my photo
Traducerea din limba engleză
și note de Veronica D. Niculescu
Editura POLIROM, 2013
Cea mai mare parte a romanului ”Darul” (în rusă, ”Dar”) a fost scrisă între anii 1936 – 1937, în Berlin; ultimul capitol a fost încheiat în 1937, pe Riviera Franceză. (…) Abia în 1952, la aproape douăzeci de ani după ce fusese început, romanul a apărut într-o ediție completă (…)
Am locuit în Berlin începând din 1922, deci simultan cu tânărul din carte; dar nici acest fapt, nici acela că îi împărtășesc unele pasiuni, precum literatura și lepidopterele, nu ar trebui să facă pe nimeni să exclame ,,Aha!” și să confunde creatorul cu creația. Eu nu sunt – și nu am fost niciodată – Feodor Godunov-Cerdînțev; tatăl meu nu este exploratorul Asiei Centrale care încă aș mai putea deveni eu într-o bună zi; n-am curtat-o niciodată pe Zina Mertz și niciodată nu mi-am făcut griji în privința poetului Konceiev sau a altui scriitor. (…)
Lumea din ”Darul” fiind de-acum o fantasmă, asemenea majorității celorlalte lumi ale mele, pot vorbi despre această carte cu o oarecare detașare. Este ultimul roman pe care l-am scris și ultimul pe care l-aș mai scrie vreodată în rusă. Eroina sa nu este Zina, ci literatura rusă. Subiectul Capitolului I pune accentul pe poeziile lui Feodor. Capitolul II este aspirația către Pușkin în evoluția literară a lui Feodor și cuprinde încercarea lui de a descrie explorările zoologice ale tatălui său. Capitolul III se mută spre Gogol, dar adevăratul său pilon este poemul de dragoste dedicat Zinei. Cartea lui Feodor despre Cernîșevsky, o spirală în interiorul unui sonet, se îngrijește de Capitolul IV. Ultimul capitol combină toate temele precedente și prefigurează cartea pe care Feodor visează să o scrie într-o bună zi: ”Darul”. Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați (…).
Vladimir Nabokov
Montreux, 28 martie 1962– fragmente din Cuvânt înainte al cărții
Colaj – Vladimir Nabokov – (pozele le-am găsite pe Google)
Romanul începe cu descrierea unei scene de zi cu zi, în care un cuplu se mută într-un apartament nou și ies să își întâmpine mobila:
Stăteau amândoi nemișcați și se uitau fix, așa de atenți încât ai fi putut crede că erau pe cale să fi trași pe sfoară (…). Într-o bună zi, s-a gândit el, trebuie să folosesc o asemenea scenă pentru a începe un roman bun și gros, de modă veche.
[pagina 14]
Scena este un omagiu adus începutului romanului ”Suflete moarte” de Gogol. Motivul pentru care Feodor Godunov-Cerdînțev ar folosi această scenă este justificat de autor:
Străjuită de tei de talie mijlocie, cu picături de ploaie ce atârnau distribuite prin rămurelele negre și încurcate, conform viitorului angajament al frunzelor (mâine fiecare picătură va conține o pupilă verde); finisată cu o suprafață fină de asfalt pe-o lățime de vreo nouă metri și cu diferite feluri de trotuar (construite manual și măgulitoare pentru picioare), urca într-un unghi abia perceptibil, începând cu un oficiu poștal și terminându-se cu o biserică, asemenea unui roman epistolar.
[pagina 14]
Vezi cât de frumos au înmugurit frunzele!?
