Gustave Flaubert

Gustave Flaubert - Educatia sentimentala - Jurnal Noiembrie.jpg

– my photo –

,,Când eram copil, visam să citesc >>Educația sentimentală<< în întregime, cu voce tare, bineînțeles în franceză, într-o sală imensă, plină de oameni, iar pereții să răsune de ecoul cuvintelor mele…” – își amintește Franz Kafka într-una din scrisorile sale către Felice.

Așa am ajuns să citesc Gustave Flaubert: pornind de la dorința lui Franz Kafka.


,,Educația sentimentală

Povestea unui tânăr

O oscilație între romantism și realism

Este un roman ce dezbate tema iluziilor pierdute în viață; povestea pasiunii lui Frédéric Moreau pentru soția mai în vârstă a unui om de afaceri; pare un joc stupid al sorții în care nimeni nu catadicsește să se enerveze, dar nici să se declare mulțumit. Frédéric Moreau își cântărește ambițiile și își creează personalitatea însoțit în permanență de dorința de a avea o singură femeie. În căutarea unor idealuri lipsite de valoare, iremediabil superficial în dorințele sale, Frédéric își petrece treizeci de ani din viață irosindu-și sufletul, părăsindu-l în fiecare secundă pe omul care putea să fie, părăsindu-se pe sine. Incapabil să se mulțumească cu lucruri obținute prea ușor, acesta se află mereu în căutarea de noi aventuri doar pentru a-și cultiva amorurile searbede ce-i mănâncă timpul și banii, de idealuri greu sau imposibil de atins (femeia inaccesibilă), dedicându-și timpul unei curse nesfârșite la capătul căreia devine evident faptul ca totul este efemer, și astfel, în finalul cărții și spre finalul existenței, va constata că el, care visase tot timpul dragostea, de fapt își ratase viața, dând vina pe hazard, pe împrejurări, pe epoca în care se născuse.

Soțul nu-l vede pe Frédéric ca pe un rival, și nici nu are de ce. Soția e femeia perfectă, soțul e burghezul adevărat, lipsit de scrupule. Dar iubirea romantică rareori învinge. Învinge impuritatea vieții, în lupta cu o inocență ce se risipește, încet, ca o ceață.

În preaplinul ignoranței, personajele învață sentimentele cum ai învăța o lecție la școală, ceea ce este, în definitiv, este foarte contemporan, dacă stai bine să te gândești. Un roman bizar despre vise: nimeni nu iubește pe nimeni dar toți se pretind îndrăgostiți de o subtilitate care pe alocuri taie până la sânge, fără să poți spune de unde curge.

Dragostea pentru Madame Arnoux, sau mai degrabă obsesia pe care aceasta, prin indiferență, reușește să o inculce în mintea lui Frédéric, determină o perpetuă ambiție de a transcende limitele existenței umane și sociale. A respinge motivele acestuia ca fiind nedemne, ar însemna să respingem istoria. Pentru că, în final, orice formă ar lua, pasiunea este motorul tuturor acțiunilor umane, fie ele superficiale sau mărețe.

,,Educația sentimentală” (1869), este un roman al ratării și arivismului într-o lume dominată de mediocritatea burgheză, cu detestabilele ei năzuințe spre tihnă, confort și plăceri adulterine, în general spre o viață meschină și călduță, o carte despre capcane, despre orbire și uitare de sine, despre cursa permanentă împotriva propriei persoane.

Gustave Flaubert, îmbibat încă din adolescență cu silă profundă față de odioasa lume burgheză, se răzbună pe ea la un înalt nivel artistic, prin ulterioara includere în fluxul romanului a cuceritorului intermezzo cu luptele de stradă din timpul revoluției de la 1848, prin care îi pune pe jăratic pe burghezi și le tulbură existența cenușie.

,,Educația sentimentală” a lui Flaubert, ultima carte publicată în timpul vieții acestuia, reprezintă o cronică a unei vieți care se formează pe fondul pasiunii pentru o femeie, cât și o cronică a unui timp trecut în care destine întregi erau schimbate de către evenimentele sociale. Acțiunea are loc în Franța iar timpul în care se petrece coincide cu Revoluția de la 1848 și instaurarea celui de-al Doilea Imperiu, însoțită de motto-ul care stă și astăzi fixat ca o stampilă permanentă în mințile francezilor: ”Liberté, égalité, fraternité.”

Ca orice roman realist, și acesta începe prozaic:

,,La 15 septembrie 1840, către orele șase de dimineață, La Ville-de-Montereau, gata de plecare, scotea vârtejuri groase de fum în fața cheiului Saint-Bernard…” plasează acțiunea. ”Un tânăr de optsprezece ani, care avea părul lung și ținea un album sub braț, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceață clopotnițe, clădiri ale căror nume nu le cunoștea, apoi îmbrățișa cu o ultimă privire insula Saint-Louis, La Cité, Notre-Dame…” introduce protagonistul: Frédéric Moreau. Nu mult mai încolo, apare Ea: ”Fu ca o apariție. Ea era așezată în mijlocul băncii, singură de tot, sau cel puțin el nu desluși pe nimeni, uluit de privirea ochilor ei. Când trecu el, ea ridică fruntea; el își strânse umerii fără dă vrea. După ce se așeză ceva mai departe pe aceeași latură o privi…”

 L'Education sentimentale (1973) - secvență din film -

 ”L’Education sentimentale” (1973) – secvență din film – sursa


Lucrurile sunt atât de bine înlănțuite, totul e atât de transparent, încât romanul pare hiper-realist: convenția și adevărul se îngemănează, ca și cum niciodată nimic nu le-ar fi depășit.

Și totuși, romantismul nu mai e în putere, iar lumea în care și pe care o scrie Flaubert pare să se clatine, în felul acesta, ea își dezvăluie dedesubturile și se descoperă extrem de fragilă. Fiind o lume vie, poate oricând să moară.

,,Educația sentimentală” e un roman realist alcătuit după convențiile realismului, dar unul care își dă seama că realismul este convenție și eșuează, deci, în a fi real. Pentru că tot ce se întâmplă în ,,Educația sentimentală” nu duce la nimic. Realitatea nu ascultă de legile mecanicii, iar logica după care funcționează ,,Educația sentimentală” nu e una a surprizei – a șocului, a senzaționalului, a incredibilului – ci a unei dimensiuni obișnuite. Ceea ce ține e doar așteptarea. Așteptarea este cea care ne afectează, doar ea bruiază faptele cu mușcătura conștiinței personajelor care simt. Și nu-i vorba neapărat de iubire, ci de ceea ce poate face pasiunea din noi și mai ales din lumea în care trăim. Subtilitatea atinge pe alocuri finețuri neegalate: scena în care Frédéric cumpără un bilet de teatru ”din dezamăgire” definește aceeași delăsare ce revine și devine un fals ce se dorește a fi un semn de noblețe…

,,Educația sentimentală” este o idee sensibilă, o idee care mărturisește despre un adevăr care nu poate fi atins fiind artificial… artificial de autentic.


Gustave Flaubert s-a născut la 12 decembrie 1821, la Rouen, la spitalul unde tatăl lui era chirurg. Acesta, Achille-Cléophas Flaubert, fiu de veterinar din Nongent-sur-Seine, a făcut studii strălucite de medicină la Paris și a fost numit mai întâi asistent-chirurg, apoi chirurg-șef la spitalul mai sus amintit, unde își avea, de altfel, și domiciliul.

Street in Rouen 1884_.jpg

Paul Gauguin – ”La calle Jouvenet en Rouen”, (1884), Oil on canvas. ©Carmen Thyssen-Bornemisza Collection on loan at the Museo Nacional Thyssen-Bornemisza


Energic, perseverent, cu un ascuțit simț al datoriei, celebru ca practician, el a format o școală de tineri chirurgi, care i-au purtat venerație și recunoștință. În 1854 a fost învinuit de ateism, dar achitat, recunoscându-i-se mai înainte de toate valoarea excepțională de om și medic.

Trăsături ale tatălui lui Flaubert se recunosc în portretul doctorului Larivière din ,,Doamna Bovary”.

Laborios, rafinat, estet, Flaubert va deveni unul dintre cei mai mari romancieri francezi din secolul al XIX-lea și una dintre valorile necontestate ale literaturii universale.

Sănătatea șubredă, dar și sensibilitatea sa aparte l-au făcut să renunțe la o cariera juridică pentru a se consacra vocației artistice.

gustave-flaubert-1821-1880-french-mary-evans-picture-library.jpg

Print. Gustave Flaubert, drawing – by Mary Evans Picture – Fine Art America


Photo – Gustave Flaubert – portrait of the French writer at the age of ten. 12 December 1821 – 8 May 1880.Young Gustave Flaubert, 1831

Mama scriitorului, Anne-Justine-Caroline Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, a îmbrățișat de la început concepțiile soțului ei și a rămas toată ființa cea mai apropiată de Gustave.

Achille Flaubert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al lui Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu s-a ridicat la înălțimea acestuia. Relațiile dintre cei doi frați au fost destul de reci.

Caroline Flaubert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile Homard; moartea ei, survenită la nașterea unei fetițe, care va fi crescută de Gustave și de doamna Flaubert, a fost una dintre cele mai adânci dureri încercate de scriitor.

Atmosfera sumbră a spitalului unde își petrece copilăria, neliniștile tatălui hărțuit de responsabilitate și doborât de trudă, disecțiile la care asistă mai mult în secret, toate acestea își vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter înclinat spre pesimism și melancolie, dar vor imprima duritate, migală și exactitate viitoarei munci scriitoricești.

Flaubert a început să scrie povestiri romantice încă de la vârsta de șaisprezece ani, iar la nouă ani deja improviza piese de teatru.

1832. În luna februarie, Gustave intră la liceul din Rouen, căruia îi păstrează o tristă amintire pentru o anume educație romantică, desuetă, care împingea mulți elevi la viciu și adesea la sinucidere.

