârba de oameni. Așa cum concepi tu politica, definești parcă visul meu secret. Un amestec de Platon, de Hegel și de nihiliști ruși, iată ce e viziunea ta, care-mi dă fioruri unice. Nu te gândești că ai împotriva ta pe toți proștii acestui pământ, adevărate capete încoronate?

Compară lumea modernă cu o piață din Atena sau Roma antică, pentru a-ți da seama de mediocritatea noastră. Astăzi scrisul fiind unicul mijloc de lansare, orice om muncitor urât și netalentat se poate ridica în bună voe. Regret timpurile în cari adevărurile ultime se spuneau pe la răspântii și în cari tu ai fost un pontifex maximum al gândirii.

Te îmbrățișează E. Cioran

PS: Îți scriu dintr-un sat din județul Arad (Ineu). 25 Iulie 1936”

Scrisoare - Emil Cioran.jpg

Din articolul: ,,Emil Cioran îi recunoaște genialitatea lui Petre Țuțea într-o serie de scrisori către acesta, descoperite în Arhiva CNSAS” – aici articolul integral

,,Fotografia aceia în care cineva ne-ar putea crede niște petiționari dezamăgiți sau niște profeți demenți, rătăciți în zoologia rumânească mi-a făcut sensibilă alăturarea noastră în blestemul aceleiași soarte. Suntem meniți amândoi să protestăm în această înfundătură a lumii și să menținem, prin suferință, insomnia spiritului. Nu că în alt colț al spațiului am putea fi fericiți – căci n-am descoperi pe D-zeu nicăieri, dar am ști peste tot ce e moartea -, ci faptul că aici îmi pare gloria inutilă și imposibilă mă umple de o amărăciune inexistentă și ininteligibilă aiurea. Suntem atât de singuri, încât nu mai putem colabora decât cu D-zeu. Este unicul meu gând și unica mea scăpare. Tu cred c’ai observat demult: nu există nimeni. Asta mă consolează și de lipsa de glorie și-mi arată că la urma urmei este indiferent ce ești, din moment ce te afli subt soare.

Eu sunt un Diogene care și-a strâns lămpașul, întâlnindu-te pe tine. În fine, un om. Și părăsesc și butoiul, ca să te îmbrățișez.

Emil Cioran

Sibiu, 29 Iulie 1937”

Emil Cioran_Petre Tutea - scrisoare.jpg

Din articolul: ,,Emil Cioran îi recunoaște genialitatea lui Petre Țuțea într-o serie de scrisori către acesta, descoperite în Arhiva CNSAS” – aici articolul integral

Cioran e citat în laboratorul pentru inovaţie al Universităţii Harvard „Ambiţia e un Drog care le dă potenţial dependenţilor“ FOTO Vlad Mixich

Cioran e citat în laboratorul pentru inovație al Universității Harvard: „Ambiția e un Drog care le dă potențial dependenților“  FOTO Vlad Mixich –  sursa

Olteni-în-mansarda-lui-Cioran-de-la-Paris-ianuarie-1990-Marin-Sorescu-Emil-Cioran-Florica-Ciodaru-Courriol-Tudor-Gheorghe-Foto-Alexandre-Vajaianu-Paris.jpg

Olteni în mansarda lui Cioran de la Paris, ianuarie 1990: Marin Sorescu, Emil Cioran, Florica Ciodaru-Courriol, Tudor Gheorghe (Foto: Alexandre Vajaianu – Paris) – sursa foto


,,Pe culmile disperării

Cartea de debut a lui Cioran, apărută în 1934. Lucrarea este una dintre puținele care vor apărea în România. A fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste ,,pretențioase și stupide”.

,,Pe culmile disperării„, cuprinde 42 de eseuri din care se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, ,,trăirismul”. Autorul descrie angoasele unui individ torturat de sentimente și senzații violente, preocupat de problema morții și a suferinței, atras de ,,ideea” sinuciderii (idee care ajută supraviețuirii și de de imposibilitatea individului de a-și depăși condiția. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă și la filozoful francez Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran:

Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?

,,Pe culmile disperării” este o lucrare dură, copleșind prin complexitatea ideilor prezentate. Ateismul fluturat în semn de drapel devine o caracteristică a sistemului filozofic dezvoltat de Cioran. Practic, ideea centrală e aceea că individul se naște condamnat: întrucât nașterea sa a fost hotărâtă de altcineva, că nu i s-a acordat dreptul de a decide dacă dorește să fie ,,scos” din neantul existențial, ființa și-a pierdut orice libertate. O naștere condiționată nu poate însemna decât o viață condamnată, individul nu-și poate desfășura existența decât între niște condiționări prestabilite. Adică nu poate scăpa de predestinare, iar orice tentativă de a dezerta de la planurile sorții nu e decât o confirmare a zădărniciei. Singura modalitate de supraviețuire este ascensiunea. Ascensiunea în disperare, în încercarea de ați atinge culmile pentru a se elibera de existență. Această lucrare va constitui o piatră de temelie pentru celelalte scrieri ale sale, fiindcă înglobează conceptele cheie ale universului lui Cioran: moartea, boala, singurătate, angoasă, nebunia, disperare, absurdul, neantul, agonia, revolta, sinuciderea – tema alienării omului.

Eseul: A fi liric

,,De ce nu putem rămâne închiși în noi înșine? De ce umblând după expresie și după formă, încercând să ne golim de conținuturi și să sistematizăm un proces haotic și rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gândul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile și agitațiile lăuntrice? (…)

A fi plin de tine însuți, nu în sensul de orgoliu, ci de bogăție, a fi chinuit de o infinitate  internă și de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simți cum mori din cauza vieții. Este atât de rar acest sentiment și atât de ciudat, încât ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieții și mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicații.”

,,Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în același timp a murit ceva din propria ființă, deoarece conținuturile obiectivate își pierd actualitatea din conștiință. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire a subiectivității; căci el indică o efervescență a vieții în individ care nu poate fi stăpânită, ci pretinde necontenit expresie.”