Nabokov dezvăluie, plin de elocvență, frumusețea și tihna celor mai cotidiene lucruri și întâmplări de zi cu zi. Uite și cum se reflectă cerul într-o oglindă plină de praf, descărcată dintr-un camion:
În timp ce traversa spre farmacia de la colț, a întors capul involuntar, din cauza unei izbucniri de lumină ce îi ricoșase din tâmplă, și a văzut, cu acel surâs rapid cu care întâmpinasem un curcubeu sau un trandafir, un paralelogram de cer, de-un alb orbitor, care era descărcat din camion – un dulap cu oglindă pe care, ca pe-un ecran de cinema, a trecut o reflexie clară și desăvârșită a ramurilor glisând și legănându-se nu în stil arborean, ci cu o ezitare umană, produsă de natura celor care purtau acest cer, aceste ramuri, această fațadă glisantă…
Cu multă candoare și afecțiune, își amintește de copilăria petrecută alături de sora lui, Tania, simțind într-un anumit fel:
Dacă asculți cu atenție… Noi toți, atenți și pioși… Tonalitățile trecutului…
[pagina 26]
și de unele jocuri care îi dădeau bătăi de cap:
Cu ușa întredeschisă, schimbam ghicitori, dintr-o cameră în alta, din când în când tăcând (încă mai pot auzi tonul acestei duble tăceri în întuneric), ea ca să ghicească răspunsul la a mea, eu ca să mă gândesc la alta. A mea era mereu de genul fantastic și ridicol, în timp ce Tania era adepta modelelor clasice:
”mon premier est un métal précieux,
mon second est un habitant des cieux,
et mon tout est un fruit délicieux.”Uneori ea adormea, în timp ce așteptam răbdător, crezând că se luptă cu ghicitoarea mea, și nici o rugă sau nici un blestem nu reușea s-o învioreze.
[pagina 27]
și despre ceasul care îi măsura insomniile:
Scoțând câte-un cloncănit ocazional din pendul și făcând o pauză ciudată, ca pentru a-și aduna puterile înainte de-a bate. Ticăitul lui, ca o bandă desfășurată, împărțită prin liniuțe în centimetri, îmi servea ca nesfârșită măsură a insomniei.
[pagina 27]
și despre coșmarurile provocate prin beznă – boltind lenjeria de pat sub forma unei grote, la a cărei ieșire îndepărtată zărea doar un fir de lumină albastră, transversală, care nu avea legătură cu dormitorul lui, nici cu noaptea și nici cu perdeaua de la fereastră:
Peștera pe care o exploram adăpostea în cutele și crăpăturile sale o realitate de vis, doldora de un mister așa de apăsător, încât un duduit, ca al unei tobe în surdină, începea să-mi bată în piept și în urechi; acolo, în adâncurile sale, unde tatăl meu descoperise o nouă specie de liliac, puteam distinge pomeții înalți ai unui idol tăiat în piatră; iar atunci când în sfârșit ațipeam, zeci de mâini puternice mă răsturnau și, cu un sunet cumplit de mătase sfâșiată, cineva mă desfăcea din cusături de sus până jos, după care o mână agilă se strecura în mine și-mi strângea tare inima. Sau mă prefăceam într-un cal, țipând cu glas de mongol: șamani îl apucau de picioarele din spate cu lasouri, așa încât acestea se rupeau cu un scrâșnet și se prăbușeau în unghiuri drepte față de corp – corpul meu -, care zăcea cu pieptul lipit de pământul galben și, în semn de extremă agonie, coada calului se înălța ca o fântână arteziană; apoi cădea la loc, iar eu mă trezeam.
E vremea de sculare. Omul care face focul
Pipăie pereții strălucitori
ca să vadă
Dacă focul s-a înălțat până sus.
S-a înălțat. Iar zumzetul său fierbinte
Dimineața-i răspunde cu tăcerea zăpezii,
cu un azur trandafiriu
Și-o imaculată albeață.[pagina 28]
Amintirile, adeseori, ne pot păcăli crezând că acel ”ceva” de atunci este mai frumos acum decât a fost cândva. Singura modalitate de a depăși acestă transformare este prin artă – este abilitatea de a ne recâștiga minunile conștiinței.
Două exemple:
- lacrimile din spatele unui apus superb;
- zâmbetul chinuit al mamei
Putem reconstrui trecutul/amintirile numai printr-un efort conștient, schimbând involuntar ceea ce ne amintim cu o strălucire dinafara orbirii noastre.