Supraîncărcarea volumului de materii predate, învățarea mecanică îl dezgustă pe adolescent, care reface trăirile de atunci în pateticile pagini ale „Mémoires d’un fou”:

,,Mă mai văd așezat, pe băncile clasei, absorbit în visele mele de viitor […] în timp ce pedagogul râdea de versurile mele latinești, iar colegii mă priveau batjocoritor.”

rouen

by CAMILLE PISSARRO (1830-1903) – ”Rue du Gros-Horloge à Rouen” – etching with drypoint, on Van Gelder laid paper, 1883-84, signed in pencil. – sursa


Familia lui era însă decisă să-l facă avocat, iar Flaubert și-a petrecut un an la Universitatea din Paris, unde și-a neglijat studiile, astfel că a căzut la examene. O depresie l-a adus înapoi la moșia familiei din Croisset, în apropiere de Rouen.

Du côté de la réalité

En 1844, le père de Flaubert décide de quitter leur demeure de Déville-lès-Rouen, pour aller vivre à Croisset, avec sa famille. Située au bord de la Seine, c’est une ancienne propriété des Moines. Maupassant a évoqué avec admiration cette maison dans un article de Gil Blas, en novembre 1890:

”Toute blanche, datant du XVIIe siècle, séparée de la Seine par un gazon et par un chemin de halage, elle regardait la magnifique vallée normande qui va de Rouen au port du Havre. Les grands navires, remorqués lentement vers la ville et vus des fenêtres du cabinet de travail de Flaubert, semblaient passer dans le jardin.”

Résidence secondaire pour la famille qui passe ses hivers à Rouen, Flaubert, qui a abandonné ses études de droit à Paris, y viendra d’abord y passer l’été:

”Je reste donc seul avec mon père et ma mère, à Croisset l’été, dans ma chambre à Rouen l’hiver ; dans ma chambre ! Seulement, à Croisset, j’ai mon canot et le jardin, et puis je suis plus loin des Rouennais qui, quelque peu que je les fréquente, me pèsent aux épaules d’une façon dont les compatriotes sont seuls capables. Je vais donc me remettre, comme par le passé, à lire, à écrire, à rêvasser, à fumer.”

”Lettre à Ernest Chevalier du 15 juin 1845” – ”Correspondance”, Paris, Gallimard, ”Bibliothèque de la Pléiade”, 1973, t. I, p. 238.

sursa

Flaubert dans la ville - Université de Rouen

Propriété de Croisset, imaginée par Thomsen, 1937.
Pavillon de Croisset. Photo: Service audiovisuel, Faculté des Lettres, Université de Rouen


1846. După moartea tatălui său a locuit cu mama și nepoata sa tot restul vieții, dedicându-se exclusiv scrisului.

Maison de Croisset, d'après un croquis d'Albert Rémond (1849-1937), habitant de Canteleu..jpg

Maison de Croisset, d’après un croquis d’Albert Rémond (1849-1937), habitant de Canteleu.
Il réalisa une maquette de la maison, aujourd’hui introuvable (Roger Parment, ”Paris-Normandie”, 13-14 septembre 1947) – sursa


1857. Publică romanul „Madame Bovary„, opera capitală pentru literatura secolului XIX.

Rare first edition, first issue in book form of Flaubert’s literary masterpiece, “the definitive model of the novel” (Émile Zola) and the work that “ushered the age of realism into modern European literature.” – sursa

„În Doamna Bovary nu e nimic adevarat. E o poveste inventata pe de-a-ntregul; nu am pus în ea nimic din sentimentele mele sau din existenta mea. Iluzia (dacă există vreuna) vine, dimpotrivă, din impersonalitatea operei. Este unul din principiile mele, fără de care nu poți scrie. Artistul trebuie să fie în opera lui ca Dumnezeu în creație, invizibil și atotputernic; să-l simți peste tot, dar să nu-l vezi.”

Gustave Flaubert, ,,Scrisoare către Domnișoara Leroyer de Chantepie”, 18 martie 1857


Leandre - Madame Bovary

llustration by Charles Léandre ”Madame Bovary”, (1931) – engraved by Eugène Decisy (fr). (Illustration without text on page 322: Emma as a transvestite at the ball) – sursa


Madame Bovary” (1857) este o carte provocatoare, caustică, de o ironie fără drept de apel.

Această prezentare necesită JavaScript.

Povestea relatează viața maritală a lui Charles și Emma Bovary. Acesta este un medic de țară mărginit; cititoare înfocată de romane sentimentale, Emma tânjește după pasiune și își caută refugiul în fantezii romantice, în cheltuieli excesive și, în cele din urmă, în adulter. Aventurile sentimentale hrănite cu iluzii ajung însă și ele s-o dezamăgească, iar consecințele sunt devastatoare.

Madame Bovary.jpg

Illustration of ”Madame Bovary” (1905) – Author: Alfred de Richemont (1857-1911) sursa

Madame Bovary”este mai mult decât un roman, este un portret și o paradigmă pentru literatura realistă și universală, pentru filosofia franceză din secolele al XIX-XX. Emma este abisul dintre iluzie și realitate, distanța dintre dorință și împlinire.

Doamna Bovary - Gustave Flaubert.jpg

Subiectul romanului ”Doamna Bovary” i-a fost sugerat lui Flaubert de o întâmplare reală petrecută în împrejurimile orașului Rouen

the-pont-corneille-rouen-morning-effect-1896.jpg

The Pont Corneille, Rouen, Morning Effect” (1896), Oil on canvas. Private Collection. by Camille Pissarro

Street in Rouen 1884.jpg

Street in Rouen” (1884) oil on canvas. by Paul Gauguin. Artist age: Approximately 36 years old. Private Collection. Artworks

și care făcuse multă vâlvă prin partea locului. Eroina acestei întâmplări dramatice este Deplhine Delamare, soția unui medic, care ajunge să se simtă din ce în ce mai dezgustată de viața anostă dusă alături de un soț mărginit.

Fire visătoare, Delphine își caută refugiul și echilibrul sufletesc în cărți sentimental-romantice, care însă nu fac altceva decât să-i accentueze dezechilibrul sufletesc. Și cum nu-și găsește liniștea sufletească nici după nașterea fetiței, Delphine mușcă din mărul otrăvit al adulterului și devine amanta proprietarului unui domeniu din apropiere, apoi al unui practicant din biroul unui notar.

Lesne de înțeles că Flaubert a schimbat numele protagoniștilor (eroina principală devine Emma Bovary, proprietarul este botezat Rodolphe Boulanger, iar practicantul Léon).

Cartea și eroina preiau nu doar inadaptabilitatea pretimpurie a adolescentului Flaubert, ci și o bună parte din disprețul acestuia față de religie, politică și afacerile bănești. Cele câteva pasaje neortodoxe față de biserică și credință i-au adus lui Flaubert un proces după publicarea primelor fragmente din roman, el fiind trimis în judecată de către procurorul general imperial sub acuzația de ,,ultragiu la adresa moralei publice și a religiei”. Din fericire a fost achitat.

the-pont-boieldieu-rouen-rain-effect-1896.jpg

The Pont Boieldieu, Rouen, Rain Effect” (1896), Oil on canvas. Location: Staatliche Kunsthalle Karlsruhe, Karlsruhe, Germany. by Camille Pissarro

Chiar dacă visul Emmei cu cavaleri și saloane fastuoase are toate conotațiile unui romantism fad,  se constituie ca un de protest împotriva meschinăriei burgheze din jur, este singurul vis pe care și-l permite acest formidabil părinte al realismului critic, însă un vis în egală măsură tragic și plin de învățăminte, mai exact un avertisment pentru cei care voluntar ori involuntar slăbesc legăturile cu realitatea. Și cu toate astea, ca o dreaptă compensație în fața agresiunii urâtului și searbădului din lumea ce ne înconjură, nici cei mai realiști nu se pot înfrâna să viseze cu ochii deschiși.


1862. Romanul ”Salammbô” la rândul lui întrunește toate însușirile cerute de o capodoperă. Pasiunea lui Flaubert pentru istorie datează încă din copilărie, însă se știe cu certitudine că pentru elaborarea acestui tulburător roman, scriitorul s-a documentat temeinic mai ales în decursul celei de-a doua călătorii de aproximativ două luni, efectuată în nordul Africii.

Acțiunea romanului este plasată între cele două războaie punice și se axează pe confruntarea dintre Cartagina și mercenarii aflați în solda acestei cetăți feniciene.

Această prezentare necesită JavaScript.

Dido building Carthage, or The Rise of the Carthaginian Empire is an oil on canvas painting by J. M. W. Turner


Salammbô” – un roman care prezintă în chip somptuos, cu sclipiri de purpura și aur, faldurii descrierilor sublime, unice în literatura franceză și în cea mondială, captivează nu doar prin descrierile vestimentare, de interioare, tradiții și credințe păgâne, poate nu întotdeauna riguros științifice, însă mereu cuceritoare prin meșteșugul înfățișării lor, cât mai ales prin capacitatea autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte și stări desfășurate pe lungi intervale de timp.

Salammbô” este în același timp romanul dragostei dintre doi protagoniști investiți de autor cu sensuri simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, care întruchipează un principiu sacru, pe când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Iată cum împlinește Floubert dragostea dintre două idei diametral opuse. Astfel, Flaubert ni-i prezintă pe Salammbô și Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe niște înfrânți.

Alfons_Mucha_-_1896_-_Salammbô.jpg

Salammbô” (1896), lithograph. Private Collection. Artist: Alphonse Mucha (Czech, 1860-1939) – sursa

,,Părul ei, pudrat cu un praf ivoriu și strâns în creștetul capului în formă de turn, după moda fecioarelor din Canaan, o făcea să pară mai înaltă. Șiragurile de perle, prinse la tâmple, îi coborau până la colțurile gurii, ce era roșie ca miezul de rodie. Pe piept avea o podoabă din pietre sclipitoare, ce imitau, prin amalgamul de culori, solzii unei murene. Brațele, împodobite cu diamante, ieșeau, goale, din tunica-i fără mâneci, înstelată cu flori roșii pe fond negru. Avea gleznele legate între ele cu un lănțișor de aur care-i ritma mersul și mantia-i albă, de culoare purpurie, croită dintr-o stofă nemaivăzută, se târa în urma ei, vălurindu-se la fiecare pas.”

