Sentiment sub bolta misterioasă a timpului

Tanguire_acrilic_carton_panzat_jurnal_Noiembrie.jpg

Tânguire – acrilic/ carton pânzat – (my painting)


A ști să nu ai speranțe e absolut necesar ca să poți să nu ai așteptări.
Așa cum se amestecă între ele culorile și sunetele (peisajele au asupra mea efectele unei muzici secrete, splendoarea unor senzații intense), unde sentimentele se amestecă cu ideile și se întrepătrund, așa este și cu speranța care se contaminează de parfumul vieții până când lucrurile concrete o desfac, o separă de toate lucrurile abstracte, izolând apoi fiecare element. Astfel de clipe mă răscolesc cu adevărat și mă țes rotund și neted într-un spațiu straniu în care îmi găsesc liniștea, fără să știu cum a fost construită. Am realizat cât de frumoasă este renunțarea și cât de dureros de fericită aș putea fi de atunci încolo. În ceea ce mă privește, eu nu mai reacționez nici măcar cu o ridicare din umeri la speranță, numai faptul că mă gândesc la asta mă face să privesc iar sus de tot, în văzduhul tavanului, acolo unde culorile aproape că nu mai evocă nici căldura, nici tristețea, iar totul e pregătit pentru sosirea unei singure nopți. Asemeni unui car înaintând alene din asfințitul străfundului pământului, pe maidanul de pământ bătătorit, revin spre mine ceasurile amintirilor, hurducându-se printre umbrele gândurilor mele lejere, distante, alb-albăstrui la culoare, acoperind multicolor lâncezeala și acreala intimei mele lipse de a înțelege. Ceea ce credeam eu că este soluția pentru o problemă rațională, problemă care ține de procedee intelectuale, docte, a fost de fapt rezultatul unei probleme emoționale rezolvată pe neașteptate cu propria-mi sensibilitate. Procedeul acesta s-a născut din teama de a trage concluzii, din teama de a gândi, și din nevoia absurdă de a găsi un sprijin (cât pe ce era să scriu speranță), și din instinctul de turmă care m-a împins spre lume și spre viață. Niciodată nu am ajuns să cunosc toate elementele unei probleme, prin urmare niciodată nu am putut să o rezolv în totalitate, ci doar am interpretat niște date peste care am raționat penultima dată, trecând prin ea noi emoții. Fie că am pierdut, fie că am câștigat, trebuie să mă scriu pe mine însămi, legănându-mă în sunetul nenumăratelor ceremonii ce se petrec în mine, a imaginilor mele insuportabile (cu excepția vieții). Sunt nevoită deseori să mă întreb pe mine însămi ce anume am spus în interiorul solemnității mele (așa ajung să îmi dau seama câtă dreptate au alții să nu mă înțeleagă) și cât de absurd e alcătuit felul în care ceilalți mă înțeleg (în general, persoana cea mai vulnerabilă va căuta pricină celeilalte, așa mă simt obligată să fiu morocănoasă cu toată lumea, inclusiv cu persoanele apropiate, chiar dacă ele nu mi-au greșit) – ne zărim fără să ne vedem, ne auzim, dar fiecare dintre noi nu ascultă decât vocea aflată-n adâncul său.

Trăiesc fără să gândesc, bat câmpii, apoi mă liniștesc într-un halou confuz care înfășoară ceva etern și imposibil de definit. Savurez fără amărăciune conștiința absurdă de a nu fi nimic, sprijinindu-mi capul în palme, cu coatele pe tăblia biroului placid – fiindcă e singurul punct de sprijin existent (și probabil că e bine așa). O rază de soare, aproape lipsită de culoare a pătruns etern prin draperie, în spațiul mort al camerei. Taie ca un cuțit peretele de la răsărit, scoțând în relief la trecerea ei desenul plictisitor al tapetului albastru-verzui ce se colorează palid în brume mici, aurii, care se destramă domol. Închid ochii, și mă cufund în tot felul de inutilități, cobor până în adâncul ființei, mă regăsesc în murmurul neclar al liniștii mele imperceptibile, lipsite de orice izbăvire ce n-are cum să mai vină.

Reclame

Tainică încă

Rubedo- acrilic-fluid-abstract-carton-panzat-jurnal-noiembrie.jpg

Rubedo – acrilic fluid/ abstract/ carton pânzat – (my painting)


merg pe holuri lungi
ca-ntr-o oglindă
ecourile o iau de la capăt
în halate albe
se ridica-n trepte
caută străzi pe cer
speranțe într-o viață veșnică
sau o altă izbăvire

nesfârșita liniște
dospește într-un ochi de geam
de la capătul visului
contemplu
mă accept așa cum sunt
subțire
la un capăt de pod
până de partea cealaltă a străzii
acolo unde începe
și unde se termină iubirea

Octavian Paler – n. 2 iulie 1926

Outlook – Acrylic Painting on Paper (my painting)jurnal-noiembrie.jpg

Outlook – Acrylic Painting on Paper (my painting)


Jocul

de Octavian Paler

Mai am o scoică și câteva pietre,
cum să clădesc din ele o mare
și-un țărm unde să stau pe nisip
și cum să mă conving că am fost pe un asemenea țărm
urmărind fericit o pasăre
care acum nu mă mai lasă să dorm?
O scoică și câteva pietre
și un nume ciudat
pe care nu-l înțelege nimeni
și speranța mea de-a ajunge
să nu-l mai înțeleg nici eu într-o zi.
Sărbătoarea s-a terminat,
îmi aștept pedeapsa lângă tribunele goale,
dar eu am văzut arzând la amiază un nor
și-am auzit cântecul care îngenunchea caii sălbatici,
îți spun, țărmul acela nu-i simplă poveste,
eu am văzut norul și-am ascultat cântecul
și înainte de a mă învinge
soarele m-a făcut fericit.

din volumul: ,,Scrisori imaginare” – Colecția: Poezii de dragoste