Este ciudat cum o amintire devine o figură de ceară, cum heruvimul devine tot mai suspect de drăguț pe măsură ce rama i se înnegrește de vreme – ciudate, ciudate mai sunt accidentele memoriei.
[pagina 28]
Amintirile și imaginația se împletesc bizar de fiecare dată când îmi amintesc ceva despre care doar mi-am imaginat. Unele amintiri sunt zboruri ale imaginației mele! Și uite cum trecutul, poate deveni artă prin imaginație! Pictura, muzica – fiind forma cea mai distilată a imaginației – sau în alt caz literatura, toate acestea sunt bucurii și emoții pure, trăite sau retrăite.
Fiecare dintre poeziile lui irizează în culori de arlechin. (…)
Ni s-ar părea că poate nu literaturii i-a fost el destinat încă din copilărie, ci picturii și, deși nu știm nimic despre situația actuală a autorului, putem totuși să ne imaginăm limpede un băiat cu pălărie de pai, stând deloc confortabil pe o bancă din grădină cu trusa de acuarele și pictând lumea ce i-a fost lăsată moștenire de strămoșii lui.
Celulele de porțelan alb
Conțin miere albastră, verde și roșie.
Mai întâi, din linii de creion,
E trasată o grădină pe hârtie poroasă.
Mestecenii, balconul anexei,
Totul e pătat de soare. Înmoi
Și răsucesc strâns vârful pensulei
Într-un galben-portocaliu intens;
Și, între timp, în interiorul pocalului plin,
În strălucirea cristalului cioplit,
Ce de culori ard,
Ce extaz a înflorit![pagina 40]
Arta este aceea care ne deschide ochii spre frumusețea nemărginită a lumii – potențialul existenței este inepuizabil. Nabokov vede natura și lumea în moduri diferite – în care păianjenul este transformat într-un curcubeu strălucitor ca în Cehov, sau păduchii roz într-un tren de nuntă ca în Proust, unde norii nu sunt albi, ci roz, zăpada este albastră, iar marea și cerul se îmbină într-una ca într-o pictura de-a lui Turner.
Snow Storm: Steam-Boat off a Harbour’s Mouth – (1842), Oil on canvas
Current location: Tate Britain
by J. M. W. Turner, (1775-1851), British painter. Source
Natura lui Nabokov este frumoasă și completă, el poate poate face ca un lucru simplu să exprime o frumusețe copleșitoare: pe sub tălpi ”lumina palpita în cercuri de lumină caldă”, licărul pădurilor văratice străluceau într-o lumină transparentă iar ”acele de pin erau satinate și frunzele de-un verde paradisiac”, șoaptele fierbinți ale urzicilor și al ierbii încinse la soare… unde ”un avion albăstrui care zbura în înaltul cerului părea acoperit de o peliculă de praf albastru”, mai exact: ”cu esența albastră a bolții cerești”.
Încă mai ploua, slab, dar, cu bruschețea fugară a unui înger, deja apăruse un curcubeu. Într-o languroasă mirare de sine, rozaliu-verzui cu o revărsare purpurie de-a lungul marginii interioare, atârna suspendat peste un câmp secerat, deasupra și în fața unei păduri îndepărtate (…) săgeți răzlețe de ploaie, care își pierduseră atât ritmul cât și greutatea, cât și abilitatea de-a scoate vreun sunet, sclipeau la întâmplare, încolo-și-ncoace, în soare. Sus, pe cerul spălat de ploaie, de după un nor ca pana corbului, se degaja și strălucea cu toate detaliile unui mulaj monstruos de complicat un nor de-o răpitoare albeață.
[pagina 94]
Mai departe, o orhidee înflorise fără fasoane pe un petic de pământ mlăștinos…
[pagina 96]
Și totuși, în timp ce natura este frumoasă fără oameni, frumusețea ei este în mod inerent goală fără iubire – cu toate minunile ei.
