Categorie: Prăvălia cu vitrină

Acestea nu sunt recenzii, ci doar simplele mele înțelesuri.

Darul – Vladimir Nabokov

Darul - Vladimir Nabokov

 

my photo

Traducerea din limba engleză
și note de Veronica D. Niculescu
Editura POLIROM, 2013

     Cea mai mare parte a romanului ”Darul” (în rusă, ”Dar”) a fost scrisă între anii 1936 – 1937, în Berlin; ultimul capitol a fost încheiat în 1937, pe Riviera Franceză. (…) Abia în 1952, la aproape douăzeci de ani după ce fusese început, romanul a apărut într-o ediție completă (…)

Am locuit în Berlin începând din 1922, deci simultan cu tânărul din carte; dar nici acest fapt, nici acela că îi împărtășesc unele pasiuni, precum literatura și lepidopterele, nu ar trebui să facă pe nimeni să exclame ,,Aha!” și să confunde creatorul cu creația. Eu nu sunt – și nu am fost niciodată – Feodor Godunov-Cerdînțev; tatăl meu nu este exploratorul Asiei Centrale care încă aș mai putea deveni eu într-o bună zi; n-am curtat-o niciodată pe Zina Mertz și niciodată nu mi-am făcut griji în privința poetului Konceiev sau a altui scriitor. (…)

Lumea din ”Darul” fiind de-acum o fantasmă, asemenea majorității celorlalte lumi ale mele, pot vorbi despre această carte cu o oarecare detașare. Este ultimul roman pe care l-am scris și ultimul pe care l-aș mai scrie vreodată în rusă. Eroina sa nu este Zina, ci literatura rusă. Subiectul Capitolului I pune accentul pe poeziile lui Feodor. Capitolul II este aspirația către Pușkin în evoluția literară a lui Feodor și cuprinde încercarea lui de a descrie explorările zoologice ale tatălui său. Capitolul III se mută spre Gogol, dar adevăratul său pilon este poemul de dragoste dedicat Zinei. Cartea lui Feodor despre Cernîșevsky, o spirală în interiorul unui sonet, se îngrijește de Capitolul IV. Ultimul capitol combină toate temele precedente și prefigurează cartea pe care Feodor visează să o scrie într-o bună zi: ”Darul”. Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați (…).

Vladimir Nabokov
Montreux, 28 martie 1962

– fragmente din Cuvânt înainte al cărții

colaj -  Vladimir Nabokov - 8 iulie 2017colaj - Vladimir Nabokov

Colaj – Vladimir Nabokov – (pozele le-am găsite pe Google)

     Romanul începe cu descrierea unei scene de zi cu zi, în care un cuplu se mută într-un apartament nou și ies să își întâmpine mobila:

Stăteau amândoi nemișcați și se uitau fix, așa de atenți încât ai fi putut crede că erau pe cale să fi trași pe sfoară (…). Într-o bună zi, s-a gândit el, trebuie să folosesc o asemenea scenă pentru a începe un roman bun și gros, de modă veche.

[pagina 14]

Scena este un omagiu adus începutului romanului ”Suflete moarte” de Gogol. Motivul pentru care Feodor Godunov-Cerdînțev ar folosi această scenă este justificat de autor:

Străjuită de tei de talie mijlocie, cu picături de ploaie ce atârnau distribuite prin rămurelele negre și încurcate, conform viitorului angajament al frunzelor (mâine fiecare picătură va conține o pupilă verde); finisată cu o suprafață fină de asfalt pe-o lățime de vreo nouă metri și cu diferite feluri de trotuar (construite manual și măgulitoare pentru picioare), urca într-un unghi abia perceptibil, începând cu un oficiu poștal și terminându-se cu o biserică, asemenea unui roman epistolar.

[pagina 14]

     Vezi cât de frumos au înmugurit frunzele!?

Nabokov dezvăluie, plin de elocvență, frumusețea și tihna celor mai cotidiene lucruri și întâmplări de zi cu zi. Uite și cum se reflectă cerul într-o oglindă plină de praf, descărcată dintr-un camion:

În timp ce traversa spre farmacia de la colț, a întors capul involuntar, din cauza unei izbucniri de lumină ce îi ricoșase din tâmplă, și a văzut, cu acel surâs rapid cu care întâmpinasem un curcubeu sau un trandafir, un paralelogram de cer, de-un alb orbitor, care era descărcat din camion – un dulap cu oglindă pe care, ca pe-un ecran de cinema, a trecut o reflexie clară și desăvârșită a ramurilor glisând și legănându-se nu în stil arborean, ci cu o ezitare umană, produsă de natura celor care purtau acest cer, aceste ramuri, această fațadă glisantă…

     Cu multă candoare și afecțiune, își amintește de copilăria petrecută alături de sora lui, Tania, simțind într-un anumit fel:

Dacă asculți cu atenție… Noi toți, atenți și pioși… Tonalitățile trecutului…

[pagina 26]

și de unele jocuri care îi dădeau bătăi de cap:

Cu ușa întredeschisă, schimbam ghicitori, dintr-o cameră în alta, din când în când tăcând (încă mai pot auzi tonul acestei duble tăceri în întuneric), ea ca să ghicească răspunsul la a mea, eu ca să mă gândesc la alta. A mea era mereu de genul fantastic și ridicol, în timp ce Tania era adepta modelelor clasice:

”mon premier est un métal précieux,
mon second est un habitant des cieux,
et mon tout est un fruit délicieux.”

Uneori ea adormea, în timp ce așteptam răbdător, crezând că se luptă cu ghicitoarea mea, și nici o rugă sau nici un blestem nu reușea s-o învioreze.

[pagina 27]

și despre ceasul care îi măsura insomniile:

Scoțând câte-un cloncănit ocazional din pendul și făcând o pauză ciudată, ca pentru a-și aduna puterile înainte de-a bate. Ticăitul lui, ca o bandă desfășurată, împărțită prin liniuțe în centimetri, îmi servea ca nesfârșită măsură a insomniei.