[paginile 5-6]

– din lucrarea ,,Pe culmile disperării” de Emil Cioran

Capacitatea omului de a fi liric este, in viziunea filosofului, ,,o efervescenta a vieții[…], prin care individualul se ridică în planul universalului”.

Asupra morții

Nota pesimistă a operei implică o autoanaliză a autorului asupra manierei în care acesta concepe moartea. Autoanaliza este prezentă la nivelul întregii cărți, filosoful găsind că ,, nu există argumente pentru a trai”. Moartea implică o durere fizica îngrozitoare, reprezintă temperatură absoluta, unde până și speranța de viață e înghețată. Moartea este imanentă vieții, este prezentă în toate și de aceea orice agonie este învinsă de moarte. Moartea ar trebui însă să dea omului un sentiment de calm, pentru că în viziunea filosofului, ea este singurul lucru sigur. Oamenii se tem însă de moarte, o concep ca pe ceva ce vine dinafară, când în realitate moartea izvorăște dinăuntrul ființei. Așa cum omul are viață, are și moarte. Teama de moarte apare la filosof ca teama de neantul în care ești aruncat de trecerea în neființă. Orice teamă ascunde în fond teama de moarte, și chiar cei ce cred în nemurire se tem de fapt de moarte.
,,Filosofii sunt  prea orgolioși pentru a-și mărturisi frica de moarte, în realitate ei tremura mai mult decât toți”.
,,Moartea este ceva scârbos, este singura obsesie care nu poate deveni voluptoasă”.

Baia de foc

Viața, după Cioran, are o temperatură normală, astfel încât mediocrii să poată trăi. El se revoltă acestei realități și propune ,,metoda agoniei” prin care vrea să demonstreze lumii că fiecare dintre noi e capabil de mai mult. Ar pune foc lumii, cu scopul de a le releva tuturor esența vieții. Acest foc ar ridica temperatura vieții. Flăcările sunt un simbol al aspirației filosofului spre depășirea condiției umane. Baia de foc este calea ideală de purificare, de emancipare de sub greutatea trupului. Focul dă iluzia unei morți armonioase, grațioase.
,,Aș vrea să fiu ridicat de elanul și transcendenta flăcărilor, să fiu aruncat de impulsul lor insinuant și fin, să plutesc într-o mare de flăcări”.

,,Am o voluptate nebună și de o infinită ironie când mă gândesc că cineva ar sufla cenușa mea în cele patru colțuri ale lumii, că vântul ar împrăștia-o cu o iuțeală frenetică, risipindu-mă în spațiu ca pe o eternă mustrare pentru ceastă lume”.

[pagina 52]


Gândind într-un mod foarte subiectiv (și din imperfecțiunile agoniilor mele), am schițat un poem:

Esențial

din culmile vieții
de moarte fiind prins
spre cele mai lăuntrice adâncimi
zbor
pe vecie
într-un lirism absolut
sensul clipei
în mediocritatea datoriei
spre noaptea fără margini a acestei lumi
să mai aștepți ceva
poate
vreun presentiment intim al vreunui sfârșit
o-nălțare
în mine însămi
închisă
o dâră de sânge
un fum după mine
o disperare
neant sau iubire
o stare în care să cad
treptat
cu fiecare
și-n fiecare
trăire

[20 Iunie, 2018]

Gustave Flaubert

Gustave Flaubert - Educatia sentimentala - Jurnal Noiembrie.jpg

– my photo –

,,Când eram copil, visam să citesc >>Educația sentimentală<< în întregime, cu voce tare, bineînțeles în franceză, într-o sală imensă, plină de oameni, iar pereții să răsune de ecoul cuvintelor mele…” – își amintește Franz Kafka într-una din scrisorile sale către Felice.

Așa am ajuns să citesc Gustave Flaubert: pornind de la dorința lui Franz Kafka.


,,Educația sentimentală

Povestea unui tânăr

O oscilație între romantism și realism

Este un roman ce dezbate tema iluziilor pierdute în viață; povestea pasiunii lui Frédéric Moreau pentru soția mai în vârstă a unui om de afaceri; pare un joc stupid al sorții în care nimeni nu catadicsește să se enerveze, dar nici să se declare mulțumit. Frédéric Moreau își cântărește ambițiile și își creează personalitatea însoțit în permanență de dorința de a avea o singură femeie. În căutarea unor idealuri lipsite de valoare, iremediabil superficial în dorințele sale, Frédéric își petrece treizeci de ani din viață irosindu-și sufletul, părăsindu-l în fiecare secundă pe omul care putea să fie, părăsindu-se pe sine. Incapabil să se mulțumească cu lucruri obținute prea ușor, acesta se află mereu în căutarea de noi aventuri doar pentru a-și cultiva amorurile searbede ce-i mănâncă timpul și banii, de idealuri greu sau imposibil de atins (femeia inaccesibilă), dedicându-și timpul unei curse nesfârșite la capătul căreia devine evident faptul ca totul este efemer, și astfel, în finalul cărții și spre finalul existenței, va constata că el, care visase tot timpul dragostea, de fapt își ratase viața, dând vina pe hazard, pe împrejurări, pe epoca în care se născuse.

Soțul nu-l vede pe Frédéric ca pe un rival, și nici nu are de ce. Soția e femeia perfectă, soțul e burghezul adevărat, lipsit de scrupule. Dar iubirea romantică rareori învinge. Învinge impuritatea vieții, în lupta cu o inocență ce se risipește, încet, ca o ceață.

În preaplinul ignoranței, personajele învață sentimentele cum ai învăța o lecție la școală, ceea ce este, în definitiv, este foarte contemporan, dacă stai bine să te gândești. Un roman bizar despre vise: nimeni nu iubește pe nimeni dar toți se pretind îndrăgostiți de o subtilitate care pe alocuri taie până la sânge, fără să poți spune de unde curge.

