Marin Sorescu – d. 8 decembrie 1996

Iarna 2017_acuarela.jpg

Peisaj de iarnă – (Watercolor, cartoon) – my painting

Pleacă trenul

Când stai în tren și pleacă trenul vecin,
De ce ai impresia că ai plecat
Tu?

Primăvară și toamnă
Te tot uiți pe cer, pierdut în gânduri,
Stoluri de păsări vin,
Stoluri de păsări pleacă,
De ce ai impresia că mergi tu?

Toată viața m-am uitat pe fereastră,
Pironit într-un colț
De autobuz, de tren, de vapor
Hurducat de căruță
M-am uitat cum fug de mine copacii,
Oameni, orașe, continente
De ce sunt copleșit de atâtea emoții,
De ce am impresia
Că am cunoscut lumea?

marinsorescujpg_220x500

    Marin Sorescu (n. 19 februarie 1936, Bulzești, județul Dolj – d. 8 decembrie 1996, București) este considerat unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. A fost activ nu doar în zona poeziei, ci și în dramaturgie, proză și eseistică. A debutat în 1964, printr-un volum de parodii („Singur printre poeți“), urmat de alte 23 de titluri care s-au bucurat de o foarte bună circulație prin intermediul traducerilor.

Școala primară o face în satul natal, apoi, între 1947-1955, urmează cursurile liceului ”Frații Buzești” din Craiova și Școala Medie Militară ”Dimitrie Cantemir” din Predeal, conform Dicționarului Scriitorilor Români (Editura Albatros, București, 2002). În această perioadă, i-au fost remarcate aptitudinile literare, Marin Sorescu conducând cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu.

Scară la cer 

Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasa tot mai jos.
Mi se trimite și
Scară la cer – zic,

Mi se aruncă de sus.

Deși am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc ca trupul meu
Este totuși prea greu
Pentru scara asta delicată.

– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâș! Pâș!

Studiile universitare le face la Facultatea de Filologie-Istorie-Pedagogie a Universității ”Al.I. Cuza” din Iași, inițial la Secția de limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și literatura română (1955-1960).

Încă din anii studenției s-a afirmat ca poet, conducând cenaclul Casei de Cultură a Studenților. După absolvire, în 1960, s-a stabilit în București, devenind în același an redactor la revista ”Viața Studențească” (unde a și debutat, în 1959, cu versuri), apoi, din 1963, la ”Luceafărul”.

Ești atât de statornică în gândul meu

Ești atât de statornică în gândul meu,
Încât ai putea fi împrejmuită cu un gard.
Va fi, desigur, unul înalt, foarte înalt,
Să nu poată sări peste el aerul din restul lumii.
Și-n vârful fiecărei șipci ascuțite câte o stea:
Ca un glob obişnuit sau, şi mai bine: capetele
Celor ce-au îndrăznit să te iubească.

În 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.

Spectator

Observ cu interes
Cum se luptă instinctul vieții
Cu geniul morții.

Viața vine cu o mie de tertipuri,
Moartea are o mie și una de vicleșuguri.
Ca doi gladiatori,
Unul cu trident și plasă,
Altul cu spada scurtă.

Strivit între logica misterioasă
A vieții
Și logica misterioasă a morții
Sunt terenul de luptă.
Au rămas din mine
Doar ochii,
Să vadă și să se îngrozească.

A participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute (Belgia, 1966), a luat parte la International Writing Program (Program Internațional Scriitoricesc) al Universității din Iowa (SUA, 1970-1971), i-a fost acordată o bursă de studii pe o perioadă de un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest (1972).

Începând cu anul 1966, a întreprins călătorii de studii în majoritatea țărilor europene, în SUA și Mexic, a participat la congrese și festivaluri internaționale.

A fost redactor la revistele ”Viața românească”, ”Viața studențească” (1960-1963), ”Luceafărul” (1963-1966), redactor-șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București (1966-1972), redactor-șef al revistei ”Ramuri” din Craiova (1978-1990), iar în 1990 a fost numit director al Editurii ”Scrisul românesc” din Craiova.

A fost ministru al Culturii în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995. wikipedia

Marin Sorescu a scris literatură de toate genurile, situându-se printre cei mai prodigioși scriitori români, iar scrierile sale au fost traduse în zeci de limbi străine.

Marin Sorescu (poet, dramaturg, prozator, eseist și traducător) a fost cunoscut în timpul vieții pe aproape toate continentele planetei.

Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate. S-a făcut remarcat și prin preocuparea pentru pictură, deschizând numeroase expoziții în țară și în străinătate.

Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descatuşare, în timp ce poezia, proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită obligaţie. Deci pictura o fac de bunăvoie. Dar aş spune că pe toate le fac de bunăvoie. Nimeni nu ne obligă sa fim nici scriitori, nici poeti, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera inefabilului…

– Marin Sorescu

Picturi: Pisica și Clar de lună – de Marin Sorescu

Picturi: Copilărie și Roata – de Marin Sorescu

Picturi: Ionel și Prian cărând piatră și Obiecte neidentificate – de Marin Sorescu

Marin Sorescu, pictorul

Când te apropii și încerci să descifrezi lumea picturii lui Marin Sorescu trebuie să fii cu sufletul curat și lipsit de prejudecăți, să nu cauți un sentiment anume ți să fii gata să privești acel complex de vibrații pe care artistul le-a extras dintr-un univers plin de neliniști.