[pagina 27]

și despre coșmarurile provocate prin beznă – boltind lenjeria de pat sub forma unei grote, la a cărei ieșire îndepărtată zărea doar un fir de lumină albastră, transversală, care nu avea legătură cu dormitorul lui, nici cu noaptea și nici cu perdeaua de la fereastră:

Peștera pe care o exploram adăpostea în cutele și crăpăturile sale o realitate de vis, doldora de un mister așa de apăsător, încât un duduit, ca al unei tobe în surdină, începea să-mi bată în piept și în urechi; acolo, în adâncurile sale, unde tatăl meu descoperise o nouă specie de liliac, puteam distinge pomeții înalți ai unui idol tăiat în piatră; iar atunci când în sfârșit ațipeam, zeci de mâini puternice mă răsturnau și, cu un sunet cumplit de mătase sfâșiată, cineva mă desfăcea din cusături de sus până jos, după care o mână agilă se strecura în mine și-mi strângea tare inima. Sau mă prefăceam într-un cal, țipând cu glas de mongol: șamani îl apucau de picioarele din spate cu lasouri, așa încât acestea se rupeau cu un scrâșnet și se prăbușeau în unghiuri drepte față de corp – corpul meu -, care zăcea cu pieptul lipit de pământul galben și, în semn de extremă agonie, coada calului se înălța ca o fântână arteziană; apoi cădea la loc, iar eu mă trezeam.

E vremea de sculare. Omul care face focul
Pipăie pereții strălucitori
ca să vadă
Dacă focul s-a înălțat până sus.
S-a înălțat. Iar zumzetul său fierbinte
Dimineața-i răspunde cu tăcerea zăpezii,
cu un  azur trandafiriu
Și-o imaculată albeață.

[pagina 28]

     Amintirile, adeseori, ne pot păcăli crezând că acel ”ceva” de atunci este mai frumos acum decât a fost cândva. Singura modalitate de a depăși acestă transformare este prin artă – este abilitatea de a ne recâștiga minunile conștiinței.

Două exemple:

  • lacrimile din spatele unui apus superb;
  • zâmbetul chinuit al mamei

Putem reconstrui trecutul/amintirile numai printr-un efort conștient, schimbând involuntar ceea ce ne amintim cu o strălucire dinafara orbirii noastre.

Este ciudat cum o amintire devine o figură de ceară, cum heruvimul devine tot mai suspect de drăguț pe măsură ce rama i se înnegrește de vreme – ciudate, ciudate mai sunt accidentele memoriei.

[pagina 28]

    Amintirile și imaginația se împletesc bizar de fiecare dată când îmi amintesc ceva despre care doar mi-am imaginat. Unele amintiri sunt zboruri ale imaginației mele! Și uite cum trecutul, poate deveni artă prin imaginație! Pictura, muzica – fiind forma cea mai distilată a imaginației – sau în alt caz literatura, toate acestea sunt bucurii și emoții pure, trăite sau retrăite.

Fiecare dintre poeziile lui irizează în culori de arlechin. (…)

Ni s-ar părea că poate nu literaturii i-a fost el destinat încă din copilărie, ci picturii și, deși nu știm nimic despre situația actuală a autorului, putem totuși să ne imaginăm limpede un băiat cu pălărie de pai, stând deloc confortabil pe o bancă din grădină cu trusa de acuarele și pictând lumea ce i-a fost lăsată moștenire de strămoșii lui.

Celulele de porțelan alb
Conțin miere albastră, verde și roșie.
Mai întâi, din linii de creion,
E trasată o grădină pe hârtie poroasă.
Mestecenii, balconul anexei,
Totul e pătat de soare. Înmoi
Și răsucesc strâns vârful pensulei
Într-un galben-portocaliu intens;
Și, între timp, în interiorul pocalului plin,
În strălucirea cristalului cioplit,
Ce de culori ard,
Ce extaz a înflorit!

[pagina 40]

   Arta este aceea care ne deschide ochii spre frumusețea nemărginită a lumii – potențialul existenței este inepuizabil. Nabokov vede natura și lumea în moduri diferite – în care păianjenul este transformat într-un curcubeu strălucitor ca în Cehov, sau păduchii roz într-un tren de nuntă ca în Proust, unde norii nu sunt albi, ci roz, zăpada este albastră, iar marea și cerul se îmbină într-una ca într-o pictura de-a lui Turner.

Joseph_Mallord_William_Turner_-_Snow_Storm_-_Steam-Boat_off_a_Harbour's_Mouth_.jpg

Snow Storm: Steam-Boat off a Harbour’s Mouth – (1842), Oil on canvas
Current location: Tate Britain
by J. M. W. Turner, (1775-1851), British painter. Source

     Natura lui Nabokov este frumoasă și completă, el poate poate face ca un lucru simplu să exprime o frumusețe copleșitoare: pe sub tălpi ”lumina palpita în cercuri de lumină caldă”, licărul pădurilor văratice străluceau într-o lumină transparentă iar ”acele de pin erau satinate și frunzele de-un verde paradisiac”, șoaptele fierbinți ale urzicilor și al ierbii încinse la soare… unde ”un avion albăstrui care zbura în înaltul cerului părea acoperit de o peliculă de praf albastru”, mai exact: ”cu esența albastră a bolții cerești”.

Încă mai ploua, slab, dar, cu bruschețea fugară a unui înger, deja apăruse un curcubeu. Într-o languroasă mirare de sine, rozaliu-verzui cu o revărsare purpurie de-a lungul marginii interioare, atârna suspendat peste un câmp secerat, deasupra și în fața unei păduri îndepărtate (…) săgeți răzlețe de ploaie, care își pierduseră atât ritmul cât și greutatea, cât și abilitatea de-a scoate vreun sunet, sclipeau la întâmplare, încolo-și-ncoace, în soare. Sus, pe cerul spălat de ploaie, de după un nor ca pana corbului, se degaja și strălucea cu toate detaliile unui mulaj monstruos de complicat un nor de-o răpitoare albeață.

[pagina 94]

Mai departe, o orhidee înflorise fără fasoane pe un petic de pământ mlăștinos…

[pagina 96]

Și totuși, în timp ce natura este frumoasă fără oameni, frumusețea ei este în mod inerent goală fără iubire – cu toate minunile ei.

Iubirea, o altă temă fascinantă a lui Nabokov.