Iubirea, o altă temă fascinantă a lui Nabokov.
Feodor se gândește la vizita mamei sale din anul precedent, după o absență de trei ani:
(…) pudrată până la o paloare de moarte, purtând mănuși, ciorapi și o haină veche, din blană de focă, descheiată, ea coborâse treptele de fier ale vagonului de tren, aruncându-și privirea cu o iuțeală egală mai întâi la el și apoi la locul unde călca, iar în clipa următoare, cu chipul contorsionat de durerea bucuriei, se agață de el (…) lui i se păruse că frumusețea de care el fusese așa de mândru pălise, dar pe măsură ce vederea i s-a obișnuit cu crepusculul prezentului, așa de diferit la început de lumina îndepărtată a memoriei, a recunoscut din nou la ea tot ceea ce iubea…
[pagina 104]
Există, de asemenea, dragostea pe care Feodor o simte pentru tatăl său și iubirea acestuia față de Pușkin; plimbările senine, fericite și aproape fără conversație cu mama sa, care îl inspiră să scrie o carte despre Pușkin, o carte pe care niciodată nu o termină și de fapt niciodată nu o va începe cu adevărat. Feodor are o iubire profundă față de tatăl sau, a cărui individualitate indiferentă față de opinia publică și dragostea libertății artei și a naturii îl fascina și speră că într-o zi să le poată imita.
Capturile lui, observațiile lui, sunetul vocii lui rostind cuvinte științifice, toate acestea, cred, le voi păstra. Dar tot e prea puțin. Cu aceeași perseverență relativă, aș vrea să păstrez ceea ce, probabil, am iubit cel mai mult la el: masculinitatea vie, inflexibilitatea și independența lui, răceala și căldura personalității, puterea asupra a tot ce întreprindea. De parcă juca un joc, de parcă ar fi dorit în treacăt să-și imprime forța pe toate, culegea de ici și de colo câte ceva de pe un câmp din afara entomologiei și astfel îți lăsa urma pe aproape toate ramurile științei naturale: există o singură plantă descrisă de el, dintre toate cele pe care le-a colecționat, dar aceea este o specie formidabilă de mesteacăn; o singură pasăre – un fazan fabulos; un singur liliac – dar cel mai mare din lume.
[pagina 135]
Își amintește cum a fost în timpul călătoriilor făcute cu tatăl său când explorase China:
Numai în China este atât de încântătoare ceața dimineții, făcând totul să vibreze, contururile fantastice ale cocioabelor, râpele din zori. Ca într-un abis, râul gonește în negura crepusculului pre-matinal, care încă adastă prin defileuri, în timp ce mai sus, pe apele curgătoare, totul strălucește și scânteiază și o adevărată companie de coțofene albastre s-a trezit deja în sălciile de lângă moară.
[pagina 145]
… își amintește și despre prima lui iubire – și abia la Berlin află din întâmplare de cumplita ei moarte.
Era micuță și slăbuță, cu păr castaniu pieptănat în sus, o privire veselă în ochii mari și negri, gropițe în obrajii palizi li o gură gingașă, pe care și-o ruja dintr-un flacon cu lichid rubiniu parfumat, trecându-și dopul de sticlă pe buze. În tot ce făcea era ceva ce mi se părea adorabil până la lacrimi, ceva imposibil de definit pe moment, dar acum părându-mi un fel de indiferență tulburătoare.
[pagina 176]
… asta până când se întâlnește cu Zina Mertz, a cărui familie filistină locuiește împreună cu el – atunci când Feodor a fost nevoit să-și găsească urgent alt acoperiș; amânându-și căutările:
(…) nu numai din lene și dintr-o înclinare optimistă de a înzestra o fășie de timp cu formule rotunde ale eternității, dar și fiindcă i de părea insuportabil de enervant să invadeze lumi străine cu scopul de a descoperi un loc pentru el.