Dragostea pentru Madame Arnoux, sau mai degrabă obsesia pe care aceasta, prin indiferență, reușește să o inculce în mintea lui Frédéric, determină o perpetuă ambiție de a transcende limitele existenței umane și sociale. A respinge motivele acestuia ca fiind nedemne, ar însemna să respingem istoria. Pentru că, în final, orice formă ar lua, pasiunea este motorul tuturor acțiunilor umane, fie ele superficiale sau mărețe.

,,Educația sentimentală” (1869), este un roman al ratării și arivismului într-o lume dominată de mediocritatea burgheză, cu detestabilele ei năzuințe spre tihnă, confort și plăceri adulterine, în general spre o viață meschină și călduță, o carte despre capcane, despre orbire și uitare de sine, despre cursa permanentă împotriva propriei persoane.

Gustave Flaubert, îmbibat încă din adolescență cu silă profundă față de odioasa lume burgheză, se răzbună pe ea la un înalt nivel artistic, prin ulterioara includere în fluxul romanului a cuceritorului intermezzo cu luptele de stradă din timpul revoluției de la 1848, prin care îi pune pe jăratic pe burghezi și le tulbură existența cenușie.

,,Educația sentimentală” a lui Flaubert, ultima carte publicată în timpul vieții acestuia, reprezintă o cronică a unei vieți care se formează pe fondul pasiunii pentru o femeie, cât și o cronică a unui timp trecut în care destine întregi erau schimbate de către evenimentele sociale. Acțiunea are loc în Franța iar timpul în care se petrece coincide cu Revoluția de la 1848 și instaurarea celui de-al Doilea Imperiu, însoțită de motto-ul care stă și astăzi fixat ca o stampilă permanentă în mințile francezilor: ”Liberté, égalité, fraternité.”

Ca orice roman realist, și acesta începe prozaic:

,,La 15 septembrie 1840, către orele șase de dimineață, La Ville-de-Montereau, gata de plecare, scotea vârtejuri groase de fum în fața cheiului Saint-Bernard…” plasează acțiunea. ”Un tânăr de optsprezece ani, care avea părul lung și ținea un album sub braț, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceață clopotnițe, clădiri ale căror nume nu le cunoștea, apoi îmbrățișa cu o ultimă privire insula Saint-Louis, La Cité, Notre-Dame…” introduce protagonistul: Frédéric Moreau. Nu mult mai încolo, apare Ea: ”Fu ca o apariție. Ea era așezată în mijlocul băncii, singură de tot, sau cel puțin el nu desluși pe nimeni, uluit de privirea ochilor ei. Când trecu el, ea ridică fruntea; el își strânse umerii fără dă vrea. După ce se așeză ceva mai departe pe aceeași latură o privi…”

 L'Education sentimentale (1973) - secvență din film -

 ”L’Education sentimentale” (1973) – secvență din film – sursa


Lucrurile sunt atât de bine înlănțuite, totul e atât de transparent, încât romanul pare hiper-realist: convenția și adevărul se îngemănează, ca și cum niciodată nimic nu le-ar fi depășit.

Și totuși, romantismul nu mai e în putere, iar lumea în care și pe care o scrie Flaubert pare să se clatine, în felul acesta, ea își dezvăluie dedesubturile și se descoperă extrem de fragilă. Fiind o lume vie, poate oricând să moară.

,,Educația sentimentală” e un roman realist alcătuit după convențiile realismului, dar unul care își dă seama că realismul este convenție și eșuează, deci, în a fi real. Pentru că tot ce se întâmplă în ,,Educația sentimentală” nu duce la nimic. Realitatea nu ascultă de legile mecanicii, iar logica după care funcționează ,,Educația sentimentală” nu e una a surprizei – a șocului, a senzaționalului, a incredibilului – ci a unei dimensiuni obișnuite. Ceea ce ține e doar așteptarea. Așteptarea este cea care ne afectează, doar ea bruiază faptele cu mușcătura conștiinței personajelor care simt. Și nu-i vorba neapărat de iubire, ci de ceea ce poate face pasiunea din noi și mai ales din lumea în care trăim. Subtilitatea atinge pe alocuri finețuri neegalate: scena în care Frédéric cumpără un bilet de teatru ”din dezamăgire” definește aceeași delăsare ce revine și devine un fals ce se dorește a fi un semn de noblețe…

,,Educația sentimentală” este o idee sensibilă, o idee care mărturisește despre un adevăr care nu poate fi atins fiind artificial… artificial de autentic.


Gustave Flaubert s-a născut la 12 decembrie 1821, la Rouen, la spitalul unde tatăl lui era chirurg. Acesta, Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul.

Street in Rouen 1884_.jpg

Paul Gauguin – ”La calle Jouvenet en Rouen”, (1884), Oil on canvas. ©Carmen Thyssen-Bornemisza Collection on loan at the Museo Nacional Thyssen-Bornemisza


Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic.

Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recunosc în portretul doctorului Larivière din ,,Doamna Bovary”.

Laborios, rafinat, estet, Flaubert va deveni unul dintre cei mai mari romancieri francezi din secolul al XIX-lea și una dintre valorile necontestate ale literaturii universale.

Sănătatea șubredă, dar și sensibilitatea sa aparte l-au făcut să renunțe la o cariera juridică pentru a se consacra vocației artistice.

gustave-flaubert-1821-1880-french-mary-evans-picture-library.jpg

Print. Gustave Flaubert, drawing – by Mary Evans Picture – Fine Art America


Photo – Gustave Flaubert – portrait of the French writer at the age of ten. 12 December 1821 – 8 May 1880.Young Gustave Flaubert, 1831

Mama scriitorului, Anne-Justine-Caroline Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, a îmbrățișat de la început concepțiile soțului ei și a rămas toată ființa cea mai apropiată de Gustave.

