Noaptea de Sânziene – Mircea Eliade

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade.JPG my photo

     La a doua citire, pentru că, atunci, marea revelație nu venise. Acum, doar la mai multe înțelesuri. Neîntregite. În schimb înlocuite de mici miracole zilnice, capitol după capitol, iluminări, chibrituri aprinse pe neașteptate în Noaptea de Sânziene, noaptea aceea, timpul acela, celălalt și ăstălalt, în  înțelesuri cu o mie de forme.

Avem darul de a alege. Darul de a extrage înțelesurile din lucruri și întâmplări, împletindu-le și dându-le astfel o unitate care nu le mai aparține, transformându-le într-o fel de Scena a Spectacolelor personale sau o întâlnire între oameni într-o masă compactă, subiectivă, rotundă, asupra căreia gândul nu întârzie Timpul cu nicio realitate și cu care destinul se joacă (de obicei cu grenade).

Poate că, mulți dintre noi aveam o cameră secretăspecială, în care ne refugiem ca într-o nouă dimensiune temporală, o cameră alternativă timpului istoric, o cameră în care care ne permitem călătorii către acea altă formă de timp, chiar dincolo de timp, printr-un labirint sufletesc divers, metafizic; căutând acel ceva, descoperindu-ne fricile și pe Dumnezeu, încercând să ne regăsim; așa cum și Ștefan Viziru, obsedat de Timp, mai exact de problema ieșirii din Timp, transformă o odaie de hotel într-o cameră secretă, unde timpul s-a oprit și în care încercă să regăsească stare paradisiacă din copilărie. Viața lui Ștefan a fost însemnată de două astfel de stări: Camera Sambô (în copilărie) și de o întâlnire într-o pădure de la periferia Bucureștiului, în noaptea de Sânziene.

Nu știu cum de am reușit să mă scufund atât de adânc în povestea aceasta. Este tot ce îmi place să găsesc într-o poveste despre astfel de nopți. Și câteodată am plâns, alteori m-am bucurat pentru că am putut înțelege.

Sunt zeci de pagini într-atât de profunde încât m-am dedicat minute în șir pentru a înțelege complexitatea timpului desfășurat în afara noțiunii de acum și acolo. Oricum, am rămas nu cu întrebări nerăspunse, ci cu o grămadă de idei pe care le voi pândi în continuare, noapte de noapte.

Când mă voi putea desprinde de orice semnificație a realității, atunci înseamnă să îmi fi găsit Noaptea mea de Sânziene. Ca să găsesc Noaptea mea de Sânziene, va însemna să fi găsit cheia, și

că din momentul acela m-am rătăcit că de atunci n-am mai trăit viața mea.

Nimic nu este întâmplător. Simboluri, chei, semne și personaje care la început pot apărea fără sens, ce nu rareori se nasc din nimic, flashbackuri ciudate care se consumă intens și se sting bizar, ajung să înnoade atât de puternic povestea spre final, căpătând forța unui altuia. O noapte stranie închisă într-o carte prelungită extraordinar într-o poveste grozavă, alături de frumusețea prozei, în care am descoperit, din nou, că accesul la supranatural poate sta în banal, deși, nu toate simplitățile au aceeași culoare sau formă; pe mine m-a fermecat chiar mai mult decât mă așteptam.

Cartea a fost scrisă între anii 1949 și 1954. Eliade considera Noaptea de Sânziene ca fiind cel mai bun roman al său.

Noaptea de Sânziene însemna pentru mine mai mult decât o carte, un nou titlu adăugat bibliografiei literare; o socoteam piatră de hotar între trecut și viitor. La nici un alt roman nu lucrasem mai mult și cu mai multă îndârjire și atenție. Așteptam să-l închei ca să-l pot judeca, să-mi dau seama dacă reușisem.

– Mircea Eliade – Memorii

Romanul a fost publicat pentru prima oară în traducere franceză (Forêt interdite) în 1955 și în română în original în 1971. O traducere în limba engleză a fost publicată în 1978.

Povestea are loc în perioada 1936 – 1948. Personajul principal este Stefan Viziru, un român aflat într-o căutare spirituală.

Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească…

[pagina 10]

Războiul și tulburările politice nu-l marchează atât de tare cât îl marchează dragostea pentru Ileana. Ștefan, personajul principal al romanului, este împărțit între dragostea pentru soția sa Ioana și Ileana, femeia care i-a fost sortită cu adevărat. Până la sfârșitul vieții se va afla mereu în căutarea Ilenei, chiar dacă continuă să-și iubească soția – Ioana. Noaptea de Sânziene îl readuce pe Ștefan la o trăire profundă a propriei sale existențe. Ileana nu îl atrage ca o femei, ci ca un simbol al Cunoașterii și al Vieții. Dorul de Ileana se transformă într-un dor pentru raiul pierdut – Ioana reprezintă începutul, pe când Ileana evocă sfârșitul. Faptul că s-au cunoscut în noaptea de Sânziene când, potrivit tradițiilor populare, fetele își visează ursitul, este dovada incontestabilă că au fost meniți să fie împreună. Greu de explicat, greu de ales, ori, poate, greu de acceptat.

Evadarea din Timp, este explorată prin mai multe metode:

Camera secretă are numai o singură fereastră. Cred că se deschide asupra unui parc. Nu l-am văzut niciodată. Când intru eu în camera secretă, perdelele sunt întotdeauna trase…

[pagina 17]

prin discuțiile cu Anisie.

Dar, din fericire, l-am întâlnit pe Anisie. Și tocmai despre el, despre omul acesta, Anisie, vreau să-ți vorbesc… (…)
– Omul ăsta a descoperit ceva o mare taină (…) a învățat să trăiască. Trăiește el, ca om, ca ființă totală – și nu se lasă trăit de țesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toți, ceștilalți…
– Dar de unde știi că trăiește astfel? (…)
– L-am văzut cum îți curăța pomii din livadă (…). Stam pe prispă și-l observam. Atunci l-am înțeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, (…) pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem și eu când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îți curăța pomii de omizi. Îl observam și-l simțeam cum era prezent în fiecare gest. În fața pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se releva în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul printre altele o mie la fel cu el, așa cum ni se arată nouă, majorității oamenilor. Lui, pomul acela pe care-l curăța, îi revela, în acel moment, Universul întreg. Îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile lui, cu ramurile, cu frunzele și paraziții lui… (…) vedea toate acestea și vedea încă multe altele, pe care noi nu le putem vedea.
(…) a avut un accident. În acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelația: a simțit cum trece timpul și a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă.

[pagina 79-80]

Camera Sambô – alt mod de evadare în afara Timpului Cosmic,

O văd și acum. Storurile erau lăsate, și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, și lăzi, și coșuri cu hârtii și jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambô. Am înțeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita, apoi, toată viața.

(…) mi se părea că știam ceva; că participasem la o taină, alături de ceilalți de la masa vecină, și că această taină implică, printre altele, și o moarte… Atât.

[pagina 87-88]

(Moartea. Un nou plan al existenței. În moarte nu exista accidente. Nu există coincidențe sau ghinioane. Și nu exista scăpare. Moartea are un proiect imens în care toți aveam un rol. Fiecare mișcare pe care o facem, de la cea simplă la cea monumentală, totul e drumul spre mormânt, un drum spre care mergem îndrumați de moarte, protestând împotriva destinului. În mijlocul vieții suntem în moarte. Asta e o presupunere. A fost o presupunere foarte bună.)

și prin intermediul picturii mașinii dispărute:

 – Nu există decât o singură pânză, spuse el târziu. Nu există decât una și aceeași pânză pentru toate picturile! De aceea spuneam că trebuie să vă explic ca să știți cum s-o priviți. Mașina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat;  dar l-am pictat pe aceeași pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. și ca s-o puteți vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviți; altminteri, n-o puteți recunoaște.

[pagina 91]

Drum. Când vezi un tren care părăsește gara… trebuie să știi unde se duce ca să înțelegi că l-ai văzut plecând?  Timpul este o iluzie nonliniară creată de om. Este cea mai grozavă abilitate… și cea mai dezamăgitoare slăbiciune. Dovada nu ar trebui să fie copleșitoare. Dovada ar trebui să fie definitivă. Cred că este în instinctul nostru să căutăm înțelesuri, iar când nu există, este instinctul nostru să creăm înțelesuri și pur și simplu să mințim. Să ne mințim pe noi. Conștiința ar trebui să fie considerată o altă stare a materiei. Odată ce corpul moare, o parte a conștiinței noastre ne părăsește și călătorește într-un nou plan.

Asta este doar amintirea mea; anumite amintiri au un fel al lor de a ieși în evidență, sunt o parte din mine.

cu brațele și mâinile
trag de timp
într-o lume mai bună
fântânile țâșnesc lumina lor umedă
întoarse imposibil înapoi pe jet
apoi se ridică din nou
refăcută în cea mai măruntă măsură de timp
apoi
în jos
în adânc
prin foșnetul pădurilor neumblate
prin venele copacilor albi cilindrici
morți de secole
cerul ochilor cufundat în grava atingere solară
pădurile deslușesc cu palmele obrazul altcuiva
într-un moment
când muream
fiind altceva

[20 Septembrie, 2017]

Lumina aceasta nu-l va aștepta. Așa cum era acum, nu va mai fi niciodată. Niciodată. (…) lumina aceasta dulce, nefirească, fragilă – și respirase adânc:

– Timpul e ireversibil, fără îndoială, clipele aleargă și cu fiecare clipă ne apropiem de moarte (…) – dar în afară de asta mai e și altceva. În afară de alegerea aceasta către moarte, mai e ceva. Lumina aceasta ascunde altceva. Viața întreagă ascunde altceva. Așa cum sunt eu,  (…) ascundem, fiecare dintre noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul ființei noastre. Altceva.

[pagina 63]

va urma, voi urma – dar în același articol

. . . . . . . . . .

Mircea Eliade

(n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) – în cartea Memorii, el scria:

M-am născut la București, la 9 martie 1907 – 25 februarie stil vechi…

Tatăl lui, fiind deosebit de religios, a înregistrat nașterea fiului sau cu 4 zile înainte de data reală, ca să corespundă astfel cu Sărbătoarea celor 40 de Mucenici din Sevastia.

A fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Copilăria și adolescența

A fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. parintii lui Mircea EliadeA avut o soră, Corina.

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență. mircea-eliadeÎncă din primii ani de gimnaziu, autodidact fiind, Eliade refuza cu obstinență să studieze materia impusă de programa școlară și se abandona cărților preferate de el pe care le devora la lumina difuză a unei veioze.
După terminarea învățământului primar, Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret.

În anul acela, am trecut clasa fară nicio corigenţă. Tata părea destul de mulţumit de mine, pentru că mă socotea destinat să ajung un mare pianist.

– Mircea Eliade, în Memorii

Din clasa a V-a încoace și până la încheierea studiilor universitare, mă deprinsesem să dorm din ce în ce mai puțin, câteodată mulțumindu-mă cu trei-patru ceasuri pe noapte. Am ajuns la acest rezultat după o lungă disciplină. Timp de multe luni, mă culcam cu câteva minute mai târziu decât noaptea precedentă și puneam deșteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reușeam să smulg somnului un ceas, mă opream și nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi reluam experiența, micșorând zilnic rația de somn cu unul sau două minute. Nu pot spune că mi-a fost ușor.

(…) Mai târziu când la lecturile și la ceasurile de scris se adăugaseră și celelalte excese ale tinereții, mi se întâmpla uneori să am curioase pierderi de memorie, care mă speriau grozav…

– Mircea Eliade – Memorii

Obsesia sa pentru lipsa de timp avea să-l urmărească inclusiv în perioada studenției. Atunci a încercat să reducă orele de somn doar la două, însă nu a reușit.

M-am mulțumit să-mi continui programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineața și deșteptarea între 7-8.

– Mircea Eliade – Memorii

Cu cât voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calitățile – pe care i le considera excepționale – de pianist. Exersa cel puțin două ore pe zi. Nu reușea, oricât de mult ar fi repetat, să rețină o melodie. Nu conta, pentru că viitorul mare pianist trebuia să se pregătească de concert.

Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei și a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afișe și s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude și prieteni de familie. Am cântat câteva bucăți împreună cu Nicu și Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, și asta m-a descurajat.“

Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereas­tră și mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la școală, mințind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.

– Mircea Eliade, în Memorii

Femeia ideală. Aflat la vârsta pubertății, încerca să depășească crizele de melancolie care îl epuizau de multe ori mai mult decât nopțile de studiu intens. Era obsedat de trecerea timpului și suferea fizic la gândul că odată cu trecerea anilor

ceva din noi, esențial, se risipește iremediabil

Ca orice tânăr de vârsta lui își dorea o apropiere de o fată care să-l înțeleagă, iar femeia ideală pentru liceanul de atunci trebuia să aibă calități cu mult peste medie:

un mare talent musical, o cultură enciclopedică, o prodigioasă cunoaștere a literaturilor stranii și a științelor oculte dar și cu un aspect de artistă de cinematograf.

În ciuda pretențiilor sale, nu rare au fost escapadele sale în mahalalele Bucureștiului, în cârciumile de cartier sau la Crucea de Piatră, celebru bordel – transpune apoi fiecare experiență din lumea reală în nuvelele și romanele sale.

În urma studiilor, a căpătat convingerea că omul poate să facă absolut orice cu o singură condiție:

să-și dorească acel lucru și să știe să-și controleze voința.

De mult mă învățasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinți, săpun, cărăbuși, muște, omizi. Când vedeam că pot mastica și înghiți o insectă sau o larvă fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exercițiu și mai îndrăzneț. Îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută.

– Mircea Eliade – Memorii

Educația voinței, lupta contra somnului și contra comportamentelor normale reprezentau de fapt primii pași către yoga, domeniu de care Mircea Eliade a fost atras la maturitate și l-a studiat intens.

A devenit interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism. A scris piese scurte pe subiecte entomologice. Mircea_Eliade_young.jpgÎn ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.

Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca șef al generației sale.

Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.

Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta.

 Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. Eliade-1În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice.

Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, Maitreyi Devi, până în 1990 statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta.

Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16.  Eliade avea să devină în scurt timp discipolul preferat al lui Dasgupta și cum între cei doi se crease și o legătură sufletească deosebită, în ianuarie 1930 Eliade este invitat să locuiască în casa marelui învățat, care îi pune la dispoziție întreaga sa bibliotecă personală.

Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat și și-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară.

– Mircea Eliade – Memorii – despre Maitreyi

allan-mircea-eliade-maitreyi-devi-amrita-1933

Mircea Eliade și Maitreyi Devi. Bhowanipore, (1933) Foto: The Daily Star Bangladesh – Image source

Aș vrea să mărturisesc de la început că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi tovărășii cu Maitreyi. O observam și mă lăsam prins de privirile ei, de acea voință fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deși pornește prin ei. Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte. Cine ar fi crezut că, pe nesimțite, schimbări atât de mari se pot împlini…?

– Mircea Eliade despre Maitreyi

Mircea are 23 de ani, eu am 16. Maitreyi-2Dar amândoi suntem puțin prea serioși pentru vârsta noastră. În nopțile fără de somn, (…) o pâlpâire de teamă suie dinlăuntrul meu și arde totul din calea ei. (…) Oare frică să fie ? Îmi este frică de scandal și de disprețul celorlalți? Numai de aceea sufăr eu? La miezul nopții, pe când privesc stelele, înțeleg ca nu e așa. Ceva ce a crescut în spatele fricii, mai vast decât ea, a distrus-o la rându-i. Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțișor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze. Toate pretențiile mele, toate autodecepțiile mele se evaporau, dispăreau, am început să văd imaginea întreagă a credinței. Viața mea și-a dobândit un nou înțeles.

    Povestea lor de dragoste avea să se sfârșească însă curând, deși Eliade era hotărât să se convertească la hinduism și chiar își anunțase familia cu privire decizia luată. Pe 18 septembrie 1930, descoperind legătura dintre Mircea Eliade și fiica sa, Dasgupta îl izgonește din casă, prin intermediul unei scrisori necruțătoare:

Domnului M. Eliade,

Dumneata ești străin și eu nu te cunosc. Dar, dacă ești capabil să consideri ceva sacru în viața dumitale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să nu încerci să scrii sau să vezi vreun membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou și dacă ai vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut, sau un funcționar superiorului său. Te rog să nu pomenești de această notă nimănui și rupe-o, după ce o vei citi. Rațiunea acestei purtări trebuie să-ți fie evidentă, dacă și-a rămas cât de puțină minte în nebunia dumitale. Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o.

Dasgupta

După trei zile Mircea Eliade pornea spre Himalaya unde, pentru câteva luni, avea să trăiască în asceză.

Sufeream cumplit. Eliade-2Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană. Speranța noastră, a mea și a lui Maitreyi, că ne-am fi putut căsători, se urzise dintr-o iluzie. Mă lăsasem legat și fermecat de miraje și nu aveam altceva de făcut decât să sfâșii pânza țesută de Maya și să redevin liber, senin, invulnerabil.

La rândul ei, “Maya” a fost aspru pedepsită: mama ei a obligat-o să urmeze un ritual al purificării în interiorul unei mandala, forțând-o să meargă în cerc până când a leșinat…

În 1931, Mircea Eliade avea să se întoarcă în România. În 1933, la vârsta de 26 de ani, avea să publice romanul Maitreyi. Un roman care avea în scurt timp să se bucure de un succes internațional, dar despre care Maya avea să afle abia în 1972, de la sanscritologul român Sergiu Al-George, la Calcutta.

Și astfel, scriitoarea indiană se decide să scrie, drept răspuns, romanul Na Hanyate (tradus în română sub titlul “Dragostea nu moare”).

Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Și ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singura scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele și continentele care ne despărțeau și am fi devenit “ardhanariswar”. Cele doua euri ale noastre ar fi redobândit desăvârșirea. Dar pot oare occidentalii sa înțeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârșirea iubirii are loc în pat. Totuși, el știa, cu siguranță știa. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în brațele lui, în chenarul ușii. El îmi șoptește : «Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ți ating sufletul.»

– Maitreyi Devi (n. 1914 — d. 1989)

    În primăvara anului 1973, Mircea Eliade și Maitreyi Devi aveau să se revadă în Chicago (și, după câte se pare, un prieten comun conspirase pentru ca această întâlnire să devină posibilă).

