Zbor peste adâncimi

drama unei zile noi, compacte, eliptice, masiv îndesată claustrofob în acest spațiu cu pereții metalici și alungiți.

zborul.

dincolo de măsurabil, de-a stânga și de-a dreapta aceluiași păcat, făcut-a ca timpul să muște tenace din timpul cu speranța călăuzitoare. doar că eu nu cred în speranță.

am îndrăgit cerul de la sfârșitul iernii cosmice, și-ntr-un început astral al unei supernove am așteptat legământul făcut la răscrucea promisiunii atentă fiind la toate zgomotele lumii care au susținut libertatea aceleiași dorințe din sângele meu nevertebrat spre o călătorie aridă, rotundă, plină de o culoare neidentificată: întinderi nisipoase, interstelare ⎼ parfum al viselor nebuloase.

de acum aș vrea ca timpul să nu mai muște din timpul nimănui, să-mi lase intactă povestea de pe fața oglinzii ⎼ portal care despică anevoie timpurile sau doar în fața căruia să-mi trec degetele prin părul negru și lung.

din călătoria aceasta nu se mai întoarce nimeni. acum adevărul este când bate vântul solar, nu cu palma, ci cu niște linii curbe fixate pe axul vieții sau al morții.

m-au cuprins cu brațele de aluminiu ⎼ alb metalizat; în corpul subțire foșnește zgomotul întunecat al fricii, îmi simt strângerea oaselor care nu vor să se sfărâme în palme, alunec prin spirala unui cer necunoscut; mă simt ca o insectă aproape moartă căreia nimeni nu vrea să-i țină companie, să-i spună ceva încurajator sau să mă întrebe:

⎼ nu ai murit? 

mă uit pentru ultima oară într-un sfert de urmă și văd în fața ochilor, pentru o clipă, locul din care am plecat, ca și cum ar fi fost singurul loc de pe pământ: aeroportul.

în visuri – o casă albă din cărămidă, cu ferestre înalte, arcuite în partea de sus. un tei imens care, atunci când plouă, dezlănțuie paradisul. și uite-așa azi, zbor într-o călătorie lungă, lungă, poate prea lungă, negăsind scara către ceea ce caut:  soarele pământului și al apelor multicolore.

închid ochii. în adâncul înaltului, întunericul ploilor prolifice cu perseide policolore picură în drumul lor cosmic niște forme moi, colorate. mă învelesc cu întunericul acestei zile care încercuiește pământul de sub mine și aud cum suspină vântul pe lângă hublourile închise ermetic. îmi înving teama de spațiu închis cu hăul de sub picioare ⎼ respir. nimic nu mă ține și nimeni nu îmi scoate pământul rămas pe retină, nimic nu îmi poate elibera sufletul din mijlocul discului stelar în care zbor, poate de prea greu, poate de prea frumos…

nu găsesc rostul acestor centuri de siguranță. siguranța cui? probabil a avionului. dacă s-ar decoji o bucată considerabilă din pereții ăștia aș fi smulsă de pe scaun și aș ajunge să fiu înghițită/ tocată de una din elice (am văzut așa ceva într-un film), aș ajunge să fiu papa bun pentru unul din motoare care ar înceta să mai funcționeze, explodând. din această pricină, viețile atâtor oameni ar fi în pericol. așa deci: centura este pentru siguranța avionului/zborului. avionul se teme de mine iar această centură este împotriva mea. dacă avionul se prăbușește, care ar mai fi utilitatea centurilor de siguranța sau a măștilor de oxigen?

⎼ vă vorbește comandantul aeronavei. ne prăbușim. vă rog, puneți-vă centurile de siguranță și măștile de oxigen, care, imediat, vă vor cădea în cap. deja v-au căzut…  și toate celelalte, asemenea.

stai, cred că am înțeles utilitatea centurii de siguranță: să mă poată găsi moartă-strânsă-grămadă în centura de siguranță și cu dinții împrăștiați în masca de oxigen ⎼ bune toate pentru identificarea unui cadavru.

aproape că îmi vine să îl întreb, sarcastic, pe domnul de lângă mine care se revarsă generos peste brațul meu:

⎼ nu ați dori să vă fixați cu totul în centura de siguranță?

dar nu îl întreb. bine că pot scrie cu mâna stângă. uite, un avantaj. dacă îmi rezervam loc la geam aș fi fost înghesuită din partea stângă, ceea ce mi-ar fi convenit pentru că pot scrie și cu mâna dreaptă. am teamă de spațiile închise/înguste. locul de la geam nu îmi convine, ci doar locul acesta de lângă culoar ⎼ singurul loc care îmi poate oferi o oarecare larghețe rațională din care pot respira fără panică. oricum, l-am bătut pe tip din toate părțile. mă simt mai bine din punctul ăsta de vedere. din alte puncte de vedere mă simt groaznic. măcar e senin. printr-un hublou văd puțin din suprafața pământului care se înclină odată cu cerul, aerul se înclină și el, și eu… văd asta și cu ochii închiși și cu urechile înfundate. înghit în sec cuvintele din sunetele pieselor pe care le ascult în căști și mi-e frică.

pe pământ, se construiește prezentul meu născut pe un viitor dezastros. sunteți toți acolo. aș putea să cred că acum chiar priviți cerul din podul ochilor, mijind trecerea mea mută și mai imposibil de atins. aș putea să cred că m-așteptați în locuri cunoscute și sigure, dar în fiecare cerc pe care îl veți desena pe pământ eu voi fi. ștergându-le.

nu vreau să fiu uitată în afara lumii mele nedumerite și înghețate. așa sunt eu, așa voi fi mereu, cu atât mai mult acum când nimic nu mă mai adoarme, așa cum nimic nu pare să mă mai poată trezi definitiv.

niciunul din voi să nu conducă pe nimeni, nici cine pe cine să judece sau să condamne  -cum și de ce să îmi judece fapta –

când am greșit?

în nesfârșitul oglinzii ovale, timpul își mai umflă o dată pieptul împingându-mă în pereții corpului astral. îmi țin venele ca pe niște sfori strânse-n pumni. zidul conectat la vid mă va înghiți cu același (can)cer încolăcit pe cărnurile oaselor mele calde și digerate pe jumătate ⎼ atât cât să nu mă lase de tot fără suflet, fără nervi, fără aer. zbor.