Feodor se gândește la vizita mamei sale din anul precedent, după o absență de trei ani:

(…) pudrată până la o paloare de moarte, purtând mănuși, ciorapi și o haină veche, din blană de focă, descheiată, ea coborâse treptele de fier ale vagonului de tren, aruncându-și privirea cu o iuțeală egală mai întâi la el și apoi la locul unde călca, iar în clipa următoare, cu chipul contorsionat de durerea bucuriei, se agață de el (…) lui i se păruse că frumusețea de care el fusese așa de mândru pălise, dar pe măsură ce vederea i s-a obișnuit cu crepusculul prezentului, așa de diferit la început de lumina îndepărtată a memoriei, a recunoscut din nou la ea tot ceea ce iubea…

[pagina 104]

Există, de asemenea, dragostea pe care Feodor o simte pentru tatăl său și iubirea acestuia față de Pușkin; plimbările senine, fericite și aproape fără conversație cu mama sa, care îl inspiră să scrie o carte despre Pușkin, o carte pe care niciodată nu o termină și de fapt niciodată nu o va începe cu adevărat. Feodor are o iubire profundă față de tatăl sau, a cărui individualitate indiferentă față de opinia publică și dragostea libertății artei și a naturii îl fascina și speră că într-o zi să le poată imita.

Capturile lui, observațiile lui, sunetul vocii lui rostind cuvinte științifice, toate acestea, cred, le voi păstra. Dar tot e prea puțin. Cu aceeași perseverență relativă, aș vrea să păstrez ceea ce, probabil, am iubit cel mai mult la el: masculinitatea vie, inflexibilitatea și independența lui, răceala și căldura personalității, puterea asupra a tot ce întreprindea. De parcă juca un joc, de parcă ar fi dorit în treacăt să-și imprime forța pe toate, culegea de ici și de colo câte ceva de pe un câmp din afara entomologiei și astfel îți lăsa urma pe aproape toate ramurile științei naturale: există o singură plantă descrisă de el, dintre toate cele pe care le-a colecționat, dar aceea este o specie formidabilă de mesteacăn; o singură pasăre – un fazan fabulos; un singur liliac – dar cel mai mare din lume.

[pagina 135]

Își amintește cum a fost în timpul călătoriilor făcute cu tatăl său când explorase China:

Numai în China este atât de încântătoare ceața dimineții, făcând totul să vibreze, contururile fantastice ale cocioabelor, râpele din zori. Ca într-un abis, râul gonește în negura crepusculului pre-matinal, care încă adastă prin defileuri, în timp ce mai sus, pe apele curgătoare, totul strălucește și scânteiază și o adevărată companie de coțofene albastre s-a trezit deja în sălciile de lângă moară.

[pagina 145]

… își amintește și despre prima lui iubire – și abia la Berlin află din întâmplare de cumplita ei moarte.

Era micuță și slăbuță, cu păr castaniu pieptănat în sus, o privire veselă în ochii mari și negri, gropițe în obrajii palizi li o gură gingașă, pe care și-o ruja dintr-un flacon cu lichid rubiniu parfumat, trecându-și dopul de sticlă pe buze. În tot ce făcea era ceva ce mi se părea adorabil până la lacrimi, ceva imposibil de definit pe moment, dar acum părându-mi un fel de indiferență tulburătoare.

[pagina 176]

… asta până când se întâlnește cu Zina Mertz, a cărui familie filistină locuiește împreună cu el – atunci când Feodor a fost nevoit să-și găsească urgent alt acoperiș; amânându-și căutările:

(…) nu numai din lene și dintr-o înclinare optimistă de a înzestra o fășie de timp cu formule rotunde ale eternității, dar și fiindcă i de părea insuportabil de enervant să invadeze lumi străine cu scopul de a descoperi un loc pentru el.

[pagina 165]

Nu pot să trec, chiar nu pot să trec, peste momentul în care autorul, desprins de Feodor până la un punct, ne întreabă:

Ți s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simți acea tristețe subtilă la despărțirea de o locuință neiubită? Inima nu se frânge, așa cum face la despărțirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăcește reținându-și o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colț al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însuflețit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-și propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliștea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă și guler apretat. As vrea să spun la revedere, dar nici măcar nu m-ar auzi salutul. Și totuși, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de țigară de pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărți s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu știu dacă o să citesc vreodată ciornele și extrasele îndesate sub căptușeala valizei mele, dar știu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc.

Feodor s-a așezat pe valiză și a încuiat-o; s-a plimbat prin cameră; a verificat pentru ultima oară sertarele și n-a găsit nimic; cadavrele nu fură. O muscă a urcat pe geam, a alunecat agitată, pe jumătate a căzut și pe jumătate a zburat în jos, de parcă s-ar fi scuturat de ceva, și iar a început să se târască în sus. Casa de vizavi, pe care o găsise în schele în aprilie acum doi ani, era limpede că avea din nou nevoie de reparații: scândurile pregătite erau stivuite pe trotuar. Și-a scos lucrurile afară, s-a dus să își ia la revedere de la gazdă, pentru prima și ultima oară strângându-i mâna, care s-a dovedit a fi uscată, puternică și rece, i-a înapoiat cheile și a plecat. Distanța dintre locuința veche și cea nouă era cam aceeași ca, undeva în Rusia, cea dintre bulevardul Pușkin și strada Gogol.

[pagina 171]

Zina Mertz

Ce îl fascina la ea cel mai mult? Înțelegerea ei perfectă, diapazonul absolut al instinctului ei pentru tot ceea ce iubea el? Când discutai cu ea, te puteai înțelege fără nici un fel de punți, iar el abia dacă avea timp să remarce vreo trăsătură amuzantă a nopții înainte ca ea să i-o arate cu degetul. Și Zina nu doar că era alcătuită, cu istețime și eleganță, pe măsura lui de un destin foarte riguros, ci ei amândoi, formând o unică umbră, erau făcuți pe măsura a ceva nu tocmai de înțeles, dar minunat și mărinimos, care îi înconjura necontenit.