Maitreyi Devi radia. La fel, și Eliade. Nu știu ce gândeau, dar cred că amândoi erau fericiți. (…)când am întâlnit-o, a doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus că și-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume să îl întâlnească pe Eliade și să îl facă să se simtă bine în modul tipic bengalez: servindu-i cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită și ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am știut nimic cu siguranță, aveam doar bănuieli.

– Pabitra Sarkar, doctor în lingvistică

    Cu această ocazie, Eliade îi va promite lui Maitreyi că romanul care îi poartă numele nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Și, într-adevăr, romanul tradus în italiană în 1945, în germană în 1948, în franceză în 1950 și în spaniolă în 1952, avea să fie tradus în engleză abia în 1993, la șapte ani de la moartea celui care, după ce a cunoscut iubirea în Calcutta, avea să se considere pentru întreaga viață și indian.

Maitreyi-si-Eliade

Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui.
– Când? întreb eu cu patimă?
Și ea îmi răspunde:
– Când îl vei întâlni în Calea Laptelui…

    Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice. Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fostdescărcare Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.

mircea-eliade-si-sotia-sa-christinel

stânga Nina Eliade (n. Mareș) – source source

Eliade și extrema dreaptă românească

    De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, Buna Vestire, dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.

Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.

În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni. A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.

Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite, a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian.

În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu.

Mircea Eliade a murit la Spitalul Bernard Mitchell în aprilie 1986. Opt zile în urmă, a suferit un accident vascular cerebral în timp ce citea Exerciţii de admiraţie ale lui Emil Cioran și, ulterior, și-a pierdut și funcția de vorbire.

Christinel mă ia deoparte și îmi povesteşte că luni, în jurul orei șase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ și s-a așezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemișcat, cu cartea deschisă în brațe.

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, în revista Limite – source

Cu patru luni înainte, un incendiu a distrus o parte din biroul său la Școala Teologică Meadville Lombard (un eveniment pe care la interpretat ca pe un semn).
Corpul său a fost incinerat în Chicago, iar ceremonia funerară a avut loc la Universitatea din Capela Rockefeller. La acestea au participat 1200 de oameni și a inclus o citire publică a textului lui Eliade, în care își amintea de epifania copilăriei sale – prelegerea a fost citită de romancierul Saul Bellow, colegul lui Eliade de la Universitate.

În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O’Flaherty şi Ioan Petru Culianu au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârșitul vieții: română, franceză și engleză. Mormântul său este situat în cimitirul Oak Woods Cemetery. source

mormant_mircea_eliade_19374600.jpg

source – Mărturie

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o.

Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale.

    Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi Nuntă în cer (1938), Lumina ce se stinge (1934), Întoarcerea din rai (1934), Huliganii (1935),  La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

☙◦❧

Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim…

– Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene

☙◦❧

Surse pentru Biografie: Enciclopedia Britannica, Wikipedia – De la Wikipedia, Enciclopedia liberă -webcultura.ro

Anunțuri

În arșița dragostei ‧ Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade – de Maitreyi Devi

_În arșița dragostei ‧ Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade - de Maitreyi Devi.JPG

my photo

Prima replică la romanul Maitreyi 
Poeziile pentru Mircea
Biografia autoarei
Confesiuni ale familiei
Corespondență, fotografii
Ediție de lux. Editura TAJ, București 2012
Coperta și îngrijirea ediției, traduceri, note, interviuri și cuvânt înainte: Adelina Patrichi

    Pe coperta frumoasă, cartonată, în facsimil, câteva din cuvintele disperate pe care Maitreyi le-a scris lui Mircea în grabă pe cartea ei de poezii (cea pe care tocmai o publicase), pentru a-l avertiza că părinții ei aflaseră despre povestea lor de dragoste.

Mircea, n-am spus nimic care să te arate pe tine vinovat. Am spus că-i vina mea și că într-o zi doar m-ai sărutat din întâmplare pe frunte. Trebuia să spun, e mama mea și știa tot… Mircea, prieten bun, adio.

O sublimă artistică a disperării. Nu am citit niciodată poezii ca acestea. Cartea are și o semnificație filozofică; este reprezentativă pentru geniul indian. Dar mâhnirea teribilă care se ascunde în aceste poeme face orice apreciere, supusă teoretizării, să pară nu numai superficială, ci și, într-un fel, lipsită de sens.

⎼⎼ Sergiu Al-George

    Maitreyi Devi (1914 – 1989) a fost o poetă și romancieră născută în statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta. Versurile ei au fost elogiate de Rabindranath Tagore, a cărui protejată literară a fost. A primit cel mai important premiu indian pentru literatură, a deschis un orfelinat, a luptat pentru reforme sociale și protecția mediului.

În 1929, Maitreyi Devi l-a întâlnit pe viitorul scriitor român Mircea Eliade, care studia sanscrita cu tatăl ei și era găzduit de acesta. Legătura de dragoste dintre cei doi a fost sursa de inspirație a romanului eliadesc Maitreyi.

Maitreyi a fost neplăcut surprinsă de această relatare și a scris propria sa versiune a întâlnirii: Na Hanyate, în limba bengali, sau Dragostea nu moare, în românește.

În această lucrare, Maitreyi dezminte alegațiile de natură sexuală din romanul lui Eliade.

Chiar de ne-amăgim, crezând c-am învățat a uita
În adâncul inimii retrăim tot ceea ce a muri nu vrea.

⎼⎼ Maitreyi Devi –
[pagina 20]

Copac fără frunze

Adesea visam, Doamne, visam
că un copac fără frunze
în jungla din inima mea sălaș își făcea.
Și acolo sta, ca un stâlp indicator,
cu capul sus, fără glas.

Și nu trebuia să-l ud la rădăcină,
ori flori să-i cotropesc ramul,
păsări pe creangă să facă popas,
să-și facă cuib moale, să-și înalțe tril,
bucurie ori strigăt de jale.
Mai sunt atâția, vai, atâția alți copaci,
cu brațe-ntinse,
cu crengi prinse în vițe,
și înfloresc în fiecare zi.
În astă junglă însă
ce picotea în soare
în văzduhul cu parfum de floare
o scânteie porni,
se făcu vâlvătaie
și flacăra-mi înghiți
copacul cu crengi goale.

Cine își închipuia
c-o scânteie, un joc, poate s-aprindă așa
o junglă întreagă, cu-n foc
ce-n grabă, în câteva clipe
tot ramul înghite?

Jungla toată e-n flăcări acum.
Unde să-mi mai caut nectar?
Pe unde s-apuc?
Arată-mi un drum, un hotar…

28 noiembrie 1972

[pagina 23]

Să te mai văd odată

Lasă-mă să te mai văd o dată.
De-aici eu nu mai fac un pas,
e-o promisiune dată.
Apele negre leagănă sălbatic
valuri dănțuind ațâțat.
Nu, nu e oceanul
acela știut și albastru,
e cel negru,
ca sângele vechi înghețat.

O să stau nemișcată, copac,
și-o să trimit rădăcini
să străpungă pământu-n stomac.
Nimic nu va fi smuls,
nimic clintit din loc.
Ci forța o s-ascund,
mocnit să ardă-n foc.
Și n-o să frâng crengi vechi,
și frunza n-o s-o tremur,
ci ochii o să mi-i îndrept spre ram,
unde nu-s ochi și nu-s urechi
și nu sunt mâini, și nu-s picioare.
Am alunecat alene-n jos
în lumea de sub copaci.
Așa cum Natura urcă-n soare
și soarele coboară în Natură, și toate
capătă astfel însemnătate,
așa cum raza de lună
oglindită-n undă
adevărul nu poate să ascundă
și-l află în propria-i lucire,
și cum argila din care m-ai făcut
naște o alta și capătă menire,
dă-mi voie fără ochi să văd
adevărul cel de pe urmă.
Cu brațele în cer curgând,
când auzul mi se curmă,
și zăvor mi-ai pus în glas,
atâta mi-a mai rămas,
să văd cu trupul, cu toți porii.
Și s-ating norii într-o clipă
și liberă ca pasărea, ușor,
simțită ca și ea să zbor
fără picior, fără aripă.

12 decembrie 1972

[pagina 27]

El, și niciun altul

De ne-om mai vedea vreodată
vei tresări, de asta sunt încredințată.
Te vei întreba: ”Cine-i ea? Cine-i ea?”
Te vei ciupi și te vei întreba:
”Unde-i ea, cea care-n vise
la mine se-ntoarcea?
Nu-i o făptură adevărată?”
(…)
5 decembrie 1972

[pagina 35]

A avea și a nu avea
(…)
Și totuși cel de neatins
rămâne prins la orizont,
stea polară, punct de cleștar sclipind
peste pământul însetat de vară.
Așa că nu compar tăișul bont
al celor care vin cu cele ce dispar,
dar mă uimește ascuțișul
dorinței care taie-n carne vie,
deși e-nfrântă și o știe.
În zadar mă pun de-a curmezișul
căci struna-i moartă.
Iarăși nu voi plânge astă soartă
dar într-o zi m-oi lua la trântă
cu tot ce Universu-mi ia
și voi frânge, cu lacrimi de sânge,
totu-n calea mea.
Și sângele roșu, fierbinte
nu va porni înainte
ca râul spre mare,
ca să nu i se piardă
făgașul în zare.
În loc să curgă, va trebui să ardă,
urmă să facă pentru răul de jale,
albie adâncă să sape, pe care
n-o curmă nici Timpul ce vine la vale.

18 decembrie 1972

[pagina 39]

Diamante în fântâna timpului
(…)
E-ntuneric în speranță, ca și în disperare,
și stau pe buza din prăpastia vieții,
pe marginea umbrei stau în abis,
și nu văd bine de aici ce bucurii pot să mai am
și dacă e sau nu în van, dacă e aievea sau e-n vis.
(…)
18 decembrie 1947

[pagina 41]

❖❖❖
Nu-i acoperiți pieptul
Aș vrea să văd dacă inima lui mai bate
Acest trup trecător
Păstrează în el sănătatea
Nemuritoare a unui întreg indestructibil
Ce cântă și merge
Pe o melodie imposibilă.
Încă mai ascult cântecele sale
Pe care nici o armă nu le poate străpunge
Și nici focul nu le poate arde.
Îl voi vedea încă o dată
Dincolo de marea de lacrimi.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

[pagina 21]

    Cartea de poeme de dragoste pentru Mircea,  a fost scrisă sub imperiul emoţiilor trezite de întâlnirea lui Maitreyi, la Calcutta, cu reputatul orientalist Sergiu Al-George, după 42 de ani de la desfășurarea evenimentelor descrise în romanul Maitreyi.

Sergiu îi povestește romanul Maitreyi, scris de Eliade, readucându-i astfel în suflet toată iubirea pierdută cu aproape o jumătate de veac înainte.

Atunci Maitreyi se apucă și ea de scris și, între 18 septembrie și 18 decembrie 1972, publică această primă replică literară la romanul lui Eliade.

Aditya Marichi înseamnă rază de soare (aditya – soare, marichi – rază) și este inspirat de numele pe care tatăl ei, filozoful Dasgupta, i-l dăduse lui Mircea, considerând că, pronunțat în bengali, aducea cu numele Eliade Mircea.

Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise în 1972, imediat după ce i s-a povestit romanul lui Eliade. Ultima poezie însă datează din anul 1947, când Maitreyi avea treizeci și trei de ani.

În timpul redactării cărții sale, Maitreyi Devi, nu-și găsește liniștea până când nu-și vizitează iubitul din adolescență, ajuns savant celebru și profesor erudit la Universitatea din Chicago.

În primăvara anului 1973, Eliade notează în treacăt evenimentul în Jurnal. La sfârșitul aceluiași an, ea vine în România ca invitată a Uniunii Scriitorilor. Avându-l drept ghid pe Constantin Noica, a făcut o vizită în casa din Intrarea Stăniloiu nr. 7, unde locuiau mama și sora lui Mircea Eliade.

În interviurile date atunci în România, Maitreyi a ocolit răspunsurile la orice întrebare referitoare la pasiunea tinereții sale.

A oferit însă revistei Tribuna din Cluj un poem însoțit de următorul (scurt) comentariu:

Considerați aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele.

Poemul a fost tradus în românește de Lidia Ionescu.
Iată-l:

Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oțel
N-am să strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să-mi scot mâna și să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
Nicicând n-ai să zidești închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.
Dacă mă vei exila și mă vei trimite peste un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deșertul Saharei
Unde nisipul dușmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineți
Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
Și că tu ai fost cel care m-a învățat
Să trag la țintă fără greș.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Și am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am să-ți umplu cerul cu un cântec
Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi
De unde vine revărsarea aceasta de lumină.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

[pagina 155]

Iulia Hasdeu – d. 29 septembrie 1888

Lilica –

Cea care a fost Iulia Hasdeucastelul_hasdeu_campina_artindex_35

    Secolul al XIX-lea a fost marea epoca a tuberculozei, care a răpus adesea persoane tinere, în floarea vieţii. Conştienţi de sfârşitul lor tragic, artiştii şi scriitorii bolnavi, continuau să creeze, cu atât mai multă voinţa şi frenezie, cu cât simţeau moartea mai aproape.

La 29 septembrie 1888, la Bucureşti, Julia Hasdeu cade victimă tuberculozei, în vârstă de doar 18 ani, în ciuda eforturilor disperate ale părinţilor ei de a o salva. Pentru tata, ilustru profesor la Universitatea din Bucureşti, director al Arhivelor Statului, istoric, lingvist şi filolog, scriitor care a abordat toate genurile literare, moartea unicului copil a marcat momentul în care a început să edifice cultul memoriei lui.

În 1889, la Paris, Casa Editorială Hachette (Paris) edita în colaborare cu Socec (Bucureşti) operele postume ale Juliei B.P. Haşdeu în trei volume: Muguri de aprilie, Medievale, Teatru. Legende si povestiri.

În deschiderea primei cărţi se afla o introducere semnată de lingvistul italian Angelo de Gubernatis, vechi prieten al lui B.P. Hasdeu. Ea provine dintr-o conferință publică susţinută de semnatar la 18 februarie 1889, în cadrul Cercului Filologic din Florenţa. Al doilea volum e precedat de o scrisoare a lui Emile Boutroux şi de o notiţă a lui Louis Leger, intitulată: Un poet francez în România.

Iulia Hasdeu s-a născut la Bucureşti, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului şi scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.

img069

source

La vârsta de doi ani şi jumătate ea ştia să citească şi făcea dovada unei memorii excepţionale, recitând lungi poezii.

img049La opt ani vorbea curent franceză, germană, engleză. img109La unsprezece ani a terminat gimnaziul Sf. Sava, obţinând premiul întâi, şi a încheiat în mod strălucit pregătirea muzicală la Conservator.

În septembrie 1881 sosea la Paris, în compania mamei sale, pentru a-şi continua studiile.

La şaisprezece ani şi-a încoronat eforturile prin obţinerea bacalaureatului în litere (retorică şi filosofie), ceea ce i-a permis să se înscrie la Sorbona, la Facultatea de Litere si Filosofie.

În afara preocupărilor legate de şcoală, tânara româncă, dotată cu o voce admirabilă de mezzosoprană, lua ore de canto cu tenorul Lawers.

În atelierul parizian al pictorului Maillart, îşi exersa talentul la pictură. De asemenea, învăţa latina şi greaca.

Dar marea ei pasiune o constituia studiul aprofundat al literaturii şi limbii franceze. Încet, ea a fost atrasă de frumuseţea şi forţa de expresie a limbii franceze. A ales această limbă, dintre toate celelalte, pentru a exprima starea poetică a sufletului său sensibil.

Moartea a frânt frumoasele vise ale studentei care-şi prepara teza de doctorat având tema: Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.

Iulia pusese o pecete iubirii. Scria:

Fiecare om are in el darul de a iubi (…) Dar obiectul dragostei diferă: unul iubeşte aurul, altul ştiinţa, un altul arta, altul plăcerile; un altul, şi pe acesta îl plâng, se iubeşte pe sine. Câţi au mai rămas ca să-şi iubească semenii? Şi acestora, acestui număr redus de aleşi, ce le va mai rămâne să iubească? Oameni care nu-i vor iubi, nu-i vor înţelege. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inima care să-şi reverse preaplinul inimii lor, nu o vor găsi; alţii vor avea inima zdrobită: vor muri; alţii se vor replia: sunt eu. Rien ne peut toucher son coeur/ Son coeur sans amour ni haine…

Nimic nu putea atinge inima sa. Inima sa fără iubire, fără ură…

Totuşi Iulia a iubit, poate din nevoia de a suferi pentru ca Dumnezeu să-i trimită inspiraţia.
A scris poezii de dragoste pentru Maria Mavrodin, o prietena din copilărie.

La poesie te plait Marie
tu veux de vers; faut-il en donner?
il besoin de la poesie
Quand on se jure de bien aimer.
(Sur un album)

A inspirat-o, cu ochii lui de peruzea, un englez, un tânăr student la arhitectură şi poet în timpul liber: Albert James.

S-au văzut de câteva ori, au schimbat câteva cuvinte, el i-a trimis flori şi pastile pentru durerile de cap apoi a dispărut în Indii. Suficient ca Iulia să nu mai creadă în iubire. Suficient ca Iulia să treacă prin cea mai mare şi unică criză şcolară.

A avut un singur vis – să fie cunoscută ca scriitoare – s-a împlinit în timp, graţie răbdării nefericiţilor părinţi, care au cules din caietele Juliei fructele inspiraţiei sale poetice.

Tatăl scria în prefaţa celui de-al treilea volum:

Dacă eu public ceea ce Julia Hasdeu nu a publicat încă, sau ceea ce n-ar fi publicat deloc, este pentru că, aceste volume, pentru unii un pios monument ridicat în memoria defunctei de dragostea parinţilor săi, pentru alţii o culegere de literatură, sunt de fapt, mult mai mult decât atât: trebuie să fie pentru toţi, în primul rând, o bogată contribuţie la filosofia spiritului uman. Baratier, Chatterton şi Julia Hasdeu au dispărut înainte de a împlini 19 ani, formând trei capitole ale aceleiaşi cărţi, o carte care demonstrează nu numai că sufletul nu are vârstă, nici pe departe, ci că, din contră, un suflet foarte matur, cavaler străvechi şi emerit vine uneori să stea un timp într-o fiinţă foarte tânără. Iar aici eu nu vorbesc ca un tată; eu gândesc şi ştiu.

img102

Image source

După mărturia tatălui, apariţia operelor postume ale Iuliei îi consola pe cei doi părinţi, având efectul unui balsam:

img099

Singura noastră consolare – consolare terestră – este ca fiica noastră, moartă în floarea vârstei, a lăsat o moștenire literară, care prin bogăția și varietatea sa, ar fi marcat suficient o viață întreagă. Ca scriitoare ea a trait o jumătate de secol, cel putin.

