Zbor peste adâncimi


drama unei zile noi, compacte, eliptice, masiv îndesată claustrofob în acest spațiu cu pereții metalici și alungiți.

zborul.

dincolo de măsurabil, de-a stânga și de-a dreapta aceluiași păcat, făcut-a ca timpul să muște tenace din timpul cu speranța călăuzitoare. doar că eu nu cred în speranță.

am îndrăgit cerul de la sfârșitul iernii cosmice, și-ntr-un început astral al unei supernove am așteptat legământul făcut la răscrucea promisiunii atentă fiind la toate zgomotele lumii care au susținut libertatea aceleiași dorințe din sângele meu nevertebrat spre o călătorie aridă, rotundă, plină de o culoare neidentificată: întinderi nisipoase, interstelare ⎼ parfum al viselor nebuloase.

de acum aș vrea ca timpul să nu mai muște din timpul nimănui, să-mi lase intactă povestea de pe fața oglinzii ⎼ portal care despică anevoie timpurile sau doar în fața căruia să-mi trec degetele prin părul negru și lung.

din călătoria aceasta nu se mai întoarce nimeni. acum adevărul este când bate vântul solar, nu cu palma, ci cu niște linii curbe fixate pe axul vieții sau al morții.

m-au cuprins cu brațele de aluminiu ⎼ alb metalizat; în corpul subțire foșnește zgomotul întunecat al fricii, îmi simt strângerea oaselor care nu vor să se sfărâme în palme, alunec prin spirala unui cer necunoscut; mă simt ca o insectă aproape moartă căreia nimeni nu vrea să-i țină companie, să-i spună ceva încurajator sau să mă întrebe:

⎼ nu ai murit? 

mă uit pentru ultima oară într-un sfert de urmă și văd în fața ochilor, pentru o clipă, locul din care am plecat, ca și cum ar fi fost singurul loc de pe pământ: aeroportul.

în visuri – o casă albă din cărămidă, cu ferestre înalte, arcuite în partea de sus. un tei imens care, atunci când plouă, dezlănțuie paradisul. și uite-așa azi, zbor într-o călătorie lungă, lungă, poate prea lungă, negăsind scara către ceea ce caut:  soarele pământului și al apelor multicolore.

închid ochii. în adâncul înaltului, întunericul ploilor prolifice cu perseide policolore picură în drumul lor cosmic niște forme moi, colorate. mă învelesc cu întunericul acestei zile care încercuiește pământul de sub mine și aud cum suspină vântul pe lângă hublourile închise ermetic. îmi înving teama de spațiu închis cu hăul de sub picioare ⎼ respir. nimic nu mă ține și nimeni nu îmi scoate pământul rămas pe retină, nimic nu îmi poate elibera sufletul din mijlocul discului stelar în care zbor, poate de prea greu, poate de prea frumos…

nu găsesc rostul acestor centuri de siguranță. siguranța cui? probabil a avionului. dacă s-ar decoji o bucată considerabilă din pereții ăștia aș fi smulsă de pe scaun și aș ajunge să fiu înghițită/ tocată de una din elice (am văzut așa ceva într-un film), aș ajunge să fiu papa bun pentru unul din motoare care ar înceta să mai funcționeze, explodând. din această pricină, viețile atâtor oameni ar fi în pericol. așa deci: centura este pentru siguranța avionului/zborului. avionul se teme de mine iar această centură este împotriva mea. dacă avionul se prăbușește, care ar mai fi utilitatea centurilor de siguranța sau a măștilor de oxigen?

⎼ vă vorbește comandantul aeronavei. ne prăbușim. vă rog, puneți-vă centurile de siguranță și măștile de oxigen, care, imediat, vă vor cădea în cap. deja v-au căzut…  și toate celelalte, asemenea.

stai, cred că am înțeles utilitatea centurii de siguranță: să mă poată găsi moartă-strânsă-grămadă în centura de siguranță și cu dinții împrăștiați în masca de oxigen ⎼ bune toate pentru identificarea unui cadavru.

aproape că îmi vine să îl întreb, sarcastic, pe domnul de lângă mine care se revarsă generos peste brațul meu:

⎼ nu ați dori să vă fixați cu totul în centura de siguranță?