(…) Ea abia dacă îi vorbea, deși după anumite semne (…) – nu atât după pupilele ochilor, cât după luciul acestora, care părea înclinat către el –  simțea că îi observă fiecare privire și că toate mișcările ei erau restrânse de cele mai ușoare văluri ale impresiei pe care o producea chiar atunci asupra lui; și fiindcă lui i se părea absolut imposibil să aibă vreun rol în viața ei, suferea atunci când detecta la ea ceva deosebit de încântător și era bucuros și ușurat când zărea vreun cusur în frumusețea ei. Părul deschis la culoare, care se contopea imperceptibil și strălucitor cu aerul însorit din jurul capului, vena de-un albastru pal de pe tâmplă, o alta pe gâtul lung și gingaș, mâna delicată, cotul ascuțit, îngustimea șoldurilor, slăbiciunea umerilor și strania înclinare înainte a trupului grațios (…)

[pagina 205]

– Când eram mică, nu-mi plăcea să desenez lucruri care nu se termină, deci nu desenam niciodată garduri, fiindcă nu se termină pe hârtie; nu îți poți imagina un gard care se termină, dar eu făceam mereu ceva complet, o piramidă sau o casă pe un deal.

– Iar mie cel mai mult îmi plăceau orizonturile, cu toate trăsăturile micșorându-se sub ele – să înfățișez siajul soarelui care apune dincolo de mare. Iar cel mai cumplit chin din copilăriei era un creion neascuțit sau cu vârful rupt.

– Dar cele ascuțite… Ți-l amintești pe cel alb? mereu cel mai lung – nu ca acelea roșii sau albastre – fiindcă nu muncea la fel de mult, mai știi?

– Însă cât de mult îți dorea să se facă plăcut! (…) Oricum, mai târziu l-am lăsat să se sature. Tocmai fiindcă putea desena invizibilul și îți puteai imagina o grămadă de lucruri. În general, ne așteaptă posibilități nelimitate. (…)

– Da, și eu cred că nu se poate să ne terminăm aici. Nu-mi pot imagina că încetăm să existăm. În tot cazul, eu n-aș vrea să mă transform în nimic.

– Într-o lumină difuză? Ce spui de asta? Nu e prea bine, aș zice. Sunt convins că ne așteaptă surprize extraordinare. E păcat că nu ne putem imagina ceea ce nu putem compara cu altceva. Africanul care visează zăpadă e un geniu. Știi ce i-a uimit cel mai tare pe primii pelerini când traversau Europa?

– Muzica?

– Nu, fântânile din orașe, statuile ude.

[pagina 220]

     Memoria, iubirea, arta, puterile imaginației și sfințenia copilăriei sunt toate temele importante ale lucrării lui Nabokov. Arta definită de Vladimir Nabokov va rămâne întotdeauna ”frumusețe plus milă”.

Feodor se întreabă dacă cititorii vor observa frumusețea fără limite care se află în lucrarea sa, mesajele secrete care au fost deghizate prin cuvintele, imaginile și metaforele care i-au alcătuit poemele, dacă cuvintele pot capta cu adevărat emoții…

Poeziile despre copilărie, despre bicicleta – noua distracția de la zece ani:

Ah, acea primă bicicletă!
Splendoarea, înălțimea ei,
”Dux” sau ”Pobeda” scris pe cadru,
Liniștea cauciucurilor ferme!
Șovăielile și șerpuirile de pe bulevardul cel verde,
Unde pete de soare îți alunecă pe încheieturi
Și mușuroaie de cârtiță se ițesc,
Amenințând cu căderea!
A doua zi, însă, plutești peste ele
Și dispare acel sprijin din vis,
Încrezându-se în acestă simplitate a visului
Bicicleta nu cade.

[pagina 38]

apoi, dacă un volum de poezie de poate deschide cu un poem despre ”O minge pierdută”, atunci trebuie să se încheie obligatoriu cu ” Mingea găsită”.

Doar tablourile și icoanele au rămas
La locul lor în acest an,
Când se termină copilăria și ceva
I se întâmplă vechii case: în grabă,
Toate camerele își schimbau
Între ele mobilele,
Șifonierele, paravanele și o mulțime
De lucruri greoaie:
Și atunci, de sub canapea,
pe parchetul demascat dintr-odată,
Vie și incredibil de dragă,
A apărut ea într-un colț.

[pagina 41]

     Feodor are sentimentul că arta lui, poemele sale, există doar în mintea lui, ori vor fi pentru totdeauna doar o imitație palidă a vieții sale trecute neapreciată sau interpretată greșit, teama că el va rămâne întotdeauna obscur, dublu obscur chiar, o dată pentru că patria lui nu îl va recunoaște vreodată – prin faptul că grădina trecutului său va fi închisă pentru totdeauna cu poarta exilului politic de netrecut,  și pentru că publicul său format doar dintr-o comunitatea de emigranți ruși nu-l va înțelege niciodată cu adevărat.

Feodor s-a gândit cu o repulsie sufocantă la versurile pe care le scrisese în acea zi, la fisurile din cuvinte, la scurgerile din poezie și, în același timp, cu o energie mândră și voioasă, cu o nerăbdare pătimașă, deja căuta să creeze ceva noi, ceva încă necunoscut, original, corespunzând pe deplin darului pe care îl simțea ca o povară înăuntru.

[pagina 113]

Adevăratul artist este capabil să surprindă atât particularul, tangibilul, pipăibilul, cât și spațiul, universul. În schimb, Nabokov dorea să compună unicitatea:

Ideea lui Feodor de a compune biografia în forma unui cerc, închis cu agrafa unui sonet apocrif (așa încât rezultatul să nu fie forma unei cărți, care prin caracterul său finit este opusă naturii circulare a tot ceea ce există, ci o frază curbă, continuă și, astfel, infinită), i s-a părut la început incapabil să prindă viață pe hârtie plată, dreptunghiulară – și cu atât mai mult s-a entuziasmat când a remarcat că totuși se forma un cerc.

[pagina 234]

Și a reușit! Acesta este caruselul adevărului, căci adevărul este întotdeauna rotund ca iubirea!

Darul este un roman poetic, o scrisoare de dragoste pilduitoare a literaturii rusești, este teoria și tema miracolului și frumuseții artei care recreează minunile lumii naturale și a importanței iubirii, a minunilor copilăriei, a dragostei pentru familiei, a importanței individualității și a efemerității; în comparație cu voința de neclintit a morții; a oamenilor de a fi capabili să atingă acest ultim obiectiv atât de râvnit și de neevitat uneori – fericirea.