Există material pentru două volume de poezii, un volum de teatru și de legende, două volume de povestiri, impresii, cugetări și studii; doua volume de mici romane, apoi scrisori și memorandumuri, cele mai multe pline de vervă și de interes.

Image source

Cel care a descoperit geniul literar al Juliei a fost profesorul sau de la Colegiul Sévigné, Maurice Albert, fiul celebrului Paul Albert.

El îi dădea gratuit ore de greacă.

Poeta destăinuia hârtiei uşurinta cu care scria, sub aripa muzei inspiratoare:

Camille Armand scria în general fără nici un efort; peniţa alerga pe hârtie. Inspiraţia ei era vie şi înflăcărată. Ea nu scria decât atunci când inspiraţia venea, cu sufletul plin de subiectul sau, pradă zeului, spunea ea; peniţa părea că se imprimă sub mâna sa în trăsături de foc pe hârtie.

Iulia visa să fie cunoscută de public sub numele de Camille Armand.

În august 1887, B.P. Hasdeu a descoperit poeziile fiicei. La rugămintea lui, Iulia a acceptat să citească vreo câteva. A refuzat însă ideea de a le publica, spunând:

Trebuie să revăd mai întâi în întregime şi de mai multe ori tot ceea ce am scris. Apoi, sunt încă prea tânără.

Contra teribilei rezistente a copilului său, savantul a luat o decizie: a dus la redacția ziarului „Steaua României” patru poezii („Poveștile albastre„, „Lacrimi de copil„, „Dispreț„, „Dorința unei urâte„). Unul dintre redactorii literari, August R. Clavel a făcut o frumoasă recenzie în trei articole, intitulată: „Domnișoara Julia Hasdeu, poeta„.

Iulia Hasdeu iubea trei oameni: pe Napoleon I, pe Ferdinand de Lesseps și pe Victor Hugo. A suferit mult la moartea lui Victor Hugo și și-a manifestat starea de spirit într-o scrisoare adresata din Paris tatălui sau, pe 22 mai 1885:

Victor Hugo a murit astăzi, la ora unu şi jumătate după amiaza, la vârsta de 83 de ani, trei luni şi patru zile.
… şi iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleşind întregul Paris, toată Franţa, ceea ce emoţionează Europa şi lumea: Victor Hugo este mort!
Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagina a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase şi lugubre, aceste cuvinte:
Victor Hugo e mort, o mare lumină se stinge, am simţit un pumnal în piept. Chiar şi acum când îţi scriu, dragă tată, peniţa îmi tremură în mâna, mă simt opresată şi încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri!
Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viaţa lui m-a frapat la fel de mult ca şi opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalţă. De ce era un aşa de mare om? Pentru că era şi un om de bine. În cealaltă zi – alaltăieri – am început să plâng ca o nebună înţelegând extrema gravitate a bolii lui, şi mama care e şi ea destul de tristă, mi-a spus ca să mă consoleze că a murit bătrân şi plin de glorie. Nu contează, am răspuns eu, datoram o lacrimă celui care de atâtea ori v-a făcut să plângeţi pentru alţii. Şi mama a fost obligată să mă lase să plâng.
Cât mi-aș fi dorit să-l vad măcar o dată! Aș fi păstrat toată viața imaginea lui sacră în inima mea. Dar, pentru că aceasta supremă fericire mi-a fost refuzată, vreau cel puțin ca amintirea lui să nu mă părăsească niciodată. Mi-ar plăcea la nebunie să-i trimit o coroană.
A murit Victor Hugo! Nu-mi pot reveni. Nu pot înţelege această moarte; nu, pur şi simplu, nu pot.
Bună seara tată, nu sunt în stare să scriu altceva în acest moment.

Mama și fiica, au mers în vechea stradă Eylau, la casa lui Victor Hugo.

Acolo, Iulia a luat penița pentru a așterne un gând în registrul deschis. Acesta a fost:

Domnișoara Hasdeu din colonia română, celui mai mare dintre poeți, celui mai mare cetățean.

400px-HautevilleHseHugoGsy

Hauteville House where Hugo lived in Guernsey

Apoi împărtășește tatălui emoția:

Nu-ti pot descrie senzația pe care am încercat-o aflându-mă atât de aproape de acel perete în spatele căruia îl știam întins pe el, Victor Hugo: inima îmi bătea, mâna îmi tremura, eram roșie, roșie, roșie.

iuliahasdeu_ph2

Image source – Julia Hasdeu in perioada studiilor pariziene

Lucru straniu, sănătoasă și zâmbitoare, în 1886, Julia a notat pe o bucățică de hârtie certitudinea sa:

Cine te va dezvălui ochilor lor? Moartea.

S-a gândit ea atât de devreme la sfârșitul precoce al existenței sale terestre? A simțit chemarea invizibilului?

Iulia a fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.

castelul_hasdeu_campina_artindex_34.jpg

castelul_hasdeu_campina_artindex_36

Portrait of Iulia Hasdeu – ulei pe pânză (1889) – Author: Diogene Ulyssee Napoleon Maillart (1840–1926)

castelul_hasdeu_campina_artindex_59.jpg

Image source

castelul_hasdeu_campina_artindex_20castelul_hasdeu_campina_artindex_21

Image source

castelul_hasdeu_campina_artindex_66

castelul_hasdeu_campina_artindex_67

Image source

Opera poetică

    Imediat după moartea Iuliei, în paginile periodicului Revista Nouă, al cărui director era B.P. Hasdeu, au fost publicate câteva din poeziile sale.

Un număr al Revistei Noi a fost expediat de către savant colegului și amicului parizian, Michel Bréal, care se grăbea să-i răspundă, confirmându-i primirea revistei și faptul că proiectul de a publica operele tinerei la Paris a fost primit cu mare simpatie, demersurile în acest scop continuând. Casele de editură Hachette și Socec au găzduit în cursul anului 1889 apariția celor trei volume din colecția Oeuvres posthumes de Iulia B.P. Hasdeu.

Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie, 1889, sub titlul dorit de poeta, Bourgeons d’Avril.

Încântat de lectura lui, Michel Bréal scria în acel an, la 20 aprilie:

… fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merita ca noi să-i păstram totdeauna numele în onoare şi dragoste.

După cuvântul înainte semnat de B.P. Hasdeu, cititorii erau introduși în universul poetic al Iuliei de contele Angelo de Gubernatis, filolog italian, apropiat al tatălui ei.

Pe baza unei biografii expediate de savantul român spre finele anului 1888, acesta a ținut o Conferința la Cercul Filologic din Florența, în seara zilei de 18 februarie, a anului următor. Într-o scrisoare transmisă la 15 ianuarie, Angelo de Gubernatis anunță lui Hasdeu data Conferinței despre iubita lui fiica, ce va fi inserată ulterior în Revue InternationaleRevista Internațională.

Pe 13 martie 1889 revista apăre și, o zi mai târziu, de Gubernatis o expedia prietenului sau din România. Un auditoriu numeros a umplut sala cu prilejul Conferinței contelui. Președintele Cercului Filologic, marchizul Matteo Ricci, eminent elenist, traducător al lui Herodot, a citit cu acea ocazie scrisoarea lui B.P. Hasdeu.

Volumul a fost primit cu interes de cunoscuții savantului și chiar ai poetei.

La 9 aprilie, Emile Boutroux confirmă la rându-i sosirea cărții. Profesorul de limbă greacă al Iuliei, Maurice Albert, îl asigură pe B.P. Hasdeu, la 10 iulie, de primirea celui de-al doilea volum al poetei, intitulat Chevalerie.

La 1 decembrie 1889, un alt profesor, Charles Lavigne, scrie savantului că a primit cel de-al treilea volum care, de această dată, conținea proză și schițe dramatice. Maestrul tinerei își însușea puțin din meritul de a fi lucrat cu o asemenea elevă:

… există un pic de paternitate în inima unui profesor care a văzut crescând un copil de elită și care a fondat pe un spirit superior speranțe deja în parte realizate.
Am văzut crescând copilul pe care-l plângeţi…

Scria cu două luni mai devreme profesorul Lavigne:

… am contribuit puțin la formarea spiritului său și știu mai bine ca oricine ceea ce puteați să așteptați de la această inteligență atât de deschisă și atât de vie.

În opinia lui, această moarte făcea parte din durerile care nu vor să fie consolate. În final, îi asigura pe nefericiții părinți ca amintirea Iuliei va rămâne aici, fidel păstrată, în sufletul celui care i-a fost maestru.

La 13 ianuarie 1890, Emile Picot semnează o scrisoare de mulțumire către B.P. Hasdeu în care afirmă că atât el cât și soția au fost emoționați la primirea celor trei volume ale Iuliei. Au citit, scria el:

… cu un dureros interes versurile sale atât de delicate și atât de armonioase.

Deoarece a pierdut doi copii, scria el, nu putea vorbi despre această experiență. În ceea ce privea opera poetei de origine română, minunată era

expresia pe care Iulia a știut să o dea viselor copilăriei, forma perfectă a aspirațiilor sale.

Gaston Paris expediază la 7 noiembrie 1888, o scrisoare către B.P. Hasdeu:

… cât sunt de mișcat de a vedea că ea a făcut limbii noastre (franceza – n.n. J.T.) onoarea de a o alege pentru a exprima cele mai înalte gânduri ale sale și sentimentele sale cele mai intime.

Louis Leger își exprimă și el admirația pentru poetă:

Franţa era pentru Iulia însăşi patria inteligenţei. Să păstrăm cu pioşenie amintirea acestei tinere străine, care visa la un loc printre maeştrii noştri, şi al cărei nume merită să fie înscris alături de al lor.

Lazăr Saineanu, într-un periplu prin Paris, după terminarea studiilor, în primăvara anului 1889, făcând o vizită lui Louis Leger, a putut vedea primul volum, Bourgeons d’Avril, despre ale cărui pagini scria că:

… respira toată originalitatea unui talent matur.

Frecventând cu regularitate pe cele două Iulii, la Paris, tânărul o cunoscuse bine pe Lilica (numele de alint al poetei).

Eu, care am avut trista fericire a putea observa mai de-aproape acest spirit extraordinar…

scria lui B.P. Hasdeu, la 3 mai 1889:

nu voi putea uita niciodată farmecul irezistibil al conversațiunii sale; limba franceză părea a fi căpătat o noua grație în expresiunea-i plină de suavitate.

img111 (1)

Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui consolarea necesara precum aerul pentru a-și putea continua existența, consolare cu atât mai mare cu cât savantul era convins de importanța tezaurului literar lăsat de fiica.

Aveți dreptate a găsi mângâiere în culegerea acestor flori gingașe, cărora pietatea părintească și valoarea intrinsecă le asigura un loc meritat în literatura poetica.

îi scria Lazăr Saineanu:

E într-adevăr surprinzător a vedea disproporția enormă între vârsta copilei și calitatea pentru a nu mai vorbi de cantitatea producțiunilor sale poetice.

Opera literară a Juliei Hasdeu

    După dispariția fizică a Juliei, pe culmile disperării, omul de știința a explorat fără încetare caietele fiicei, depozitare ale gândurilor și literaturii sale.

A găsit acolo poezii, proză și schițe dramatice, o producție literară care i-a dezvăluit lumea ascunsă a Juliei. Discretă și profundă, ea a lăsat urmele spiritului său printre lecții, exerciții sau compuneri.

Tatăl și-a luat o misiune scumpă și delicată: să facă să apară Operele postume ale Juliei. Ele au fost publicate în trei volume, cu sprijinul celor două case de editură: Hachette din Paris și Socec din București. Iulia-Hasdeu__Medievale-Chevalerie__973-22-0888-0-785334217807.jpg

Primele două volume, Bourgeons d’avril [Muguri de aprilie] și Chevalerie [Medievale] (1889) reunesc opera poetică.

Proza și teatrul se găsesc în al treilea volum, intitulat Théatre. Légendes et contes [Teatru. Legende și povestiri].

B.P. Hasdeu a anunțat un al patrulea volum… El nu a apărut niciodată. Documentele ne-au revelat dorința sa de a face să se reediteze în Franța opera literara a Juliei, dar și acest proiect a rămas fără ecou.

Savantul a observat că Iulia reprezentase

a patra generație neîntreruptă de oameni de litere

a familiei Hasdeu. Romani de origine și toți poligloți, bunicul savantului, Tadeu, a scris în poloneză, tatăl, Alexandru, în rusă, Bogdan în românește și fiica în franceză.

Iulia a ales limba lui Hugo, însă motivul alegerii sale va rămâne o enigmă. Totuși tatăl a încercat să-l explice:

… pentru că Franța este civilizația contemporană în accepțiunea cea mai vastă a cuvântului, cetățenii ei sunt peste tot: nu există nici un străin pentru ea. Inamici înșiși, orice ar face și orice ar spune, respiră spiritul francez involuntar, pentru a putea să trăiască, așa cum respiră oxigenul.

Iulia nu a fost un caz singular. Putem cita alte nume de scriitoare de origine română și de expresie franceză: Anne de Noailles (născută Brâncoveanu), Marta Bibescu, Elena Văcărescu.

Unii nu încetează a ignora opera ei spunând: nu se mai scrie o asemenea poezie. În afară de faptul că nu suntem siguri de aceasta, trebuie pusă problema altfel decât în termeni de modă. Se mai scriu versuri ca Lamartine, piese de teatru ca Musset, romane ca Balzac sau Proust?

Și totuși sensibilitatea lor încă se amestecă cu gustul de astăzi și urma lor în arta literară rămâne încă de neșters.

Iulia, desigur, nu poate să se compare cu asemenea uriași. Moartea a smuls-o în floarea tinereții sale, virgină încă în inimă și-n corp, și cu mult înainte ca maturitatea să-i încoroneze talentul. Fascinată după toate evidențele de modelele romantice, nu a avut timpul să strângă mierea simboliștilor și parnasienilor, și, se înțelege, nu a cunoscut suprarealiștii, dadaiștii, nici alți inovatori ai secolului XX.

Rămân de la ea câteva dintre trăsăturile esențiale ale frumuseții poetice: simțul rimei și al ritmului, o întâlnire melodioasă a cuvintelor alese și flacăra vie, care nu cerea decât să se înalțe, a inspirației sale. Această tânără debutantă a găsit imediat un public luminat și admiratori importanți.

Dacă ar fi trăit ar fi egalat cu certitudine pe o Anne de Noailles.

Așa cum a fost și în ceea ce a făcut, ea oferă încă epocii noastre o frumoasă mărturie a unirii mereu fecunde a geniului românesc și a civilizației franceze.

De la Iulia către B.P.Hasdeu

Paris, 17 noiembrie 1887:

2_Deci, am optsprezece ani, și, pe cuvânt! Regret. Nu plâng pe cei șaptesprezece ani ai mei, ci pe cei șaisprezece ani! Ah! nu voi mai avea niciodată șaisprezece ani! Și i-am avut atât de puțin timp, doar pentru douăsprezece luni. Abia am gustat din ei, și – gata, au zburat și de aceea sunt contrariată, – și sunt foarte plictisită de faptul că am optsprezece ani.

În ciuda insistentelor tale, în ciuda înțeleptelor păreri ale doctorului Percheron, în ciuda strigătelor mamei, mă culc aproape totdeauna la miezul nopții și mă scol la ora șase.

Paris, 23 ianuarie 1888:

Dacă n-aș avea examene de trecut, n-aș munci mai puțin.

Paris, 22 martie 1888:

Cât despre a renunța la continuarea studiilor mele și reîntoarcerea în țară înainte de a fi cel puțin licențiată, nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor, și nici o putere omenească nu va putea să mă oblige. Nu am muncit toată copilăria și tinerețea mea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Nu vreau o asemenea viață; nu pentru că țin la diplome, nu sunt eu cea care țin la acestea, tu o știi. Dar o dată angajată în luptă, nu eu mă voi retrage din mijlocul bătăliei; și apoi, îmi place această muncă, și într-un cuvânt nu voi renunța niciodată pentru nimic în lume.

Paris, aprilie 1888:

Sunt încă vie, și nu voi renunța la această muncă atâta timp cât îmi va rămâne o picătură de sânge în vene și un suflu de viața în piept.

Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu

– Iulia Hasdeu a visat să se mărite cu printul Ferdinand, viitorul rege al României. Nu știm când a mijit acest gând, dar el străbate ca un fir roșu însemnările intime ale tinerei poete, dispărută atât de prematur și dramatic. Ucise la vârste la fel de fragede, alte două adolescente celebre au ținut jurnale pline de iluminări mistice –

Sava_Hentia_-_Iulia_Hasdeu (1)

Author
Description
Iulia Hasdeu. Muzeul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” – CÂMPINA. Portret bust înfățișând-o pe Julia Hasdeu din față, cu chipul ușor întors spre stânga, cu părul strâns în coc; este înveșmântată într-o rochie neagră, închisă pe gât; fond brun închis, neutru.
Date

    La Arhivele Statului din Bucureşti: însemnări jurnaliere, secrete, ale Iuliei Hasdeu. Erau şi mai sunt încă o noutate. Sub titlul Jurnalul de regină – Cronica Reginei Iulia.

Jurnalul mirean, nefictiv, al Iuliei Hasdeu, la Editura Eminescu, o carte de 568 pagini, ediție îngrijită de Crina Decusară-Bocşsan. Acest volum nu include paginile princiare.

Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu este bine mascat, bine tăinuit: pulverizat în multe şi diferite caiete, scris între temele de clasă, între conspecte sau în margine de file cu poezii. Astfel ca, pentru a-l citi, trebuie să-l culegi din locuri neașteptate, din maculatoare de școală sau din manuscrisele poetei.

În bună parte, acest jurnal este ficțiune personalizată. Autoarea notează pe ani, pe zile, pe ore, episoade din viața sa princiara, care va urma. Este imaginație, este delir de filiație, este delir de grandoare, este proiect utopic de destin.

Pacea de 100 de ani a României

Jurnalul de regină al Iuliei Hasdeu
Iulia Hasdeu scrie deci, anticipând, dar folosind verbele la timpul trecut, ca și cum lucrurile ar fi reale și întâmplate: ca s-a măritat cu prințul Ferdinand, ca acesta a fost întronat rege al României și ea a devenit regina României.