[pagina 165]
Nu pot să trec, chiar nu pot să trec, peste momentul în care autorul, desprins de Feodor până la un punct, ne întreabă:
Ți s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simți acea tristețe subtilă la despărțirea de o locuință neiubită? Inima nu se frânge, așa cum face la despărțirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăcește reținându-și o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colț al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însuflețit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-și propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliștea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă și guler apretat. As vrea să spun la revedere, dar nici măcar nu m-ar auzi salutul. Și totuși, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de țigară de pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărți s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu știu dacă o să citesc vreodată ciornele și extrasele îndesate sub căptușeala valizei mele, dar știu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc.
Feodor s-a așezat pe valiză și a încuiat-o; s-a plimbat prin cameră; a verificat pentru ultima oară sertarele și n-a găsit nimic; cadavrele nu fură. O muscă a urcat pe geam, a alunecat agitată, pe jumătate a căzut și pe jumătate a zburat în jos, de parcă s-ar fi scuturat de ceva, și iar a început să se târască în sus. Casa de vizavi, pe care o găsise în schele în aprilie acum doi ani, era limpede că avea din nou nevoie de reparații: scândurile pregătite erau stivuite pe trotuar. Și-a scos lucrurile afară, s-a dus să își ia la revedere de la gazdă, pentru prima și ultima oară strângându-i mâna, care s-a dovedit a fi uscată, puternică și rece, i-a înapoiat cheile și a plecat. Distanța dintre locuința veche și cea nouă era cam aceeași ca, undeva în Rusia, cea dintre bulevardul Pușkin și strada Gogol.
[pagina 171]
Zina Mertz
Ce îl fascina la ea cel mai mult? Înțelegerea ei perfectă, diapazonul absolut al instinctului ei pentru tot ceea ce iubea el? Când discutai cu ea, te puteai înțelege fără nici un fel de punți, iar el abia dacă avea timp să remarce vreo trăsătură amuzantă a nopții înainte ca ea să i-o arate cu degetul. Și Zina nu doar că era alcătuită, cu istețime și eleganță, pe măsura lui de un destin foarte riguros, ci ei amândoi, formând o unică umbră, erau făcuți pe măsura a ceva nu tocmai de înțeles, dar minunat și mărinimos, care îi înconjura necontenit.
(…) Ea abia dacă îi vorbea, deși după anumite semne (…) – nu atât după pupilele ochilor, cât după luciul acestora, care părea înclinat către el – simțea că îi observă fiecare privire și că toate mișcările ei erau restrânse de cele mai ușoare văluri ale impresiei pe care o producea chiar atunci asupra lui; și fiindcă lui i se părea absolut imposibil să aibă vreun rol în viața ei, suferea atunci când detecta la ea ceva deosebit de încântător și era bucuros și ușurat când zărea vreun cusur în frumusețea ei. Părul deschis la culoare, care se contopea imperceptibil și strălucitor cu aerul însorit din jurul capului, vena de-un albastru pal de pe tâmplă, o alta pe gâtul lung și gingaș, mâna delicată, cotul ascuțit, îngustimea șoldurilor, slăbiciunea umerilor și strania înclinare înainte a trupului grațios (…)
[pagina 205]
– Când eram mică, nu-mi plăcea să desenez lucruri care nu se termină, deci nu desenam niciodată garduri, fiindcă nu se termină pe hârtie; nu îți poți imagina un gard care se termină, dar eu făceam mereu ceva complet, o piramidă sau o casă pe un deal.
– Iar mie cel mai mult îmi plăceau orizonturile, cu toate trăsăturile micșorându-se sub ele – să înfățișez siajul soarelui care apune dincolo de mare. Iar cel mai cumplit chin din copilăriei era un creion neascuțit sau cu vârful rupt.
– Dar cele ascuțite… Ți-l amintești pe cel alb? mereu cel mai lung – nu ca acelea roșii sau albastre – fiindcă nu muncea la fel de mult, mai știi?