Darul este o filosofie umanistă a lui Nabokov, a preferințelor sale estetice și acționează ca un fel de ghid pentru fericire! Darul ne învață despre minunile unei raze de soare pe o bancă din parc pusă la pământ, despre lumina incandescentă a ochilor unei persoane pe care o iubim, despre frumusețea unui verset al lui Pușkin și ne arată că viața este miraculoasă dincolo de orice cuvinte… trebuie doar să ne deschidem ochii și să vedem:

Unde să pun toate darurile acestea cu care mă răsplătește dimineața de vară – pe mine și numai pe mine? Să le păstrez pentru cărțile viitoare? Să le folosesc pe loc de ghid practic: Cum să fii fericit?. Sau să merg și mai adânc, la baza lucrurilor: să înțeleg ce se ascunde dincolo de toate acestea, dincolo de jocul, de licărul, de desimea fardată cu verde ale frunzișului? Fiindcă există ceva cu adevărat, există ceva!

[pagina 371]

     Afirmațiile lui Nabokov despre frumusețea lumii și minunile vieții, ale conștiinței și a celei mai efemere întâmplări ale vieții – prezentul; prezentul prins pentru totdeauna între zidurile implacabile al viitorului și ale trecutului, ale cărui ferestre pot fi doar viața, iubirea și arta – ajung la un admirabil crescendo spre sfârșitul cărții, unde este de-a dreptul încântător!

(…) cerul privea înăuntru prin găurile viitoarelor ferestre, iar scaieții și lumina soarelui profitaseră de lentoarea lucrării pentru a se instala confortabil între zidurile albe nefinisate, acestea adoptaseră postura gânditoare a ruinelor, precum cuvântul ”cândva”, care, slujește trecutul, și viitorul.

[pagina 372]

585px-Vladimir_Nabokov_signature.svg

Signature of Vladimir Nabokov

     Nu cred că un scriitor trebuie să-și facă griji în privința publicului său. Cel mai bun public este acela pe care îl vede în oglinda toaletei în fiecare dimineață. Cred că publicul pe care și-l imaginează un scriitor, când își imaginează așa ceva, este o încăpere plină cu oameni purtând propria sa mască.

– Vladimir Nabokov

  • Monument of Nabokov in Montreux – Image source
  • The grave of the Nabokovs at Cimetière de Clarens near Montreux, Switzerland – Image source

     Darul este cel mai lung, cel mai bun, cred, și cel mai nostalgic dintre romanele mele în rusă. portretizează aventurile, literare și romantice, ale unui tânăr rus expatriat în Berlin, în anii ’20; totuși, nu e vorba de mine. Am mare grijă să-mi păstrez personajele dincolo de limitele propriei mele identități. Numai despre decorul romanului se poate spune că ar conține unele tușe biografice. Și îmi mai place un lucru la el: poemul meu preferat în rusă este probabil cel pe care i l-am dăruit personajului principal din roman.

– Vladimir Nabokov

Acesta este Darul lui Vladimir Nabokov pentru lume!

(Iar aceasta nu a fost o recenzie, ci doar simplele mele înțelesuri.)

 De trei ori: Graham Greene

De trei ori Graham Greene_10.JPG

my photo

     Graham Greene, (1904 – 1991) a fost un scriitor, dramaturg, scenarist, autor al multor cărți de călătorie, agent secret și critic literar englez.

A studiat la Balliol College, Oxford. După absolvire a fost timp de patru ani redactor la prestigiosul ziar The Times din Londra.

Primul sau roman, Omul dinăuntru, apare in 1929, dar, deși cartea este bine primită, succesul și prestigiul vin odată cu al patrulea roman publicat, Expresul de Stambul, după care Twentieth Century Fox a făcut celebrul film Orient Express.

După o călătorie în Liberia, întreprinsă în 1935, autorul britanic – totodată un cinefil împătimit – devine critic de film la prestigioasa publicație The Spectator, unde, în 1940, este numit redactor literar. Între 1941 și 1943, Greene lucrează pentru Foreign Office.

Printre cele mai cunoscute romane ale sale inspirate din activitatea în acest domeniu se numără celebrele Omul nostru din Havana (1958) și Americanul liniștit (1955). Pe lângă romane, Graham Greene a publicat mai multe volume de nuvele, cărți de călătorie, piese de teatru și biografii, a lăsat în urmă sute de eseuri, cronici literare și de film.

A primit două înalte distincții ale Marii Britanii: The Order of Merit și Companion of Honour. În 1969 statul francez i-a conferit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare.

Graham Greene este, probabil, unul dintre scriitorii contemporani care au transformat cel mai mult industria de film; aproximativ cincizeci de filme bazate pe romanele sale, nuvele și comedii.

colaj de fotografii, Graham Greene - fotografiile le-am găsit pe net (alese la întâmplare)

colaj – Graham Greene – fotografiile le-am găsit pe net (alese la întâmplare)

     Greene a suferit de psihoză maniaco-depresivă (tulburare bipolară), care a avut o influență profundă asupra scrierilor sale și l-au dus la excese în viața privată. Într-o scrisoare către soția lui, Vivien, Greene a spus că el a avut ”un caracter profund incompatibil cu viața domestică de zi cu zi, și că, din păcate, boala este o parte importantă a unei persoane”. S-a despărțit de soția sa în 1948, dar nu au divorțat niciodată. grahamvivien

Căsătoria lui Graham cu Vivien – 15 octombrie 1927 | Image source

     În ultima parte a vieții, Graham Greene a trăit în Elveţia alături de Yvonne Cloetta. A murit în 1991, la vârsta de 86 de ani, de leucemie.

Graham_Greene_grave_in_Corseaux.JPG

This is the grave of Graham Greene in the graveyard of Corseaux, Switzerland | Image source

     Miezul lucrurilor – de Graham Greene | The Heart of the Matter (1948)
Colecția Globus – Editura Univers – București, 1979

     Este prima carte pe care am citit-o de Graham Greene. Îmi amintesc că nu am găsit-o în librării și am cumpărat-o, pe la începutul lunii februarie, dintr-un anticariat. Mi-a plăcut teribil.

Este o poveste sufocantă – este ștreangul conștiinței înfășurat cu eleganță în jurul gâtului personajului principal al cărții – maiorul Scobie; un bărbat care simte povara unei situații într-o lume care îl grăbește, aproape cu biciul, spre o iertare fără de păcat.