Apoi scrie despre viata ei cu regele, la Sinaia și la Suceava. Prin urmași, prin căsătoriile acestora, Iulia ajunge să se înrudească treptat cu mari familii încoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amănunțită a primirilor ei la palat și cronica apoteozei ei literare.
În Regatul Romania al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace și prosperitate, nu sunt nici războaie balcanice, nici războaie mondiale, nici răscoale, evident, nici dictaturile știute numai de noi. Ci numai bunăstare și cultură, diplomație elegantă și concerte simfonice. Și tot așa, până în 1971.

În fine, undeva ea a notat, în limba franceză:

Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineața, la 101 ani, 6 luni și 6 zile…

Notița aceasta ultima, despre faptul că va trai 101 ani, a fost scrisă, probabil, la 1888, când boala poetei se agrava și, peste puțin, ea avea sa moară. Murea la 19 ani și își făcea planuri minuțioase, regești și literare, pentru 100 de ani. Contracarând ficțiunea vieții prin realul textului.

Frapat de coincidenta cu talc metafizic ca am descoperit fila exact la data prescrisă de poeta, am notat in caietul meu aceste cuvinte din Heraclit Obscurul:

Muritorii sunt nemuritori, unul trăind moartea altuia și sfârșind viata celuilalt.

Finalul mioritic

O ultima notă din acel Jurnal, din septembrie 1888, e adresată mamei sale. Iulia îi spune că ea pleacă într-un loc tăinuit, ca sa fie autonomă și să se realizeze în glorie. Textul este în franceză, și în traducere sună așa:

Maica, eu vă părăsesc pentru totdeauna. N-o să vă mai văd. Sub un nume necunoscut, îmi voi dobândi existența. Voi ajunge, fără ajutorul nimănui, prin propriile mele puteri, la slava pe care am visat-o.

Transformarea simbolică a morții în realizare fericită aminteşte şi de Mioriţa, şi de maharismele hristice. Dacă vom tine cont de faptul că ea nu cunoştea bine balada Mioriţa, care înca nu avea popularitatea de azi, vom înţelege că într-însa vorbea un arhetip al mântuirii la care au acces predestinaţii.

Jurnalul de tarină al Mariei Baskirteva
Maria Baskirteva

51În octombrie 1884, când murea de ftizie pictorița şi scriitoarea Maria Baskirteva, în franceză, ea a semnat Marie Bashkirtseff, Iulia Hasdeu avea 15 ani.

Iulia a mers la înmormântarea Mariei, la Paris. A fost impresionată de sfârşitul timpuriu al pictoriţei, care se stingea la 24 de ani.

Maria Baskirteva a lăsat moşteniri artistice însemnate: tablouri, desene, dar mai ales un Jurnal în două volume: romanul unei vieţi. Povestea unei rusoaice transplantate în Franţa. Un jurnal plin de viaţa, de lume rusească şi franceză, dar şi cu introspecţii, cu simţul tragicului, care dă profunzime paginilor. Şi cu nădejdea romantică a supravieţuirii prin geniu.

Un fapt uimitor, în analogie cu reveriile Iuliei: şi Maria Baskirteva îşi visează un viitor imperial, prin mariaj cu ţarul. Întâi îşi visează realizarea artistică, prin pictură şi sculptură. Apoi își prevede că va excela ca interpretă la harfă. Va electriza masele prin vorbire.
În fine, ea a notat:

Împăratul Rusiei se va căsători cu mine ca să se mențină pe tron.

Dar Maria Baskirteva se trezeşte din visare și zice:

Și totuși, voi sfârși într-un sicriu. Și nici măcar n-am cunoscut dragostea!

Și mereu, până în ultima clipa, are nădejde și credință. Ultimul ei tablou, Mironosițele la Mormântul Domnului, a fost plasat în cripta ei, neterminat.

Jurnalul de neant al Katherinei Mansfield
Katherine Mansfield

În 1888, la o luna de zile după moartea Iuliei Hasdeu, se năştea, în Noua Zeelandă, Katherine Mansfield. 31Sunt paralelisme de destin între Katherine și artistele evocate mai sus. Katherine este, și ea, o exilată, o fiinţa smulsă din solul natal – cum sună un vers al Iuliei. Katherine părăseşte Noua Zeelanda la 13 ani, vine în Europa, la rudele tatălui originar din Franța. Are o evoluţie scriitoricească remarcabilă, discret-elitistă. Scrie proză și articole de revistă literară. Se îmbolnăveşte de plămâni. Moare în Franţa, în apropiere de Paris, la Institutul-mănăstire al lui Gurdjieff. A lăsat câteva volume de proză și un Jurnal sclipitor – unul din cele mai bune din câte s-au scris.

Cum visa Katherine Mansfield?
Ea visa ca dezrădăcinații care pribegesc cu soarele natal în suflet. Cu cât e mai aproape de moarte, cu atât se visează mai des în Noua Zeelandă. Cu cât este mai aproape de neant, acest suflu măritor se extinde până la dimensiuni metafizice. Zice:

Încep să retrăiesc scene… halucinante: miraculos de vii. Mă întorc pe partea dreaptă și-mi duc mâna stângă la frunte de parcă m-aș închina. Poziția asta se pare că îmi declanșează viziunile.

Are uneori străfulgerări în fața cărora tot ce-a scris sau citit îi apare mic, zadarnic, neînsemnat. Cunoaște

secunda care rezumă viața întreagă a sufletului.

Mai prețioasă decât scrisul. Descoperă că sinceritatea este un gen de iluminare, o experiență mistică feminină.

Și numai când m-a secerat boala, mi s-a dăruit acest – cum să-i spunem? – premiu de consolare. Dumnezeule, e un lucru minunat!

Trăiește și experiența ieșirii din corp,

zvârlită afară din viață.

După o astfel de trăire a ieșirii duhului din trup, se petrece cu ea o mutație: îi dispare spaima de moarte.

Ce-i viața mea?… Mulțumesc Domnului că mi-a dăruit scrisul… Doresc să fiu ceea ce sunt în stare să devin… un copil al soarelui… Cu toții ne temem când suntem în sala de așteptare, totuși trebuie să trecem dincolo. Undeva, adânc în mine, mă simt fericită. Totul e bine.

Un premiu de consolare de la Dumnezeu

    Jurnalele acestor trei scriitoare sunt ca și în continuitate. Vieți paralele, pe alocuri convergente. Privesc și portretele celor trei artiste, chipul lor văzut. Toate trei bretonate, cu fața ovala, cu trăsături asemănătoare: mi se par rude, surori. Înrudite și prin energia lăuntrică, și prin experiența vecinățății neantului. Compensând fiecare prin vis măritor, prin percepție arzător măritoare – mai mare decât realul – scurtimea vieții. Primind, ele, acest premiu de consolare al lui Dumnezeu: secunda iluminatorie, clipa în care toate sunt mult mai reale, mult mai bogate decât în realitatea văzută și pământeană.

Parisul celor trei scriitoare damnate

Sfârșitul vieții și mesajele după moarte

castelul_hasdeu_campina_artindex_84 (1).jpg

Image source

Julie-Hasdeu-on-her-deathbed.jpg

Image source

La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

img074

Cavoul Iuliei Hasdeu

img075

Image source

    Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

castelul_hasdeu_campina_artindex_30

Iulia Hasdeu pe catafalc (1888) – de Sava Henția

    Hasdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic Cogito, Hasdeu se confesează:

Cum? nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede:

Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire.
Julie Hasdeu –

Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu.

Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.

Sic Cogito- Ce e Viata  Ce e Moartea- Ce e Omul .JPG

cartea Sic Cogito – Bogdan Petriceicu Hasdeu – (my photo)

Sic Cogito o poveste fascinantă, fără sfârșit, cere ne pune și astăzi întrebări fundamentale, la ale căror răspuns suntem chemați în liniște și meditație.

Totul se afla în lucrarea savantului român, tatăl Iuliei:

Sic Cogito – Ce e Viata? – Ce e Moartea? – Ce e Omul?

Este prima lucrare românească despre spiritism, în care, după cum am observat, B.P. Hasdeu prezintă experiențe și mărturii personale, dar și rezultatele unor personalități străine implicate în cercetarea pozitivă, dar și în verificarea experimentală a fenomenelor paranormale.

Sic Cogito are însă în vedere doar iubirea cea nesexuală, susținea el –

iubirea cea sfântă prin care se infiltrează telegraful dintre suflete, dentâi pe pământ, apoi între pământ și mai sus, apoi între mai sus și mai sus.

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului defunctei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism.

Există manuscrise ale acestor ședințe de spiritism și scrisori ale Iuliei Hasdeu transmise după moartea sa către tatăl său prin intermediul unui medium.

Sava_Hentia_-_Visul_lui_B.P._Hasdeu

Visul lui B.P. Hasdeu – Image source

Simbolism
Un mormânt-poemă

Așa avea să numească și nu se înșela deloc, G. Ionnescu – Gion in 1891 mormântul Iuliei Hasdeu. Însuși Hasdeu numea locul de veci al fiicei sale Micul Templu, iar în acea vreme nu exista nimic care să îl contrazică.img019

Castelul Julia Hasdeu la inceputul secolului XX – Istoric

Imaginea actuala a cavoului mai păstrează doar o amintire a măreției acestuia de la început. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise cuvintele:

Trecători, priviți d-asupra; cugetători căutați în lăuntru: moartea dă viață.

castelul_hasdeu_campina_artindex_02.jpg

Image source

    Înăuntrul cavoului, nimic nu pare să sugereze celor care îl vizitează că se află într-un mormânt. Sentimentul general era de liniște, iar cei de față pot simți învăluirea înțelepciunii. O oglindă fixată pe boltă are rolul de a potența vizualul către infinit. Pe lângă acestea se află candele, îngeri și chipul Iuliei.

Un altar găzduiește bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice și două pietre de marmură ce poartă o încărcătură spirituală puternică.

castelul_hasdeu_campina_artindex_78

castelul_hasdeu_campina_artindex_79

Image source

La cererea Iuliei Hasdeu, legile fundamentale și eterne pe care Demiurgul n-i le-a lăsat ca să putem viețui în armonie și pace, respectând Creația și iubind Ființa.

Jurnalul Juliei Hasdeu

este un carnet cu coperți roșii, având vreo cincizeci de pagini acoperite cu variate însemnări, datând din perioada 1881-1882. În jurnal se găsesc: orarul școlar, teme, gândurile copilei, încercări literare, desene și… vise.

Julia visa să devină un faimos dramaturg ale cărui piese de teatru erau puse în scenă la teatrele din Paris (Comedia Franceză și Odeon), iar succesul reprezentațiilor era imens. Jurnalul se află expus în camera cu cale din castel, lângă păpușa Iuliei.

castelul_hasdeu_campina_artindex_77

Image source

În stânga stă scris

Legea religioasă:

Crede…
Crede în Dumnezeu
Crede în nemurirea sufletului
Crede în darul comunicării cu cei duși

Legea morală:

Iubește și ajută…
Iubește și ajută neamul
Iubește și ajută pe cei ce te ajută și te iubesc
Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău

În dreapta se află Legea socială:

Nu necinsti…
Nu necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții
Nu necinsti pe alții, ca să te cinstești pe tine însuți
Nu necinsti munca, căci munca e viața

Legea filozofică:

Când-atunci…
Când faptul știi, atunci adevarul scrii
Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi
Când cauți dovada, atunci găsești tăgadă

castelul_hasdeu_campina_artindex_44.jpg

castelul_hasdeu_campina_artindex_46

Image source

    Busturile membrilor familiei, de vită nobilă de altfel, își aveau locul aici, așezate sub busturile lui Cristos, Shakespeare și Victor Hugo, pe care Iulia i le-a cerut special tatălui ei, într-una din ședințele de spiritism, la data de 16 octombrie 1890, în limba franceză:

    În numele scumpilor mei, îți mulțumesc; dar, în fiecare unitate, este o trinitate. Ea mi-a comandat să pun, în templu, formând altarul superior, busturile lui Christ, Shakespeare și Victor Hugo. Este trinitatea a cărei unitate reclamă o noua trinitate, în total nouă. Este ceea ce ea mi-a comandat, ulterior, desemnând nouă membri ai familiei, ale căror portrete trebuiau să fie plasate în tocul ferestrei, de o parte și de alta a altarului superior.

B. P. Hasdeu –

castelul_hasdeu_campina_artindex_75

Image source

Marele Templu

    Construcția Marelui Templu, după cum îl numea Hasdeu, a început în anul 1893 și s-a încheiat trei ani mai târziu. Ca și in cazul cavoului, planurile castelului i-au fost minuțios indicate lui Hasdeu de către fiica sa, în timpul ședințelor de spiritism.

Construcția castelului reprezintă o mostră unică a arhitecturii românești, unde utilitatea funcțiunii, deci profana la nivel simbolic, se împletește magistral cu cea spirituală, o mostra a arhitecturii sacre.

Funcția de locuință devine secundară, iar elementele specifice spiritualului domină. Fundația castelului are forma unei cruci, iar cifrele 3 și 7 sunt adoptate fără retineri de geometria construcției.

Edificiul este structurat din trei turnuri, iar pentru a intra in castel este necesar sa pășești șapte trepte, în vreme ce jilțurile împărătești de la intrare au încrustate șapte volume de cărți suprapuse.

Deasupra ușii sunt sculptate în basorelief blazonul familiei Hasdeu cu deviza familiei: Pro fide et patria și lângî ea, apoftegma lui Galilei E pur si muove.

castelul_hasdeu_campina_artindex_06

Image source

Mai sus, Ochiul Divin încadrat în triunghi.

castelul_hasdeu_campina_artindex_07.jpg

Image source

Cei care vizitează astăzi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la Câmpina pot pătrunde, conduși de un ghid, în intimitatea biroului lui Hasdeu,

castelul_hasdeu_campina_artindex_76.jpg

Image source

în salon, în camera în care se află pianul Iuliei

castelul_hasdeu_campina_artindex_17.jpg

Image source

și mai ales, atracția tuturor turiștilor, în camera de spiritism

Images’s source

în al cărei perete se poate observa o gaură cu un diametru destul de mare. Nu suficient pentru a permite accesul unui om, însa perfect pentru trecerea spiritului Iuliei, atât de așteptat la acele ședințe.

O alta prezență care atrage atenția în castel este o statuie a Mântuitorului,castelul_hasdeu_campina_artindex_29

Image source

având o înălțime mai mare decât statura obișnuită a unui om. Acesta se ridică deasupra unor nori cu brațele ridicate într-un gest de binecuvântare, însă cu ochii în lacrimi. Reprezentarea deosebită și amplasarea sa într-o lumină specială au făcut ca imaginea Mântuitorului sculptat să impresioneze peste măsură pe cei care au călcat pragul castelului.

Timp de un secol au circulat povești legate de acest castel. Ignoranța unora, prejudecățile altora, neputința de a se înălța la nivelul mintii hasdeene, au pus uneori monumentului pecetea unui loc straniu…

Pentru vizitatorul curios și dornic să cunoască mai mult, incursiunea in Castelul Julia Hasdeu poate constitui momentul unei revelații prin contactul cu simbolurile și cu atmosfera pacifică a locului.

Dincolo de aparențe omul va descoperi esența căci, după cum scria Caragiale,

aici in fiecare loc materia spune ceva.

 

iulia_hasdeu__poet_by_sudor-dbgr30i.jpg

Placa comemorativă de pe fațada imobilului în care au locuit cele 2 Iulii la Paris

Și după ce am scris, mă întreb acuma: oare eu sunt autorul?

Sic Cogito – Bogdan Petriceicu Hasdeu

castelul_hasdeu_campina_artindex_25castelul_hasdeu_campina_artindex_26

Image source

☙◦❧

     A visat că va trăi peste 100 de ani.  A murit cu regretul că timpul nu a avut răbdare cu ea, că nu a putut să-și desăvârșească opera, că anii de muncă, de învățătură, de renunțări nu însemnau nimic în fața morții. A murit iubind viața, fără a-i fi însă teamă de moarte. Copilul-geniu a plecat lăsându-i pe toți cu sufletele goale, tocmai când se pregăteau să se bucure de roadele lui.

giphy.gif

Surse: Muzeul Memorial Iulia Hasdeu – www.artindex.ro – Iulia HasdeuDe la Wikipedia – Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeuwww.formula-as.ro

Scrisori către un tânăr poet – de Rainer Maria Rilke

Scrisori catre un tânar poet - de Rainer Maria Rilke

my photo – (cartea am găsit-o de cumpărat într-un anticariat)

    Rilke se naște iarna, în zodia capricornului, în ziua a patra a lunii decembrie, și-i botezat în preajma Crăciunului anului 1875 în Praga, sub șase nume: René Rainer Karl Wilhelm Johann Joseph și Maria, aceasta din urmă fiind numele nașei sale.

Rainer Maria Rilke – Für Frau Pia Rilke  Image source – Rainer Maria Rilke and his father Josef Rilke (1839–1906), circa 1884 – Image source

Tată său, Joseph, era slujbaș la căile ferate, iar mama, Sophia, fiică de negustori cu pretenții de aristrocrată și literată, s-a despărțit de soțul său după unsprezece ani de căsnicie. O fotografie ni-l arată pe copil la doi ani, cu ochii săi mari și buze groase, numai privire și cuvânt, cum va rămâne toată viața.rilke_crianca.jpg

Praga copilăriei sale, capitală de imperiu odinioară, o cetate impunătoare, a marcat firea poetului spre ceea ce va deveni mai târziu una din constantele poeziei și vieții sale, anume predilecția pentru monumentalitate, pe care o va regăsi în valea Piramidelor egiptene, în imensitatea spațiilor ruse, în solitudinea castelelor de pe malul mării, în desfășurarea poeziilor lui Hölderlin.

    Ceea ce este grandios rămâne în amintire și, mai mult chiar, revine peste timp ca o prezență copleșitoare.

– spune Rilke în 1899.

După clasele primare, copilul de unsprezece ani este trimis la școala de cadeți de la Sankt Pölten unde va rămâne patru ani, iar de aici trece la școala reală militară superioară de la Mährisch-Weißkirchen pe care, îmbolnăvindu-se, o părăsește în iulie 1891.tumblr_n9h57vNgKB1qf6wbmo1_500 (1)

Firea sa plăpândă va păstra amintiri triste din acea perioadă. Nici la Academia comercială din Linz, unde fusese înscris, nu va rămâne decât un an.