[pagina 22]

Bussiere,Gaston-Salammbo,1907.jpg

Salammbô” – (1907), by Gaston Bussière (1862-1929, Franch) – The Athenaeum

După ,,Educația sentimentală” (1870), Flaubert

A Sentimental Education The story of a Young Man

a scris versiunea finală a lucrării sale timpurii, ,,Ispitirea Sf. Anton” (1874)

Ispitirea Sfantului Anton

,,Ispitirea Sfântului Anton” este titlul sub care sunt cunoscute tablourile sau gravurile semnate de Martin Schongauer, Pieter Bruegel cel Bătrîn, Hieronymus Bosch, Matthias Grunewald, Paul Cezanne, Domenico Morelli sau Salvador Dali, pentru a aminti doar câteva nume ale celor care au transpus plastic încercările prin care diavolul voia să-l abată pe Sfântul Anton de la calea credinței și smereniei.

Aflat la Genova, în primăvara lui 1845, Flaubert vede în palatul Balbi tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrân, ,,Ispitirea Sfântului Anton”:

,,În fundal, de ambele părți, pe fiecare dintre coline, două capete monstruoase de diavoli, pe jumătate cu trup de om, pe jumătate cu trup de munte. În partea de jos, la stânga, Sfântul Anton între trei femei, întorcând capul spre a se feri de mângâierile lor; sunt goale, albe, surâd și dau să-l învăluie cu brațele lor. E un ansamblu ce colcăie, mișună și ricanează, în chip grotesc și năvalnic, sub bonomia fiecărui detaliu. În ceea ce mă privește, n-am mai văzut nici un alt tablou în afară de acesta, și nu-mi amintesc decât de el… .”

Flaubert avea atunci 24 de ani, iar pictura lui Bruegel îl va obseda aproape trei decenii. Scrie o primă versiune a ,,Ispitirii Sfântului Anton”, dar prietenii o consideră o nereușită:

Socotim că trebuie să arunci totul în foc și să nu mai gândești niciodată la asta!

Cabinet de Flaubert à Croisset, par Caroline Commanville..jpg

Cabinet de Flaubert à Croisset, par Caroline Commanville.
Catalogue de la vente Drouot, 18-19 novembre 1931 – sursa

Flaubert renunță pentru un timp și va începe să scrie ,,Doamna Bovary”, dar la puțină vreme după acel episod va vizita nordul Africii, va păși pe locurile unde cu veacuri înainte trăise sihastrul Antonie. Convins că prietenii i-au judecat cartea cu ușurință, Flaubert reia subiectul și scrie o nouă versiune, abandonează iarăși proiectul, pentru ca în 1870, într-o scrisoare adresată domnișoarei Leroyer de Chantepie, să mărturisească:

,,În ciuda necazurilor în care mă zbat, sunt pe cale a termina <<Ispitirea Sfântului Anton>>. Este opera întregii mele vieți, de vreme ce prima idee mi-a venit în 1845, la Genova, în fața tabloului lui Brueghel, iar de atunci n-am încetat să mă gândesc la ea și să citesc tot felul de cărți legate de ea.”

Această prezentare necesită JavaScript.

Croisset au temps de Flaubert

Cartea va apărea în 1874. În secolul trecut, Paul Valery (scriitor francez, 1871-1945) o va considera una din cărțile sale de căpătâi, iar Gabriele d’Annunzio (poet, romancier, nuvelist și dramaturg italian, 1863-1938) scria că:

,,Singurul meu maestru a fost Gustave Flaubert: >>Ispitirea<< este modelul pe care l-am căutat totdeauna; eleganță în forța violentă.”Pieter_Bruegel_the_Elder_-_The_Temptation_of_St_Anthony.jpg

The Temptation of Saint Anthony”,  (c. 1555/1558), Oil on panel, Painted by Pieter the Elder Bruegel – National Gallery of Art, Washington, D.C.

,,Este opera întregii mele vieți, de vreme ce prima idee mi-a venit în 1845, la Genova, în fața tabloului lui Breugel, iar de atunci n-am încetat să mă gândesc și să citesc tot felul de cărți legate de ea. Un strălucit exemplu de poem în proză, un melanj perfect între poezia modernă și viziunea medievală asupra literaturii, ,,Ispitirea Sfântului Anton” a fost publicat în anul 1874, dar Flaubert a fost urmărit de această idee – a ispitirii Sfântului Anton – încă din tinerețe. Idee ilustrată de asemenea și de Byron în Cain sau de Goethe în Faust. >>Ispitirea Sfântului Anton<< nu face apel doar la marile probleme ale cunoașterii umane, ci la adevăratele mistere ale vieții… și confirmă perplexitatea noastră în fața tainelor care domnesc pretutindeni.”

– Sigmund Freud (1856-1939, medic neuropsihiatru evreu austriac, fondator al școlii psihologice de psihanaliză.


the-temptation-of-st-anthony.jpg

”The Temptation of St. Anthony” (1946), Oil on canvas
by Salvador Dali
Location: Royal Museums of Fine Arts of Belgium, Brussels, Belgium – wikiart


și „Trois contes” (1877), inspirate din viețile unor sfinți.

Una dintre ele, „Un cœur simple„, despre care Ezra Pound (poet american, (1885-1972), reprezentant de marcă al modernismului literar al secolului XX) a spus că „înglobează tot ceea ce se știe despre scris”, a fost considerată ca un model de tehnică de proză scurtă.

Un coeur simple (2008)


A doua povestire: ”Légende de Saint Julien l’Hospitalier

Năzuința lui Flaubert este să compună un text care să urmeze liniile de forță ale legendei sacre, dar fără a i se subordona acesteia. Identificarea figurii Sfântului Iulian, preocuparea pentru viața cotidiană și sensibilitatea devoțională din Evul Mediu se înscriu într-o dimensiune exploratorie a culturii medievale, asumate de intelectualitatea franceză în special în prima jumătate a secolului XIX.

La 1 iunie 1856, imediat după ce așterne pe hârtie ultimele rânduri din ”Madame Bovary”, Flaubert îi mărturisește prietenului Louis Bouilhet dorința de a scrie, până în toamnă, ”La Légende de Saint Julien l’Hospitalier”.

A redactat un plan al lucrării și crede că are șanse să termine de scris textul, simultan cu definitivarea ,,Ispitirii Sfântului Antonie”. Proiectul rămâne totuși la stadiul de intenție, fiind reluat abia după aproape douăzeci de ani, în septembrie 1875. Contextul reîntoarcerii nu este unul prea fericit; Flaubert este nevoit să suporte consecințele eșecului financiar al lui Ernest Commanville, soțul nepoatei sale, în grija căruia lăsase averea familiei.

Siguranța economică de care dispusese până atunci pare spulberată; la 54 de ani, Flaubert își simte amenințată libertatea de creație. Crede în gratuitatea artei și disprețuiește profund ideea de a câștiga bani de pe urma literaturii. Pradă deznădejdii, abandonează ”Bouvard et Pécuchet”, ultimul roman la care lucrează. Revenirea la subiectul descoperit în tinerețe îi apare pentru moment ca unică soluție de a se sustrage stării de anxietate.

Demoralizat, i se confesează lui Georges Sand:

”Je suis devenu très timide, très paresseux, une vache stérile, une brute. Cependant, pour m’occuper à quelque chose, je vais tâcher de «coucher par écrit» la légende de saint Julien l’Hospitalier. Ce sera très court, une trentaine de pages, peut-être?”

Cei peste douăzeci de ani trecuți între nașterea ideii și geneza textului i-au fost, în cele din urmă, favorabili lui Flaubert. Autorul ,,Doamnei Bovary” a avut suficient timp să învețe lecția contemporanilor tinereții sale: s-a întors la literatura și istoria Evului Mediu, fără a rămâne cantonat în ea; asimilând elemente de factură romantică, a reușit să-și surclaseze sursele printr-un discurs inconfundabil.

Cu luntrea către Celalalt. Călătoria Sfântului Iulian de la Jacopo da Varazze la Gustave Flaubert

Destinul trist al lui Julien, un tânăr aristocrat, impresionează prin încercările extraordinare și prin rătăcirile de o viata pe care le-a avut pentru a evita un blestem crâncen, acela de a-și ucide părinții. Într-o zi a plecat la vânătoare și a luat urma unui cerb. Pe când îl hăituia, cerbul s-a întors și i-a spus:

– Mă vânezi pe mine, dar nu știi că îți vei ucide părinții. Julien s-a speriat, și-a luat tânăra soție și a fugit în alt ținut.

Blestemul fusese aruncat de cerb după ce Julien ucisese fără mila o turmă întreagă, laolaltă cu ciuta și puiul cerbului. Ca și Oedip, nu va scăpa de această pedeapsă, dar căința puternică îl va transforma în Sfântul Julien cel primitor de oaspeți.

Peste ceva vreme, părinții, care îl căutau cu disperare, ajung la castelul lui. Când soția lui Julien afla cine sunt îi omenește și îi culcă în patul conjugal. Iulian sosește noaptea, găsește doi oameni în patul său, crede că soția lui are un amant, și îi ucide. Când își dă seama ce a făcut, pleacă disperat în lume. În chip de pedeapsă, povestește celor pe care-i întâlnește crima sa, iar oamenii îl gonesc. În cele din urmă, se face luntraș într-un capăt de lume. Zi de zi, trece oamenii cu luntrea peste un rău învolburat.