dar nu îl întreb. bine că pot scrie cu mâna stângă. uite, un avantaj. dacă îmi rezervam loc la geam aș fi fost înghesuită din partea stângă, ceea ce mi-ar fi convenit pentru că pot scrie și cu mâna dreaptă. am teamă de spațiile închise/înguste. locul de la geam nu îmi convine, ci doar locul acesta de lângă culoar ⎼ singurul loc care îmi poate oferi o oarecare larghețe rațională din care pot respira fără panică. oricum, l-am bătut pe tip din toate părțile. mă simt mai bine din punctul ăsta de vedere. din alte puncte de vedere mă simt groaznic. măcar e senin. printr-un hublou văd puțin din suprafața pământului care se înclină odată cu cerul, aerul se înclină și el, și eu… văd asta și cu ochii închiși și cu urechile înfundate. înghit în sec cuvintele din sunetele pieselor pe care le ascult în căști și mi-e frică.

pe pământ, se construiește prezentul meu născut pe un viitor dezastros. sunteți toți acolo. aș putea să cred că acum chiar priviți cerul din podul ochilor, mijind trecerea mea mută și mai imposibil de atins. aș putea să cred că m-așteptați în locuri cunoscute și sigure, dar în fiecare cerc pe care îl veți desena pe pământ eu voi fi. ștergându-le.

nu vreau să fiu uitată în afara lumii mele nedumerite și înghețate. așa sunt eu, așa voi fi mereu, cu atât mai mult acum când nimic nu mă mai adoarme, așa cum nimic nu pare să mă mai poată trezi definitiv.

niciunul din voi să nu conducă pe nimeni, nici cine pe cine să judece sau să condamne -cum și de ce să îmi judece fapta –

când am greșit?

în nesfârșitul oglinzii ovale, timpul își mai umflă o dată pieptul împingându-mă în pereții corpului astral. îmi țin venele ca pe niște sfori strânse-n pumni. zidul conectat la vid mă va înghiți cu același (can)cer încolăcit pe cărnurile oaselor mele calde și digerate pe jumătate ⎼ atât cât să nu mă lase de tot fără suflet, fără nervi, fără aer. zbor.

(road)e în karma mea ⎼ Universul ⎼ spațiu în patru dimensiuni și două galaxii pe care nu le voi atinge nici de data aceasta. zbor într-un spațiu tainic și oricât ar fi de sigur și de liniște în zborul acesta, întotdeauna voi auzi teama foșnind în sângele meu împrăștiat tăcut prin ceruri. și-am să închid imediat ochii, să n-o mai aud…

[1 Aprilie, 2017 ⎼ în avion]

YouTube

Publicat în Jurnalul meu – S i c C o g i t o S i n e D i e

Reclame

Wołyń – Hatred (2016)

Este un film pe care l-am întrerupt de zeci de ori, pur și simplu nu am putut să îl văd cap-coadă…

Este un film zdrobitor, dureros de sincer, fără pic de banalitate sau naivitate. Este un film dificil. E o pedeapsă, o traumă. Este un film greu, dar nu greu de înțeles. Este un film frust despre inevitabilitatea răului, niciun strop de ficțiune, niciun derapaj de la tot ce e inuman.

Eu ce aș fi făcut? Eu ce aș fi ales? Eu cum aș fi ales? Cât de umană aș fi putut fi? Umanitatea are gradații? Se oferă după împrejurări? Cu ce măsură? Care este suportul instrumentului de măsură a umanității? Ce modalitate aș fi găsit pentru a evita răul previzibil? Oare cum se aude tăcerea după un măcel? Oare cum se aude țipătul nedreptății sub stindardul unei religii? Cu ce argument m-aș fi apărat? Mi-ar fi ajuns? Ar fi ajuns? De ce moartea printr-o lovitură de topor este mai puțin cruntă decât tăcerea? De ce nu-i la fel? De ce vorbim atât de tare? De ce mai este nevoie să vorbim?

După un astfel de film, îți vine să îți iei lumea în cap… Nu i-aș mai spune film, ci doar realitate istorică.

Director: Wojciech Smarzowski
Writer: Wojciech Smarzowski
Stars: Michalina Labacz, Arkadiusz Jakubik, Wasyl Wasylik | See full cast & crew »

3 wins & 1 nomination. See more awards »


MV5BYjVjOWM1YzItNGExMS00Y2MwLTg1NzctYWNiYWMwMDEwNDFmXkEyXkFqcGdeQXVyMzY4MDEwMTE@._V1_

Opunându-mă somnului (2)


Azi-noapte, niște cuvinte s-au împrăștiat cu zgomot de pe un raft al bibliotecii. Fiindu-mi foarte teamă de întuneric și prea bine în pat, am uitat zgomotul și spaima la locul lor. Dimineață, imaginea cuvintelor împrăștiate pe parchet mi-au amintit de teama și de zgomotul de azi-noapte.