Începând cu vârsta de nouăsprezece ani, Rilke avea obiceiul de Crăciun să-și adune poeziile scrise în anul scurs într-o culegere. Așa au luat naștere volumele sale dintâi.

La douăzeci de ani, luându-și examenul de maturitate, se va înscrie la facultatea de filozofie din Praga unde va rămâne un semestru, îndreptându-se spre München.

Aici rămâne două semestre studiind de toate, îndeosebi istoria artelor, dar mai ales frecventează cercurile literare ale capitalei bavareze.

Acum începe să-și descopere vocația sa de poet. 150px-Salome1914La München o cunoaște pe Lou Andreas Salomé, fiica unui general rus de origine franceză, o femeie frumoasă și instruită, de treizeci și șase de ani, care devine un fel de protectoare a tânărului poet. Evenimentele de luat în seamă pentru poet din acești ani sunt călătoriile în Italia și în Rusia, în cea din urmă în tovărășia inspiratoarei sale Lou. Image source

În anul 1901 se căsătorește cu sculptorița Clara Westhoff care îi va dărui o fetiță.

Rainer Maria Rilke and Clara Westhoff in Rome, 1903 – Image source

Clara mit Ruth – Image source

clara-westhoff-rilke

Clara Rilke-Westhoff, Portrait Rainer Maria Rilke, 1905 Bronze © Paula-Modersohn-Becker-Stiftung, Brême – Image source

Un an mai târziu, Rilke pleacă în Franța, unde va împlini timp de un an munca de secretar în atelieru lui Rodin. Întâlnirea cu marele sculptor înseamnă pentru Rilke descoperirea muncii, lucrul din zori până seara, disciplina muncii, care nu i se revelase până atunci în adânca ei necesitate.

rilke-rodin-meudon-1905

Rilke i Auguste Rodin, Meudon, rok 1905, fot. Albert Harlingue / Roger Viollet. Image source

    Sunt anii în care lucrează la romanul ⎼ autobiografic în multe privințe ⎼ Însemnările lui Malte Laurids Brigge, anii intrării pe făgașul greu și anevoios al adâncirii tăinuit în cuvânt ce se lasă adus la lumină cu atâta dificultate, ani de veghe, lecturi și călătorii, mai ales însă anii totalei consacrări, al clarviziunii că scrisul îi cere în întregime, că trebuie să sacrifice totul pentru viața cuvântului. Astfel va pleca imediat dintr-un loc în care libertatea propriei lucrări îi era stânjenită. Dezamăgit, părăsește atelierul lui Rodin unde i se ceruse o prezență zilnică de două ore.

A știut să se ferească de asemeni de prieteni care ar fi dorit să-l acapareze, s-a ferit de femei, de legături de orice fel care l-ar fi sustras de la veghea asupra propriei vocații.

Rondul acestor ani ai maturității este cartea de poezii Neue Gedichte (1907) care îl impune ca poet de seamă în contextul poeziei germane din vremea aceea. Această carte la care se adaugă un an mai târziu partea a doua ⎼ Der neuen Gedichte anderer Teil (1908) este o încoronare a căutărilor și certitudinilor până la vârsta de treizeci și cinci de ani.

În 1910, la treizeci și cinci de ani călătorește în Egipt cercetând Piramidele de la Luxor și Karnac. Acum va cunoaște în profunzime poezia lui Hölderlin.

În anul 1912, într-un ceas de furtună lângă mare, la Duino, va crea un vers al Elegiilor care marchează un nou început în opera sa. Un deceniu de acum înainte va fi preocupat de mutarea în cuvânt a experienței acestor ani grei peste care se întinde războiul._500

Image source 

Anul 1922 îl găsește în castelul Muzot, desăvârșindu-și Elegiile și Sonetele către Orfeu.11

At Cháteau de Muzot –  1921-1926. Picture from the book “Rilke, The Years in Switzerland” by Jean Rodolphe de Salis. Image source

În ultimii săi ani, slăbit, de repetate ori se va afla la sanatoriul Velmont.w2I1qf6wbmo1_1280

Sanatorium Val-Mont, Switzerland. Rilke died here in December 1926. Image source

În 1925 este omagiat la Paris de Paul Valéry și André Gidetumblr_nt0h5qHknv1qf6wbmo1_1280

Rainer Maria Rilke y Paul Valéry, 1926 – Image source

În iarna anului 1926, la 29 decembrie, după săptămâni de suferință va trece pragul morții lăsând să fie așezat în cimitirul bisericii solitare din Raron de pe valea Rhonului în sânul naturii280

cu următoarele versuri săpate în piatra funerară:

Rose, oh reiner Widerspruch Lust
Niemandes Schlaf zu sein unter soviel
Lidern
Trandafir, pură neunire, desfătare,
Al nimănui somn să fii sub atâtea pleoape.
rilker
Rilke’s grave in Raron, Switzerland – Image source

Let’s not talk about you. You are ineffable by nature.
Other flowers decorate the table that you transfigure.
One puts you into a simple vase —, and everything changes;
it’s perhaps the same phrase but sung by an angel.

– R.M Rilke, The Roses (XVI)

1280

Image source

[…] Nimeni nu vă poate sfătui sau ajuta, nimeni. Nu există decât o singură cale. Confundați-vă în dumneavoastră înșivă. Cercetați cauza ce vă îndeamnă să scrieți; cercetați dacă aceasta își întinde rădăcinile până în locul cel mai adânc al inimii, recunoașteți față de dumneavoastră de-ar trebui să muriți dacă vi s-ar interzice să scrieți. Asta, mai cu seamă: întrebați-vă în ora cea mai de taină a nopții: trebuie să scriu?

Răscoliți-vă după un răspuns adânc. Și dacă ar fi să sune a încuviințare, dacă aveți voie să întâmpinați această întrebare serioasă cu un simplu și răspicat ”trebuie”, atunci clădiți-vă viața după această necesitate; viața trebuie să devină până în miezul orei celei mai indiferente și minore – semn și mărturie a acestei dorințe vii. Atunci vă apropiați de natură. Atunci încercați ca prin om să spuneți ce vedeți și ce trăiți și ce iubiți și ce pierdeți. […]

Paris, 17 februarie 1903

[pagina 18]

280.jpg

Rainer Maria Rilke. Numerical Art by Jacqueline Waechter on Blogspot.fr

[…] Zugrăviți-vă tristețile și dorințele, gândurile trecătoare și credința într-o frumusețe – oricare ar fi ea – zugrăviți toate acestea cu o sinceritate profundă, tainică și smerită și folosiți spre a vă exprima obiectele ce vă înconjoară, imaginile viselor dumneavoastră și obiectele aducerii aminte. […]

Încercați să ridicați senzațiile cufundate în adâncul acestui trecut îndepărtat; personalitatea vi se va întări, singurătatea vi se va lărgi și va deveni o încăpere în amurg, de care va rămâne departe zgomotul celorlalți. Și dacă va apărea din această îndreptare spre interior, din această adâncire în propria lume versuri, atunci nu vă veți gândi să întrebați pe cineva dacă sunt versuri bune. […]

O operă de artă este bună dacă a apărut din necesitate. […]

Paris, 17 februarie 1903

[pagina 19]

_540

The grave of Rainer Maria Rilke in Raron, German or Swiss postcard ca 1940 Image source

    Opera lui Rilke este imensă. Pe lângă cele douăsprezece volume de poezie publicate în timpul vieții, se adună cel puțin pe atâtea poezii nepublicate în cărți sau rămase în manuscrise; proza și eseurile sale cuprind mii de pagini, fără să vorbim de scrisorile acestui poet, în jur de optsprezece mii.1_400_

Rilke este poet înainte de toate, om al cuvântului, iar prețuirea acestuia îl marchează într-un anume fel din tinerețe. Iată ce scria în 1898,la 22 de ani, despre cuvânt:

Tocmai același cuvânt care în dialog se vădește ineficace a pătrunde în adânc, ajunge, de îndată ce nu mai are interlocutor, capabil să se învrednicească de tot adevărul.

Așa se explică solitudinea poetului acestuia, care va monologa toată viața, fiind convins că pe această cale cuvântul este purtătorul adevărului. Oricărei conversații, oricărei convorbiri va prefera solitudinea grăitoare, liniștea singurătății, de unde va vorbi prin cuvântul scris prin poezie, prin scrisori, prin aceste cărți ce-i mărturisesc viața… Rilke știa că astfel se desfoliază gândul în lipsa persoanei.

Cine acum e singur, așa o să rămâie
Priveghi, citind,
scrisori prelungi a scrie.

În această stare de solitar, cuvântul își dobândește valoarea sa suverană. În dialog, față în față, cuvântul este stingherit, oamenii își vorbesc și altfel decât prin cuvânt. În lipsa persoanei, cuvântul intră în marea și profunda sa misiune de mijlocitor, cuvântul trebuie să dobândească toate virtuțile persoanei ce o reprezintă ca să devină convingător.

… el ucenicește la ceea ce trebuie să devină artistul adevărat.

Mensch im Geiste aller Zeiten: Künstler
(Om în spiritul tuturor timpurilor; artist.)

Devine modelator de conștiințe peste vremi, sacrificând totul pentru poezia sa căreia îi va oferi desăvârșire, acele ceasuri și zile și ani și nopți îndelungi de solitudine și meditație în care se poate întrupa frumusețea cuvântului nepieritor.

Din această solitudine ne-au rămas și aceste zece scrisori cunoscute și sub numele de Scrisori către un tânăr poet, adresate de-a lungul a șase ani, respectiv 1902 și 1908, tânărului Franz Xaver Kappus, bănățean de origine, născut la Timișoara, pe atunci urmând aceeași școală militară pe care Rilke o parcursese cu ani în urmă.

Sonet

Prin viața mea tremură fără tânguire,
fără oftat, o durere adâncă și sumbră.
Ninsoarea curată a viselor – pomi înfloriți
E sfințirea zilelor mele celor mai liniștite.

Deseori însă marea întrebare
mai încrucișează poteca. Devin mic și o ocolesc
rece ca pe un lac
ale cărui ape nu îndrăznesc să le măsor.

Și atunci mă apasă o suferință atât de tulbure
ca gri-ul nopților de vară lipsite de strălucire,
pe care le străbate o stea – din când în când,

Mâinile mele bâjbâie atunci după dragoste,
pentru că aș vrea mult să spun rugăciuni de sunete,
pe care nu le poate găsi gura mea fierbinte…

(Franz Kappus)

[pagina 54]

Scrise la intervale destul de mari, din diferite locuri, în litera lor scrisorile mărturisesc anii maturității poetului, anii în care Rilke știe din ce în ce mai bine că pentru el viața înseamnă ceva în măsura în care o poți ridica în cuvânt, în acea rănire-izbăvire, în acea prigoană-odihnă, în viața miraculoasă a trăiniciei cuvântului.

Poet înseamnă a priveghea asupra-ți în nesfârșitele tale manifestări!

În scrisoarea din 16 iulie 1903, Rilke îi spune lui Kappus:

[…] Dacă vă țineți de natură, de ceea ce e simplu în ea, lucru aparent fără importanță care abia este băgat în seamă de cineva și care poate să devină, așa neobservat măreț și nemărginit, dacă aveți această dragoste față de cele mărunte și dacă încercați modest de tot să câștigați încrederea lucrului care pare sărac, atunci toate vă vor părea ,ai ușoare, unitare și într-un fel se vor îmbina poate nu în rațiune, care rămâne în urmă uimită, dar în conștiința dumneavoastră cea mai adâncă, ceea ce înseamnă a fi treaz, a ști.

[pagina 32]

Din Roma îi va transmite iarăși un gând prețios, în 1903:

   Oamenii au rezolvat (cu ajutorul convențiilor) toate lucrurile cât mai comod posibil și le iau nespus de ușor; e însă limpede că trebuie să ținem de ceea ce e grav în ele; tot ce e viu ține de asta, totul din natură crește și se apără după felul său și este ceva distinct, încercă să fie asta cu orice preț și împotriva oricărei opoziții.

Știm puține, dar că trebuie să ne ținem de cele grave e o certitudine care nu ne va părăsi; e bine să fii solitar, căci solitudinea și faptul că un lucru e greu, trebuie să ne fie motiv în plus a-l împlini.

E bine să iubești: căci iubirea e grea.

Iubirea de la om la om, asta e poate cel mai greu lucru care ne e dat, extremul, ultima probă de încercare, este munca pentru care toate celelalte munci nu sunt decât pregătire.
Din încrederea față de greul iubirii în singurătate, Rilke a început să afle foarte multe tainice adevăruri despre copii și flori, despre vânt și păsări, despre fete și orbi, despre spațiile interioare, despre cerșetor și femeia care alăptează, despre cărți și viața lor… Toate acestea alcătuiesc sufletul scrierilor sale. Toată atenția lui cade asupra a ceea ce este, asupra realității lumii, asupra lucrurilor ce le ridica în cuvânt, iar cuvântul devine izbăvitorul faptelor de la uitare, purtătorul realității prin harul iubirii.

[pagina 49]

Arată-i (îngerului) cât de fericit poate fi un lucru, cât de neprihănit și al nostru,
Cum chiar suferința jeluitoare, se hotărăște spre pură întrupare
slujind ca un lucru sau stingându-se într-un lucru
⎼ dincolo
fericit scapă vioarei. Și aceste lucruri, trăind
din trecere, înțeleg că tu le preamărești; pieritoare
ne cred în stare pe noi cei mai pieritori, aducători ai unei izbăviri.
Vrem, noi trebuie pe de-a-ntregul în nevăzuta inimă să le transfigurăm
În ⎼ o, nesfârșire ⎼ în noi! Orice am fi noi, la urmă.
Pământule, nu-i asta ce vrei tu: nevăzut
în noi să învii? ⎼ Nu-i visul tău
odată să fii nevăzut? ⎼ Pământule! nevăzut!
Ce, dacă nu transfigurare, este grabnica ta misiune?

Rilke – Versuri – a IX-a Elegie – pagina 428

Aceasta este vocația poetului în înțelesul lui Rilke, anume de-a aduce lucrurile lumii în atingere cu omul, la măsura acestuia în inimă, de-a le interioriza, iar în acest fel ele să învie la o mai deplină viață nevăzută dar mai grea de semnificații.

Nu numai uitarea este abolită prin cuvântul poetului ci și indiferența, exteriorizarea care dobândește acea căldură ce îl învie sălășluind mereu nu numai în memoria minții, ci în lăcașul inimii iubirii, în virtutea setei după totala transfigurare.

Iar ceea ce poetul împlinește, anume această uriașă lucrare de-a însufleți tot ce există, de-a aduce la inimă cele de departe și de aproape, de-a le sui la inimă, de-a le învesti cu puterea tainică a spiritului, trebuie într-un fel sau altul să le împlinească fiecare om.

2286

A 1902 portrait of poet Rainer Maria Rilke by Helmut Westhoff – Image source

Acestui om care vorbește în scrisorile de față, scrisori care își găsesc deplinul înțeles.

INTRODUCERE

    Era în toamna târzie a anului 1902 ⎼ stăteam în parcul Academiei Militare din Wiener Neustadt sub castanii străvechi și citeam dintr-o carte. Eram atât de cufundat în lectură încât mai că nu băgai de seamă cum se așeză lângă mine singurul ne-ofițer dintre profesorii noștri, eruditul și blândul preot al Academiei, Horacek. Îmi luă volumul din mână, privi coperta și dădu din cap: Poezii de Rainer Maria Rilke? ⎼ întreabă îngândurat. Deschise apoi ici și colo, răsfoi câteva pagini, se uită dus cu gânduri în depărtare și în sfârșit dădu din cap. Cadetul René Rilke a devenit așadar poet.

Și aflai despre băiatul firav, palid, ai cărui părinți îl încredințaseră cu vreo cincisprezece ani în urmă școlii secundare militare de la Sank Pölten spre a-l face ofițer. Pe atunci Horacek oficia acolo în calitate de preot al instituției și își aducea încă precis aminte de fostul cadet. Îl zugrăvi ca fiind un băiat liniștit, serios, dotat extraordinar, care stătea de obicei retras, care suporta rigorile internatului cu resemnare și care înaintă după patru ani cu ceilalți la liceul militar care se afla la Mährisch-Weißkirchen. Acolo, desigur însă construcția sa fizică se dovedi prea puțin rezistentă, din care cauză părinții îl retraseră din școală pentru a-l lăsa să-și continue studiile acasă la Praga. Cum s-a desfășurat mai departe viața sa exterioară, Horacek nu mai avea de unde ști.

După toate acestea cred ca nu e de mirare că am hotărât pe loc să-i trimit încercările mele poetice lui Rainer Maria Rilke spre a-i cere părerea.

Neavând încă 20 de ani și aflându-mă în pragul unei cariere pe care o simțeam tocmai potrivnică înclinărilor mele, speram să găsesc înțelegere, dacă o puteam găsi la cineva din lume, la poetul cărții Imn mie însumi. Și de fapt fără s-o fi vrut se născu pe lângă versurile mele o scrisoare anexă în care mă destăinuii atât de fără stavilă cum n-o făcui nici înainte, nici după aceea față de un altul.

Trecură săptămâni multe până ce primii răspuns. Scrisoarea sigilată în albastru purta ștampila poștală a Parisului, era destul de grea și avea pe plic aceleași litere clare, frumoase și sigure, în care era turnat și textul de la primul rând până la ultimul. Cu asta începu o corespondență regulată cu Rainer Maria Rilke, care dură până în 1908 și apoi s-a stins încet, pentru că viața m-a purtat spre preocupări de care grija caldă, blândă și mișcătoare a poetului ar fi vrut să mă ferească.

Asta însă nu e important. Singure de importanță rămân cele zece scrisori care urmează aici: importante pentru cunoașterea lumii în care a trăit și a creat Rainer Maria Rilke, și importante pentru mulți ce sunt în creștere și devenire azi și mâine. Și unde vorbește un om mare și ales, cei mărunți tac.

Berlin, în iunie 1929
FRANZ XAVER KAPPUS

din Scrisori către un tânăr poet – de Rainer Maria Rilke – pagina 14

Rilke îi atrage atenția tânărului poet asupra lumii, asupra naturii în toată copleșitoarea lor statornicie și rodnicie. Nu în fabulație, nu în ironie sau grotesc, nu în disperare sau angoasă, pe care Rilke le experimentase până le depășise, ci în îndelungată răbdare și observare în amănunt a fiecărui gând omenesc pârguit în desăvârșirea creației – fără timp, ci doar liniște.