(road)e în karma mea ⎼ Universul ⎼ spațiu în patru dimensiuni și două galaxii pe care nu le voi atinge nici de data aceasta. zbor într-un spațiu tainic și oricât ar fi de sigur și de liniște în zborul acesta, întotdeauna voi auzi teama foșnind în sângele meu împrăștiat tăcut prin ceruri. și-am să închid imediat ochii, să n-o mai aud…

[1 Aprilie, 2017 ⎼ în avion]

YouTube

Publicat în Jurnalul meu – S i c C o g i t o S i n e D i e

Anunțuri

Wołyń – Hatred (2016)

     Este un film pe care l-am întrerupt de zeci de ori, pur și simplu nu am putut să îl văd cap-coadă…

Este un film zdrobitor, dureros de sincer, fără pic de banalitate sau naivitate. Este un film dificil. E o pedeapsă, o traumă! Este un film greu, dar nu greu de înțeles. Este un film frust despre inevitabilitatea răului, niciun strop de ficțiune, niciun derapaj de la tot ce e inuman.

Eu ce aș fi făcut? Eu ce aș fi ales? Eu cum aș fi ales? Cât de umană aș fi putut fi? Umanitatea are gradații? Se oferă după împrejurări? Cu ce măsură? Care este suportul instrumentului de măsură a umanității? Ce modalitate aș fi găsit pentru a evita răul previzibil? Oare cum se aude tăcerea după un măcel? Oare cum se aude țipătul nedreptății sub stindardul unei religii? Cu ce argument m-aș fi apărat? Mi-ar fi ajuns? Ar fi ajuns? De ce moartea printr-o lovitură de topor este mai puțin cruntă decât tăcerea? De ce nu-i la fel? De ce vorbim atât de tare? De ce mai este nevoie să vorbim?

După un astfel de film, îți vine să îți iei lumea în cap… Nu i-aș mai spune film, ci doar realitate istorică.

Director: Wojciech Smarzowski
Writer: Wojciech Smarzowski
Stars: Michalina Labacz, Arkadiusz Jakubik, Wasyl Wasylik | See full cast & crew »

3 wins & 1 nomination. See more awards »

MV5BYjVjOWM1YzItNGExMS00Y2MwLTg1NzctYWNiYWMwMDEwNDFmXkEyXkFqcGdeQXVyMzY4MDEwMTE@._V1_

opunându-mă somnului (2)

     Azi-noapte, niște cuvinte s-au împrăștiat cu zgomot de pe un raft al bibliotecii. Fiindu-mi foarte teamă de întuneric și prea bine în pat, am uitat zgomotul și spaima la locul lor. Dimineață, imaginea cuvintelor împrăștiate pe parchet mi-au amintit de teama și de zgomotul de azi-noapte.

Privesc la toată acea imagine din fața mea încercând să refac filmul căderii și gândul deslușitor al acestuia. Cuvintele nu par a fi așezate cu noimă, sunt căzute alandala, lipsite de orice melancolie. Umflate de plâns, unele mutilate de tăceri, palme, spinări, dinți, sânge, plămâni, oase, țipete, paturi, spitale, ibrice, căni, cruci, dezamăgiri, fotografii, nopți, nu tu zbor, nu tu iubire, nu tu muzică, nu tu culori, nu tu zâmbet, nu tu aer, nu tu timp, nu tu cer, nu tu mama, nu tu, nu eu… nicio floare, nicio frunză, niciun strop de ploaie.

Pipăi cuvintele îndoite de dureri crâncene, îngrămădite în palma mea vie…. ce să fac? Unde să le pun? Să le sap o groapă? Să le repun pe raft?

Simt gust amar de neputință până la un moment dat când privirea ridată de îngrijorare se întinde până sus, sus, pe ultimul raft. Răspunsul e gata, știu: strecor între filele unui jurnal (alt jurnal) cuvintele care au căzut! De exemplu: la pagina cu titlul Zbor, voi strecura cu blândețe cuvântul nori, iar la pagina cu Liniște, voi alătura căni și ibrice, pentru Muzici – nopți, pentru Mama – lipesc pe pagină culori; pentru Tuiubire, pentru Durerizori, pentru Poze amintiri, palme și dezamăgiri… și tot așa, până la ultimul cuvânt.

Jurnalul s-a rotunjit, durduliu s-a deformat ca ierbarul făcut în copilărie – acum chiar nu mai încape nimic în el. Mi-a mai rămas un singur cuvânt, cel mai mic, cel mai prăpădit, cel mai răsfoit – eu.
Înțeleg imediat subtila ironie a sorți și prin urmare m-am pus la ronțăit întrebări: Ce să fac cu eu? Ce să fac cu mine? În ce spațiu să mă îndes, să mă înghesui, sau ce corespondent să îmi găsesc? Unde oare, sau de cine/cum să mă lipesc?

Nu am izbutit să găsesc nimic pentru mine.

Voi rămân chiar aici pe marginea asta, nu e grabă nu e nimic în neregulă. Eu. Nimic mai simplu. Cu mine printre cuvintele de acum și celelalte care vor urma, dând câte o pagină subțire din viața de zi cu zi, acoperindu-mă cu mormane de promisiuni oarbe, cavități, rădăcini, găuri zburătoare prin care mi se va scurge viața cu degetele ei răsfirate.