Nu am intenția să dezvălui din conținutul cărții (niciodată nu voi face acest lucru), în schimb, voi transcrie câteva citate care mi-au plăcut foarte mult.

Romanul a avut și o ecranizare în anul 1953, iar o versiune de film TV realizată în anul 1983.

El îi condusese pașii: experiența căpătată nu era decât experiența selectată de el însuși. El îi modelase chipul.
[pagina 13]

(…) o mare parte din viață, omul își amână necazurile pentru mai târziu. Nimic nu dispare însă vreodată prin amânare.
[pagina 24]

Nefericirea e mai cumplită pe întuneric…
[pagina 80]

(…) întotdeauna în această zonă, cam la aceeași oră, începeau să-și spună unul altuia adevărul.
[pagina 82]

Deznădejdea este prețul pe care-l plătim pentru țelurile imposibile pe care ni le impunem. Este, ni se spune, păcatul de neiertat, dar este un păcat pe care cei corupți sau răi nu-l comit niciodată. Ei au mereu speranțe. Nu ajung niciodată la punctul zero unde ar putea cunoaște înfrângerea totală. Numai omul bine intenționat poartă mereu în sufletul lui această predispoziție pentru osânda veșnică.
[pagina 85]

(…) pentru prima oară, înțelese suferința inevitabilă din orice relație umană – suferință îndurată și suferință pricinuită.
[pagina 119]

Nici tăcuți nu puteau fi împreună în siguranță.
[pagina 291]

Pot regreta minciunile, încurcăturile, nefericirea, dar dac-ar fi să mor acum n-aș ști cum să mă căiesc de iubire.
[pagina 314]

Își mișcă mâna pe masă și părea că singurătatea lui se mișcă și ea și-i atingea vârfurile degetelor: ”Tu și cu mine”, îi spunea singurătatea, ”Tu și cu mine”.
[pagina 348]

Există întotdeauna o clipă când uiți că totul e altfel.
[pagina 371]

Nu exista nici un motiv pentru a refuza nimănui nimic, dar se simți nespus de ușurată când constată că, până la urmă, nu i se ceruse nimic.
[pagina 401]

      Sfârșitul unei iubiri – de Graham Greene | The End of the Affair (1951)
Editura POLIROM – București, 2013

     The End of the Affair este despre agonia a doi oameni prinși într-o aventură de iubire ilegală dar convingătoare. Este o cronică a conștiințe și anxietăți omului secolului  XX.
La fel ca în Miezul lucrurilor, m-a redus la tăcere oferindu-mi prilej de foarte foarte multă meditație.

     The End of the Affair (1951) a inspirat două ecranizări – (1955 și 1999) -, chiar și adaptări pentru teatru sau operă. Cel mai mult îmi place filmul realizat în regia lui Neil Jordan. Probabil sunt subiectivă deoarece Ralph Fiennes este unul dintre actorii mei preferați. Alături de Julianne Moore, o actriță pe care o îndrăgesc la fel de mult, au rotunjit bucuria de a viziona un film bun.

Nominated for 2 Oscars. Another 2 wins & 25 nominations. See more awards »

Julianne Moore and Ralph Fiennes in The End of the Affair (1999). Photograph Sportsphoto Allstar Cinetext Collection

Image source

     Povestea este o dramă romantică, tulburătoare, care se petrece în Londra anilor 1939 – 1945. Este o poveste de iubire care ține până la sfârșit – orice sfârșit -, așa îmi place să spun (și cred) atunci când vine vorba despre un anumit fel de iubire.

YouTube

      Sfârșitul serbării – de Graham Greene |Editura Univers, București, 1973

     Sfârșitul serbării, are în cuprins cincisprezece povestiri. Este o mini-colecție cu… stări (uneori filosofice) care luminează câteva colțuri ale existenței/ experienței umane: frica, mila, violența, obsesii, pasiune, vise, afaceri, legende, fantezii. Prima povestire, care poartă și titlul cărții, a fost publicată în colecția Twenty-One Stories, în anul 1929. Mi-a plăcut. Nici nu avea cum să nu îmi placă – Graham Greene fiind un admirabil maestru al povestirii.

Short stories:

Sfârșitul serbării – (1929)
Iscoada –  (1930)
Dovada concretă – (1939)
Odaia de la subsol – (1948)
Fratele – Brother – (1936)
Ultima șansă a domnului Lever – (1936)
O plimbare la țară  
Inocentul – (1937)
Dincolo de pod – (1938)
Sărmanul Maling – (1940)
Oameni la datorie – (1940)
Sarcini speciale – (1954)
Dărâmătorii – (1954)
Vis pentru o țară ciudată 
Sub grădină – (1991)

Cartea am găsit-o de cumpărat la un anticariat – în librării fiind inexistentă.

      Bărbații sunt ca maimuțele, n-au nici un anotimp special pentru dragoste, – numai că maimuțele nu sunt obsedate de ideea morții. Ni se spune din amvon ca suntem nemuritori, apoi se încearcă intimidarea noastră cu spectrul morții. Eu sunt mai mult maimuță decât om. Pentru maimuțe, moartea e un accident. Gorilele nu-și îngroapă morții cu dricuri și coroane de flori, gândindu-se că într-o zi au să pățească același lucru și că-i mai bine să le facă o înmormântare, dacă vor să li se facă și lor una. Când moare o gorilă e lăsată într-un șanț, socotindu-se că-i un caz particular. Eu mă simt ca o gorilă. Dar încă nu sunt un caz particular.  (…) În lumea de sus se vorbește despre moartea naturală, dar moartea asta naturală nu-i deloc naturală. Dac-am trai o mie de ani – și nu văd nici un motiv pentru care n-am trăi atâta – ar rămâne întotdeauna posibilitatea unei ciocniri, a unei explozii, a unui pas greșit – astea sunt morți naturale.