Tablourile sale, adevărate narațiuni parabolice, îi slujesc pictorului, în mod curios, transmiterii unor stări lirice. În Jurnalul său, Marin Sorescu vorbea, referitor la modul în care și-a conceput pictura, despre un realism magic ca despre o stare și o atitudine față de realitatea imediată. De ce realism? Pentru că el și-a conceput pictura ca pe o formă concretă în care gândurile sale să prindă contur în nevoia sa de concretețe pe care nu putea s-o împlinească prin cuvânt. Și apoi, ar mai fi multe din subiectele – pretext pe care le-a abordat, acolo unde întâlnim aproape toate animalele din ograda casei sale de la Bulzești, alături de o serie de portrete și autoportrete, ca semne ale unei lumi palpabile.

În ce ar consta însă magia acestui realism? Poate în acea adevărată filozofie a descătușării energiei în luptele dintre cocoși sau lupi, în cele câteva tablouri de dimensiuni mari în care inserția fabulosului este o emanație a unor resurse vitale inepuizabile sau, poate, în acel ceremonial tragic căruia artistul i-a dedicat un ciclu de trei tablouri al finalului de vânătoare. În aceeași categorie a realismului magic, a fabulosului se poate încadra și problematica și simbolistica oului ca spațiu al increatului purtător perpetuu al vieții. Preocupat de rezervele de adaptabilitate ale naturii și omului, Marin Sorescu pictează tabloul „Dar de nuntă un ou” ca un comentariu cu tâlc la faptul că ouăle nu s-au lăsat niciodată păcălite și nici măcar vestitele tăblițe sumeriene nu amintesc nimic despre aceste forme purtătoare de viață ți se întreba retoric în ”Romanul călătoriilor”:

”găsesc oamenii ceva să ouă pietre, asemenea unor bombarde?”

Concepută ca o sărbătoare a scrisului, pictura lui vorbește despre ascunsa bucurie a redescoperirii lumii ca un revers, ca o oglindire a redescoperirii, respectând astfel una din legile filosofiei: simetria. Prin redescoperire, nota Marin Sorescu:

”… te poți muta dintr-o parcelă de timp în alta ca lăcusta prin fânețe, sărind peste copaci, tirani…”.

Aceasta ar fi magia picturii lui Marin Sorescu.

1335948630

Expoziţia „Marin Sorescu, pictorul” – Florin Rogneanu

02190745-264002914.jpg

Expoziție de pictură „Marin Sorescu” la Muzeul de Artă din Craiova. (23 februarie, 2008) – sursa

  • expoziții personale în țară și în străinătate: Brașov (1989), Cluj-Napoca (1990), Irlanda (1991), Paris (1992, expoziție colectivă), București (1992).

În 1966 primește Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Poeme”, reușind să repete această performanță de încă 5 ori pe parcursul carierei.

Printre volumele cele mai cunoscute se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat „La Lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988), un univers poetic construit pornind de la un cimitir ce poartă acest nume.

Poezia lui Sorescu acoperă o zonă literară largă, stilul său ironic și degajat trezind în cititor spiritul ludic al copilăriei. De altfel multe dintre volumele sale sunt dedicate celor mici: „Unde fugim de acasă?” – (1967, proză) „Cirip-ciorap” – (1993, versuri), ”O aripă și-un picior (Despre cum era să zbor)” (1970, versuri), ”Cocostârcul Gât-Sucit” (1987).

A semnat și proză umoristică și satirică (romanele ”Trei dinți din față”, 1977; ”Viziunea vizuinii”, 1981), eseuri (”Teoria sferelor de influență”, 1969; ”Insomnii”, 1971; ”Starea de destin”, 1976), cronici literare (”Ușor cu pianul pe scări”, 1986, Premiul ”George Călinescu” și al Uniunii Scriitorilor pentru critică literară), interviuri despre poezie (”Tratat de inspirație”, 1985).

A tradus integral creația poetică a lui Boris Pasternak (traduceri adunate în volumul ”Lirice”).

Ca dramaturg, autorul a continuat experiența teatrului existențialist și a teatrului absurdului, oglindită excepțional de piesele sale:

”Iona” (1968, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie și, apoi, Premiul Academiei Române), ”Există nervi” (1968), ”Paracliserul” (1970), ”Matca” (1973), ”Pluta meduzei” (1974), ”Setea muntelui de sare” (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ”Răceala” (1976), ”A treia țeapă” (1980), ”Ieșirea prin cer” (1984), ”Vărul Shakespeare” (1988).

Actorii

Cei mai dezinvolți – actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum știu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice.