Gustave_Doré_-_Dante_Alighieri_-_Inferno_-_Plate_9_(Canto_III_-_Charon).jpg

”Dante Alighieri – Inferno – Plate 9 (Canto III – Charon)” – (1857). by Gustave Doré (1832-1883, was a French artist)


Într-o noapte, aude o voce strigându-l de peste apă. Traversează răul și aduce pe mal un amărât, un lepros ca vai de el.

– Mi-e foame, spune leprosul. Julien îl ospătează din puținul său.

– Mi-e sete. Julien îi dă să bea.

– Mi-e frig, spune leprosul, iar Julien face un foc sărăcăcios din puținele vreascuri pe care le are.

– Sunt înghețat până-n măduva oaselor, spune leprosul, și Julien îl ia în brațe.

– Leapădă-ți hainele, să mă încălzesc de la căldura corpului tău, îi cere leprosul.

Iulian se întinse cu totul peste el, gură pe gură, piept pe piept. Ii simte pielea aspra ca solzii, răsuflarea împuțită. Atunci leprosul îl strânse în brațe; și dintr-o dată privirile lui căpătară strălucirea stelelor; părul lui se lungi ca razele soarelui; răsuflarea lui avu mireasma trandafirilor; un nor de tămâie se înaă din vatră; afară valurile cântau. În timpul acesta, un noian de desfătări, o bucurie supraomenească se revărsa în sufletul lui Iulian, care parcă plutea topit de fericire; iar acela, ale cărui brațe continuau să-l strângă, creștea, creștea mereu, atingând cu capul și cu picioarele cei doi pereți ai colibei.
Încheie Flaubert:
,,Acoperișul zbură, văzduhul se desfășură la nesfârșit; și Iulian urcă spre zările albastre, față în față cu Domnul nostru Iisus Cristos, care îl luă cu el în ceruri.”
În ultimul paragraf al povestirii, Gustave Flaubert deschide cu dezinvoltură ușa spre arhiva sa documentară. Nu se teme, căci știe deja că în acel à peu près stă începutul și sfârșitul, că cel care poartă se izbăvește prin cel purtat.
Legenda Saint Julian Ospitalieri

Masolino da Panicale- Saint Julien.jpg

 On his return from hunting, betrayed by the devil, Saint Julian believes to find his wife with a lover instead of his visiting parents and beheads them, (1425-1426), tempera on wood. Current location: Musée Ingres (France). by Masolino da Panicale (c.1383-c.1447) – sursa

3brozzi1.jpg

Madonna and Child with St Sebastian and St Julian”, (1473), fresco, by Domenico Ghirlandaio (1448-1494). Current location: Church of St. Andrew in San Donnino – sursa


Și a treia povestire: ”Hérodiade

Hérodiade

Hérodias” (1843), oil on canvas, by Paul Delaroche (1797-1856). Musée Wallraf Richartz (Germany)


Irodiada (c. 15 î.Hr. – după 39 AD) a fost o prințesă a dinastiei irodiene a Iudeei în timpul stăpânirii acestei provincii de către Imperiul Roman.

Irodiada joacă un rol major în executarea lui Ioan Botezătorul, folosind dansul fiicei sale în fața lui Irod Antipa și a oaspeților săi pentru a cere capul Botezătorului ca răsplată.

Această prezentare necesită JavaScript.

Flaubert o cunoaște la Trouville pe Elisa Schelesinger, soția (nelegitimă mult timp) a unui afacerist, în vârstă de 26 de ani, femeie de o cinste și de o puritate ireproșabilă, care rămâne toată viața marea pasiune a scriitorului; episodul întâlnirii este povestit amănunțit în „Memoriile unui nebun”, unde tânăra doamnă se numește Marie; ea va deveni modelul lui Marie în „Educația sentimentală”.

Élisa Schlésinger

Photo – Élisa Schlésinger cu fiica ei, litografie (1838)


Memoriile unui nebun

Mémoires d’un fou, este un roman autobiografic scurt al lui Gustave Flaubert, scris în 1838, dar publicat în 1900. Cartea va servi cumva ca bază de lucru pentru ”Educația sentimentală” , scrisă cam treizeci de ani mai târziu.

Este un jurnal al crizei sentimentale pe care o traversează un adolescent exaltat; este vizibilă influența „Confesiunilor” lui J. J. Rousseau, a „Confesiunii unui copil al secolului” a lui A. de Musset (apărută chiar în același an), iar ecourile ei se vor răsfrânge tardiv în „Confesiunea lui Claude”, primul roman a lui Émile Zola.

Aceste texte de tinerețe, pasionante, răscolitoare, străbătute de angoasa adolescentei și de fervoarea, dar și de spiritul autocritic ale celui care se știe predestinat literaturii, oferă o imagine captivantă și inedită.

,,Memoriile unui nebun”, text aproape în întregime autobiografic, este jurnalul crizei sentimentale și existențiale prin care trece un adolescent exaltat, al primelor încercări și decepții amoroase și al drumului lung și dificil spre maturizare. Temele și o parte din personajele de aici vor fi dezvoltate apoi in romanele de maturitate, cu precădere în ,,Educația sentimentală”.

Inspirat din beția iubirii pe care Flaubert a cunoscut-o în bratele frumoasei Eulalie Foucaud, ,,Noiembrie” explorează natura dorinței și a erotismului și conflictul dintre nevoia de însingurare și foamea de afecțiune. Marie, personajul care adună la un loc energiile textului, este o tânără prostituată, o ființa de o senzualitate aparte, în care violența se unește neașteptat cu erotismul frust care amintește de chipul ascuns al Emmei Bovary.

„Un nebun! Asta e ceva ce stârnește oroare. Tu ce ești, cititorule? În ce categorie te încadrezi – a proștilor sau a nebunilor? Dacă ti s-ar da să alegi, vanitatea te-ar împinge să o preferi pe ultima. Da, încă o dată întreb, la ce folosește o carte care nu este nici instructivă, nici amuzantă, nici științifică, nici filozofică, nici de agricultură, nici elegiacă, o carte care nu oferă nicio rețetă contra coșurilor ori contra puricilor, în care nu scrie nimic nici despre căile ferate, nici despre bursă, nici despre străfundurile sufletului omenesc, nici despre veșmintele din Evul Mediu, nici despre Dumnezeu, nici despre diavol, ci în care este vorba despre un nebun, adică despre lume, aceasta mare neroadă care se rotește de secole în spațiu fără să facă un pas; și care urlă, căreia îi curg balele și apoi se sfâșie singură.”

– Gustave Flaubert

Les souvenirs d'un fou_

În 1837 scrie povestiri fantastice (,,Vis de infern”, ,,Quidquid volueris”), romanul ,,Pasiune și virtute”, în care se schițează portretul doamnei Bovary, iar în 30 martie, apare în revista ”Colibri” povestirea ,,O lecție de istorie naturală”, care aduce un ton nou, satiric, antiburghez, caracteristic întregii creații realiste flaubertiene.

Scrierile sale, apelând alternativ când la o formulă realistă, când la una romantică, când la una mixtă, l-au impus pe Gustave Flaubert drept unul dintre întemeietorii romanului modern, părinte al naturalismului și teoretician al specificului esteticului.

S-a stins din viață la Croisset, la 8 mai 1880, locul unde se izolase încă din 1864. În același an, câțiva scriitori – printre care se numărau Émile Zola, Guy de Maupassant, J.K. Huysmans și Paul Alexis – i-au dedicat lui Flaubert colecția de romane ”Les Soirées de Médan”.

Le_Seine_à_Croisset,_près_de_Rouen_-_Albert_Lebourg.jpg

Le Seine à Croisset, près de Rouen” (1928) – Albert Lebourg (Franch, 1849-1928) – Museo Nacional de Bellas Artes

A murit pe neașteptate, în urma unui accident cerebral, lăsând neterminat romanul satiric, „Bouvard et Pécuchet„.Bouvard et Pécuchet

”Bouvard et Pécuchet” – First English edition (1896) – sursa


1280px-Tombeau_de_Gustave_Flaubert_à_Rouen.jpg

Tombeau de Flaubert et de sa famille à Rouen – sursa

Moștenirea fundamentală lăsată de Flaubert o reprezinta extinderea asupra beletristicii a exigentelor artei celei mai înalte. Dacă înainte de el romanul avea reputația deloc măgulitoare a unei forme de divertisment facil, Flaubert a contribuit la schimbarea ei atât prin subiect, cât și prin stil.

Flaubert_memorial.JPG

Monument à Gustave Flaubert, marbre, 1890 – by Henri Chapu

Respingând conceptul romantic de artă pentru artă, Flaubert a creat un nou standard artistic pentru roman în care consecvența și unitatea proiectului prevalează asupra așteptărilor convenționale ale cititorului. Flaubert voia atâta armonie în scrierile sale, încât și-a impus constrângeri și rigoare stilistică până în vecinătatea maniei: pentru el nu existau sinonime, și nevrând să întrebuințeze de două ori un cuvânt pe aceeași pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit. El a înlocuit structura episodică discontinuă a romanelor timpurii cu o metodă de construcție împrumutata din poezie, cu contrapunct și imagistică în care cititorul trebuie să vibreze la un model elaborat de asociații menite să dezvolte narațiunea romanului.


Reclame

Jessie Burton – Muza

Jessie Burton. Jurnal Noiembrie

– my photo –


Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. About the Author. Jessie BurtonDupă succesul internațional al primei ei cărți, ”The Miniaturist”, Jessie Burton a revenit în 2016 cu ”The Muse”.