Acum mă îmbrac în cămașa de noapte puțin uzată care îmi provoacă alergii din pricina decolteului și a imprimeului, îmi strâng coastele pe lângă brațele și mă bag în pat respirând în liniște ori de câte ori vreau. Eu cu mine sau fără eu, plină de vânătăi și mai singură ca niciodată, dar nu e grabă nu e nimic în neregulă, îmi vorbesc despre orice, știu că acesta este timpul – simplu, cuvânt scris de mână, dictando, pe hârtie sugativă cu cerneală roșie – eu. Și nu mă întreb nimic important pentru că nu știu să îmi vorbesc despre lucruri importante, însă vorbesc, pot să vorbesc despre lucruri complicat de simple, pot să vorbesc despre cele mai însemnate nimicuri, iar despre nimicuri neînsemnate mi-aș putea vorbi ani întregi. Pot chiar să îmi dau sfaturi. Aș putea să încerc, totuși, să îmi vorbesc despre iubire, dar m-aș minți. Și nu vreau asta. Nici despre fericire nu știu mare lucru, ci doar din auzite. Nici despre dezamăgire nu îmi voi spune nimic, nici despre moarte, relații, căderi. Succes? Nici nu știu ce gust are. Lucrurile despre care pot să vorbesc cu mine sunt acelea pentru care nu mai sunt pregătită să îmi vorbesc.

timpul începe să curgă murind spre miezul nopții dându-mi de veste că nu a vrut nimic în schimb de la mine, ci mi-a umplut doar stiloul cu sânge, schilodindu-mi neînsemnatul monolog. Aa, și mi-a împrumutat câteva semne de pe cadranul lui colțuros cu ideea de a-mi duce la sfârșit dizertația strivită ca pe-o muscă de-un far fierbinte.

Bine, zic. acum sper să pot adormi într-o dispariție mută, într-un vis în care să mă uit – într-un cerc alb al imposibilului -, așa cum m-am uitat atunci, dar nu mai țin bine minte când… (se pare că degeaba mă uit, dacă mereu o să uit, uitându-mă).

Ce frumos dispar în culmea autenticului… somnul vine grăbit cu o compresă rece pe frunte, iar cămașa de noapte îmi zdrelește gleznele subțiri cu orașele ei mari, imprimate cu noapte bună!

YouTube

opunându-mă somnului

contemplu acestă panoramă a nopții cu gândul de a vedea zborul unei păsări care sigur sigur se va așeza înaintea gândului pentru a-și vedea zborul respirând sănătos
și mai remarc un lucru cum am ajuns înainte cuvintelor am ajuns mai târziu decât mine însămi și e cumva ridicol omul care ajunge prea târziu întotdeauna se va vedea din spate alergând după el fără să se poată ajunge

ce mai

e complicat

cum de m-am născut năucă într-un gol șubred la care privesc în ochii lui giganți ori de câte ori amintirile nu își mai găsesc locul firesc în tranșeele războaielor pe care nu le-am putut duce dar de-aș putea resimți subtila prezență a tandreții care mi-a tăiat cândva răsuflarea și capilarele albastre

mult prea mari sunt tălăngile astea pentru orbitele mele mici

Doamne Doamne
cât de frumos era timpul acela pentru emoții și cum reușeam să privesc ochii aceia din fotografie atingându-i cu buricele degetelor de la o mână în timp ce buzele murmurau în cealaltă palmă curentul de aer lăsat de gândul șoptit ca un abur fin deasupra unei căni cu ceai fierbinte și unde toate lucrurile de peste zi îmi păreau deja date cu măsura întâmplării oferite cândva cu lopata
și cum mai vedeam Doamne și cum mai simțeam ziua și noaptea
cuvântul pe care îl așteptasem cu atâta vreme umplându-mi sufletul cu fluturi mov de dor

ce dor rătăcirile pe propriile urme până când zorii cu un vânticel răcoros îmi vor aduce mângâierea pentru a mă simți din nou săracă și simplă
lipsită de graba celorlalți
apoi le voi contempla pe toate în voie ca un călător înțelept sosit în zori la suprafața vieții mele ridicată pe vârfuri

noaptea se va risipi în curiozitățile zorilor simțind aerului și gustul timpului forțat de împrejurări
umbra nu va mai avea nevoie de corp

se pregătește să plece acolo unde aerul se lăfăie pe sub tălpile goale

ce dispariție minunată

trebuie să ne considerăm întotdeauna mai săraci decât suntem asta nu face rău este un fel de scară pentru suflet un tot deasupra locului în care te afli un adevăr puternic și asurzitor de frumos și de necunoscut o înălțime care plutește atât de sus încât întâmplarea devine vie un timp care trece și care se petrece în corp sau în suflet atunci și nimicul are înțeles ar putea să fie neant iar neantul ar putea fi o neînțelegere sau un refuz care îți va putea ridica fruntea cândva totul supraviețuiește sufletului atunci când te simți sărac într-o amară fertilitate

conștiința vociferează îndepărtând insuportabilul
profunzimile cartografiază liniile de front
#speranțele își rup oasele protestând întotdeauna din spate
atât de mult zgomot după ce alegem cu picioarele
stingem lumina cu bâtele iar valorile le apreciem prin eliminare
profunzimile le acoperim cu întinderile
le adâncim cu întunericul
ori cu rânjetul
cu burțile
cu gușile
cu tălpile
cu mâinile goale săpăm prin noi tot felul de șanțuri
și nu ne întrece nimeni în mod evident
să devenim eroi trăgându-ne câte un pumn în față
până la urmă
ne împingem înainte bazându-ne pe trecut

e dimineață e miezul nopții
într-o clipă voi adormi prăbușindu-mă într-un strop de melancolie
foșnind prin haosul zidului întrebându-mă ce caut pe-aici
apoi voi adormi la loc

YouTube

Gloomy Sunday (1999)

– Compui din nou? Ce e acolo?
– Versurile pentru ”Duminică Sumbră”.
– Tot încerci să găsești mesajul?

”Cu o ultimă suflare mă-ntorc spre a mea casă,
În siguranță, în ținutul umbrelor, unde bântui…”

Promite-mi că nu o vei face.

– Nu cât timp te iubesc.

(…)

”Ochii îmi sunt închiși, iar tu te îndepărtezi
Dar adormi, iar eu aștept ziua de mâine,
Văd siluete și îți trimit această rugăminte:
Spune-le îngerilor să facă loc și pentru mine în
Duminică Sumbră.
Atâtea duminici, singur în umbre
Voi merge cu noaptea, oriunde m-ar duce,
Ochii strălucesc în lumina lumânărilor
Nu lăcrimați prieteni, povara-i ușoară
Cu o ultimă suflare mă-ntorc spre a mea casă,
În siguranță, în ținutul umbrelor, unde bântui
În Duminică Sumbră.”