Achille Flaubert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al lui Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu s-a ridicat la înălțimea acestuia. Relațiile dintre cei doi frați au fost destul de reci.

Caroline Flaubert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile Homard; moartea ei, survenită la nașterea unei fetițe, care va fi crescută de Gustave și de doamna Flaubert, a fost una dintre cele mai adânci dureri încercate de scriitor.

Atmosfera sumbră a spitalului unde își petrece copilăria, neliniștile tatălui hărțuit de responsabilitate și doborât de trudă, disecțiile la care asistă mai mult în secret, toate acestea își vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter înclinat spre pesimism și melancolie, dar vor imprima duritate, migală și exactitate viitoarei munci scriitoricești.

Flaubert a început să scrie povestiri romantice încă de la vârsta de șaisprezece ani, iar la nouă ani deja improviza piese de teatru.

1832. În luna februarie, Gustave intră la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire pentru o anume educație romantică, desuetă, care împingea mulți elevi la viciu și adesea la sinucidere.

Supraîncărcarea volumului de materii predate, învățarea mecanică îl dezgustă pe adolescent, care reface trăirile de atunci în pateticile pagini ale „Mémoires d’un fou”:

,,Mă mai văd așezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor […] în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latinești, iar colegii mă priveau batjocoritor.”

rouen

by CAMILLE PISSARRO (1830-1903) – ”Rue du Gros-Horloge à Rouen” – etching with drypoint, on Van Gelder laid paper, 1883-84, signed in pencil. – sursa


Familia lui era însă decisă să-l facă avocat, iar Flaubert și-a petrecut un an la Universitatea din Paris, unde și-a neglijat studiile, astfel că a căzut la examene. O depresie l-a adus înapoi la moșia familiei din Croisset, în apropiere de Rouen.

Du côté de la réalité

En 1844, le père de Flaubert décide de quitter leur demeure de Déville-lès-Rouen, pour aller vivre à Croisset, avec sa famille. Située au bord de la Seine, c’est une ancienne propriété des Moines. Maupassant a évoqué avec admiration cette maison dans un article de Gil Blas, en novembre 1890:

”Toute blanche, datant du XVIIe siècle, séparée de la Seine par un gazon et par un chemin de halage, elle regardait la magnifique vallée normande qui va de Rouen au port du Havre. Les grands navires, remorqués lentement vers la ville et vus des fenêtres du cabinet de travail de Flaubert, semblaient passer dans le jardin.”

Résidence secondaire pour la famille qui passe ses hivers à Rouen, Flaubert, qui a abandonné ses études de droit à Paris, y viendra d’abord y passer l’été:

”Je reste donc seul avec mon père et ma mère, à Croisset l’été, dans ma chambre à Rouen l’hiver ; dans ma chambre ! Seulement, à Croisset, j’ai mon canot et le jardin, et puis je suis plus loin des Rouennais qui, quelque peu que je les fréquente, me pèsent aux épaules d’une façon dont les compatriotes sont seuls capables. Je vais donc me remettre, comme par le passé, à lire, à écrire, à rêvasser, à fumer.”

”Lettre à Ernest Chevalier du 15 juin 1845” – ”Correspondance”, Paris, Gallimard, ”Bibliothèque de la Pléiade”, 1973, t. I, p. 238.

sursa

Flaubert dans la ville - Université de Rouen

Propriété de Croisset, imaginée par Thomsen, 1937.
Pavillon de Croisset. Photo: Service audiovisuel, Faculté des Lettres, Université de Rouen


1846. După moartea tatălui său a locuit cu mama și nepoata sa tot restul vieții, dedicându-se exclusiv scrisului.

Maison de Croisset, d'après un croquis d'Albert Rémond (1849-1937), habitant de Canteleu..jpg

Maison de Croisset, d’après un croquis d’Albert Rémond (1849-1937), habitant de Canteleu.
Il réalisa une maquette de la maison, aujourd’hui introuvable (Roger Parment, ”Paris-Normandie”, 13-14 septembre 1947) – sursa


1857. Publică romanul „Madame Bovary„, opera capitală pentru literatura secolului XIX.

Rare first edition, first issue in book form of Flaubert’s literary masterpiece, “the definitive model of the novel” (Émile Zola) and the work that “ushered the age of realism into modern European literature.” – sursa

„În Doamna Bovary nu e nimic adevarat. E o poveste inventata pe de-a-ntregul; nu am pus în ea nimic din sentimentele mele sau din existenta mea. Iluzia (dacă există vreuna) vine, dimpotrivă, din impersonalitatea operei. Este unul din principiile mele, fără de care nu poți scrie. Artistul trebuie să fie în opera lui ca Dumnezeu în creație, invizibil și atotputernic; să-l simți peste tot, dar să nu-l vezi.”

Gustave Flaubert, ,,Scrisoare către Domnișoara Leroyer de Chantepie”, 18 martie 1857


Leandre - Madame Bovary

llustration by Charles Léandre ”Madame Bovary”, (1931) – engraved by Eugène Decisy (fr). (Illustration without text on page 322: Emma as a transvestite at the ball) – sursa


Madame Bovary” (1857) este o carte provocatoare, caustică, de o ironie fără drept de apel.

Această prezentare necesită JavaScript.

Povestea relatează viața maritală a lui Charles și Emma Bovary. Acesta este un medic de țară mărginit; cititoare înfocată de romane sentimentale, Emma tânjește după pasiune și își caută refugiul în fantezii romantice, în cheltuieli excesive și, în cele din urmă, în adulter. Aventurile sentimentale hrănite cu iluzii ajung însă și ele s-o dezamăgească, iar consecințele sunt devastatoare.

Madame Bovary.jpg

Illustration of ”Madame Bovary” (1905) – Author: Alfred de Richemont (1857-1911) sursa

Madame Bovary”este mai mult decât un roman, este un portret și o paradigmă pentru literatura realistă și universală, pentru filosofia franceză din secolele al XIX-XX. Emma este abisul dintre iluzie și realitate, distanța dintre dorință și împlinire.