Bestsellerul nr. 1 în Sunday Times, 2016 ♦ Bestseller New York Times ♦ Bestseller Radio 4’s Book at Bedtime ♦ Nominalizat pe lista scurtă la British Book Awards Fiction Book of the Year 2016 ♦ Nominalizat pe lista scurtă la Books Are My Bag Readers Awards 2016 ♦ Selectat de Richard & Judy Book Club 2017 ♦ Tradus în peste 30 de țari. LibHumanitas

,,Muza – Jessie Burton
Editura: Humanitas Fiction, 2017
Colecție coordonată de Denisa Comănescu
Traducerea din limba engleză: Veronica D. Niculescu
Coperta: Angela Rotaru – membră în juriul „Cele mai frumoase cărți din România” 2015, este absolventă a Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității de Arte „George Enescu”, Iași, Secția Grafică. Începe activitatea artistică cu ilustrații de carte pentru copii și pentru volume de poezie, concepție grafică cărți și coperte. În anul 1995 începe colaborarea cu Editura Polirom din Iași ca ilustrator. Mai târziu se angajează ca grafician la aceeași editură, apoi devine director artistic până în anul 2007.

Din anul 2007, până în prezent este grafician și director artistic la Grupul Editorial HUMANITAS, București. Cu o experiență de mai mult de 20 de ani, are în portofoliu numeroase ilustrații și peste 1000 de coperte realizate. Colaborează cu edituri din țară, Italia, SUA. 


Jessie Burton - Muza

Grafica copertei este minunată. Doamna Angela Rotaru, a reușit să încorporeze foarte mult din spiritul cărții – abundența de fructe, flori de portocal și măslin, pensule, o mașină de scris, un șarpe care semnifică intriga, un pistol care simbolizează pericolul; viu colorate, pe o cromatică turcoaz care transmit sentimentul că vom descoperi o poveste deosebit de interesantă și încântătoare. Și chiar dacă romanul este o ficțiune, bibliografia atașată la final este dovada că subiectul este abordat cu maximă responsabilitate.

Un roman cu o narațiune vastă, vie și frumos construită. Cartea este structurată pe două perioade distincte: Londra anilor`60 și Spania anilor`30 – două planuri narative, fiecare cu personajele sale bine conturate. Misterul unui tablou, scopul artei și despre ceea ce simți atunci când te gândești la tine ca la o persoană creatoare. Un tablou de proveniență incertă, al unui autor care a avut un destin inedit și în parte necunoscut. Toate acestea constituie pretextul unei construcții narative ramificate și complexe, este o poveste despre identitate, despre iubirea aflată între neîntinare și obsesie, prietenie și complot, independență și război, despre căutarea autenticității în dragoste și artă.

Cartea m-a acaparat de la primul până la ultimul capitol, înțesată de idei, dar fără a fi greoaie sau dificil de citit. Secretele și suspansul dețin toată forța acestui roman, iar scriitura este fluidă și atrăgătoare.

Personajele cărții sunt la fel de puternice ca acelea din romanul de debut – ”The Miniaturist”, deși tempoul acțiunii în ”The Muse” nu este atât de ascendent și de galopant.

Londra anului 1967Odelle Bastien este o tânără de culoare, imigrantă din Caraibe – sosită în Londra cu cinci ani în urmă, dornică să ajungă scriitoare în marele oraș al anilor ’60.

Într-o zi caldă din iulie 1967, Odelle Bastien urcă scările de piatră din galeria Skelton din Londra, știind că viața ei se va schimba pentru totdeauna – i se oferă un loc de muncă ca dactilografă sub tutela impunătoarei, enigmaticei, excentricei și rafinatei Marjorie Quicka, directoarea Institutului de Artă Skelton, care intuiește potențialul tinerei și o încurajează să se reapuce de scris.

,,În fiecare zi urcam treptele de piatră spre porțile mare ale Institutului Skelton, pe care trona scris cu litere de aur: ARS VINCIT OMNIA. Împingeam cu palmele pe vincit și omnia și-mi croiam drum înăuntru.”

[pagina 17]

Olive Schloss, o tânără de nouăsprezece ani, fiica unui renumit dealer de artă evreu de origine austriacă, Harold Schloss și a fascinantei sale soții Sarah, moștenitoarea unei mari averi, locuiește in Spania anilor treizeci, într-un sat, Arazuelo, și este pasionată de pictură, dar se teme să-și arate pasiunea în fața părinților săi.

,,Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînțeles, să pună mâna pe-o pensulă și să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi niște artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferența. De când era mică, jucându-se prin colțurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienții lui, bărbați și femei, și adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbați tineri decât în cineva de același sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un bărbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până și Olive ajunsese să creadă în ea uneori. Ca fată de nouăsprezece ani, era plasată într-o zonă inferioara; mascota perseverentă și îndrăzneață a amatorismului.”

[pagina 66]

În acest paradis fragil își fac apariția pictorul și revoluționarul Isaac Robles împreună cu sora lui vitregă Teresa, a căror intrare în familia Schloss va avea consecințe explozive și devastatoare.

Pe măsură ce romanul progresează, cele două povești devin din ce în ce mai strânse și mai strânse până când fiecare personaj își găsește propriul loc.

Odelle Bastien, se întâlnește cu un tânăr, pe nume Lawrie, la petrecerea de nuntă a celei mai bune prietene. Ea se îndrăgostește de Lawrie Scott și așa apare în viața ei tabloul cu trecut misterios. De cum îl vede aruncat în portbagajul mașinii lui Lawrie, Odelle îi intuiește valoarea.

,,Cred că îți dorea să fiu impresionată de faptul că mașina lui era un MG, dar treaba asta nu m-a mișcat deloc, odată ce-am pus ochii pe tabloul din portbagaj. Nu era mare și avea o ramă. Ca imagine, era simplu și totuși deloc ușor de descifrat – o fată ținând în mâini capul tăiat al unei fete, într-o parte a tabloului, iar în cealaltă un leu, stând pe labele din spate, fără să se repeadă la pradă. Avea atmosfera unei fabule.”

[pagina 40]

,,[…]fata din tablou.

Purta o rochie bleu și un cardigan de lână închis la culoare; se putea distinge chiar și modelul împletit, în spirală. Capul pe care îl ținea în mâini avea o coadă lungă, brunetă, care șerpuia tulburător din brațele ei ca un leagăn, spre pământul roșu. Ciudat era că, deși n-avea corp, fata plutitoare nu părea deloc moartă. Te învita acolo, dar cu un avertisment în priviri. Nici una din ele nu te primea tocmai zâmbind. Ambele păreau indiferente față de leu, care poate-și aștepta prada sau poate nu.”

[pagina 42]

,,- E ca și cum picura ar mai avea un strat tainic, la care noi n-aveam acces. Nu puteam ajunge la el, însă exista acolo.”

[pagina 136]

,,În timp ce ne uitam la tabloul care tot dispărea și reapărea (…). În unicitatea sa, eu deslușeam o multitudine de povești. Prin tușele sale realizate cu măiestrie, eu experimentam niște trăiri metafizice. Era ceva unic, eu aș fi făcut tot posibilul ca să-l protejez și să-l păstrez în văzul publicului. Puteam bănui impulsurile din spatele deciziilor artistului, puteam medita la cum mă făcea să mă simt tabloul, dar îmi dădeam seama că n-aveam să cunosc niciodată adevărul despre el.”

[pagina 373]

,,(…) și-am acceptat că s-ar putea să nu aflu niciodată adevărul, dar că tocmai acesta era secretul artei.”

[pagina 374]

,,(…) căci arta se supune rareori dorințelor oamenilor.”

[pagina 396]

Câteva zile mai târziu, Lawrie Scott, apare la Institutul The Skelton dorind să evalueze tabloul pe care l-a moștenit de la mama sa și despre care crede că este o capodoperă.

Acest tablou leagă povestea lui Odelle de a doua parte a romanului, poveste stabilită în sudul Spaniei în 1936, într-un context politic tulbure – începutul Războiului Civil, acesta fiind și locul în care are loc cea mai mare parte a acțiunii, de aici înainte pornind tot suspansul povestirii.


Portrait of Katharina Schwarz Hans Holbein the Younger Tempera on panel c. 1509 - Interesting trim and pattern on it.jpg

by Hans Holbein the Younger, ”Portrait of Katharina Schwarz”, tempera on panel (c. 1509) – sursa. Location: Friedenstein Palace, Germany.

Bride of the Wind-1914.jpg

by Oskar Kokoschka, a self-portrait expressing his unrequited love for Alma Mahler (widow of composer Gustav Mahler), 1913-1914.  ”The Tempest/Bride of the Wind”, oil on canvas painting. Location: Kunstmuseum Basel, Switzerland.


,,- Harold este negustor de artă, a continuat Sarah. Kokoschka, Kirchner, Klimt, Klee – ai lui. Jur că vinde doar artiști cu nume de familie care încep cu K.”

[pagina 82]


by Kirchner 1909 Marzella.jpg

by Ernst Ludwig Kirchner, ”Marzella” (Date between 1909 and 1910), oil on canvas – Location: Moderna Museet, Stockholm


Majoritatea oamenilor, atunci când sunt în fața unei picturi, au această experiența – de a se întreba: Care este poveste? Ce anume se află în spatele acelui zâmbet sau ale acelei expresii de pe chip, sau a gesticii? Care erau sentimentele artistului atunci când s-a decis să picteze acel tablou? Cine i-a fost muza? Cum a trăit și cum a murit? Iar la sfârșitul tuturor întrebărilor, unii dintre noi ajungem să se împăcăm pe de-a-ntregul, înțelegând doar ceea ce am răzbit de unii singuri spre propria revelație. Într-o așa justificare se preschimbă, uneori, creația. Dar ceea ce rămâne intact este artistul, etern prin propria creație. Orice creație. Ceea ce pentru un om, propria creație constituie maximul de intensitate creatoare, fie dacă a trasat o singură linie sau dacă a scris o singură propoziție sau oricare altă acțiune de bun-simț; transferându-și trăirea asupra acelei acțiuni; pentru unii privitori asta poate însemna un simplu aspect, pentru alții constituie doar motiv de analiză, dar numai artistul – omul (oricare om), care se regăsește în propria lumină creatoare, doar el deține Sensul, forma și culoarea, doar el știe cum s-a indicat pe sine, el știe dacă din candoare a dat naștere neliniștii; alegând culoarea pe care doar el o o simte în felul acela, doar el știe dacă este el însuși acolo sau dacă este doar sunetul sau muzica. Totul este artă. Sunt oameni care vor spune că este altfel, însă eu susțin ceea ce spun fără să ezit, și nu este nimic izbăvitor în asta, ci doar așa simt. Câte neadevăruri despre care nici nu am habar cum să mi le explic sunt aduse la suprafață de subiectivismul care mă caracterizează de cele mai multe ori? Multe. Dar în absența unei contradicții, voi parcurge iarăși de una singură, în taină, același drum lipsit de obiectivism până îmi voi pierde orice nădejde de a mai găsi unul mai scurt sau o altă explicație în fața căreia să nu mai am de ales. Omul este sieși elementul esențial pentru dezvoltarea lui ca artist. Nimic nu îl inspiră pe om mai mult decât propriile trăiri și numai el se poate descoperi și regăsi; liniștea și singurătatea îi oficiază arta din vise, din iluzii, din iubire, din orice, dând sens operei, însuflețind-o. Orice creație înseamnă o aprofundare a sinelui, este o autobiografie, este simbolul care se transformă și care tulbură sufletul, arta înseamnă să vibrezi, să trăiești simplu și să iubești amplu tot ceea ce este viu și etern. Omul este totemul vieții. Asta ar trebui să ne ajungă. Nu avem nevoie de o căutare a consacrării, avem deja totul.