[…] Totul trebuie să se pârguie până la capăt și apoi să fie cules. Trebuie să lați să se desăvârșească orice impresie, orice sâmbure de sentiment, în sinea ta, în întuneric, în necuvânt, în inconștient, în sfera ce n-o poate atinge conștiința, și să aștepți cu adâncă smerenie și răbdare ora de naștere a unei noi clarități; asta, doar asta înseamnă a trăi ca artist: în înțelegere și creație.

Aici nu se măsoară cu timpul, nu există anul, și zece ani nu reprezintă nimic; a fi artist înseamnă: a nu face calcule și a nu număra, a te dezvolta ca și copacul care nu-și grăbește sevele și care stă consolat în furtunile de primăvară, fără spaima că ar putea să nu vină vara după asta. Vine. Dar nu vine decât la cei răbdători care stau ca și cum ar avea veșnicia în față, atât de liniștiți și de lipsiți de griji. O învăț în fiecare zi, o învăț cu suferințe cărora le sunt recunoscător: Răbdarea e totul. […]

Viareggio lângă Pisa (Italia), 23 aprilie 1903

[pagina 28]

100

Rainer Maria Rilke, poem from Mir zur Feier written in Viareggio (Italy), book illustrations by Heinrich Vogeler, Berlin, Meyer 1899. Image source

You need not wait, until God comes to you and says : I am.
A God who must confess his strenght, makes no sense.
For you must know, that God has worked in you from the beginning,
and when your heart glows and betrays nothing, he creates therein.

_10

Balthazar Klossowski (Balthus), Paysage de Muzot (Landscape around Muzot), 1922. Image source

[…]  Dar tot ce cândva probabil va fi posibil pentru mulți, solitarul o poate pregăti de acum și clădi cu mâinile sale care se înșeală mai puțin.

De aceea, dragă domnule, iubiți-vă singurătatea și purtați durerea pe care vi-o cauzează cu jale frumos tânguitoare. Căci cei care vă sunt apropiați sunt departe, spuneți, și asta arată că începe să fie larg în jurul dumneavoastră. Și dacă apropierea vă e departe, atunci depărtarea vă e deja printre stele și foarte mare; bucurați-vă de creșterea dumneavoastră, să fiți bun față de cei care rămân în urmă, să fiți sigur și liniștit față de ei, și nu-i chinuiți cu îndoielile dumneavoastră și nu-i speriați cu încrederea dumneavoastră sau cu bucuria pe care tot nu le pot înțelege. […]

Worpswede lângă Bremen, 16 iulie 1903

[pagina 36]

280_.jpg

Rilke’s garden at Castle Muzot, Switzerland – Image source

[…] Și dacă e să vă mai spun ceva, atunci asta ar fi: nu credeți că cel care încearcă să vă consoleze trăiește lipsit de grijă sub cuvintele simple și liniștite care vă fac bine uneori. Viața lui are multă trudă și tristețe și rămâne mult în urma dumneavoastră. Dacă ar fi altfel, n-ar fi putut găsi cuvintele acelea niciodată.

Al dumneavoastră,

Rainer Maria Rilke

Borgeby gård, Flädie, Suedia
la 12 august 1904

[pagina 64]

 ❖

    Cartea este frumoasă nu doar prin conținutul valoros al celor zece scrisori, ci și prin grafica distinsă ⎼ paginile sunt colorate și cartonate, îmbogățite sugestiv cu ilustrații.

    Ultimul capitol este dedicat biografiei lui Franz Xaver Kappus, sub titlul: Răspântii ale unei cariere literare controversate – semnată de ANDREI A. LILLIN.

91

Rilke canvas – Source

12 Februarie, 2017
Publicat în Jurnalul meu  S i c C o g i t o S i n e D i e

Coco Chanel – Edmonde Charles-Roux

Coco ChanelEdmonde Charles-Roux
1974
pentru versiunea în limba rămână
2014
Traducere din limba franceză și note Ilinca Cantuniari
Editura RAO

_Coco Chanel (1)

my photo

  Coco Chanel, numele în întregime Gabrielle Bonheur Chanel, alias Mademoiselle/ Coco, născută pe 19 august 1883, Saumur, Franța [dar susținea că anul nașterii sale ar fi fost, de fapt, 1893. Dacă cineva ar fi îndrăznit să sugereze altceva, ea îi replica: „O femeie are vârsta pe care o merită!”] – a murit 10 ianuarie 1971, Paris. A fost o remarcabilă creatoare de modă care a a revoluționat conceptul de feminitate în design vestimentar, inspirând femeile să renunțe la hainele complicate și inconfortabile, predominante secolului al XIX-lea.

I have always tried to give women a feeling of being at ease with their time.
– Gabrielle Bonheur Chanel

e8ac0c3e40dbbf10cd3ea2d1733c52bfbc81d6127679611

Les modes parisiennes, Peterson’s magazine, June, 1883. Image source

    Chanel s-a născut într-o familie săracă. Mama ei a murit, iar tatăl ei a abandonat-o într-un orfelinat al unei biserici catolice. Frecventează doi ani la colegiul Notre-Dame, unde învață să coase. Lucrează într-un magazin de haine pentru copiii și visează să devină cântăreață. La 18 ani apare pe scena cafenelei „Moulins La Rotonde” cântând piesa „Ko-Ko-Ri-Ko“. Gabrielle s-a ales cu porecla „Coco“.

La 25 de ani, cunoaște un bărbat foarte influent care îi va schimba viața. Moștenitor dintr-o dinastie din industria textilă, baronul Étienne Balsan. Coco devine amanta acestuia. Face primii pași în lumea modei în calitate de creatoare de pălării (1908), descoperind un talent special în a anticipa dorințele și gusturile femeilor.

În 1909, Chanel deschide un magazin la parterul apartamentelor lui Balsan în Paris. Proprietatea lui Balsan era locul de întâlnire al elitei pariziene care devine clientela stilistei. Cu ocazia aceasta îl cunoște pe Arthur Capel („Boy”) (1881 – 1919) proprietarul unei mine din Marea Britanie.

Coco-Chanel-and-Boy-Capel.jpg

(1908) –  Arthur Capel („Boy”) alături de Gabrielle  – Image source

Capel a finanțat primele magazine ale lui Chanel, iar stilul său de îmbrăcăminte, în special blazerele sale, a inspirat crearea ei a aspectului Chanel. Cuplul a petrecut timp împreună, dar el nu a fost niciodată credincios lui Chanel. Coco-Chanel-1909

Coco Chanel (1910) – Image source

     În decurs de cinci ani, utilizând originala țesătură de jerse, atrage atenția femeilor bogate care caută să scape de stilul predominantelor și incomodelor corsete. Fidelă motto-ului ei că „luxul trebuie să fie confortabil, altfel nu este lux”, stilul Chanel a subliniat întotdeauna simplitate și confort.CHANEL_No5_parfum

Bottle of Chanel No. 5, Eau de Parfum

cult14

Chanel Iconography – Number 5: Left: Draft cover for the 1921 exhibition catalog by Alexander Rodchenko, © A. Rodchenko and V. Stepanova; Fragrance Chanel N ° 5, Chanel Collection, Paris; Musical Score „Five Fingers” by Igor Stravinsky, 1921. Image source

pervaya-reklama-shanel-1921-god

Primul anunț publicitar CHANEL  N° 5 (1921) Image source

    Parfumul CHANEL N° 5 a fost creat în anul 1921 și a avut un succes fenomenal. Cu ajutorul lui Ernest Beaux,

260px-Ernest_Beaux

unul dintre cei mai talentați creatori de parfumuri din Franța (a lucrat ca parfumier la Curtea țarului din Rusia) au inventat „parfumul unei femei, cu mirosul unei femei”, cum îi plăcea să o numească. Creat ca o rochie unică, CHANEL N° 5 a fost primul parfum care nu a ținut cont de nimic – a mers împotriva tuturor parfumurilor la modă ale acelor vremuri, care sugerau miros de trandafir, iasomie sau liliac.

Nicio notă dominantă a parfumului CHANEL  N° 5 nu putea fi distinsă între cele optzeci de ingrediente care l-au compus.

Ernest Beaux a amestecat esențe naturale cu produse sintetice, aldehide. Acesta a fost unul dintre secretele parfumului care a evocat o floare misterioasă. Notele de vârf provin din ylang ylang și neroli (al cărui miros seamănă cu cel de portocală), iar cele intermediare sunt extrase din trandafiri și iasomie. Notele de bază sunt cele care fac diferența majoră, împrumutând forța aromelor de lemn de santal și vanilie.

Parfumul și-a luat numele din seria de mirosuri pe care Beaux le-a creat pentru Chanel – ea a ales cea de-a cincea, o combinație de iasomie și alte câteva mirosuri florale care erau mai complexe. Cât despre nume, întâmplător sau nu, numărul preferat al designerului fashion era 5. Când Ernest a întrebat-o ce nume va purta parfumul, aceasta i-a răspuns că va fi pur și simplu Chanel No.5, pentru că îl va lansa pe 5 mai, în speranța că această coincidență îi va purta noroc.

Chanel a fost primul creator de modă care a introdus un parfum și a înlocuit ambalajul tipic de parfum cu o sticlă dreptunghiulară, simplă, de cristal transparent.

CHANEL No°5 devine parfumul cel mai vândut în lume.

    Se pare că istoria lui CHANEL N° 5 a început chiar în momentul în care Gabrielle Chanel află de moartea iubirii ei, Boy Capel, în decembrie 1919.
Arthur Capel, cunoscut sub numele de „Boy”, a avut un loc central în istoria lui Gabrielle Chanel. În compania lui, ea a devenit un cititor avid și odată ce a dispărut din viața ei, și-a urmărit iubirea pentru el prin cărțile pe care îi ceruse să le citească. Lovitura aceasta i-a alimentat o intuiție pe care o ridică la cel mai înalt grad de desăvârșire: crearea primului CHANEL N° 5. Parfumul etern.

Printre inovațiile ei se numără costumul Chanel, bijuterii, pălării, genți, eșarfe, și faimoasa rochie neagră „petit noir” (1926) – Little Black Dress care a surprins lumea modei, rochie realizată pentru început din lână, și pentru seară din crep, satin sau catifea. Toate celebrele inovații de modă și design nu pot egala faima acestei rochii…

lbd_chanel.jpg

    Mai târziu au apărut celelalte variante ale unei rochii negre: scurtă, fără mâneci, din șifon negru cu dantelă neagră. Rochia neagră Chanel a devenit un simbol al simplității sofisticate.

Coco Chanel – Little Black Dress

Audrey Hepburn

Audrey Hepburn într-o rochie Chanel

A urmat rochia de cocktail (1920), purtată de femei consumatoare de băuturi.

Actrița Joan Bennett

Îmbrăcămintea cocktail, a devenit uniforma anilor 1920 pentru elita iubitoare de modă.

hb_1984-31a-c.jpg

Designer: Gabrielle „Coco” Chanel – 1929 Image source

Chanel_jersey_casual_wear_1917,.jpg

Three jersey outfits by Chanel, March 1917 Image source
Coco Chanel – (1920)

     La începutul anului 1921, Gabrielle se întâlnește cu Marele Duce Dimitri Pavlovici al Rusiei (1891 – 1941) unul dintre puținii Romanov care au scăpat de crimele bolșevicilor după Revoluția Rusă. Locuind la Paris, o întâlnește pe Coco Chanel și devin iubiți.getImage.jpg

Gabrielle Chanel și Marele Duce Dmitri Pavlovich Romanov – (1921) Image source
o.14352.jpg

 

Parfumul Cuir de Russie a oficiat acestă iubire.

Avea vârsta de 30 de ani. Coco era cu 8 ani mai în vârstă decât el – o fascina, o seducea. Relația dintre Gabrielle Chanel și Marele Duce Dmitri a durat timp de un an, dar prietenia lor a durat până la moartea sa în 1941.

398560005

Coco Chanel’s costume design for Le Train Bleu, which opened at the Théâtre des Champs-Élysées, Paris, in June 1924. Gouache drawing with notations. Image source

Colaborează cu teatrul pentru care creează diverse costume.

Cele mai amintite piese pentru care a creat costume au fost pentru baletul „Le train blue” de compozitorul francez Darius MilhaudfileYI9OV0

Some of Chanel’s costumes for Le Train Bleu, 1924 – Designer: Gabrielle „Coco” Chanel Image source

și spectacolul „Apollon Musagète” de Igor Stravinski:

Lifar And Danilova

Ballet Russe dancers, Serge Lifar and Alexandra Danilova in „Apollon Musagetes” in 1928. Designer: Gabrielle „Coco” Chanel  Image source

    Igor Stravinski – compozitor modern de muzică cultă, originar din Rusia, unul din cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut și ca pianist virtuoz și dirijor, a readus în actualitate și a revoluționat muzica de balet.

Stravinsky-Igor-42[1930]

Igor Stravinski

Coco-Chanel-Igor-Stravinsky.jpg

Coco Chanel (prima din dreapta), Igor Stravinsky – Image source

     Gabrielle a fost acuzată de colaborare cu naziștii. A scăpat de proces datorită susținerii din partea britanicilor.

image

Coco Chanel  – (house of Chanel) Image source

    În Franța, noile creații Chanel nu sunt bine primite din cauza legături cu nazistul Walter Schellenberg.

Cea mai spectaculoasă misiune i-a fost încredințată în 1943 de însuși Walter Schellenberg (ofițer al serviciului secret de inteligență german), îl cunoștea bine și pe Churchill, îl cunoștea și pe baronul Hans Günther von Dincklage (atașat la ambasadă dar și spion în serviciul militar german de informații (Abwehr). Se întâlneau la hotelul cel mai luxos din Paris, Ritz, unde a locuit mai mult de 30 de ani – până în august 1944.

Legătura lor amoroasă a început în 1940 în timpul căreia Coco Chanel încerca să organizeze o mediere între Germania și Marea Britanie, dar Operațiunea Seam Hat a eșuat. Recrutarea ei s-a produs în 1941 (agent nr. 7124, Westminster).

Pentru a scăpa de zvonuri, se mută în Elveția. Se reîntoarce la Paris în 1954 cu o nouă colecție – jachetele de culoarea mazărei și fustele clopot.

Image source

     Gabrielle Bonheur Chanel a avut o viață interesantă, dar tristă. S-a luptat pentru succes și, în timp ce l-a câștigat, a pierdut fericirea de-a lungul drumului. A parcurs toate clasele societății devenind o femeie puternică, a schimbat lumea modei fiind talentată, dar cu siguranță și circumstanțele timpului i-au fost favorabile. A fost și va rămâne ceea ce omul este capabil să desăvârșească prin compensarea unor mari suferințe.

Nu s-a căsătorit niciodată.

Moare la vârsta de 87 de ani, obosită și bolnavă. Și-a desfășurat rutina obișnuită pregătind catalogul de primăvară. În după-amiaza zilei de sâmbătă, 9 ianuarie, a plecat într-o călătorie. Curând după aceea, simțindu-se rău, s-a culcat devreme. A murit duminică, 10 ianuarie 1971, în apartamentul  ei din hotelul Ritz.

Înmormântarea a avut loc la Biserica Madeleine (Église de la Madeleine). Sicriul i-a fost acoperit cu flori albe – camelii, gardenias, orhidee, azalee și câțiva trandafiri roșii.

78

Gabrielle’s funeral mass in the Madeleine church, January 13, 1971, her coffin draped in flowers. Her models, in Chanel, stand at the front.  Image source

D4760097.jpg

Mormântul ei se află în cimitirul Bois-de-Vaux, Lausanne, Elveția. Image source

Majoritatea moștenirii sale a fost lăsată nepotului ei André Palasse, care locuia în Elveția, și a celor două fiice ale sale, care locuiau la Paris.051e9afcd3b1c99c4af909e61e139d0bbc5f6c199524829.jpg

Coco Chanel (1909) – Image source

    Romanul Coco Chanel – scris de Edmonde Charles-Rouxa a fost ecranizat în 2009, pelicula purtând titlul Coco avant Chanel (2009).

Director:  Anne Fontaine
Writers:  Edmonde Charles-Roux (book), Anne Fontaine |»
Stars:  Audrey Tautou, Benoît Poelvoorde, Alessandro Nivola |  See full cast & crew »
Nominated for 1 Oscar. Another 5 wins & 19 nominations. See more awards »

Filmul m-a impresionat, iar Audrey Tautou este încântătoare!

YouTube

    Un alt film: „Coco Chanel & Igor Stravinsky” (2009), în regia olandezului Jan Kounen, povestește iubirea dintre Chanel și compozitor rus Igor Stravinsky.

Acest film nu mi-a plăcut.

De fapt nu mi-a plăcut interpretarea actriței Anna Mouglalis. Mi-a transmis doar un disconfort emoțional, atât. Stridentă, a forțat rolul. În opinia mea, nu s-a pliat absolut deloc pe rol. Cum e vorba aia: E falsă! Nu mi-a plăcut. În schimb, actorul Mads Mikkelsen a fost impecabil.

YouTube

Director:  Jan Kounen
Writers:  Chris Greenhalgh (screenplay), Chris Greenhalgh (novel) | 2 more credits »
Stars:  Anna Mouglalis, Mads Mikkelsen, Elena Morozova | See full cast & crew »

    Compozitorul Igor Stravinsky, refugiat la Paris după revoluția din Rusia, trăia în sărăcie, iar muzica lui, modernă la acea dată, era considerată scandaloasă. Coco a simțit simpatie pentru rebelul Igor și a decis să-l sprijine financiar. Iubirea lor nu a ținut cont de câteva piedici semnificative…

    Baza succesului lui Chanel se găsește în răzvrătirea ei împotriva regulilor timpului, a fost o anarhistă care a anticipat „descătușarea“ femeii. Nu prea existau oameni celebri, bărbați și femei, care să nu o fi cunoscut, astfel că viața ei se confundă cu istoria perioadei interbelice. Cocteau, Picasso, Max Jacob, Reverdy, Misia Sert, prietena dintotdeauna, Diaghilev, Stravinski, apar cu toții în aceste pagini, căci au fost martori intimi ai unei aventuri extraordinare.

563563ac1ee7a37c27fb5479723bc529_e4feed5a587ceb9bdf370499e0b98b6f

Gabrielle ‘Coco’ Chanel (1934) – Image source

    Cartea are 640 de pagini. Am avut tot felul de sentimente de-a lungul acestui drum. Am fost interesată să aflu mai multe despre partea creativă și despre afacerile creatoarei, despre talentul ei, despre politică și despre ce trebuie și ce nu trebuie să facă o femeie.