Privesc la toată acea imagine din fața mea încercând să refac filmul căderii și gândul deslușitor al acestuia. Cuvintele nu par a fi așezate cu noimă, sunt căzute alandala, lipsite de orice melancolie. Umflate de plâns, unele mutilate de tăceri, palme, spinări, dinți, sânge, plămâni, oase, țipete, paturi, spitale, ibrice, căni, cruci, dezamăgiri, fotografii, nopți, nu tu zbor, nu tu iubire, nu tu muzică, nu tu culori, nu tu zâmbet, nu tu aer, nu tu timp, nu tu cer, nu tu mama, nu tu, nu eu… nicio floare, nicio frunză, niciun strop de ploaie.

Pipăi cuvintele îndoite de dureri crâncene, îngrămădite în palma mea vie…. ce să fac? Unde să le pun? Să le sap o groapă? Să le repun pe raft?

Simt gust amar de neputință până la un moment dat când privirea ridată de îngrijorare se întinde până sus, sus, pe ultimul raft. Răspunsul e gata, știu: strecor între filele unui jurnal (alt jurnal) cuvintele care au căzut! De exemplu: la pagina cu titlul Zborvoi strecura cu blândețe cuvântul nori, iar la pagina cu Liniștevoi alătura căni și ibrice, pentru Muzici – nopți, pentru Mama – lipesc pe pagină culori; pentru Tuiubire, pentru Durerizori, pentru Poze amintiri, palme și dezamăgiri… și tot așa, până la ultimul cuvânt.

Jurnalul s-a rotunjit, durduliu s-a deformat ca ierbarul făcut în copilărie – acum chiar nu mai încape nimic în el. Mi-a mai rămas un singur cuvânt, cel mai mic, cel mai prăpădit, cel mai răsfoit – eu.
Înțeleg imediat subtila ironie a sorți și prin urmare m-am pus la ronțăit întrebări: Ce să fac cu eu? Ce să fac cu mine? În ce spațiu să mă îndes, să mă înghesui, sau ce corespondent să îmi găsesc? Unde oare, sau de cine/cum să mă lipesc?

Nu am izbutit să găsesc nimic pentru mine.

Voi rămân chiar aici pe marginea asta, nu e grabă nu e nimic în neregulă. Eu. Nimic mai simplu. Cu mine printre cuvintele de acum și celelalte care vor urma, dând câte o pagină subțire din viața de zi cu zi, acoperindu-mă cu mormane de promisiuni oarbe, cavități, rădăcini, găuri zburătoare prin care mi se va scurge viața cu degetele ei răsfirate.

Acum mă îmbrac în cămașa de noapte puțin uzată care îmi provoacă alergii din pricina decolteului și a imprimeului, îmi strâng coastele pe lângă brațele și mă bag în pat respirând în liniște ori de câte ori vreau. Eu cu mine sau fără eu, plină de vânătăi și mai singură ca niciodată, dar nu e grabă nu e nimic în neregulă, îmi vorbesc despre orice, știu că acesta este timpul – simplu, cuvânt scris de mână, dictando, pe hârtie sugativă cu cerneală roșie – eu. Și nu mă întreb nimic important pentru că nu știu să îmi vorbesc despre lucruri importante, însă vorbesc, pot să vorbesc despre lucruri complicat de simple, pot să vorbesc despre cele mai însemnate nimicuri, iar despre nimicuri neînsemnate mi-aș putea vorbi ani întregi. Pot chiar să îmi dau sfaturi. Aș putea să încerc, totuși, să îmi vorbesc despre iubire, dar m-aș minți. Și nu vreau asta. Nici despre fericire nu știu mare lucru, ci doar din auzite. Nici despre dezamăgire nu îmi voi spune nimic, nici despre moarte, relații, căderi. Succes? Nici nu știu ce gust are. Lucrurile despre care pot să vorbesc cu mine sunt acelea pentru care nu mai sunt pregătită să îmi vorbesc.

timpul începe să curgă murind spre miezul nopții dându-mi de veste că nu a vrut nimic în schimb de la mine, ci mi-a umplut doar stiloul cu sânge, schilodindu-mi neînsemnatul monolog. Aa, și mi-a împrumutat câteva semne de pe cadranul lui colțuros cu ideea de a-mi duce la sfârșit dizertația strivită ca pe-o muscă de-un far fierbinte.

Bine, zic. acum sper să pot adormi într-o dispariție mută, într-un vis în care să mă uit – într-un cerc alb al imposibilului -, așa cum m-am uitat atunci, dar nu mai țin bine minte când… (se pare că degeaba mă uit, dacă mereu o să uit, uitându-mă).

Ce frumos dispar în culmea autenticului… somnul vine grăbit cu o compresă rece pe frunte, iar cămașa de noapte îmi zdrelește gleznele subțiri cu orașele ei mari, imprimate cu noapte bună!

YouTube