,,- Ce vrei tu în viața asta?
– Păi, vreau… să fiu utilă.
– Arta nu e utilă.
– Nu sunt de acord. Poate conta. Îți poate sprijini cauza.”

[pagina 192]


Gustav Klimt Paintings Woman Portrait Of Baroness Elisabeth Bachofen Echt.jpg

by Gustav Klimt – ”Portrait of Baroness Elisabeth Bachofen-Echt” (1914-1916), oil, canvas. Private collection.

by Paul Klee.jpg

by Paul Klee, ”Red Balloon”, (1922), oil on muslin primed with chalk, 31.8 x 31.1 cm. Location: The Solomon R. Guggenheim Museum, New York


,,Teresa a răsfoit cartea despre Renaștere, ilustrațiile color cu bărbați și femei împodobite, cu pielea întinsă ca ouăle fierte, cu ochii proeminenți, cu degete delicate pline de inele și umerii înfășurați în valuri de damasc. Fecioare Maria bizar alungite, străpunse de câte o rază galbenă a Bunei Vestiri; scene coșmarești cu fiare mitologice; bărbați cu cinci picioare; femei transformându-se în rodii. A citit numele ușurel: Bellini, Bosch, Cranach.

Era o limbă nouă, de învățat și asimilat, de folosit ca o armă.”

[pagina 108]


by Bellini Giovanni-Angel Announcing and Virgin Announciated

by Giovanni Bellini – ”Angel of the Annunciation and Virgin Annunciate”, (circa 1500), oil on canvas. Location: Gallerie dell’Accademia, Venice, Italy.

by Giovanni Bellini- San Girolamo nel deserto.jpg

by Giovanni Bellini – ”St. Jerome in the Desert”, (c. 1455), tempera on panel. Location: The Barber Institute of Fine Arts – United Kingdom


,,Părea aproape figurativă, însă nu era realistă. Era o formă nouă de suprarealism, ceva ce Olive nu mai făcuse înainte. Cu toate culorile de fond ale câmpului – nuanțe de ocru și de verde-lăcustă, blândețea rurală a brazdelor cafenii-roșcate și tonurile de muștar – scena avea ceva nepământean. Cerul era încărcat de promisiune. Câmpurile erau un corn al abundenței, cu recolta de cereale, mere, măsline și portocale. Livada luxuriantă părea o junglă, iar fântâna secată se transformase într-un izvor însuflețit, din pocalul satirului revărsându-se acum din plin apa. Conacul se înălța ca un palat primitor, locuința tatălui ei alcătuită din multe vile alăturate cu ferestre imense și deschise, oferindu-se privirii. Trăsăturile pensulei erau dezlănțuite, culoarea era mai presus de acuratețea tehnică.”

[pagina 87]


Allegory of Justice, 1537 - Lucas Cranach the Elder

by Lucas Cranach_the_Elder – ”Allegory of Justice”, (1537), oil on panel. Location: Amsterdam Fridart Stichting

Hieronymus Bosch.jpg

by Hieronymus Bosch – ”The Garden of Earthly Delights” [detail] – (between 1480 and 1505) oil on oak panels, 220 cm × 389 cm (87 in × 153 in). Location: Museo del Prado, Spain. [aici full image]


,,- Știi povestea Sfintei Rufina? a întrebat, sperând să-i mai alunge tristețea.
Olive a privit lung spre întunericul din hol, în direcția de unde Isaac se auzea mișcându-se prin camera lui.
– Nu.
– E o poveste despre două surori, a spus Teresa. Erau  creștine. Locuiau în Sevilla, în… época romana?
– În vremea romanilor, a spus Olive.
– Da. Făceau oale și castroane. Romanii voiau ca ele să le facă oale pentru o petrecere. O petrecere păgână. Dar surorile au zis: ”Nu, n-o să facem. Oalele sunt ale noastre”. Și au spart masca zeiței Venus.
– Doamne!
– Au fost arestate. Pe Justa au aruncat-o într-o fântână, iar pe Rufina au pus-o să se lupte cu un leu.
Teresa a observat satisfăcută că Olive se liniștise ascultându-i povestea, în vreme ce umbrele aruncau dansatori întunecați pe pereți și ceapa sfârâia în tigaie.
– Un leu mare, a continuat ea. Un leu flămând. En el anfiteatro. Toată lumea se uita. Dar leul nu voia să lupte. Stătea, nu se mișca. N-a vrut să se atingă de ea.
– Și-apoi? a șoptit Olive.
– I-au tăiat capul.
– Nu.
– Și i l-au aruncat în fântână, să se întâlnească cu sora ei.
Olive s-a cutremurat.
– E cumplit.
Teresa a ridicat din umeri.
– Mie îmi place de leu. L-a zărit pe Isaac stând lângă ușa și a continuat: Leul prețuiește pacea. Rămâne la locul lui.”

[pagina 118]


Santas Justa y Rufina, por Murillo

by Bartolomé Esteban Murillo – ”St. Justa and St. Rufina”, (between circa 1665 and circa 1666), Oil on canvas. Location: Museum of Fine Arts of Seville, Spain.


,,M-am uitat mai atentă la fotografie. Era îndoită și pătată, avea o urmă lăsată de ceva lichid jos, în colțul din stânga. Era o poză alb-negru care arăta de parcă ar fi trecut prin războaie. Dar chiar și așa, imaginea se păstrase destul de clară – un bărbat și o femeie, stând în picioare în fața unei pânze mari, pe jumătate pictate. Se aflau într-un soi de atelier. Omul care se presupunea că e Robles purta doar o cămașă, cu mânecile suflecate, și avea o țigară ce se legăna în colțul gurii. Privea țintă la fotograf, fără să zâmbească. Avea păr des, ușor ondulat, sprâncene întunecate, un chip cu trăsături fine, pomeți frumoși, cu o privire hotărâtă. Ținea în mână o paletă mare, acoperită de multe vopsele, iar corpul îi era răsucit spre aparatul de fotografiat. Părea sfidător.”

[pagina 137]


Santa Rufina

by Diego Velázquez – ”Santa Rufina”, (circa 1629-1632), Oil on canvas. Location: Fundación Focus-Abengoa, Seville, Exposed in the Hospital de los Venerables.


,,Pentru cercul în care stă femeia, deasupra lanului de grâu, s-au dat diferite interpretări. Unii istorici de artă spun că ar fi unul dintre cercurile lui Dante, alții spun că ar fi luna, iar unii văd în el rotunjimea planetei Pământ, mai ales cu toate acele animale sălbatice dimprejur. Dar eu cred că, de fapt, ea stă pe fundul unei fântâni, ca-n legendă. […] n-a fost singurul spaniol care le-a pictat pe Rufina și Justa. VelázquezZurbarán, Murillo și Goya, toți cei patru maeștri spanioli le-au pictat pe surori. Încerc să aduc cu împrumut măcar unul dintre aceste tablouri, ca să completăm expoziția.”

[pagina 287]


Francisco de Zurbarán

by Francisco de Zurbarán –  ”Santa Rufina”, (between 1635 and 1640), Oil on canvas. Location: Museo del Prado, Spain.


,,Îmi place mult leul pasiv a lui Goya, dar preferatul meu dintre toate era al lui Velázquez; o tânără cu o privire misterioasă, ținând două boluri și o farfurie într-o palmă, și o pană imensă în mâna cealaltă. Velázquez o pictase singură pe Rufina, așa cum făcuse și Robles.”

pagina [292]


Catedral de Sevilla, Sacristía, pintura de Goya en 1817, Santas Justa y Rufina_

by Francisco Goya – ”Santas Justa y Rufina”, (1817), Oil on canvas. Location: Catedral de Santa María de la Sede. sursa

Santa Rufina_

Anonymous (Painting) Zurbarán Circle – ”Santa Rufina”, (1601-1700), Oil on canvas – Location: Museo de Bellas Artes da Coruña |sursa


 […]n-a trăit cât să ajungă să aibă traiectoria sau randamentul lui Miró ori Picasso.

[pagina 130]


Ciphers and Constellations, in Love with a Woman.jpg

by Joan Miró – ”Ciphers and Constellations in Love with a Woman”, (1941) – sursa. Location: Art Institute of Chicago, Chicago, USA

Pablo Picasso Sleeping woman

 by Pablo Picasso, ”Head of a Sleeping Woman” (”Study for Nude with Drapery”), (1907), Oil on canvas. Location: The Museum of Modern Art, New York – sursa


,,Ea nu cumpărase mare lucru înainte; el nu voia s-o sperie. E genul acela de întâmplare legată de numele lui Picasso, care a avut ca Les Demoiselles d’Avignon să se numească Bordelul din Avignon, iar curatorii au schimbat numele, din câte se pare ca să-i dea o tentă mai comercială.”