Director: Rolf Schübel
Writers: Ruth Toma, Rolf Schübel, Nick Barkow (novel)
Stars: Joachim Król, Erika Marozsán, Stefano Dionisi | See full cast & crew »
7 wins & 5 nominations.  See more awards »

     Duminică sumbră (în germană Ein Lied von Liebe und Tod, în engleză Gloomy Sunday, în maghiară Szomorú vasárnap), este un film germano-maghiar, regizat de Rolf Schübel. Filmul a avut premiera în anul 1999, fiind ecranizarea romanului scris de Nick Barkow.

Cântecul care a luat multe vieți. Iată, pe scurt, povestea lui reală.

Gloomy Sunday _

IMDb

     Gloomy Sunday, este un cântec compus de pianistul și compozitorul ungur Rezső Seress (1889 – 1968), piesă publicată în anul 1933. Această melodie tristă și melancolică, a devenit celebră în principal pentru că a fost interzisă în localurile din Budapesta, existând teama că i-ar împinge la sinucidere pe clienți.
Ca o ironie a soartei, însuși compozitorul s-a sinucis în anul 1968 aruncându-se de la fereastra apartamentului său din Budapesta.

A lăsat un bilet:

     Sunt în mijlocul acestui succes mortal, în postura acuzatului. Mi-am pus toate dezamăgirile inimii în acest cântec și se pare că cei care l-au ascultat și-au găsit în el propria suferință.

297a5c618ea4f0d1801f5466e6e80cfd

Rezső Seress – Image source

     Versurile originale au fost intitulate Vége a világnak (The world is ending) și descriau disperarea cauzată de război, sfârșindu-se cu o rugăciune mută la adresa păcatelor omenești.

Poetul ungur László Jávor (1903 – 1956), a scris propriile sale versuri pentru acest cântec, intitulate Szomorú vasárnap (Sad Sunday), în care protagonistul vrea să se sinucidă, să-și urmeze iubirea în moarte. Aceste versuri au devenit mai populare decât primele și, cu timpul, primele versuri au fost uitate.

În anul 1935, cântecul a fost înregistrat în Ungaria de cântărețul Kalmár Pál. Îl cânta la radio, în cluburi și baruri.Kalmár_Pál-cropped

 Kalmár Pál – Image source

Piesa Szomorú Vasárnap (Gloomy Sunday), a fost reluată de Paul Robeson în anul 1940 sub titlul Gloomy Sunday, dar și de alți artiști, în special de Billie Holiday

Billie_Holiday,_Downbeat,_New_York,_N.Y.,_ca._Feb._1947_(William_P._Gottlieb_04251)

a cărei versiune a fost interzisă de BBC în 1941, fără îndoială din cauza contextului: Al Doilea Război Mondial, când se cenzurau toate cântecele deprimante. Image source

Din film nu povestesc nimic.

ein-lied-von-liebe-und-tod-432911l-576x0-w-08419fd1

Gloomy Sunday – scenă din film

am auzit

am auzit că aici poezia se naște din liniște
am să-i ascult concertul cuvântului
fărâmițându-mi sufletul cu buzdugane de lână
și râsul de praf dintr-o cutie cu amintiri
căutând cu degetele oarbe firul gândului rotunjit la capete

am auzit că aici întunericul rupe dimineața cu dinții
cu palmele mari așezate pe umerii mici
menite să oprească ploile
în îmbrățișări letale
iubirea nouă și gândul
care-o divide cu bâtele
temeinicia culorii pe pânze țesute din noduri
doar doar s-or lovi de vreun sunet
în zona încheieturii mâinii și-a gurii flămânde

am auzit că aici iubirile se-apropie de moarte
dorm condamnate în trupuri de lemn
cu cerul închis peste pleoape
cu gâturi sugrumate
cu palmele lor violet

respirația-i întorsă din nou înspre mine
cu palmele goale și trupul stingher
mă simt războinica pătimașă c-o sabie-n mână
înfigându-mi lănci în pieptul tânăr și ferm

am auzit că aici timpul mușcă doar o singură dată
în același timp
fericirile au timpanele sparte
cu răni de dinți pe urmele noastre
dar nu am ce face
eu nu mă mai tem
admir vaste-ntinderi de tine
de alții
gravitând prin falnice săbii de fier

am auzit că de-aici nu se mai pleacă
îmi simt hărțile desenate sub pori
și ceasul ce ticăie oprit
înapoi

YouTube

Darul – Vladimir Nabokov

Darul - Vladimir Nabokov

my photo

Traducerea din limba engleză
și note de Veronica D. Niculescu
Editura POLIROM, 2013

     Cea mai mare parte a romanului ”Darul” (în rusă, ”Dar”) a fost scrisă între anii 1936 – 1937, în Berlin; ultimul capitol a fost încheiat în 1937, pe Riviera Franceză. (…) Abia în 1952, la aproape douăzeci de ani după ce fusese început, romanul a apărut într-o ediție completă (…)

Am locuit în Berlin începând din 1922, deci simultan cu tânărul din carte; dar nici acest fapt, nici acela că îi împărtășesc unele pasiuni, precum literatura și lepidopterele, nu ar trebui să facă pe nimeni să exclame ,,Aha!” și să confunde creatorul cu creația. Eu nu sunt – și nu am fost niciodată – Feodor Godunov-Cerdînțev; tatăl meu nu este exploratorul Asiei Centrale care încă aș mai putea deveni eu într-o bună zi; n-am curtat-o niciodată pe Zina Mertz și niciodată nu mi-am făcut griji în privința poetului Konceiev sau a altui scriitor. (…)

Lumea din ”Darul” fiind de-acum o fantasmă, asemenea majorității celorlalte lumi ale mele, pot vorbi despre această carte cu o oarecare detașare. Este ultimul roman pe care l-am scris și ultimul pe care l-aș mai scrie vreodată în rusă. Eroina sa nu este Zina, ci literatura rusă. Subiectul Capitolului I pune accentul pe poeziile lui Feodor. Capitolul II este aspirația către Pușkin în evoluția literară a lui Feodor și cuprinde încercarea lui de a descrie explorările zoologice ale tatălui său. Capitolul III se mută spre Gogol, dar adevăratul său pilon este poemul de dragoste dedicat Zinei. Cartea lui Feodor despre Cernîșevsky, o spirală în interiorul unui sonet, se îngrijește de Capitolul IV. Ultimul capitol combină toate temele precedente și prefigurează cartea pe care Feodor visează să o scrie într-o bună zi: ”Darul”. Mă întreb cât de departe îi va însoți imaginația cititorului pe tinerii îndrăgostiți, după ce vor fi abandonați (…).