Moartea lor pe scena e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecțiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morții adevărați,
Morți tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mișcă!

Iar noi, cei țepeni într-o singură viață!
Nici măcar pe-asta n-o știm trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în șir,
Penibil și inestetic
Și nu știm unde dracu să ne ținem mâinile.

1280px-Craiova_-_Teatrul_National.jpg

Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova –  sursa

Distincții

  • Premiul Academiei Române (1968, 1977)
  • Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia, 1970
  • Premiul Academiei Române pentru dramaturgie, 1970
  • „Le Muse”, acordat de Accademie delle Muse, Florența, 1978
  • Premiul Internațional de Poezie „Fernando Riello”, Madrid, Spania, 1983
  • Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena în 1991 pentru întreaga activitate
  • Premiul Uniunii Scriitorilor din România, (de șase ori, pentru poezie, teatru și critică literară)
  • La 9 martie 1991, devine membru corespondent, iar din 12 martie 1992 – membru titular al Academiei Române. A fost, de asemenea, membru corespondent al Academiei ”Mallarme” din Paris (1983). wikipedia

Marin Sorescu a încetat din viață la 8 decembrie 1996, la București.

Poezia este o artă care doare. Doare atât cât doare arta. Toată arta la un loc nu ustură însă așa de tare ca poezia. De ce? Pentru că ea este oscilograful omenirii. Cuvântul – mai mult decât o statuie, o pânză sau o clădire – se plachează direct pe geamătul, pe suspinul lumii, se îmbibă, e stâlcit, rănit, sfârtecat… Versul e în chin, o sodomă de ispășire și purificare. Și un mijloc de supraviețuire, o supapă… Cine nu știe să folosească laserul vagului, nu e poet. Operație pe ochi cu laserul vagului – aceasta e poezia.

– Marin Sorescu

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnavit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

1920px-Casa_Marin_Sorescu-Bucuresti.JPG

Casa lui Marin Sorescu, str. Grigore Alexandrescu nr. 43, București, placă comemorativă de marmură montată pe fațadă – sursa

Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele.
Măcar o dată pe săptămână
După orarul afișat pe un nor.

– versurile sunt din poezia Stingere vocală.

Scrisori din camera de alături

Nu pot să scriu decât despre tine,
Cu mâna ta. Este un fel de-a te păstra
Înaintea ochilor, pe imensul cadru de zăpadă,
Ca un perete pe care schiază
Gândurile noastre de iarnă.
Din fuga trenului ai zărit
Prin nămeți un vânător.
A apărut întâi pușca întinsă – Tocmai ochea
Un fulg de zăpadă.
O bubuitură și toată iarna
S-a năruit din cer, îngropându-l în zăpadă.
Copacii parcă plecaseră și ei
Să hăituiască Bărăganul
(„Băragan” – loc unde viscolește,
Așa se traduce, din cumană.
Nu, nu-s cuman, coman,
Dar așa mi-a tradus prietenul turc, Iusuf.)

Iată-ne, așadar pierduți în deșertul alb,
Pe care, de fapt, l-ai și provocat.
Ai dorit atâta să ningă, știai că fenomenul ține
De concentrarea ta… Și te-ai concentrat prea mult!
Acum, nu se mai oprește.
Roșeața din obraji colorează peisajul. Ai febra?
„Nu, dar vreau să colorez peisajul”.
Folosește rujul, mai bine.
Tu ești de ținut într-un castel
Pe-o iarna ca aceasta, cu clopoței la fulgi.
Și eu să vin la tine
Într-o sanie trasă de cerbi,
Să mă urc în iatac, pe-un țurțur imens,
Să urc și să cobor, că e alunecos,
Și iar să dau să mă cațăr… și tu să-mi arunci
Niște pinteni.
Să cioplesc sloiul, urcându-mă
Să-i dau pinteni
Și să apar sus, c-o floare de gheață
În mâna. „Unde e geamul?
Să-ți plantez pe el aceasta
Floare de gheață.”
„O, ador florile de gheață”, să zici,
„Unde-ai găsit-o?” Hai să ieșim puțin.
„Unde, iar afară? Iar în zăpadă? Iar în tren?
Iar vagon neîncălzit?”

Eu sunt un om de interior,
Pentru că sunt numai suflet
Și sufletul e de interior.
Sunt un om de budoar, de stat între perne,
Printre cărți, printre rujuri…
Tot ce emană căldură
Și intimitate. Pune-mă la o masa de restaurant
C-o sută de inși în jur,
Care se uită la tine
Și îngheț.
N-am ce să-ți spun, parcă nu ne mai cunoaștem.
Tu îmi citești începutul de enervare
Pe freamătul degetelor,
Pe mișcarea de la colțul ochilor
Și „Hai să mergem”, zic.
„Unde?”
În castel. Știu eu unul, dar nu s-ajunge acolo
Decât c-o sanie trasă de cerbi.

Tot în tren suntem? Tot.

www.romanianvoice.com/poezii/poeți/sorescu

Anunțuri