[pagina 288]


Les Demoiselles d'Avignon.jpg

by Pablo Picasso, ”Les Demoiselles d’Avignon” (”The Young Ladies of Avignon”, and originally titled ”The Brothel of Avignon”), (1907), Oil on canvas. Location: Museum of Modern Art., New York City.


,,Arta nu se comportă mereu ca alte lucruri care-ar putea fi scoase la vânzare, domnule Scott (…) A zis că nu-i ca și cum ar apărea un Van Gogh pe piață.”

[pagina 293]


Vincent van Gogh.jpg

by Vincent van Gogh –  ”Le Moulin de La Galette”, (1886), Oil on canvas. Location: Neue Nationalgalerie, Germany.

Pablo_Picasso,_1910,_Girl_with_a_Mandolin_(Fanny_Tellier),_oil_on_canvas,_100.3_x_73.6_cm,_Museum_of_Modern_Art_New_York..jpg

by Pablo Picasso, ”Girl with a Mandolin” (”Fanny Tellier”), (1910), oil on canvas. Location:  Museum of Modern Art, New York.


Când am început să citesc această carte, m-am trezit că fac ceea ce fac în toate cărțile – să decid cine este bun, cine este rău, care este suspectul, care este posibilul pericol ș.a.m.d. Dar, pe la mijlocul cărții, mi-am dat seama că presupunerile m-au înghițit în sumedenia de probleme expuse de Jessie Burton și în fața cărora nu m-am putut abține să le decojesc sensul, așa cum m-am priceput mai bine – până în miezul cărții. Dar sunt atât de multe aspecte pe care autoarea le introduce extrem de subtil în textura povestirii, încât adevărul dezvăluit la sfârșitul romanului, răsturnarea de situație și redesenarea caracterului uman, latura emoțională a imprevizibilului, m-a surprins și tulburat peste măsură.

Cartea aceasta a fost liniștea mea totală în care m-am risipit (recunosc, fără alte posibilități). A fost bucuria mea plină și firească de a citi ceva încântător în aceste zile în care m-am luptat cu expunerea unor sentimente insuportabile, cu zgomotul și constrângerile. După ce am terminat-o, la sfârșitul unui caiet am încercat să compun câteva versuri lipsite de vlagă, (doar în mintea mea ele capătă Sensul care curge prin sângele meu diluat și cât mai departe de inimă) apoi, am rupt pagină din caiet și am strecurat poezia între filele cărții care mi-a fost Muza. Versurile le voi scrie și aici, exprimându-mi regretul că nu am putut mai mult.

Pe întinderea cu umbre

noaptea se dilată-n țărmuri largi,
priveliștile-mi sunt tot mai privite,
de-un fir subțire mă despart
și-mi amintesc de-absurdul zilei dinainte.

din mine cad bucăți întunecate,
iar lucrurile-mi prind asemănarea.

mă simt ca peștii – simțuri în vâltoare,
într-un borcan – tablou de Bosch –
dar ce ființe-s astea oare,
zburând pe dedesubtul apei curgătoare?

noaptea, văzduhu-i ca o mare casă,
și-n frânta zi în lacuri se cufundă
simțirile-mi adânci.
de pești atrasă,

cu spaima mâinilor rănite
trăgeam cândva de bărci înțepenite,
cădeam absurd în hăuri nesfârșite
simțindu-mă din ce în ce tot mai departe.

în jurul unui cerc, și-n cercuri cresc,
rotund mă-nchid și tot mă-nchid,
și mă-nfășor cu-n fir de-argint,
cad într-un cerc dintr-un alt cerc,
pe ape-ntinse, rotunjite-n gând.

Picturile le-am ales aleatoriu – autoarea amintind de-a lungul narațiunii despre acești pictori, iar mie mi s-a părut o oportunitate pentru a-mi putea îmbogăți articolul.


the Muse

The cover of ”The Muse”, designed by Ami Smithson and Lisa Perrin – sursa


Primul roman pentru copii al autoarei, ”The Restless Girls”, va apărea în septembrie 2018.the-restless-girls-c-angela-barrett-2017-hi-res_2_orig

Princess Frida, leaving Kalia in her mother’s motor car – ©Angela Barrett, 2017 – sursa

Abia aștept să-l citesc.

Jessie Burton – Miniaturista

Miniaturista - Jessie Burton - Jurnal Noiembrie.jpg

(my photo)


,,Miniaturista” – Jessie Burton
Editura RAO, 2015
Traducerea din limba engleză Andra-Elena Agafiței | (coperta cartonată și frumos ilustrată).

Romanul de debut al scriitoarei Jessie Burton, The Miniaturist”, s-a bucurat de un mare succes, fiind senzația Târgului de Carte de la Londra (2012). Cartea s-a vândut în peste 1 000 000 de exemplare și a fost tradus în 38 de țari.

Volumul este o reprezentare rafinată a societății olandeze din anii 1680, atunci când negoțul și banii aveau obligații morale în fața religiei. Frumos scris și foarte bine documentat, plin de suspans (are puțin din toate genurile: istorie, romance, roman polițist), romanul este o poveste despre dragoste și obsesie, trădare și răzbunare, tragism, aparență, adevăr și imprevizibil.

Este o carte care m-a absorbit cu totul. Dar, la un punct, instantaneul a respins măsura firească a timpului și a devenit indefinit. A devenit altceva, un sentiment pe care nici acum nu știu prea bine cum să-l analizez. Adică, pentru mine, s-a deschis o altă poartă spre sufletul meu – acolo unde dialogul direct cu mine însămi devine adeseori o caznă, încercând să netezesc asperitățile confuziilor, încercând să rotunjesc neînțelegerile căutărilor și ale nonconformismului. Doar dialogul direct cu mine are grijă de sufletul meu cugetător care îți dorește să și înțeleagă. Abia atunci sunt doar mie, fără să mă influențez singură, ci doar detașându-mă cât mai mult de reflecții și de ceea ce văd sau simt din exterior. Aceea sunt eu – ascunsă în ungherul unei încăperi, iar ceea ce simt atunci, privind în întuneric, devine instinct de apărare, rigid, limitat, dar curat și limpede.

Există și un nonconformism al conformismului? Așa cum există și persoane pe care nu le dorești, și care, la un moment dat, vor fi cu totul altele decât cele pe care nu le aștepți?

Da. Există.

În cele din urmă, mi-am amintit de un pasaj din carte, căruia, la momentul citirii, i-am acordat un plus de atenție:

Când ajungi să cunoști cu adevărat o persoană, (…), când vezi dincolo de gesturile frumoase, de zâmbete, când vezi furia și frica jalnică pe care o ascundem fiecare dintre noi – iertarea este totul. Toți simțim nevoia disperată de a fi iertați.

[pagina 93]

Dar pentru a ierta, nu ar trebui să simțim o aceeași nevoie disperată?

Ba da, ar trebui.


♦◊♦

Un Amsterdam literar construit cu rafinament de scriitoarea Jessie Burton.

the miniaturist

 Prima ediție (Marea Britanie) cu citat din S. J. Watson – Cover artist Katie Tooke, Andersen M Studio – sursa


♦◊♦

Într-o zi din toamna anului 1686, Nella Oortman, o tânără de 18 ani, pusă în situația unui mariaj de conveniență, bate la ușa unei case din cel mai bogat cartier al Amsterdamului. Venită de la țară ca să înceapă o viață nouă ca soție a lui Johannes Brandt, un negustor prosper, unul din cei mai bogați oameni ai societății din Amsterdam.

monogram letter B.jpgsursa

,,În pragul casei noului ei soț, Nella Oortman apucă și apoi lasă din mână ciocănelul în formă de delfin, jenată de lovitura surdă. Cu toate că este așteptată, nimeni nu vine. Ora fusese prestabilită și scrisorile pregătite, hârtia folosită de mama ei fiind atât de subțire în comparație cu pergamentul scump a lui Brandh. Nu, își spune ea, aceasta nu este cea mai bună întâmpinare, având în vedere amintirea ceremoniei de căsătorie din luna anterioară – fără ghirlande, fără cupă de logodnă, fără pat matrimonial. Nella își lasă micul cufăr și colivia păsării pe treaptă. Știe că mai târziu va trebui să înfrumusețeze această casă, atunci când va găsi la etaj o cameră, un birou.”

[pagina 19]

Să te măriți forțată de circumstanțe și să nu ai un cuvânt de spus, să îți pui viața în mâinile unui bărbat necunoscut, să trăiești într-un patriarhat aproape agresiv; unde nici perspectivele nu par a fi din cele mai fericite, și cu toate acestea să reușești să nu te pierzi pe tine însuți. Aceasta este o adevărată luptă.

Fiind departe de casă și de protecția mamei, Nella își dorește să devină o soție bună, însă se confruntă cu secretele soțului și ale unei cumnate foarte autoritare, pe numele ei, Marin:

,,[…]o femeie înaltă și slabă, îmbrăcată în haine de un negru profund, cu o bonetă apretată și călcată, de un alb imaculat. Nicio șuviță din părul ei nu iese în afară și aduce cu ea un iz vag și ciudat de nucșoară. Ochii ei sunt cenușii, iar figura serioasă.”

[pagina 21]

,,În nesfârșita ei decență afișată, îi este cu adevărat frică de Dumnezeu sau de ea însăți? Ce minciuni ascunde în inima aceea a ei protejată cu grijă?”

[pagina 197]

Cadoul de nuntă pentru mireasa lui in vârstă de 18 ani a fost o casă de păpuși. Johannes Brandt, în vârstă de 39 de ani, îi schimbă tinerei Nella absolut întreaga viziune asupra destinului său și a oamenilor care o înconjoară.