Vladimir Nabokov
Montreux, 28 martie 1962

– fragmente din Cuvânt înainte al cărții

colaj -  Vladimir Nabokov - 8 iulie 2017colaj - Vladimir Nabokov

Colaj – Vladimir Nabokov – (pozele le-am găsite pe Google)

     Romanul începe cu descrierea unei scene de zi cu zi, în care un cuplu se mută într-un apartament nou și ies să își întâmpine mobila:

    Stăteau amândoi nemișcați și se uitau fix, așa de atenți încât ai fi putut crede că erau pe cale să fi trași pe sfoară (…). Într-o bună zi, s-a gândit el, trebuie să folosesc o asemenea scenă pentru a începe un roman bun și gros, de modă veche.

[pagina 14]

Scena este un omagiu adus începutului romanului ”Suflete moarte” de Gogol. Motivul pentru care Feodor Godunov-Cerdînțev ar folosi această scenă este justificat de autor:

    Străjuită de tei de talie mijlocie, cu picături de ploaie ce atârnau distribuite prin rămurelele negre și încurcate, conform viitorului angajament al frunzelor (mâine fiecare picătură va conține o pupilă verde); finisată cu o suprafață fină de asfalt pe-o lățime de vreo nouă metri și cu diferite feluri de trotuar (construite manual și măgulitoare pentru picioare), urca într-un unghi abia perceptibil, începând cu un oficiu poștal și terminându-se cu o biserică, asemenea unui roman epistolar.

[pagina 14]

     Vezi cât de frumos au înmugurit frunzele!?

Nabokov dezvăluie, plin de elocvență, frumusețea și tihna celor mai cotidiene lucruri și întâmplări de zi cu zi. Uite și cum se reflectă cerul într-o oglindă plină de praf, descărcată dintr-un camion:

    În timp ce traversa spre farmacia de la colț, a întors capul involuntar, din cauza unei izbucniri de lumină ce îi ricoșase din tâmplă, și a văzut, cu acel surâs rapid cu care întâmpinasem un curcubeu sau un trandafir, un paralelogram de cer, de-un alb orbitor, care era descărcat din camion – un dulap cu oglindă pe care, ca pe-un ecran de cinema, a trecut o reflexie clară și desăvârșită a ramurilor glisând și legănându-se nu în stil arborean, ci cu o ezitare umană, produsă de natura celor care purtau acest cer, aceste ramuri, această fațadă glisantă…

     Cu multă candoare și afecțiune, își amintește de copilăria petrecută alături de sora lui, Tania, simțind într-un anumit fel:

Dacă asculți cu atenție… Noi toți, atenți și pioși… Tonalitățile trecutului…

[pagina 26]

și de unele jocuri care îi dădeau bătăi de cap:

Cu ușa întredeschisă, schimbam ghicitori, dintr-o cameră în alta, din când în când tăcând (încă mai pot auzi tonul acestei duble tăceri în întuneric), ea ca să ghicească răspunsul la a mea, eu ca să mă gândesc la alta. A mea era mereu de genul fantastic și ridicol, în timp ce Tania era adepta modelelor clasice:

”mon premier est un métal précieux,
mon second est un habitant des cieux,
et mon tout est un fruit délicieux.”

Uneori ea adormea, în timp ce așteptam răbdător, crezând că se luptă cu ghicitoarea mea, și nici o rugă sau nici un blestem nu reușea s-o învioreze.

[pagina 27]

și despre ceasul care îi măsura insomniile:

Scoțând câte-un cloncănit ocazional din pendul și făcând o pauză ciudată, ca pentru a-și aduna puterile înainte de-a bate. Ticăitul lui, ca o bandă desfășurată, împărțită prin liniuțe în centimetri, îmi servea ca nesfârșită măsură a insomniei.

[pagina 27]

și despre coșmarurile provocate prin beznă – boltind lenjeria de pat sub forma unei grote, la a cărei ieșire îndepărtată zărea doar un fir de lumină albastră, transversală, care nu avea legătură cu dormitorul lui, nici cu noaptea și nici cu perdeaua de la fereastră:

Peștera pe care o exploram adăpostea în cutele și crăpăturile sale o realitate de vis, doldora de un mister așa de apăsător, încât un duduit, ca al unei tobe în surdină, începea să-mi bată în piept și în urechi; acolo, în adâncurile sale, unde tatăl meu descoperise o nouă specie de liliac, puteam distinge pomeții înalți ai unui idol tăiat în piatră; iar atunci când în sfârșit ațipeam, zeci de mâini puternice mă răsturnau și, cu un sunet cumplit de mătase sfâșiată, cineva mă desfăcea din cusături de sus până jos, după care o mână agilă se strecura în mine și-mi strângea tare inima. Sau mă prefăceam într-un cal, țipând cu glas de mongol: șamani îl apucau de picioarele din spate cu lasouri, așa încât acestea se rupeau cu un scrâșnet și se prăbușeau în unghiuri drepte față de corp – corpul meu -, care zăcea cu pieptul lipit de pământul galben și, în semn de extremă agonie, coada calului se înălța ca o fântână arteziană; apoi cădea la loc, iar eu mă trezeam.

E vremea de sculare. Omul care face focul
Pipăie pereții strălucitori
ca să vadă
Dacă focul s-a înălțat până sus.
S-a înălțat. Iar zumzetul său fierbinte
Dimineața-i răspunde cu tăcerea zăpezii,
cu un  azur trandafiriu
Și-o imaculată albeață.