Sfârșitul serbării – de Graham Greene, în povestirea Sub grădină
[pagina 222]

     Eu nu cred că bărbații se deosebesc de femei când e vorba de ”un anotimp special pentru dragoste”, poate doar anumite acorduri/ înțelegeri sociale să fie mai diferite, mai îngăduitoare cu un anumit anotimp al unui bărbat decât cu cel a unei femei. În schimb, sunt de aceeași părere cu autorul ca, iată, tot acordurile/ convențiile sociale și viziunea fatalistă asupra morții duc la înflorirea și prosperitatea afacerilor de pompe funebre.
Oamenii au nevoie de o viziune a morții – moartea fiind singurul lucru care îi face pe unii oameni să devină mai simpli în fața vieții. Fără acestă înțelegere, cei mai mulți oamenii ar fi niște insolenți, aroganți și indolenți, fără nici cel mai mic interes pentru a cerceta/ a străbate, în toate sensurile, dezvoltarea spiritului. După părerea mea, toți oamenii, nu doar unii, sunt pe pământ în primul rând din rațiuni legate de spirit, nu de materie. Moartea, este cel mai bun lucru care i se poate întâmpla în viață – vieții.

Emoțiile se nasc din cunoaștere. Modestia, umilința, smerenia, iubirea, compasiunea, iertarea… acestea, și multe altele, vor fi întotdeauna în opoziție cu experiența științifică, emoțiile profunde ne vor face mereu să fim mai aproape de moarte, să o acceptăm, să îi cunoaștem scopul și complexitatea. Așadar, în mod paradoxal, frica moartea ne apropie de noi înșine, de punctul zero din noi, de un început etern dincolo de materie.

Graham Greene __3____

încântată fiind de grafica/ ilustrațiile acestor afișe/ coperți,  am realizat acest colaj – Graham Greene – pozele le-am găsite pe Google

Supliciul simțurilor

Herman Hesse - Jocul cu mărgele de sticlă

my photo

– Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă

     O carte scrisă exagerat de filozofic, ermetică, pompoasă, scrisă ca o biografie pretinsă a fi de o înaltă spiritualitate. Personal nu mi-a transmis nimic. Nu mi-a plăcut și nu cred că are cum să placă – deși eram convinsă că va fi bună. De același autor am citit Lupul de stepă. Mi-a plăcut. Asta din păcate a fost greoaie, liniară și lipsită de viață. E viața unui sfânt din viitor, care se ocupă cu o meserie care nu se știe la ce folosește iar Jocul cu mărgele de sticlă este arta supremă, religia supremă, soluția mântuirii umane. Totul e o treabă complicată, nu știi ce fac toți înțelepții ăia acolo în niște locuri despre care nu știi cum arată. Un amestec de elemente ale unor ritualuri occidentale și orientale dedicate cercetării pure ale cunoașterii intelectuale… ceva. Nu știi nici miza jocului, regulile nu sunt explicate (nu se exclude faptul că Hesse a luat ideea de la un joc chinezesc numit Go). Nu știi foarte multe nici despre personaje pentru că nu sunt descrise și nici măcar nu le-am putut intuit sentimentele. E ceva tenebros în felul în care dă de înțeles contrastul dintre duh și viață, între teorie și practică, între reflecție și emoție. Pentru mine a fost o caznă de 620 de pagini despre un înțelept care îți dă seamă că a fi înțelept nu este suprem și nu este totul, dar cum ajungi acolo, cum afli sau cum altfel ai putea să afli ca să fii… habar nu are și nici eu nu am înțeles din atât de multă simbolistică – mă depășește și îmi pare rău pentru mine. Finalul cărții merge pe aceeași linie, Povestirile lui Knecht, prezentate ca viețile anterioare ale protagonistului, parafrazează învățăturile sfinților, experiențele lor duhovnicești – idei împrumutate de acolo – se vede asta din avion

Nu am învățat nimic din cartea asta, nu mi-a fost de folos, deși am așteptat acestea cu un profund interes. Pe la jumătatea ei, încă trăiam într-o stare de expectativă (cum ar spune Hesse) – pe scurt, eu încă așteptam să înceapă cartea. Numai anumiți oameni pot înțelege/ vedea anumite lucruri. Așa este. Presupun că din acest motiv autorul spune (nimic nou – tipic) că Dumnezeu nu poarte fi văzut, că adevărul este o lumină puternică care, dacă o privești direct, te orbește și că nu se merită să te legi ca prostul de cultură și de știință în defavoarea vieții.

     A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuiești spre ceva imposibil și totuși necesar și de maximă importanță. A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în seama haosului și a-ți păstra totuși credința în ordine și sens.

O revoltă împotriva sistemului nazist german ca să…

De aici și Premiul Nobel. Bine. Sunt multe opere scrisă de fațadă.

Mesajul cărții ar putea fi măreț, dar sunt mult mai mulți aceia care au scris asta, încă dinainte de apariția Premiului Nobel. Sunt scriitorii cu adevărat mari care au scris într-un fel simplu despre lucruri absolut fabuloase! Nu are ce să îți placă la o operă de artă dacă nu îi dai viață prin ceva! Și de ce ar fi vina mea, a consumatorului de artă, dacă produsul artistic este de neînțeles? Ce să fac eu acum, dacă nu mi-a plăcut? Dar nici nu vreau să reduc opera magistrală a lui Hesse la umila mea percepție despre ezoterism ori elitismul pur – oricum, nu aș avea cum să fac asta. Sunt o persoană mărginită, umilă și mediocră. Spun doar ce gândesc, bazată fiind doar pe ceea ce simt – o fi și aceasta un drept fundamental al omului.

Pentru mine, Jocul cu mărgele de sticlă, va rămâne un vis al unei contraziceri, o convingerea a unei utopii care nu are cum să îmi sugereze ceva. Nici măcar speranță. Oricum, eu nu cred în speranță (fiind o utopie). Cred doar în ceea ce pot să fac fizic.

Am comentat destul despre cât am reușit să descifrez din Jocul cu mărgele de sticlă, trecând astfel, sau înțepenindu-mă astfel, într-o cruntă strâmtoare intelectuală.

Final. Zic: nu a vrut să spună nimic, dar a lăsat să se înțeleagă că a spus totul.

Foarte bine.

Asta am făcut și eu acum.