Am aflat.

Minimalism complicat, sofisticat, prețios, epurat și indestructibil. Aceasta, zic eu, că ar putea fi definiția eleganței clasice și a subtilităților simțurilor creative.  Coco Chanel, în modă, a reușit să definească totul. A fost o femeie fascinantă, cu un caracter atipic, complementar. Da, și alb și negru.

Eu nu sunt o mare fashionistă, prin urmare nu am fost niciodată curioasă să aflu cum a influențat Coco Chanel lumea modei și întreaga societate a secolului XX. Cu toate acestea, după ce am văzut cartea, și pentru faptul că mamei i-a plăcut peste măsură stilul Coco Chanel, m-am hotărât să o citesc gândindu-mă că isprava mea i-ar fi făcut plăcere…

M-a uluit.coco chanel

Gabrielle ‘Coco’ Chanel – Pictures and Images

    The story of Chanel is really a story of emotions, of images and words. It is not just a history of fashion. It is more a history of feminine behavior. It is a social history by itself.

– Jean-Louis Froment, Curator Culture Chanel

Toamna, anotimpul tăcerilor 

Boris Pasternak – Lirice 

    Natura lui Pasternak nu se descrie, ci este un subiect care gândește, trăiește și face întâmplări. Poetul s-a simțit în natură ca un om spațios, amplu, sau cum ai zice: Uite, un om la orizont. Și a vorbit despre acest spațiu cu cele mai lesnicioase sentimente pe care le-a avut la îndemnă în momentele acelea și după cum se întâmpla să fie: furtună ori senin, ori munți, crângul, bucata de deal din față, cotitura unui drum, despre doi copaci care umbresc o casă plină cu furnici, zarea văzută prin îngrămădirea de acoperișuri, peste pălăriile și căciulile străzii. Iar anotimpurile lui Boris Pasternak… Nu, nu sunt ceremonioase, ci simple, emoționante și trebuincioase ca ploaia pe acoperișuri – picături anonime, monotone, minuni care tulbură firea – miliarde de fire subțiri de odihnă care ne leagă de cer, care ne dor ori ne fac fericiți… Mi-a plăcut discreția dragostei despre care a vorbit cu un sentiment de nepereche… mult mi-a amintit de Eminescu, de însingurarea albastră și îndepărtată ca stelele; înfiorat și cutremurat de prezența stihiei feminine…

Poezia lui Boris Pasternak este o conștiință artistică extraordinar de pură, un rotund plin de solemnitatea întâmplărilor…

◦❧

Volumul Lirice de Boris Pasternak, Editura Univers

Volumul Lirice de Boris Pasternak, Editura Univers
București – 1989
(cartea am găsit-o de cumpărat într-un anticariat – my photo)


[…] Prea mult folosită de romantici, și de alții, natura parcă s-a tocit. Nu mai e, oricum, la modă să te-nfiori când ti se-nfundă pașii în frunze moarte, pe care le găsești în fața porții când te întorci de la serviciu. Sau să te miște luna martie, pur și simplu, cu micile ei averse. Omul modern are simțul catastroficului. Frunza care pică l-ar interesa dacă de codița ei ar fi legat cu sfoara ultimul avion ce se prăbușește. Ori dacă, printre aversele lunii martie, s-ar întâmpla rafale de mitralieră. Asta da, l-ar mișca profund. A mai picat o frunză, s-a mai împușcat unul. Așa mai merge. La un film de Cehov, o persoană de lângă mine nu putea nicidecum să înțeleagă marile tăceri dintre replicile eroilor. Voia acțiune cu orice preț, întâmplare, dezastru. M-am amuzat făcându-i un comentariu ad-hoc, punând-o mereu în gardă: ”Acum să vezi ce-o să se petrecea”. (Nu se întâmpla nimic. El fuma, ea spunea că mai bine nu se întâlneau. Și viața, și chestii de-astea.)

[…] Sentimentul unei puteri, al unui mister tulbura toată această aparentă peisagistică a lui Pasternak cu înțelesuri halucinante. Toamna de aur iese din cadrul pastelului și intră, tremurând, în sentimentul că ai mai apucat o toamnă, că ți-a mai fost dată încă o toamnă de care să te bucuri. Să mai vezi nu știu ce minuni, să mai intri in casă, să mai ieși din casă…

Marin Sorescu – fragmente din Prefața la volumul Lirice de Boris Pasternak, Editura Univers, București – 1989

Lirice de Boris Pasternak - (pagina 1 - my photo)

Lirice de Boris Pasternak – (prima pagină – my photo)


Toamna
de Boris Pasternak

Nu i-am putut opri acasă,
Ai mei cu toții se pierdură.
Singurătatea ne-nțeleasă
Răzbește-n suflet și-n natură.

Iată-ne singuri în colibă,
Pustiu e codrul, nimeni nu-i,
Și ca-ntr-un cântec, iarba, iarba
A năpădit pe cărărui.

Pereți de bârne, cu tristețe,
Privesc la noi, și pe tăcute,
Noi vom pieri cu totul sincer,
Noi n-am promis să luam redute.

Ne-om așeza, la ora unu,
La trei, tăcuți, ne-om ridica.
Eu – cartea. Tu cu broderia,
Și-n zori, bătrâni, ne-om săruta.

O, frunze, fremătați, cădeți,
Și umpleți voi, nepăsătoare,
Cupa tristeților de azi,
Cu nostalgia viitoare.

Atașament, minune, patimi!
Septembrie le-o lua din gând!
Îngroapă-te-n murmur de toamnă,
Încremenind, înnebunind.

Îți arunci rochia, tot astfel,
Cum crângul frunzele, frumoase.
Când cazi în brațe, în halatul
Gătit cu ciucuri de mătase.

Ești binefacerea pierzării,
Când viața greu ca boala trage.
Stă în curaj, cred, frumusețea
Și poate asta ne atrage.

[pagina 100]

Vântul
de Boris Pasternak

Cu mine s-a sfârșit. Ești vie.
În jurul casei plânge vântul,
Pădurea clatină și gândul.
Nu pin cu pin, în spasm, tresaltă,

Ci toți copacii laolaltă,
Cu zarea toată – vrăjmășie.
Cum corpul grelelor fregate,
În golf, cu pânzele umflate.
Și asta, nu dintr-o bravură,
Ori din porniri nesăbuite,
Ci cântecului tău de legăn
Îi cată vorbe potrivite.

[pagina 97]

Boris_Pasternak_signature.svg

Semnătura lui Boris Pasternak

[…] Peisajele lui Pasternak sunt aparente, ca fata morgana, formată din răsuflarea arșiței și a stepei sufletești. Sunt peisaje-stare de suflet, peisaje-litanie… Parcă se așteaptă o odihnă în fiecare cuvânt, plin de solemnitatea întinderilor.

[…] Târându-se pe un sloi de gheață, sau pe o alee cu frunze moarte, sau printr-o noapte albă, de-a lungul mestecenilor, iubirilor și turlelor, versul măiestrit încrustat al lui Boris Pasternak este ca o broască țestoasă, care cară cătinel-cătinel ditamai țestul de viață.

Marin Sorescu – fragmente din Prefața la volumul Lirice de Boris Pasternak, Editura Univers, București – 1989.

     Boris Leonidovici Pasternak (1890 – 1960) a fost un poet și scriitor rus. Se naște și crește într-o familie de artiști profesioniști, în familia pictorului Leonid Pasternak și a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin și preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziția muzicală, influențat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. Source

Boris_Pasternak_in_youth

Boris Pasternak în uniformă de gimnaziu – Source

Pasternak_boris_alex

Boris (stânga) și Alexander Pasternak (fratele poetului – dreapta). Un portret al tatălui său, Leonid Osipovich

13690Leonid Osipovich PasternakAutoportret (1908), ulei pe pânză, 76 x 57 cm. Private collection

Boris Pasternak Writing 1919 by Leonid Pasternak 1862-1945

by Boris Pasternak, Writing – (1919) Boris beside the sea, (1910). Portrait by his father, Leonid Pasternak – Oil on canvas 

Poetul futurist
În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării Lirika, iar în 1914 tipărește placheta de versuri Geamănul din nori. După examenele de la Universitatea din Moscova își definitivează primul său volum de versuri (1914).

Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viața (1922) și Teme și variațiuni (1923), în care Pasternak își elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet.

În anii ’20, Pasternak încearcă să-și găsească locul în lumea creată de Revoluția roșie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) și Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoașterea oficială.

În timpul războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) și Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiași an începe să scrie romanul Doctor Jivago.
După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opțiuni tragice între lumea intimă și existența publică, socială.

În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit în anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinătate în 1957, în Italia, și decernarea Premiului Nobel (1958) pentru literatură a generat ascuțite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor și constrângerea sa să renunțe de bună voie la Premiul Nobel.

În 1959 încheie volumul de versuri Când se însenineazăBoris Pasternak – De la Wikipedia, enciclopedia liberă

La 30 mai 1960, scriitorul moare de cancer pulmonar la vârsta de 71 de ani.Dommuzejpasternak

Casa-Muzeu B. L. Pasternaka din Peredelkino (suburbie a Moscovei)

Ecranizări

  • Cea mai celebră ecranizare este filmul britanic din 1965 Doctor Zhivago, regizat de David Lean, cu actorul egiptean Omar Sharif în rolul lui Jivago și cu actrița englezoaică Julie Christie în rolul Larei. Filmul a fost un succes comercial și a câștigat cinci premii Oscar.
  • Doctor Zhivago TV Mini-Series (2002), British television – cu Hans Matheson, Keira Knightley, Alexandra Maria Lara și Sam Neill.

YouTube

Darul – Vladimir Nabokov

Darul - Vladimir Nabokov

my photo

Traducerea din limba engleză
și note de Veronica D. Niculescu
Editura POLIROM, 2013

     Cea mai mare parte a romanului ”Darul” (în rusă, ”Dar”) a fost scrisă între anii 1936 – 1937, în Berlin; ultimul capitol a fost încheiat în 1937, pe Riviera Franceză. (…) Abia în 1952, la aproape douăzeci de ani după ce fusese început, romanul a apărut într-o ediție completă (…)

Am locuit în Berlin începând din 1922, deci simultan cu tânărul din carte; dar nici acest fapt, nici acela că îi împărtășesc unele pasiuni, precum literatura și lepidopterele, nu ar trebui să facă pe nimeni să exclame ,,Aha!” și să confunde creatorul cu creația. Eu nu sunt – și nu am fost niciodată – Feodor Godunov-Cerdînțev; tatăl meu nu este exploratorul Asiei Centrale care încă aș mai putea deveni eu într-o bună zi; n-am curtat-o niciodată pe Zina Mertz și niciodată nu mi-am făcut griji în privința poetului Konceiev sau a altui scriitor. (…)

Lumea din ”Darul” fiind de-acum o fantasmă, asemenea majorității celorlalte lumi ale mele, pot vorbi despre această carte cu o oarecare detașare. Este ultimul roman pe care l-am scris și ultimul pe care l-aș mai scrie vreodată în rusă. Eroina sa nu este Zina, ci literatura rusă. Subiectul Capitolului I pune accentul pe poeziile lui Feodor. Capitolul II este aspirația către Pușkin în evoluția literară a lui Feodor și cuprinde încercarea lui de a descrie explorările zoologice ale tatălui său. Capitolul III se mută spre Gogol, dar adevăratul său pilon este poemul de dragoste dedicat Zinei. Cartea lui Feodor despre Cernîșevsky, o spirală în interiorul unui sonet, se îngrijește de Capitolul IV. Ultimul capitol combină toate temele precedente și prefigurează cartea pe care Feodor visează să o scrie într-o bună zi: ”Darul”. Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați (…).

Vladimir Nabokov
Montreux, 28 martie 1962

– fragmente din Cuvânt înainte al cărții

colaj -  Vladimir Nabokov - 8 iulie 2017colaj - Vladimir Nabokov

Colaj – Vladimir Nabokov – (pozele le-am găsite pe Google)

     Romanul începe cu descrierea unei scene de zi cu zi, în care un cuplu se mută într-un apartament nou și ies să își întâmpine mobila:

    Stăteau amândoi nemișcați și se uitau fix, așa de atenți încât ai fi putut crede că erau pe cale să fi trași pe sfoară (…). Într-o bună zi, s-a gândit el, trebuie să folosesc o asemenea scenă pentru a începe un roman bun și gros, de modă veche.

[pagina 14]

Scena este un omagiu adus începutului romanului ”Suflete moarte” de Gogol. Motivul pentru care Feodor Godunov-Cerdînțev ar folosi această scenă este justificat de autor:

    Străjuită de tei de talie mijlocie, cu picături de ploaie ce atârnau distribuite prin rămurelele negre și încurcate, conform viitorului angajament al frunzelor (mâine fiecare picătură va conține o pupilă verde); finisată cu o suprafață fină de asfalt pe-o lățime de vreo nouă metri și cu diferite feluri de trotuar (construite manual și măgulitoare pentru picioare), urca într-un unghi abia perceptibil, începând cu un oficiu poștal și terminându-se cu o biserică, asemenea unui roman epistolar.

[pagina 14]

     Vezi cât de frumos au înmugurit frunzele!?

Nabokov dezvăluie, plin de elocvență, frumusețea și tihna celor mai cotidiene lucruri și întâmplări de zi cu zi. Uite și cum se reflectă cerul într-o oglindă plină de praf, descărcată dintr-un camion:

    În timp ce traversa spre farmacia de la colț, a întors capul involuntar, din cauza unei izbucniri de lumină ce îi ricoșase din tâmplă, și a văzut, cu acel surâs rapid cu care întâmpinasem un curcubeu sau un trandafir, un paralelogram de cer, de-un alb orbitor, care era descărcat din camion – un dulap cu oglindă pe care, ca pe-un ecran de cinema, a trecut o reflexie clară și desăvârșită a ramurilor glisând și legănându-se nu în stil arborean, ci cu o ezitare umană, produsă de natura celor care purtau acest cer, aceste ramuri, această fațadă glisantă…

     Cu multă candoare și afecțiune, își amintește de copilăria petrecută alături de sora lui, Tania, simțind într-un anumit fel:

Dacă asculți cu atenție… Noi toți, atenți și pioși… Tonalitățile trecutului…

[pagina 26]

și de unele jocuri care îi dădeau bătăi de cap:

Cu ușa întredeschisă, schimbam ghicitori, dintr-o cameră în alta, din când în când tăcând (încă mai pot auzi tonul acestei duble tăceri în întuneric), ea ca să ghicească răspunsul la a mea, eu ca să mă gândesc la alta. A mea era mereu de genul fantastic și ridicol, în timp ce Tania era adepta modelelor clasice:

”mon premier est un métal précieux,
mon second est un habitant des cieux,
et mon tout est un fruit délicieux.”

Uneori ea adormea, în timp ce așteptam răbdător, crezând că se luptă cu ghicitoarea mea, și nici o rugă sau nici un blestem nu reușea s-o învioreze.

[pagina 27]

și despre ceasul care îi măsura insomniile:

Scoțând câte-un cloncănit ocazional din pendul și făcând o pauză ciudată, ca pentru a-și aduna puterile înainte de-a bate. Ticăitul lui, ca o bandă desfășurată, împărțită prin liniuțe în centimetri, îmi servea ca nesfârșită măsură a insomniei.

[pagina 27]

și despre coșmarurile provocate prin beznă – boltind lenjeria de pat sub forma unei grote, la a cărei ieșire îndepărtată zărea doar un fir de lumină albastră, transversală, care nu avea legătură cu dormitorul lui, nici cu noaptea și nici cu perdeaua de la fereastră:

Peștera pe care o exploram adăpostea în cutele și crăpăturile sale o realitate de vis, doldora de un mister așa de apăsător, încât un duduit, ca al unei tobe în surdină, începea să-mi bată în piept și în urechi; acolo, în adâncurile sale, unde tatăl meu descoperise o nouă specie de liliac, puteam distinge pomeții înalți ai unui idol tăiat în piatră; iar atunci când în sfârșit ațipeam, zeci de mâini puternice mă răsturnau și, cu un sunet cumplit de mătase sfâșiată, cineva mă desfăcea din cusături de sus până jos, după care o mână agilă se strecura în mine și-mi strângea tare inima. Sau mă prefăceam într-un cal, țipând cu glas de mongol: șamani îl apucau de picioarele din spate cu lasouri, așa încât acestea se rupeau cu un scrâșnet și se prăbușeau în unghiuri drepte față de corp – corpul meu -, care zăcea cu pieptul lipit de pământul galben și, în semn de extremă agonie, coada calului se înălța ca o fântână arteziană; apoi cădea la loc, iar eu mă trezeam.

E vremea de sculare. Omul care face focul
Pipăie pereții strălucitori
ca să vadă
Dacă focul s-a înălțat până sus.
S-a înălțat. Iar zumzetul său fierbinte
Dimineața-i răspunde cu tăcerea zăpezii,
cu un  azur trandafiriu
Și-o imaculată albeață.

[pagina 28]

     Amintirile, adeseori, ne pot păcăli crezând că acel ”ceva” de atunci este mai frumos acum decât a fost cândva. Singura modalitate de a depăși acestă transformare este prin artă – este abilitatea de a ne recâștiga minunile conștiinței.

Două exemple:

  • lacrimile din spatele unui apus superb;
  • zâmbetul chinuit al mamei

Putem reconstrui trecutul/amintirile numai printr-un efort conștient, schimbând involuntar ceea ce ne amintim cu o strălucire dinafara orbirii noastre.

Este ciudat cum o amintire devine o figură de ceară, cum heruvimul devine tot mai suspect de drăguț pe măsură ce rama i se înnegrește de vreme – ciudate, ciudate mai sunt accidentele memoriei.

[pagina 28]

    Amintirile și imaginația se împletesc bizar de fiecare dată când îmi amintesc ceva despre care doar mi-am imaginat. Unele amintiri sunt zboruri ale imaginației mele! Și uite cum trecutul, poate deveni artă prin imaginație! Pictura, muzica – fiind forma cea mai distilată a imaginației – sau în alt caz literatura, toate acestea sunt bucurii și emoții pure, trăite sau retrăite.