,,În mijlocul holului este un dulap – un obiect mai înalt decât Johannes cu aproape jumătate din înălțimea acestuia; un dulap imens care stă pe opt picioare curbate și solide, acoperite în față de două perdele din catifea de un galben-închis.”

[pagina 54]


Dollhouse of Petronella Ortman by Jacob Appel - painting-

The dollhouse – painted, oil on parchment mounted on canvas, (1710).
by Jacob Appel, (1680-1751) was a Dutch painter active in the 18th century.
Current location: Rijksmuseum Amsterdam – Rijksmuseum


,,- De ce ai făcut asta? spune Marin. Petronella nu are nevoie de așa ceva.
– Este pentru educația ei, răspunde Johannes.
– Pentru ce? (…) Educație? repetă zeflemitor Marin. Ce nevoie are Petronella de educație?
– Aș spune că are nevoie de foarte multă, spune Johannes.

”Nu, n-am nevoie, gândește Nella. Am optsprezece ani, nu opt.”
– Dar ce este, domnule? întreabă ea, încercând să-și ascundă supărarea.
În cele din urmă, Johannes întinde mâna spre perdele și, cu un gest extravagant, le trage într-o parte. Femeia rămâne cu respirația tăiată. I se dezvăluie interiorul cabinetului, împărțit în nouă secțiuni, unele cu tapet cu relief de aur, iar altele cu panouri din lemn.
– Este… casa asta? spune Nella.
– Este casa ta, o corectează mulțumit Johannes.”

[pagina 55]

Nella se gândește la darul nepotrivit și se întristează. Se consideră prea mare pentru a primi un astfel de cadou.

,,(…) – era un monument al lipsei ei de putere, al feminității ei arestate. ,,Este casa ta”, îi spusese soțul ei – dar cine poate locui în camerele minuscule, în aceste nouă fundacuri? Ce fel de bărbat cumpără un cadou ca acesta, oricât de maiestoasă ar fi construcția, oricât de frumos lucrată?”

[pagina 58]

Cumnata ei, Marin, îi oferă Nellei o carte: Lista lui Smit. Un registru al tuturor meșteșugarilor și al afacerilor din acel oraș, în ordine alfabetică.

,,- Și de ce aș avea nevoie de Lista lui Smit? întreabă Nella (…)
– Pentru a-ți decora casa.
– Care din ele, Marin?
– Dacă lași casa goală, vei transforma darul lui Johannes în ceva inutil. Trebuie să faci ceva cu el.
– Nu trebuie să fac nimic…
– Uite, se repede Marin, acestea sunt bilete la ordin cu semnătura și ștampila fratelui meu. Ea scoate un mănunchi de hârtii din carte agitându-le. Orice vânzător de la care cumperi poate duce biletul la primărie, pentru a fi schimbat. Tu trebuie doar să completezi suma și să semnezi. (…)
– Și ce va spune soțul meu despre acest lucru? (…)
– Nu-ți face griji. Fratele meu cunoaște pericolul inacțiunii.”

[pagina 66]

Nellei îi atrage atenția un anunț de la litera M:

,,MINIATURIST
Cu reședința la simbolul soarelui, pe Kalverstaat
Din Bergen
Instruit de marele ceasornicar din Burges, Lucas Windelbreke
TOTUL ȘI NIMIC

Este singurul anunț pentru Miniaturist, iar Nellei îi place exprimarea concisă și inelul ciudat.”

[pagina 67]

Nella scrie o scrisoare acestui miniaturist, în care îi solicită câteva piese pentru a ajuta la umplerea spațiilor casei.

Protagoniștii Nella, Johannes, Marin, Jack Philips (un tânăr deosebit de frumos și mai puțin în vârstă decât Nella – băiatul care livrează coletele cu piese), Cornelia (servitoarea), Otto (servitorul lui Johannes), devin personaje duble în poveste. Această idee a scriitoarei Jessie Burton te transpune într-un decor teatral, iar cititorul devine spectatorul atent și neliniștit de luptele lăuntrice ale personajelor.

,,Încă tulburată de imaginea lui Jack Philip din Bermondsey, Nella se urcă în patul ei imens și stă cu pachetul în poală. Voluminos, de lățimea unei farfurii, era învelit în hârtie netedă și legat cu un șiret. În jurul soarelui, cu litere mari, fusese scrisă o propoziție:

FIECARE FEMEIE ESTE ARHITECTUL
PROPRIEI SORȚI

[pagina 84]

Dar ceea ce primește Nella în pachet după comanda făcută este mai mult decât se aștepta. Din acest motiv, tulburată și îngrozită, pune punct colaborării cu miniaturistul scriindu-i în acest sens o scrisoare.

,,Ascunde piesele sub cuvertură și o cheamă pe Cornelia, dându-i scrisoarea sigilată, înainte de a se răzgândi. Recunoaște că acea probabilitate este destul de reală. Poate am omis ceva aici, gândește ea – o provocare, un scop ascuns în aceste piese surpriză, care nu va fi descoperit niciodată. Voi regreta? Nu, se corectează Nella. Este doar imaginația ta.
Cornelia citește adresa.
– Din nou meșteșugarul? întreabă ea. Acel cineva?
– Nu o deschide! ordonă Nella, iar servitoarea dă din cap, insistența din vocea tinerei stăpâne făcând-o pentru prima dată, să tacă.
Abia după ce Cornelia pleacă spre Kalverstraat, Nella își dă seama că nu returnase piesele nesolicitate miniaturistului. Le scoate de sub cuvertură una câte una și le pune în căsuță. Se potrivesc perfect în peisaj.”

[pagina 88]

Micuțele piese oglindesc viața lor reală în moduri cu totul neașteptat: cu persoane și evenimente din viața de familiei, unele chiar înspăimântătoare. Piesele nu rămân întotdeauna așa cum au fost când le-au primit, ci ajung să transmită mesaje – unele prezic viitorul, altele reflectă temerile și preocupările proprietarilor, dezvăluie secrete, spun adevăruri sau relevă anumite greșeli. Apoi, piesele miniaturale încep să sosească la întâmplare (deși Nella și-a exprimat dorința de a înceta colaborarea cu artizanul) în pachete cu semnul soarelui marcat pe hârtie fină sau pânză, în care Nella mai găsește și câte un bilețel cu vreo explicație sau un motto ciudat și sfidător. Frica ei se amestecă cu revolta.

Miniaturista, casa și mobilierul acesteia creează un realism magic de-a lungul întregii povestiri. Nella este nerăbdătoare să afle despre secretele familiei Brandt și cine este această miniaturistă – acest personaj necunoscut care se află în spatele obiectelor și care pare să știe atât de multe despre viața lor. Darul lui Johannes o ajută pe Nella să străpungă lumea închisă a familiei Brandt. Dar, pe măsură ce-i descoperă secretele neobișnuite, începe să înțeleagă.

Într-o societate represivă în care doar bogăția era venerată, a fi diferit reprezinta o mare amenințare. Nici măcar un om la fel de bogat ca Johannes nu era în siguranță. Doar o singură persoană pare să vadă soarta care îi așteaptă, doar o singură persoană pare să vadă drumul destinului și cheia salvării sau a distrugerii, mâna invizibilă care fie le anticipează acțiunile, fie le prilejuiește.

Nella simte că doar miniaturista o poate face să înțeleagă misterul ființelor ce devin, printr-o căsnicie de conveniență, noua ei familie.

,,Nella îți ridică mâna în semiîntuneric, uitându-se la verigheta ei, la unghiile ca niște scoici rozalii. Poate că în Assendekft avea o singură piață, dar măcar oamenii de acolo ar asculta-o. Aici, ea este o păpușă, un vas în care ceilalți își varsă discursurile. Și nu s-a căsătorit cu un bărbat, ci cu o lume.”

[pagina 109]

Imprevizibile răsturnări de situație în această poveste intrigantă și aspectele fanteziste ale romanului nu copleșesc bogata narațiunea istorică. Problemele din viața reală a personajelor care vorbesc despre religie, politică, economie sau orientarea sexuală, sunt explorate cu iscusință de autoare.

Casa miniaturală, primită cadou de nuntă de la soțul ei, devine refugiul Nellei – oglinda care o va ajuta să se înțeleagă pe sine, dar și pe cei din jur.


The Miniaturist”, a fost desemnat Waterstone’s Book of the Year 2014, a primit National Book Award – New Writer of the Year & Book of the Year și a fost ecranizat de BBC One.

YouTube

Sezonul 1 Episodul 1 și 2

The Miniaturist (2017)

IMDb

Aici un interviu în care Jessie Burton vorbește despre Poppenhuis van Petronella Oortman iar aici un altul în care autoarea povestește despre cum a luat naștere magica povestea a romanului – ”The Miniaturist”.

Dolls_ house

Poppenhuis van Petronella Oortman, anoniem, ca. 1686 – ca. 1710 –  Courtesy: RIJKS Museum


Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. About the Author. Jessie BurtonA fost încurajată din copilărie să citească, să meargă la bibliotecă și să scrie.

Mulțumiri Lindei și lui Edward, cunoscuți ca mama și tata. Pentru că mi-ați citit atunci când am fost copil, pentru că m-ați dus la bibliotecă și pentru că mi-ați cumpărat cărți. Pentru că m-ați întrebat ”De ce nu scrii o poveste?” când mă plictiseam la șase, doisprezece și douăzeci și șapte de ani. Pentru că ați fost întotdeauna alături de mine.

Și-a făcut studiile la Oxford University, unde a urmat cursuri de literatură engleză și limbă spaniolă, și la The Royal Central School of Speech and Drama din Londra. photo

În adolescență a jucat într-un serial BBC pentru adolescenți (”The Wild House”), fapt ce i-a deschis calea spre actorie și scenele londoneze.

A scris frecvent articole și eseuri pentru ”The Wall Street Journal”, ”The Independent”, ”Vogue”, ”Elle”, ”Lonely Planet Traveller” și ”The Spectator”.