Când nu voi mai fi aici

Sadegh Hedayat - Bufnița oarbă

my photo

     Când nu voi mai fi aici, la dracu’! Cine dorește n-are decât să-mi citească hârțoagele rupte, nu-mi pasă absolut deloc! Nu scriu decât din nevoia de a scrie, care, pentru moment, a devenit indispensabilă. Am nevoie, din ce în ce mai multă nevoie, să-mi comunic gândurile ființei mele imaginare, umbrei mele. Umbra asta sinistră care se apleacă pe perete, la lumina lămpii, și care pare să citească cu atenție, să devoreze tot ce scriu. Cu siguranță, ea înțelege mai bine decât mine. Numai umbrei mele pot să-i vorbesc cum trebuie. Ea mă obligă să vorbesc; numai ea poate să audă. Ea înțelege, bineînțeles… Voi stoarce sucul picătură cu picătură, nu, vinul amar al existenței mele, în gâtlejul ei, apoi îi voi spune: „Iată viața mea!”.

[pagina 87]

– Sadegh Hedayat – Bufnița oarbă

       Sadegh Hedayat (n.1903 – d.1951), este cel mai cunoscut prozator modern iranian. S-a născut în Teheran, într-o familie aristocratică și a studiat Liceul francez din capitala Iranului. A plecat în Franța, decis să studieze Stomatologia dar frecventând cercurile scriitorilor francezi și împrietenindu-se cu prozatorul și filosoful existențialist Jean Paul-Sartre a abandonat Medicina și și-a dedicat viața scrisului și traducerii scriitorilor occidentali în limba iraniană.

A murit în exil la Paris, s-a sinucis lăsând gazul să se acumuleze în bucătărie. În scrierile sale, combină stilul pesimist cu cel fantastic în maniera lui Poe și Kafka.

     Oamenii devin geniali atunci când suferă. Oamenii geniali când suferă sunt capabili să creeze și să genereze capodopere. Cele mai importante biografii ale scriitorilor din toate timpurile, toți care au făcut istorie în literatură, cei care au revoluționat, cei care au îndrăznit, o majoritate covârșitoare, au suferit de depresii, nevroze, angoase. Majoritatea au avut, nu știu dacă din aceste motive sau nu, destine teribile.

Sensibilitatea, inteligența, singurătatea, percepția deosebită expune la afecțiuni nervoase care ajung oare, în final, să consume, să devoreze spiritul? De ce situațiile extreme, trăirile intense, profunde, pasiunile tulburătoare alimentează genialitatea? De ce crează stări mentale deosebite care trezesc spiritul adormit?

Eu cred că și dragostea are aceeași slăbiciune putere.

Dacă

IV

(sfârșit)

…nici nu m-ar deranja dacă n-ar fi nimic după moarte. Dacă urmează să fie așa cum a fost înainte de naștere, de ce să-ți pese? Acolo nu ai mai primi nici o informație în plus. Neastâmpărul de maimuță ar înceta. Cred că mi-ar lipsi în principal doar intuițiile mele vagi despre Dumnezeu în multele forme zilnice.

[pagina 271]

– Saul Bellow – Planeta domnului Sammler

cred că așa începe totul
nu ne mai place aproape nimic
apoi vrem să plecăm
să cădem lângă alte porți
să ne odihnim o vreme
să construim niște scări în capul scărilor
să așteptăm alte liniști
și chipul blând dar livid al cuiva drag

hai
urcă

Nebunia stârnește interes

III

    Nebunia stârnește interes. Nebunia este încercarea de libertate a oamenilor care se simt copleșiți de forțe gigantice de control organizat. Căutând magia extremelor. Nebunia e o formă simplă a vieții religioase.
(…)
Chiar și această nebunie este de asemenea într-o măsură considerabilă o chestiune de spectacol, de joc teatral. Dedesubt acolo persistă, și încă puternic, un solid simț a ceea ce este normal pentru viața umană. Îndatoririle se duc la bun sfârșit. Atașamentele se mențin. E de muncă. Oamenii se prezintă la slujbe. Este extraordinar. Vin cu autobuzul la fabrică. Deschid magazinul, mătură, împachetează, spală, dreg, grijesc, numără, păzesc computerele. Zi și noapte. Și oricât de rebeli ar fi în inima lor, oricât de cuprinși de disperare, îngroziți sau tociți de tot, vin la ce au de făcut. În sus și-n jos în lift, stând la birou, la volan, îngrijind de mașinării. Pentru un animal atât de nestatornic și de neliniștit, un animal curios, cu nervii atât de întinși, o maimuță supusă la atâtea boli, la caznă, la plictis, asemenea disciplină, asemenea instrucție, asemenea putere de regularitate, asemenea asumare de răspunderi, asemenea respect pentru ordine (chiar în dezordine) sunt și ele un mare mister. O, sunt un mister. Nu se pot confunda cu nebunia, prin urmare. Un lucru, totuși, cei disciplinați îi urăsc pe cei nedisciplinați până la a comite crime.”

[pagina 165]

– Saul Bellow – Planeta domnului Sammler

     Într-o epocă de nebunie, să te aștepți să fii neatins de nebunie este o formă de nebunie. Dar și când te cauți de sănătate poate fi o formă de nebunie. Cred că omul trebuie să încerce să trăiască fără a fi înțeles. Poate că este un păcat să vrei să fii înțeles.

Ne luptăm, zi de zi, foarte greu.

… dar de ce ne luptăm?

Cea mai mare parte a luptelor mele sunt împotriva mea…

YouTube

Să înveți să faci o distincție

II

     Trebuia să înveți să faci o distincție. Distincție, distincție, distincție. Distincția conta, nu explicația. Explicațiile erau pentru masele demente. Educația pentru adulți. Emanciparea conștiinței generale. Un nivel mintal comparabil, să spunem, cu nivelul economic al proletariatului în 1848. Dar a face distincții? O activitate mai înaltă.

[pagina 74]

– Saul Bellow – Planeta domnului Sammler

 

33090986453_97a2cacfdd_h

Distincție între ce știi și ce crezi că știi.
Distincție între ce vezi și ce crezi că vezi.
Distincție între ce simți și ce crezi că simți – când vei afla ce trebuie să știi, va deveni limpede ce e de văzut, vei înțelege ce simți.
Distincție între marginile imaginarului și formele concretului.
Distincție între eleganța rafinată a dorințelor ascunse și brutalitatea simplă și brută a dorințelor satisfăcute.
Distincție între finețea unei atingeri întâmplatoare și dimensiunea fermă a apucării, a prinderii.
Distincție între cine ești și cine crezi că ești.

Distincția făcută după poate fi tardivă.
Distincția făcută înainte e o izbândă repurtată asupra propriei iluzii.

Image source