Fiecare dintre poeziile lui irizează în culori de arlechin. (…)

Ni s-ar părea că poate nu literaturii i-a fost el destinat încă din copilărie, ci picturii și, deși nu știm nimic despre situația actuală a autorului, putem totuși să ne imaginăm limpede un băiat cu pălărie de pai, stând deloc confortabil pe o bancă din grădină cu trusa de acuarele și pictând lumea ce i-a fost lăsată moștenire de strămoșii lui.

Celulele de porțelan alb
Conțin miere albastră, verde și roșie.
Mai întâi, din linii de creion,
E trasată o grădină pe hârtie poroasă.
Mestecenii, balconul anexei,
Totul e pătat de soare. Înmoi
Și răsucesc strâns vârful pensulei
Într-un galben-portocaliu intens;
Și, între timp, în interiorul pocalului plin,
În strălucirea cristalului cioplit,
Ce de culori ard,
Ce extaz a înflorit!

[pagina 40]

   Arta este aceea care ne deschide ochii spre frumusețea nemărginită a lumii – potențialul existenței este inepuizabil. Nabokov vede natura și lumea în moduri diferite – în care păianjenul este transformat într-un curcubeu strălucitor ca în Cehov, sau păduchii roz într-un tren de nuntă ca în Proust, unde norii nu sunt albi, ci roz, zăpada este albastră, iar marea și cerul se îmbină într-una ca într-o pictura de-a lui Turner.

Joseph_Mallord_William_Turner_-_Snow_Storm_-_Steam-Boat_off_a_Harbour's_Mouth_.jpg

Snow Storm: Steam-Boat off a Harbour’s Mouth – (1842), Oil on canvas
Current location: Tate Britain
by J. M. W. Turner, (1775-1851), British painter. Source

     Natura lui Nabokov este frumoasă și completă, el poate poate face ca un lucru simplu să exprime o frumusețe copleșitoare: pe sub tălpi ”lumina palpita în cercuri de lumină caldă”, licărul pădurilor văratice străluceau într-o lumină transparentă iar ”acele de pin erau satinate și frunzele de-un verde paradisiac”, șoaptele fierbinți ale urzicilor și al ierbii încinse la soare… unde ”un avion albăstrui care zbura în înaltul cerului părea acoperit de o peliculă de praf albastru”, mai exact: ”cu esența albastră a bolții cerești”.

Încă mai ploua, slab, dar, cu bruschețea fugară a unui înger, deja apăruse un curcubeu. Într-o languroasă mirare de sine, rozaliu-verzui cu o revărsare purpurie de-a lungul marginii interioare, atârna suspendat peste un câmp secerat, deasupra și în fața unei păduri îndepărtate (…) săgeți răzlețe de ploaie, care își pierduseră atât ritmul cât și greutatea, cât și abilitatea de-a scoate vreun sunet, sclipeau la întâmplare, încolo-și-ncoace, în soare. Sus, pe cerul spălat de ploaie, de după un nor ca pana corbului, se degaja și strălucea cu toate detaliile unui mulaj monstruos de complicat un nor de-o răpitoare albeață.

[pagina 94]

Mai departe, o orhidee înflorise fără fasoane pe un petic de pământ mlăștinos…

[pagina 96]

Și totuși, în timp ce natura este frumoasă fără oameni, frumusețea ei este în mod inerent goală fără iubire – cu toate minunile ei.

Iubirea, o altă temă fascinantă a lui Nabokov.

Feodor se gândește la vizita mamei sale din anul precedent, după o absență de trei ani:

(…) pudrată până la o paloare de moarte, purtând mănuși, ciorapi și o haină veche, din blană de focă, descheiată, ea coborâse treptele de fier ale vagonului de tren, aruncându-și privirea cu o iuțeală egală mai întâi la el și apoi la locul unde călca, iar în clipa următoare, cu chipul contorsionat de durerea bucuriei, se agață de el (…) lui i se păruse că frumusețea de care el fusese așa de mândru pălise, dar pe măsură ce vederea i s-a obișnuit cu crepusculul prezentului, așa de diferit la început de lumina îndepărtată a memoriei, a recunoscut din nou la ea tot ceea ce iubea…

[pagina 104]

Există, de asemenea, dragostea pe care Feodor o simte pentru tatăl său și iubirea acestuia față de Pușkin; plimbările senine, fericite și aproape fără conversație cu mama sa, care îl inspiră să scrie o carte despre Pușkin, o carte pe care niciodată nu o termină și de fapt niciodată nu o va începe cu adevărat. Feodor are o iubire profundă față de tatăl sau, a cărui individualitate indiferentă față de opinia publică și dragostea libertății artei și a naturii îl fascina și speră că într-o zi să le poată imita.

Capturile lui, observațiile lui, sunetul vocii lui rostind cuvinte științifice, toate acestea, cred, le voi păstra. Dar tot e prea puțin. Cu aceeași perseverență relativă, aș vrea să păstrez ceea ce, probabil, am iubit cel mai mult la el: masculinitatea vie, inflexibilitatea și independența lui, răceala și căldura personalității, puterea asupra a tot ce întreprindea. De parcă juca un joc, de parcă ar fi dorit în treacăt să-și imprime forța pe toate, culegea de ici și de colo câte ceva de pe un câmp din afara entomologiei și astfel îți lăsa urma pe aproape toate ramurile științei naturale: există o singură plantă descrisă de el, dintre toate cele pe care le-a colecționat, dar aceea este o specie formidabilă de mesteacăn; o singură pasăre – un fazan fabulos; un singur liliac – dar cel mai mare din lume.

[pagina 135]

Își amintește cum a fost în timpul călătoriilor făcute cu tatăl său când explorase China:

Numai în China este atât de încântătoare ceața dimineții, făcând totul să vibreze, contururile fantastice ale cocioabelor, râpele din zori. Ca într-un abis, râul gonește în negura crepusculului pre-matinal, care încă adastă prin defileuri, în timp ce mai sus, pe apele curgătoare, totul strălucește și scânteiază și o adevărată companie de coțofene albastre s-a trezit deja în sălciile de lângă moară.

[pagina 145]

… își amintește și despre prima lui iubire – și abia la Berlin află din întâmplare de cumplita ei moarte.

Era micuță și slăbuță, cu păr castaniu pieptănat în sus, o privire veselă în ochii mari și negri, gropițe în obrajii palizi li o gură gingașă, pe care și-o ruja dintr-un flacon cu lichid rubiniu parfumat, trecându-și dopul de sticlă pe buze. În tot ce făcea era ceva ce mi se părea adorabil până la lacrimi, ceva imposibil de definit pe moment, dar acum părându-mi un fel de indiferență tulburătoare.

[pagina 176]

… asta până când se întâlnește cu Zina Mertz, a cărui familie filistină locuiește împreună cu el – atunci când Feodor a fost nevoit să-și găsească urgent alt acoperiș; amânându-și căutările:

(…) nu numai din lene și dintr-o înclinare optimistă de a înzestra o fășie de timp cu formule rotunde ale eternității, dar și fiindcă i de părea insuportabil de enervant să invadeze lumi străine cu scopul de a descoperi un loc pentru el.

[pagina 165]

Nu pot să trec, chiar nu pot să trec, peste momentul în care autorul, desprins de Feodor până la un punct, ne întreabă:

Ți s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simți acea tristețe subtilă la despărțirea de o locuință neiubită? Inima nu se frânge, așa cum face la despărțirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăcește reținându-și o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colț al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însuflețit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-și propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliștea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă și guler apretat. As vrea să spun la revedere, dar nici măcar nu m-ar auzi salutul. Și totuși, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de țigară de pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărți s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu știu dacă o să citesc vreodată ciornele și extrasele îndesate sub căptușeala valizei mele, dar știu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc.

Feodor s-a așezat pe valiză și a încuiat-o; s-a plimbat prin cameră; a verificat pentru ultima oară sertarele și n-a găsit nimic; cadavrele nu fură. O muscă a urcat pe geam, a alunecat agitată, pe jumătate a căzut și pe jumătate a zburat în jos, de parcă s-ar fi scuturat de ceva, și iar a început să se târască în sus. Casa de vizavi, pe care o găsise în schele în aprilie acum doi ani, era limpede că avea din nou nevoie de reparații: scândurile pregătite erau stivuite pe trotuar. Și-a scos lucrurile afară, s-a dus să își ia la revedere de la gazdă, pentru prima și ultima oară strângându-i mâna, care s-a dovedit a fi uscată, puternică și rece, i-a înapoiat cheile și a plecat. Distanța dintre locuința veche și cea nouă era cam aceeași ca, undeva în Rusia, cea dintre bulevardul Pușkin și strada Gogol.

[pagina 171]

Zina Mertz

Ce îl fascina la ea cel mai mult? Înțelegerea ei perfectă, diapazonul absolut al instinctului ei pentru tot ceea ce iubea el? Când discutai cu ea, te puteai înțelege fără nici un fel de punți, iar el abia dacă avea timp să remarce vreo trăsătură amuzantă a nopții înainte ca ea să i-o arate cu degetul. Și Zina nu doar că era alcătuită, cu istețime și eleganță, pe măsura lui de un destin foarte riguros, ci ei amândoi, formând o unică umbră, erau făcuți pe măsura a ceva nu tocmai de înțeles, dar minunat și mărinimos, care îi înconjura necontenit.

(…) Ea abia dacă îi vorbea, deși după anumite semne (…) – nu atât după pupilele ochilor, cât după luciul acestora, care părea înclinat către el –  simțea că îi observă fiecare privire și că toate mișcările ei erau restrânse de cele mai ușoare văluri ale impresiei pe care o producea chiar atunci asupra lui; și fiindcă lui i se părea absolut imposibil să aibă vreun rol în viața ei, suferea atunci când detecta la ea ceva deosebit de încântător și era bucuros și ușurat când zărea vreun cusur în frumusețea ei. Părul deschis la culoare, care se contopea imperceptibil și strălucitor cu aerul însorit din jurul capului, vena de-un albastru pal de pe tâmplă, o alta pe gâtul lung și gingaș, mâna delicată, cotul ascuțit, îngustimea șoldurilor, slăbiciunea umerilor și strania înclinare înainte a trupului grațios (…)

[pagina 205]

– Când eram mică, nu-mi plăcea să desenez lucruri care nu se termină, deci nu desenam niciodată garduri, fiindcă nu se termină pe hârtie; nu îți poți imagina un gard care se termină, dar eu făceam mereu ceva complet, o piramidă sau o casă pe un deal.

– Iar mie cel mai mult îmi plăceau orizonturile, cu toate trăsăturile micșorându-se sub ele – să înfățișez siajul soarelui care apune dincolo de mare. Iar cel mai cumplit chin din copilăriei era un creion neascuțit sau cu vârful rupt.

– Dar cele ascuțite… Ți-l amintești pe cel alb? mereu cel mai lung – nu ca acelea roșii sau albastre – fiindcă nu muncea la fel de mult, mai știi?

– Însă cât de mult îți dorea să se facă plăcut! (…) Oricum, mai târziu l-am lăsat să se sature. Tocmai fiindcă putea desena invizibilul și îți puteai imagina o grămadă de lucruri. În general, ne așteaptă posibilități nelimitate. (…)

– Da, și eu cred că nu se poate să ne terminăm aici. Nu-mi pot imagina că încetăm să existăm. În tot cazul, eu n-aș vrea să mă transform în nimic.

– Într-o lumină difuză? Ce spui de asta? Nu e prea bine, aș zice. Sunt convins că ne așteaptă surprize extraordinare. E păcat că nu ne putem imagina ceea ce nu putem compara cu altceva. Africanul care visează zăpadă e un geniu. Știi ce i-a uimit cel mai tare pe primii pelerini când traversau Europa?

– Muzica?

– Nu, fântânile din orașe, statuile ude.

[pagina 220]

     Memoria, iubirea, arta, puterile imaginației și sfințenia copilăriei sunt toate temele importante ale lucrării lui Nabokov. Arta definită de Vladimir Nabokov va rămâne întotdeauna ”frumusețe plus milă”.

Feodor se întreabă dacă cititorii vor observa frumusețea fără limite care se află în lucrarea sa, mesajele secrete care au fost deghizate prin cuvintele, imaginile și metaforele care i-au alcătuit poemele, dacă cuvintele pot capta cu adevărat emoții…

Poeziile despre copilărie, despre bicicleta – noua distracția de la zece ani:

Ah, acea primă bicicletă!
Splendoarea, înălțimea ei,
”Dux” sau ”Pobeda” scris pe cadru,
Liniștea cauciucurilor ferme!
Șovăielile și șerpuirile de pe bulevardul cel verde,
Unde pete de soare îți alunecă pe încheieturi
Și mușuroaie de cârtiță se ițesc,
Amenințând cu căderea!
A doua zi, însă, plutești peste ele
Și dispare acel sprijin din vis,
Încrezându-se în acestă simplitate a visului
Bicicleta nu cade.

[pagina 38]

apoi, dacă un volum de poezie de poate deschide cu un poem despre ”O minge pierdută”, atunci trebuie să se încheie obligatoriu cu ” Mingea găsită”.

Doar tablourile și icoanele au rămas
La locul lor în acest an,
Când se termină copilăria și ceva
I se întâmplă vechii case: în grabă,
Toate camerele își schimbau
Între ele mobilele,
Șifonierele, paravanele și o mulțime
De lucruri greoaie:
Și atunci, de sub canapea,
pe parchetul demascat dintr-odată,
Vie și incredibil de dragă,
A apărut ea într-un colț.

[pagina 41]

     Feodor are sentimentul că arta lui, poemele sale, există doar în mintea lui, ori vor fi pentru totdeauna doar o imitație palidă a vieții sale trecute neapreciată sau interpretată greșit, teama că el va rămâne întotdeauna obscur, dublu obscur chiar, o dată pentru că patria lui nu îl va recunoaște vreodată – prin faptul că grădina trecutului său va fi închisă pentru totdeauna cu poarta exilului politic de netrecut,  și pentru că publicul său format doar dintr-o comunitatea de emigranți ruși nu-l va înțelege niciodată cu adevărat.

Feodor s-a gândit cu o repulsie sufocantă la versurile pe care le scrisese în acea zi, la fisurile din cuvinte, la scurgerile din poezie și, în același timp, cu o energie mândră și voioasă, cu o nerăbdare pătimașă, deja căuta să creeze ceva noi, ceva încă necunoscut, original, corespunzând pe deplin darului pe care îl simțea ca o povară înăuntru.

[pagina 113]

Adevăratul artist este capabil să surprindă atât particularul, tangibilul, pipăibilul, cât și spațiul, universul. În schimb, Nabokov dorea să compună unicitatea:

Ideea lui Feodor de a compune biografia în forma unui cerc, închis cu agrafa unui sonet apocrif (așa încât rezultatul să nu fie forma unei cărți, care prin caracterul său finit este opusă naturii circulare a tot ceea ce există, ci o frază curbă, continuă și, astfel, infinită), i s-a părut la început incapabil să prindă viață pe hârtie plată, dreptunghiulară – și cu atât mai mult s-a entuziasmat când a remarcat că totuși se forma un cerc.

[pagina 234]

Și a reușit! Acesta este caruselul adevărului, căci adevărul este întotdeauna rotund ca iubirea!

Darul este un roman poetic, o scrisoare de dragoste pilduitoare a literaturii rusești, este teoria și tema miracolului și frumuseții artei care recreează minunile lumii naturale și a importanței iubirii, a minunilor copilăriei, a dragostei pentru familiei, a importanței individualității și a efemerității; în comparație cu voința de neclintit a morții; a oamenilor de a fi capabili să atingă acest ultim obiectiv atât de râvnit și de neevitat uneori – fericirea.

Darul este o filosofie umanistă a lui Nabokov, a preferințelor sale estetice și acționează ca un fel de ghid pentru fericire! Darul ne învață despre minunile unei raze de soare pe o bancă din parc pusă la pământ, despre lumina incandescentă a ochilor unei persoane pe care o iubim, despre frumusețea unui verset al lui Pușkin și ne arată că viața este miraculoasă dincolo de orice cuvinte… trebuie doar să ne deschidem ochii și să vedem:

Unde să pun toate darurile acestea cu care mă răsplătește dimineața de vară – pe mine și numai pe mine? Să le păstrez pentru cărțile viitoare? Să le folosesc pe loc de ghid practic: Cum să fii fericit?. Sau să merg și mai adânc, la baza lucrurilor: să înțeleg ce se ascunde dincolo de toate acestea, dincolo de jocul, de licărul, de desimea fardată cu verde ale frunzișului? Fiindcă există ceva cu adevărat, există ceva!

[pagina 371]

     Afirmațiile lui Nabokov despre frumusețea lumii și minunile vieții, ale conștiinței și a celei mai efemere întâmplări ale vieții – prezentul; prezentul prins pentru totdeauna între zidurile implacabile al viitorului și ale trecutului, ale cărui ferestre pot fi doar viața, iubirea și arta – ajung la un admirabil crescendo spre sfârșitul cărții, unde este de-a dreptul încântător!

(…) cerul privea înăuntru prin găurile viitoarelor ferestre, iar scaieții și lumina soarelui profitaseră de lentoarea lucrării pentru a se instala confortabil între zidurile albe nefinisate, acestea adoptaseră postura gânditoare a ruinelor, precum cuvântul ”cândva”, care, slujește trecutul, și viitorul.

[pagina 372]

585px-Vladimir_Nabokov_signature.svg

Signature of Vladimir Nabokov

     Nu cred că un scriitor trebuie să-și facă griji în privința publicului său. Cel mai bun public este acela pe care îl vede în oglinda toaletei în fiecare dimineață. Cred că publicul pe care și-l imaginează un scriitor, când își imaginează așa ceva, este o încăpere plină cu oameni purtând propria sa mască.

– Vladimir Nabokov

  • Monument of Nabokov in Montreux – Image source
  • The grave of the Nabokovs at Cimetière de Clarens near Montreux, Switzerland – Image source

     Darul este cel mai lung, cel mai bun, cred, și cel mai nostalgic dintre romanele mele în rusă. portretizează aventurile, literare și romantice, ale unui tânăr rus expatriat în Berlin, în anii ’20; totuși, nu e vorba de mine. Am mare grijă să-mi păstrez personajele dincolo de limitele propriei mele identități. Numai despre decorul romanului se poate spune că ar conține unele tușe biografice. Și îmi mai place un lucru la el: poemul meu preferat în rusă este probabil cel pe care i l-am dăruit personajului principal din roman.

– Vladimir Nabokov

Acesta este Darul lui Vladimir Nabokov pentru lume!

(Iar aceasta nu a fost o recenzie, ci doar simplele mele înțelesuri.)