[pagina 28]

     Amintirile, adeseori, ne pot păcăli crezând că acel ”ceva” de atunci este mai frumos acum decât a fost cândva. Singura modalitate de a depăși acestă transformare este prin artă – este abilitatea de a ne recâștiga minunile conștiinței.

Două exemple:

  • lacrimile din spatele unui apus superb;
  • zâmbetul chinuit al mamei

Putem reconstrui trecutul/amintirile numai printr-un efort conștient, schimbând involuntar ceea ce ne amintim cu o strălucire dinafara orbirii noastre.

Este ciudat cum o amintire devine o figură de ceară, cum heruvimul devine tot mai suspect de drăguț pe măsură ce rama i se înnegrește de vreme – ciudate, ciudate mai sunt accidentele memoriei.

[pagina 28]

    Amintirile și imaginația se împletesc bizar de fiecare dată când îmi amintesc ceva despre care doar mi-am imaginat. Unele amintiri sunt zboruri ale imaginației mele! Și uite cum trecutul, poate deveni artă prin imaginație! Pictura, muzica – fiind forma cea mai distilată a imaginației – sau în alt caz literatura, toate acestea sunt bucurii și emoții pure, trăite sau retrăite.

Fiecare dintre poeziile lui irizează în culori de arlechin. (…)

Ni s-ar părea că poate nu literaturii i-a fost el destinat încă din copilărie, ci picturii și, deși nu știm nimic despre situația actuală a autorului, putem totuși să ne imaginăm limpede un băiat cu pălărie de pai, stând deloc confortabil pe o bancă din grădină cu trusa de acuarele și pictând lumea ce i-a fost lăsată moștenire de strămoșii lui.

Celulele de porțelan alb
Conțin miere albastră, verde și roșie.
Mai întâi, din linii de creion,
E trasată o grădină pe hârtie poroasă.
Mestecenii, balconul anexei,
Totul e pătat de soare. Înmoi
Și răsucesc strâns vârful pensulei
Într-un galben-portocaliu intens;
Și, între timp, în interiorul pocalului plin,
În strălucirea cristalului cioplit,
Ce de culori ard,
Ce extaz a înflorit!

[pagina 40]

   Arta este aceea care ne deschide ochii spre frumusețea nemărginită a lumii – potențialul existenței este inepuizabil. Nabokov vede natura și lumea în moduri diferite – în care păianjenul este transformat într-un curcubeu strălucitor ca în Cehov, sau păduchii roz într-un tren de nuntă ca în Proust, unde norii nu sunt albi, ci roz, zăpada este albastră, iar marea și cerul se îmbină într-una ca într-o pictura de-a lui Turner.

Joseph_Mallord_William_Turner_-_Snow_Storm_-_Steam-Boat_off_a_Harbour's_Mouth_.jpg

Snow Storm: Steam-Boat off a Harbour’s Mouth – (1842), Oil on canvas
Current location: Tate Britain
by J. M. W. Turner, (1775-1851), British painter. Source

     Natura lui Nabokov este frumoasă și completă, el poate poate face ca un lucru simplu să exprime o frumusețe copleșitoare: pe sub tălpi ”lumina palpita în cercuri de lumină caldă”, licărul pădurilor văratice străluceau într-o lumină transparentă iar ”acele de pin erau satinate și frunzele de-un verde paradisiac”, șoaptele fierbinți ale urzicilor și al ierbii încinse la soare… unde ”un avion albăstrui care zbura în înaltul cerului părea acoperit de o peliculă de praf albastru”, mai exact: ”cu esența albastră a bolții cerești”.

Încă mai ploua, slab, dar, cu bruschețea fugară a unui înger, deja apăruse un curcubeu. Într-o languroasă mirare de sine, rozaliu-verzui cu o revărsare purpurie de-a lungul marginii interioare, atârna suspendat peste un câmp secerat, deasupra și în fața unei păduri îndepărtate (…) săgeți răzlețe de ploaie, care își pierduseră atât ritmul cât și greutatea, cât și abilitatea de-a scoate vreun sunet, sclipeau la întâmplare, încolo-și-ncoace, în soare. Sus, pe cerul spălat de ploaie, de după un nor ca pana corbului, se degaja și strălucea cu toate detaliile unui mulaj monstruos de complicat un nor de-o răpitoare albeață.

[pagina 94]

Mai departe, o orhidee înflorise fără fasoane pe un petic de pământ mlăștinos…

[pagina 96]

Și totuși, în timp ce natura este frumoasă fără oameni, frumusețea ei este în mod inerent goală fără iubire – cu toate minunile ei.

Iubirea, o altă temă fascinantă a lui Nabokov.

Feodor se gândește la vizita mamei sale din anul precedent, după o absență de trei ani:

(…) pudrată până la o paloare de moarte, purtând mănuși, ciorapi și o haină veche, din blană de focă, descheiată, ea coborâse treptele de fier ale vagonului de tren, aruncându-și privirea cu o iuțeală egală mai întâi la el și apoi la locul unde călca, iar în clipa următoare, cu chipul contorsionat de durerea bucuriei, se agață de el (…) lui i se păruse că frumusețea de care el fusese așa de mândru pălise, dar pe măsură ce vederea i s-a obișnuit cu crepusculul prezentului, așa de diferit la început de lumina îndepărtată a memoriei, a recunoscut din nou la ea tot ceea ce iubea…

[pagina 104]

Există, de asemenea, dragostea pe care Feodor o simte pentru tatăl său și iubirea acestuia față de Pușkin; plimbările senine, fericite și aproape fără conversație cu mama sa, care îl inspiră să scrie o carte despre Pușkin, o carte pe care niciodată nu o termină și de fapt niciodată nu o va începe cu adevărat. Feodor are o iubire profundă față de tatăl sau, a cărui individualitate indiferentă față de opinia publică și dragostea libertății artei și a naturii îl fascina și speră că într-o zi să le poată imita.