Doamna Bovary - Gustave Flaubert.jpg

Subiectul romanului ”Doamna Bovary” i-a fost sugerat lui Flaubert de o întâmplare reală petrecută în împrejurimile orașului Rouen

the-pont-corneille-rouen-morning-effect-1896.jpg

The Pont Corneille, Rouen, Morning Effect” (1896), Oil on canvas. Private Collection. by Camille Pissarro

Street in Rouen 1884.jpg

Street in Rouen” (1884) oil on canvas. by Paul Gauguin. Artist age: Approximately 36 years old. Private Collection. Artworks

și care făcuse multă vâlvă prin partea locului. Eroina acestei întâmplări dramatice este Deplhine Delamare, soția unui medic, care ajunge să se simtă din ce în ce mai dezgustată de viața anostă dusă alături de un soț mărginit.

Fire visătoare, Delphine își caută refugiul și echilibrul sufletesc în cărți sentimental-romantice, care însă nu fac altceva decât să-i accentueze dezechilibrul sufletesc. Și cum nu-și găsește liniștea sufletească nici după nașterea fetiței, Delphine mușcă din mărul otrăvit al adulterului și devine amanta proprietarului unui domeniu din apropiere, apoi al unui practicant din biroul unui notar.

Lesne de înțeles că Flaubert a schimbat numele protagoniștilor (eroina principală devine Emma Bovary, proprietarul este botezat Rodolphe Boulanger, iar practicantul Léon).

Cartea și eroina preiau nu doar inadaptabilitatea pretimpurie a adolescentului Flaubert, ci și o bună parte din disprețul acestuia față de religie, politică și afacerile bănești. Cele câteva pasaje neortodoxe față de biserică și credință i-au adus lui Flaubert un proces după publicarea primelor fragmente din roman, el fiind trimis în judecată de către procurorul general imperial sub acuzația de ,,ultragiu la adresa moralei publice și a religiei”. Din fericire a fost achitat.

the-pont-boieldieu-rouen-rain-effect-1896.jpg

The Pont Boieldieu, Rouen, Rain Effect” (1896), Oil on canvas. Location: Staatliche Kunsthalle Karlsruhe, Karlsruhe, Germany. by Camille Pissarro

Chiar dacă visul Emmei cu cavaleri și saloane fastuoase are toate conotațiile unui romantism fad,  se constituie ca un de protest împotriva meschinăriei burgheze din jur, este singurul vis pe care și-l permite acest formidabil părinte al realismului critic, însă un vis în egală măsură tragic și plin de învățăminte, mai exact un avertisment pentru cei care voluntar ori involuntar slăbesc legăturile cu realitatea. Și cu toate astea, ca o dreaptă compensație în fața agresiunii urâtului și searbădului din lumea ce ne înconjură, nici cei mai realiști nu se pot înfrâna să viseze cu ochii deschiși.


1862. Romanul ”Salammbô” la rândul lui întrunește toate însușirile cerute de o capodoperă. Pasiunea lui Flaubert pentru istorie datează încă din copilărie, însă se știe cu certitudine că pentru elaborarea acestui tulburător roman, scriitorul s-a documentat temeinic mai ales în decursul celei de-a doua călătorii de aproximativ două luni, efectuată în nordul Africii.

Acțiunea romanului este plasată între cele două războaie punice și se axează pe confruntarea dintre Cartagina și mercenarii aflați în solda acestei cetăți feniciene.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dido building Carthage, or The Rise of the Carthaginian Empire is an oil on canvas painting by J. M. W. Turner


Salammbô” – un roman care prezintă în chip somptuos, cu sclipiri de purpura și aur, faldurii descrierilor sublime, unice în literatura franceză și în cea mondială, captivează nu doar prin descrierile vestimentare, de interioare, tradiții și credințe păgâne, poate nu întotdeauna riguros științifice, însă mereu cuceritoare prin meșteșugul înfățișării lor, cât mai ales prin capacitatea autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte și stări desfășurate pe lungi intervale de timp.

Salammbô” este în același timp romanul dragostei dintre doi protagoniști investiți de autor cu sensuri simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, care întruchipează un principiu sacru, pe când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Iată cum împlinește Floubert dragostea dintre două idei diametral opuse. Astfel, Flaubert ni-i prezintă pe Salammbô și Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe niște înfrânți.

Alfons_Mucha_-_1896_-_Salammbô.jpg

Salammbô” (1896), lithograph. Private Collection. Artist: Alphonse Mucha (Czech, 1860-1939) – sursa

,,Părul ei, pudrat cu un praf ivoriu și strâns în creștetul capului în formă de turn, după moda fecioarelor din Canaan, o făcea să pară mai înaltă. Șiragurile de perle, prinse la tâmple, îi coborau până la colțurile gurii, ce era roșie ca miezul de rodie. Pe piept avea o podoabă din pietre sclipitoare, ce imitau, prin amalgamul de culori, solzii unei murene. Brațele, împodobite cu diamante, ieșeau, goale, din tunica-i fără mâneci, înstelată cu flori roșii pe fond negru. Avea gleznele legate între ele cu un lănțișor de aur care-i ritma mersul și mantia-i albă, de culoare purpurie, croită dintr-o stofă nemaivăzută, se târa în urma ei, vălurindu-se la fiecare pas.”

[pagina 22]

Bussiere,Gaston-Salammbo,1907.jpg

Salammbô” – (1907), by Gaston Bussière (1862-1929, Franch) – The Athenaeum

După ,,Educația sentimentală” (1870), Flaubert

A Sentimental Education The story of a Young Man

a scris versiunea finală a lucrării sale timpurii, ,,Ispitirea Sf. Anton” (1874)

Ispitirea Sfantului Anton

,,Ispitirea Sfântului Anton” este titlul sub care sunt cunoscute tablourile sau gravurile semnate de Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch, Matthias Grunewald, Paul Cezanne, Domenico Morelli sau Salvador Dali, pentru a aminti doar câteva nume ale celor care au transpus plastic încercările prin care diavolul voia să-l abată pe Sfântul Anton de la calea credinței și smereniei.

Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrân, ,,Ispitirea Sfântului Anton”:

,,În fundal, de ambele părți, pe fiecare dintre coline, două capete monstruoase de diavoli, pe jumătate cu trup de om, pe jumătate cu trup de munte. În partea de jos, la stânga, Sfântul Anton între trei femei, întorcând capul spre a se feri de mângâierile lor; sunt goale, albe, surâd și dau să-l învăluie cu brațele lor. E un ansamblu ce colcăie, mișună și ricanează, în chip grotesc și năvalnic, sub bonomia fiecărui detaliu. În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decât de el… .”

Flaubert avea atunci 24 de ani, iar pictura lui Bruegel îl va obseda aproape trei decenii. Scrie o primă versiune a ,,Ispitirii Sfântului Anton”, dar prietenii o consideră o nereușită:

Socotim că trebuie să arunci totul în foc și să nu mai gândești niciodată la asta!

Cabinet de Flaubert à Croisset, par Caroline Commanville..jpg

Cabinet de Flaubert à Croisset, par Caroline Commanville.
Catalogue de la vente Drouot, 18-19 novembre 1931 – sursa

Flaubert renunță pentru un timp și va începe să scrie ,,Doamna Bovary”, dar la puțină vreme după acel episod va vizita nordul Africii, va păși pe locurile unde cu veacuri înainte trăise sihastrul Antonie. Convins că prietenii i-au judecat cartea cu ușurință, Flaubert reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870, într-o scrisoare adresată domnișoarei Leroyer de Chantepie, să mărturisească:

,,În ciuda necazurilor în care mă zbat, sunt pe cale a termina <<Ispitirea Sfântului Anton>>. Este opera întregii mele vieți, de vreme ce prima idee mi-a venit în 1845, la Genova, în fața tabloului lui Brueghel, iar de atunci n-am încetat să mă gândesc la ea și să citesc tot felul de cărți legate de ea.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Croisset au temps de Flaubert

Cartea va apărea în 1874. În secolul trecut, Paul Valery (scriitor francez, 1871-1945) o va considera una din cărțile sale de căpătâi, iar Gabriele d’Annunzio (poet, romancier, nuvelist și dramaturg italian, 1863-1938) scria că:

,,Singurul meu maestru a fost Gustave Flaubert: >>Ispitirea<< este modelul pe care l-am căutat totdeauna; eleganță în forța violentă.”Pieter_Bruegel_the_Elder_-_The_Temptation_of_St_Anthony.jpg

The Temptation of Saint Anthony”,  (c. 1555/1558), Oil on panel, Painted by Pieter the Elder Bruegel – National Gallery of Art, Washington, D.C.

,,Este opera întregii mele vieți, de vreme ce prima idee mi-a venit în 1845, la Genova, în fața tabloului lui Breugel, iar de atunci n-am încetat să mă gândesc și să citesc tot felul de cărți legate de ea. Un strălucit exemplu de poem în proză, un melanj perfect între poezia modernă și viziunea medievală asupra literaturii, ,,Ispitirea Sfântului Anton” a fost publicat în anul 1874, dar Flaubert a fost urmărit de această idee – a ispitirii Sfântului Anton – încă din tinerețe. Idee ilustrată de asemenea și de Byron în Cain sau de Goethe în Faust. >>Ispitirea Sfântului Anton<< nu face apel doar la marile probleme ale cunoașterii umane, ci la adevăratele mistere ale vieții… și confirmă perplexitatea noastră în fața tainelor care domnesc pretutindeni.”

– Sigmund Freud (1856-1939, medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză.


the-temptation-of-st-anthony.jpg

”The Temptation of St. Anthony” (1946), Oil on canvas
by Salvador Dali
Location: Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Brussels, Belgium – wikiart


și „Trois contes” (1877), inspirate din viețile unor sfinți.

Una dintre ele, „Un cœur simple„, despre care Ezra Pound (poet american, (1885-1972), reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX) a spus că „înglobează tot ceea ce se știe despre scris”, a fost considerată ca un model de tehnică de proză scurtă.

Un coeur simple (2008)


A doua povestire: ”Légende de Saint Julien l’Hospitalier

Năzuința lui Flaubert este să compună un text care să urmeze liniile de forță ale legendei sacre, dar fără a i se subordona acesteia. Identificarea figurii Sfântului Iulian, preocuparea pentru viața cotidiană și sensibilitatea devoțională din Evul Mediu se înscriu într-o dimensiune exploratorie a culturii medievale, asumate de intelectualitatea franceză în special în prima jumătate a secolului XIX.

La 1 iunie 1856, imediat după ce așterne pe hârtie ultimele rânduri din ”Madame Bovary”, Flaubert îi mărturisește prietenului Louis Bouilhet dorința de a scrie, până în toamnă, ”La Légende de Saint Julien l’Hospitalier”.

A redactat un plan al lucrării și crede că are șanse să termine de scris textul, simultan cu definitivarea ,,Ispitirii Sfântului Antonie”. Proiectul rămâne totuși la stadiul de intenție, fiind reluat abia după aproape douăzeci de ani, în septembrie 1875. Contextul reîntoarcerii nu este unul prea fericit; Flaubert este nevoit să suporte consecințele eșecului financiar al lui Ernest Commanville, soțul nepoatei sale, în grija căruia lăsase averea familiei.

Siguranța economică de care dispusese până atunci pare spulberată; la 54 de ani, Flaubert își simte amenințată libertatea de creație. Crede în gratuitatea artei și disprețuiește profund ideea de a câștiga bani de pe urma literaturii. Pradă deznădejdii, abandonează ”Bouvard et Pécuchet”, ultimul roman la care lucrează. Revenirea la subiectul descoperit în tinerețe îi apare pentru moment ca unică soluție de a se sustrage stării de anxietate.