– Însă cât de mult îți dorea să se facă plăcut! (…) Oricum, mai târziu l-am lăsat să se sature. Tocmai fiindcă putea desena invizibilul și îți puteai imagina o grămadă de lucruri. În general, ne așteaptă posibilități nelimitate. (…)
– Da, și eu cred că nu se poate să ne terminăm aici. Nu-mi pot imagina că încetăm să existăm. În tot cazul, eu n-aș vrea să mă transform în nimic.
– Într-o lumină difuză? Ce spui de asta? Nu e prea bine, aș zice. Sunt convins că ne așteaptă surprize extraordinare. E păcat că nu ne putem imagina ceea ce nu putem compara cu altceva. Africanul care visează zăpadă e un geniu. Știi ce i-a uimit cel mai tare pe primii pelerini când traversau Europa?
– Muzica?
– Nu, fântânile din orașe, statuile ude.
[pagina 220]
Memoria, iubirea, arta, puterile imaginației și sfințenia copilăriei sunt toate temele importante ale lucrării lui Nabokov. Arta definită de Vladimir Nabokov va rămâne întotdeauna ”frumusețe plus milă”.
Feodor se întreabă dacă cititorii vor observa frumusețea fără limite care se află în lucrarea sa, mesajele secrete care au fost deghizate prin cuvintele, imaginile și metaforele care i-au alcătuit poemele, dacă cuvintele pot capta cu adevărat emoții…
Poeziile despre copilărie, despre bicicleta – noua distracția de la zece ani:
Ah, acea primă bicicletă!
Splendoarea, înălțimea ei,
”Dux” sau ”Pobeda” scris pe cadru,
Liniștea cauciucurilor ferme!
Șovăielile și șerpuirile de pe bulevardul cel verde,
Unde pete de soare îți alunecă pe încheieturi
Și mușuroaie de cârtiță se ițesc,
Amenințând cu căderea!
A doua zi, însă, plutești peste ele
Și dispare acel sprijin din vis,
Încrezându-se în acestă simplitate a visului
Bicicleta nu cade.[pagina 38]
apoi, dacă un volum de poezie de poate deschide cu un poem despre ”O minge pierdută”, atunci trebuie să se încheie obligatoriu cu ” Mingea găsită”.
Doar tablourile și icoanele au rămas
La locul lor în acest an,
Când se termină copilăria și ceva
I se întâmplă vechii case: în grabă,
Toate camerele își schimbau
Între ele mobilele,
Șifonierele, paravanele și o mulțime
De lucruri greoaie:
Și atunci, de sub canapea,
pe parchetul demascat dintr-odată,
Vie și incredibil de dragă,
A apărut ea într-un colț.[pagina 41]
Feodor are sentimentul că arta lui, poemele sale, există doar în mintea lui, ori vor fi pentru totdeauna doar o imitație palidă a vieții sale trecute neapreciată sau interpretată greșit, teama că el va rămâne întotdeauna obscur, dublu obscur chiar, o dată pentru că patria lui nu îl va recunoaște vreodată – prin faptul că grădina trecutului său va fi închisă pentru totdeauna cu poarta exilului politic de netrecut, și pentru că publicul său format doar dintr-o comunitatea de emigranți ruși nu-l va înțelege niciodată cu adevărat.
Feodor s-a gândit cu o repulsie sufocantă la versurile pe care le scrisese în acea zi, la fisurile din cuvinte, la scurgerile din poezie și, în același timp, cu o energie mândră și voioasă, cu o nerăbdare pătimașă, deja căuta să creeze ceva noi, ceva încă necunoscut, original, corespunzând pe deplin darului pe care îl simțea ca o povară înăuntru.
[pagina 113]
Adevăratul artist este capabil să surprindă atât particularul, tangibilul, pipăibilul, cât și spațiul, universul. În schimb, Nabokov dorea să compună unicitatea:
Ideea lui Feodor de a compune biografia în forma unui cerc, închis cu agrafa unui sonet apocrif (așa încât rezultatul să nu fie forma unei cărți, care prin caracterul său finit este opusă naturii circulare a tot ceea ce există, ci o frază curbă, continuă și, astfel, infinită), i s-a părut la început incapabil să prindă viață pe hârtie plată, dreptunghiulară – și cu atât mai mult s-a entuziasmat când a remarcat că totuși se forma un cerc.