Capturile lui, observațiile lui, sunetul vocii lui rostind cuvinte științifice, toate acestea, cred, le voi păstra. Dar tot e prea puțin. Cu aceeași perseverență relativă, aș vrea să păstrez ceea ce, probabil, am iubit cel mai mult la el: masculinitatea vie, inflexibilitatea și independența lui, răceala și căldura personalității, puterea asupra a tot ce întreprindea. De parcă juca un joc, de parcă ar fi dorit în treacăt să-și imprime forța pe toate, culegea de ici și de colo câte ceva de pe un câmp din afara entomologiei și astfel îți lăsa urma pe aproape toate ramurile științei naturale: există o singură plantă descrisă de el, dintre toate cele pe care le-a colecționat, dar aceea este o specie formidabilă de mesteacăn; o singură pasăre – un fazan fabulos; un singur liliac – dar cel mai mare din lume.

[pagina 135]

Își amintește cum a fost în timpul călătoriilor făcute cu tatăl său când explorase China:

Numai în China este atât de încântătoare ceața dimineții, făcând totul să vibreze, contururile fantastice ale cocioabelor, râpele din zori. Ca într-un abis, râul gonește în negura crepusculului pre-matinal, care încă adastă prin defileuri, în timp ce mai sus, pe apele curgătoare, totul strălucește și scânteiază și o adevărată companie de coțofene albastre s-a trezit deja în sălciile de lângă moară.

[pagina 145]

… își amintește și despre prima lui iubire – și abia la Berlin află din întâmplare de cumplita ei moarte.

Era micuță și slăbuță, cu păr castaniu pieptănat în sus, o privire veselă în ochii mari și negri, gropițe în obrajii palizi li o gură gingașă, pe care și-o ruja dintr-un flacon cu lichid rubiniu parfumat, trecându-și dopul de sticlă pe buze. În tot ce făcea era ceva ce mi se părea adorabil până la lacrimi, ceva imposibil de definit pe moment, dar acum părându-mi un fel de indiferență tulburătoare.

[pagina 176]

… asta până când se întâlnește cu Zina Mertz, a cărui familie filistină locuiește împreună cu el – atunci când Feodor a fost nevoit să-și găsească urgent alt acoperiș; amânându-și căutările:

(…) nu numai din lene și dintr-o înclinare optimistă de a înzestra o fășie de timp cu formule rotunde ale eternității, dar și fiindcă i de părea insuportabil de enervant să invadeze lumi străine cu scopul de a descoperi un loc pentru el.

[pagina 165]

Nu pot să trec, chiar nu pot să trec, peste momentul în care autorul, desprins de Feodor până la un punct, ne întreabă:

Ți s-a întâmplat vreodată, bunule cititor, să simți acea tristețe subtilă la despărțirea de o locuință neiubită? Inima nu se frânge, așa cum face la despărțirea de obiectele dragi. Privirea umedă nu rătăcește reținându-și o lacrimă, de parcă ar dori să poarte în ea o reflexie tremurândă a locului abandonat; însă, în cel mai bun colț al inimii noastre, ne e milă de lucrurile pe care nu le-am însuflețit cu răsuflarea noastră, pe care abia dacă le-am observat, iar acum le părăsim pentru totdeauna. Acest inventar deja mort nu va fi reînviat mai târziu în memoria ta: patul nu ne va urma, asumându-și propriul sine; reflexia din dulap nu se va ridica din mormântul său; numai priveliștea de la fereastră va mai zăbovi o vreme, ca fotografia decolorată, prinsă într-o cruce din cimitir, a unui domn frumos tuns, cu privire fixă și guler apretat. As vrea să spun la revedere, dar nici măcar nu m-ar auzi salutul. Și totuși, la revedere. Am locuit aici exact doi ani, m-am gândit aici la multe lucruri, umbrele caravanelor mele au străbătut acest tapet, crini au crescut din scrumul de țigară de pe covor – dar acum călătoria s-a încheiat. Torentele de cărți s-au întors în oceanul bibliotecii. Nu știu dacă o să citesc vreodată ciornele și extrasele îndesate sub căptușeala valizei mele, dar știu sigur că niciodată nu mă voi mai uita în acest loc.

Feodor s-a așezat pe valiză și a încuiat-o; s-a plimbat prin cameră; a verificat pentru ultima oară sertarele și n-a găsit nimic; cadavrele nu fură. O muscă a urcat pe geam, a alunecat agitată, pe jumătate a căzut și pe jumătate a zburat în jos, de parcă s-ar fi scuturat de ceva, și iar a început să se târască în sus. Casa de vizavi, pe care o găsise în schele în aprilie acum doi ani, era limpede că avea din nou nevoie de reparații: scândurile pregătite erau stivuite pe trotuar. Și-a scos lucrurile afară, s-a dus să își ia la revedere de la gazdă, pentru prima și ultima oară strângându-i mâna, care s-a dovedit a fi uscată, puternică și rece, i-a înapoiat cheile și a plecat. Distanța dintre locuința veche și cea nouă era cam aceeași ca, undeva în Rusia, cea dintre bulevardul Pușkin și strada Gogol.

[pagina 171]

Zina Mertz

Ce îl fascina la ea cel mai mult? Înțelegerea ei perfectă, diapazonul absolut al instinctului ei pentru tot ceea ce iubea el? Când discutai cu ea, te puteai înțelege fără nici un fel de punți, iar el abia dacă avea timp să remarce vreo trăsătură amuzantă a nopții înainte ca ea să i-o arate cu degetul. Și Zina nu doar că era alcătuită, cu istețime și eleganță, pe măsura lui de un destin foarte riguros, ci ei amândoi, formând o unică umbră, erau făcuți pe măsura a ceva nu tocmai de înțeles, dar minunat și mărinimos, care îi înconjura necontenit.

(…) Ea abia dacă îi vorbea, deși după anumite semne (…) – nu atât după pupilele ochilor, cât după luciul acestora, care părea înclinat către el –  simțea că îi observă fiecare privire și că toate mișcările ei erau restrânse de cele mai ușoare văluri ale impresiei pe care o producea chiar atunci asupra lui; și fiindcă lui i se părea absolut imposibil să aibă vreun rol în viața ei, suferea atunci când detecta la ea ceva deosebit de încântător și era bucuros și ușurat când zărea vreun cusur în frumusețea ei. Părul deschis la culoare, care se contopea imperceptibil și strălucitor cu aerul însorit din jurul capului, vena de-un albastru pal de pe tâmplă, o alta pe gâtul lung și gingaș, mâna delicată, cotul ascuțit, îngustimea șoldurilor, slăbiciunea umerilor și strania înclinare înainte a trupului grațios (…)

[pagina 205]

– Când eram mică, nu-mi plăcea să desenez lucruri care nu se termină, deci nu desenam niciodată garduri, fiindcă nu se termină pe hârtie; nu îți poți imagina un gard care se termină, dar eu făceam mereu ceva complet, o piramidă sau o casă pe un deal.