Demoralizat, i se confesează lui Georges Sand:

”Je suis devenu très timide, très paresseux, une vache stérile, une brute. Cependant, pour m’occuper à quelque chose, je vais tâcher de «coucher par écrit» la légende de saint Julien l’Hospitalier. Ce sera très court, une trentaine de pages, peut-être?”

Cei peste douăzeci de ani trecuți între nașterea ideii și geneza textului i-au fost, în cele din urmă, favorabili lui Flaubert. Autorul ,,Doamnei Bovary” a avut suficient timp să învețe lecția contemporanilor tinereții sale: s-a întors la literatura și istoria Evului Mediu, fără a rămâne cantonat în ea; asimilând elemente de factură romantică, a reușit să-și surclaseze sursele printr-un discurs inconfundabil.

Cu luntrea către Celalalt. Călătoria Sfântului Iulian de la Jacopo da Varazze la Gustave Flaubert

Destinul trist al lui Julien, un tânăr aristocrat, impresionează prin încercările extraordinare și prin rătăcirile de o viata pe care le-a avut pentru a evita un blestem crâncen, acela de a-și ucide părinții. Într-o zi a plecat la vânătoare și a luat urma unui cerb. Pe când îl hăituia, cerbul s-a întors și i-a spus:

– Mă vânezi pe mine, dar nu știi că îți vei ucide părinții. Julien s-a speriat, și-a luat tânăra soție și a fugit în alt ținut.

Blestemul fusese aruncat de cerb după ce Julien ucisese fără mila o turmă întreagă, laolaltă cu ciuta și puiul cerbului. Ca și Oedip, nu va scăpa de această pedeapsă, dar căința puternică îl va transforma în Sfântul Julien cel primitor de oaspeți.

Peste ceva vreme, părinții, care îl căutau cu disperare, ajung la castelul lui. Când soția lui Julien afla cine sunt îi omenește și îi culcă în patul conjugal. Iulian sosește noaptea, găsește doi oameni în patul său, crede că soția lui are un amant, și îi ucide. Când își dă seama ce a făcut, pleacă disperat în lume. În chip de pedeapsă, povestește celor pe care-i întâlnește crima sa, iar oamenii îl gonesc. În cele din urmă, se face luntraș într-un capăt de lume. Zi de zi, trece oamenii cu luntrea peste un rău învolburat.

Gustave_Doré_-_Dante_Alighieri_-_Inferno_-_Plate_9_(Canto_III_-_Charon).jpg

”Dante Alighieri – Inferno – Plate 9 (Canto III – Charon)” – (1857). by Gustave Doré (1832-1883, was a French artist)


Într-o noapte, aude o voce strigându-l de peste apă. Traversează răul și aduce pe mal un amărât, un lepros ca vai de el.

– Mi-e foame, spune leprosul. Julien îl ospătează din puținul său.

– Mi-e sete. Julien îi dă să bea.

– Mi-e frig, spune leprosul, iar Julien face un foc sărăcăcios din puținele vreascuri pe care le are.

– Sunt înghețat până-n măduva oaselor, spune leprosul, și Julien îl ia în brațe.

– Leapădă-ți hainele, să mă încălzesc de la căldura corpului tău, îi cere leprosul.

Iulian se întinse cu totul peste el, gură pe gură, piept pe piept. Ii simte pielea aspra ca solzii, răsuflarea împuțită. Atunci leprosul îl strânse în brațe; și dintr-o dată privirile lui căpătară strălucirea stelelor; părul lui se lungi ca razele soarelui; răsuflarea lui avu mireasma trandafirilor; un nor de tămâie se înaă din vatră; afară valurile cântau. În timpul acesta, un noian de desfătări, o bucurie supraomenească se revărsa în sufletul lui Iulian, care parcă plutea topit de fericire; iar acela, ale cărui brațe continuau să-l strângă, creștea, creștea mereu, atingând cu capul și cu picioarele cei doi pereți ai colibei.
Încheie Flaubert:
,,Acoperișul zbură, văzduhul se desfășură la nesfârșit; și Iulian urcă spre zările albastre, față în față cu Domnul nostru Iisus Cristos, care îl luă cu el în ceruri.”
În ultimul paragraf al povestirii, Gustave Flaubert deschide cu dezinvoltură ușa spre arhiva sa documentară. Nu se teme, căci știe deja că în acel à peu près stă începutul și sfârșitul, că cel care poartă se izbăvește prin cel purtat.
Legenda Saint Julian Ospitalieri

Masolino da Panicale- Saint Julien.jpg

 On his return from hunting, betrayed by the devil, Saint Julian believes to find his wife with a lover instead of his visiting parents and beheads them, (1425-1426), tempera on wood. Current location: Musée Ingres (France). by Masolino da Panicale (c.1383-c.1447) – sursa

3brozzi1.jpg

Madonna and Child with St Sebastian and St Julian”, (1473), fresco, by Domenico Ghirlandaio (1448-1494). Current location: Church of St. Andrew in San Donnino – sursa


Și a treia povestire: ”Hérodiade

Hérodiade

Hérodias” (1843), oil on canvas, by Paul Delaroche (1797-1856). Musée Wallraf Richartz (Germany)


Irodiada (c. 15 î.Hr. – după 39 AD) a fost o prințesă a dinastiei irodiene a Iudeei în timpul stăpânirii acestei provincii de către Imperiul Roman.

Irodiada joacă un rol major în executarea lui Ioan Botezătorul, folosind dansul fiicei sale în fața lui Irod Antipa și a oaspeților săi pentru a cere capul Botezătorului ca răsplată.

Această prezentare necesită JavaScript.