[pagina 234]
Și a reușit! Acesta este caruselul adevărului, căci adevărul este întotdeauna rotund ca iubirea!
Darul este un roman poetic, o scrisoare de dragoste pilduitoare a literaturii rusești, este teoria și tema miracolului și frumuseții artei care recreează minunile lumii naturale și a importanței iubirii, a minunilor copilăriei, a dragostei pentru familiei, a importanței individualității și a efemerității; în comparație cu voința de neclintit a morții; a oamenilor de a fi capabili să atingă acest ultim obiectiv atât de râvnit și de neevitat uneori – fericirea.
Darul este o filosofie umanistă a lui Nabokov, a preferințelor sale estetice și acționează ca un fel de ghid pentru fericire! Darul ne învață despre minunile unei raze de soare pe o bancă din parc pusă la pământ, despre lumina incandescentă a ochilor unei persoane pe care o iubim, despre frumusețea unui verset al lui Pușkin și ne arată că viața este miraculoasă dincolo de orice cuvinte… trebuie doar să ne deschidem ochii și să vedem:
Unde să pun toate darurile acestea cu care mă răsplătește dimineața de vară – pe mine și numai pe mine? Să le păstrez pentru cărțile viitoare? Să le folosesc pe loc de ghid practic: Cum să fii fericit?. Sau să merg și mai adânc, la baza lucrurilor: să înțeleg ce se ascunde dincolo de toate acestea, dincolo de jocul, de licărul, de desimea fardată cu verde ale frunzișului? Fiindcă există ceva cu adevărat, există ceva!
[pagina 371]
Afirmațiile lui Nabokov despre frumusețea lumii și minunile vieții, ale conștiinței și a celei mai efemere întâmplări ale vieții – prezentul; prezentul prins pentru totdeauna între zidurile implacabile al viitorului și ale trecutului, ale cărui ferestre pot fi doar viața, iubirea și arta – ajung la un admirabil crescendo spre sfârșitul cărții, unde este de-a dreptul încântător!
(…) cerul privea înăuntru prin găurile viitoarelor ferestre, iar scaieții și lumina soarelui profitaseră de lentoarea lucrării pentru a se instala confortabil între zidurile albe nefinisate, acestea adoptaseră postura gânditoare a ruinelor, precum cuvântul ”cândva”, care, slujește trecutul, și viitorul.
[pagina 372]
Signature of Vladimir Nabokov
Nu cred că un scriitor trebuie să-și facă griji în privința publicului său. Cel mai bun public este acela pe care îl vede în oglinda toaletei în fiecare dimineață. Cred că publicul pe care și-l imaginează un scriitor, când își imaginează așa ceva, este o încăpere plină cu oameni purtând propria sa mască.
– Vladimir Nabokov
- Monument of Nabokov in Montreux – Image source
- The grave of the Nabokovs at Cimetière de Clarens near Montreux, Switzerland – Image source
Darul este cel mai lung, cel mai bun, cred, și cel mai nostalgic dintre romanele mele în rusă. portretizează aventurile, literare și romantice, ale unui tânăr rus expatriat în Berlin, în anii ’20; totuși, nu e vorba de mine. Am mare grijă să-mi păstrez personajele dincolo de limitele propriei mele identități. Numai despre decorul romanului se poate spune că ar conține unele tușe biografice. Și îmi mai place un lucru la el: poemul meu preferat în rusă este probabil cel pe care i l-am dăruit personajului principal din roman.
– Vladimir Nabokov
❧
Acesta este Darul lui Vladimir Nabokov pentru lume!
❧
(Iar aceasta nu a fost o recenzie, ci doar simplele mele înțelesuri.)