Flaubert o cunoaște la Trouville pe Elisa Schelesinger, soția (nelegitimă mult timp) a unui afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o cinste și de o puritate ireproșabilă, care rămâne toată viața marea pasiune a scriitorului; episodul întâlnirii este povestit amănunțit în „Memoriile unui nebun”, unde tânăra doamnă se numește Marie; ea va deveni modelul lui Marie în „Educația sentimentală”.

Élisa Schlésinger

Photo – Élisa Schlésinger cu fiica ei, litografie (1838)


Memoriile unui nebun

Mémoires d’un fou, este un roman autobiografic scurt al lui Gustave Flaubert, scris în 1838, dar publicat în 1900. Cartea va servi cumva ca bază de lucru pentru ”Educația sentimentală” , scrisă cam treizeci de ani mai târziu.

Este un jurnal al crizei sentimentale pe care o traversează un adolescent exaltat; este vizibilă influența „Confesiunilor” lui J. J. Rousseau, a „Confesiunii unui copil al secolului” a lui A. de Musset (apărută chiar în același an), iar ecourile ei se vor răsfrânge tardiv în „Confesiunea lui Claude”, primul roman a lui Émile Zola.

Aceste texte de tinerețe, pasionante, răscolitoare, străbătute de angoasa adolescentei și de fervoarea, dar și de spiritul autocritic ale celui care se știe predestinat literaturii, oferă o imagine captivantă și inedită.

,,Memoriile unui nebun”, text aproape în întregime autobiografic, este jurnalul crizei sentimentale și existențiale prin care trece un adolescent exaltat, al primelor încercări și decepții amoroase și al drumului lung și dificil spre maturizare. Temele și o parte din personajele de aici vor fi dezvoltate apoi in romanele de maturitate, cu precădere în ,,Educația sentimentală”.

Inspirat din beția iubirii pe care Flaubert a cunoscut-o în bratele frumoasei Eulalie Foucaud, ,,Noiembrie” explorează natura dorinței și a erotismului și conflictul dintre nevoia de însingurare și foamea de afecțiune. Marie, personajul care adună la un loc energiile textului, este o tânără prostituată, o ființa de o senzualitate aparte, în care violența se unește neașteptat cu erotismul frust care amintește de chipul ascuns al Emmei Bovary.

„Un nebun! Asta e ceva ce stârnește oroare. Tu ce ești, cititorule? În ce categorie te încadrezi – a proștilor sau a nebunilor? Dacă ti s-ar da să alegi, vanitatea te-ar împinge să o preferi pe ultima. Da, încă o dată întreb, la ce folosește o carte care nu este nici instructivă, nici amuzantă, nici științifică, nici filozofică, nici de agricultură, nici elegiacă, o carte care nu oferă nicio rețetă contra coșurilor ori contra puricilor, în care nu scrie nimic nici despre căile ferate, nici despre bursă, nici despre străfundurile sufletului omenesc, nici despre veșmintele din Evul Mediu, nici despre Dumnezeu, nici despre diavol, ci în care este vorba despre un nebun, adică despre lume, aceasta mare neroadă care se rotește de secole în spațiu fără să facă un pas; și care urlă, căreia îi curg balele și apoi se sfâșie singură.”

– Gustave Flaubert

Les souvenirs d'un fou_

În 1837 scrie povestiri fantastice (,,Vis de infern”, ,,Quidquid volueris”), romanul ,,Pasiune și virtute”, în care se schițează portretul doamnei Bovary, iar în 30 martie, apare în revista ”Colibri” povestirea ,,O lecție de istorie naturală”, care aduce un ton nou, satiric, antiburghez, caracteristic întregii creații realiste flaubertiene.

Scrierile sale, apelând alternativ când la o formulă realistă, când la una romantică, când la una mixtă, l-au impus pe Gustave Flaubert drept unul dintre întemeietorii romanului modern, părinte al naturalismului și teoretician al specificului esteticului.

S-a stins din viață la Croisset, la 8 mai 1880, locul unde se izolase încă din 1864. În același an, câțiva scriitori – printre care se numărau Émile Zola, Guy de Maupassant, J.K. Huysmans și Paul Alexis – i-au dedicat lui Flaubert colecția de romane ”Les Soirées de Médan”.

Le_Seine_à_Croisset,_près_de_Rouen_-_Albert_Lebourg.jpg

Le Seine à Croisset, près de Rouen” (1928) – Albert Lebourg (Franch, 1849-1928) – Museo Nacional de Bellas Artes

A murit pe neașteptate, în urma unui accident cerebral, lăsând neterminat romanul satiric, „Bouvard et Pécuchet„.Bouvard et Pécuchet

”Bouvard et Pécuchet” – First English edition (1896) – sursa


1280px-Tombeau_de_Gustave_Flaubert_à_Rouen.jpg

Tombeau de Flaubert et de sa famille à Rouen – sursa

Moștenirea fundamentală lăsată de Flaubert o reprezinta extinderea asupra beletristicii a exigentelor artei celei mai înalte. Dacă înainte de el romanul avea reputația deloc măgulitoare a unei forme de divertisment facil, Flaubert a contribuit la schimbarea ei atât prin subiect, cât și prin stil.

Flaubert_memorial.JPG

Monument à Gustave Flaubert, marbre, 1890 – by Henri Chapu

Respingând conceptul romantic de artă pentru artă, Flaubert a creat un nou standard artistic pentru roman în care consecvența și unitatea proiectului prevalează asupra așteptărilor convenționale ale cititorului. Flaubert voia atâta armonie în scrierile sale, încât și-a impus constrângeri și rigoare stilistică până în vecinătatea maniei: pentru el nu existau sinonime, și nevrând să întrebuințeze de două ori un cuvânt pe aceeași pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit. El a înlocuit structura episodică discontinuă a romanelor timpurii cu o metodă de construcție împrumutata din poezie, cu contrapunct și imagistică în care cititorul trebuie să vibreze la un model elaborat de asociații menite să dezvolte narațiunea romanului.