– Iar mie cel mai mult îmi plăceau orizonturile, cu toate trăsăturile micșorându-se sub ele – să înfățișez siajul soarelui care apune dincolo de mare. Iar cel mai cumplit chin din copilăriei era un creion neascuțit sau cu vârful rupt.

– Dar cele ascuțite… Ți-l amintești pe cel alb? mereu cel mai lung – nu ca acelea roșii sau albastre – fiindcă nu muncea la fel de mult, mai știi?

– Însă cât de mult îți dorea să se facă plăcut! (…) Oricum, mai târziu l-am lăsat să se sature. Tocmai fiindcă putea desena invizibilul și îți puteai imagina o grămadă de lucruri. În general, ne așteaptă posibilități nelimitate. (…)

– Da, și eu cred că nu se poate să ne terminăm aici. Nu-mi pot imagina că încetăm să existăm. În tot cazul, eu n-aș vrea să mă transform în nimic.

– Într-o lumină difuză? Ce spui de asta? Nu e prea bine, aș zice. Sunt convins că ne așteaptă surprize extraordinare. E păcat că nu ne putem imagina ceea ce nu putem compara cu altceva. Africanul care visează zăpadă e un geniu. Știi ce i-a uimit cel mai tare pe primii pelerini când traversau Europa?

– Muzica?

– Nu, fântânile din orașe, statuile ude.

[pagina 220]

     Memoria, iubirea, arta, puterile imaginației și sfințenia copilăriei sunt toate temele importante ale lucrării lui Nabokov. Arta definită de Vladimir Nabokov va rămâne întotdeauna ”frumusețe plus milă”.

Feodor se întreabă dacă cititorii vor observa frumusețea fără limite care se află în lucrarea sa, mesajele secrete care au fost deghizate prin cuvintele, imaginile și metaforele care i-au alcătuit poemele, dacă cuvintele pot capta cu adevărat emoții…

Poeziile despre copilărie, despre bicicleta – noua distracția de la zece ani:

Ah, acea primă bicicletă!
Splendoarea, înălțimea ei,
”Dux” sau ”Pobeda” scris pe cadru,
Liniștea cauciucurilor ferme!
Șovăielile și șerpuirile de pe bulevardul cel verde,
Unde pete de soare îți alunecă pe încheieturi
Și mușuroaie de cârtiță se ițesc,
Amenințând cu căderea!
A doua zi, însă, plutești peste ele
Și dispare acel sprijin din vis,
Încrezându-se în acestă simplitate a visului
Bicicleta nu cade.

[pagina 38]

apoi, dacă un volum de poezie de poate deschide cu un poem despre ”O minge pierdută”, atunci trebuie să se încheie obligatoriu cu ” Mingea găsită”.

Doar tablourile și icoanele au rămas
La locul lor în acest an,
Când se termină copilăria și ceva
I se întâmplă vechii case: în grabă,
Toate camerele își schimbau
Între ele mobilele,
Șifonierele, paravanele și o mulțime
De lucruri greoaie:
Și atunci, de sub canapea,
pe parchetul demascat dintr-odată,
Vie și incredibil de dragă,
A apărut ea într-un colț.

[pagina 41]

     Feodor are sentimentul că arta lui, poemele sale, există doar în mintea lui, ori vor fi pentru totdeauna doar o imitație palidă a vieții sale trecute neapreciată sau interpretată greșit, teama că el va rămâne întotdeauna obscur, dublu obscur chiar, o dată pentru că patria lui nu îl va recunoaște vreodată – prin faptul că grădina trecutului său va fi închisă pentru totdeauna cu poarta exilului politic de netrecut,  și pentru că publicul său format doar dintr-o comunitatea de emigranți ruși nu-l va înțelege niciodată cu adevărat.

Feodor s-a gândit cu o repulsie sufocantă la versurile pe care le scrisese în acea zi, la fisurile din cuvinte, la scurgerile din poezie și, în același timp, cu o energie mândră și voioasă, cu o nerăbdare pătimașă, deja căuta să creeze ceva noi, ceva încă necunoscut, original, corespunzând pe deplin darului pe care îl simțea ca o povară înăuntru.

[pagina 113]

Adevăratul artist este capabil să surprindă atât particularul, tangibilul, pipăibilul, cât și spațiul, universul. În schimb, Nabokov dorea să compună unicitatea:

Ideea lui Feodor de a compune biografia în forma unui cerc, închis cu agrafa unui sonet apocrif (așa încât rezultatul să nu fie forma unei cărți, care prin caracterul său finit este opusă naturii circulare a tot ceea ce există, ci o frază curbă, continuă și, astfel, infinită), i s-a părut la început incapabil să prindă viață pe hârtie plată, dreptunghiulară – și cu atât mai mult s-a entuziasmat când a remarcat că totuși se forma un cerc.

[pagina 234]

Și a reușit! Acesta este caruselul adevărului, căci adevărul este întotdeauna rotund ca iubirea!

Darul este un roman poetic, o scrisoare de dragoste pilduitoare a literaturii rusești, este teoria și tema miracolului și frumuseții artei care recreează minunile lumii naturale și a importanței iubirii, a minunilor copilăriei, a dragostei pentru familiei, a importanței individualității și a efemerității; în comparație cu voința de neclintit a morții; a oamenilor de a fi capabili să atingă acest ultim obiectiv atât de râvnit și de neevitat uneori – fericirea.

Darul este o filosofie umanistă a lui Nabokov, a preferințelor sale estetice și acționează ca un fel de ghid pentru fericire! Darul ne învață despre minunile unei raze de soare pe o bancă din parc pusă la pământ, despre lumina incandescentă a ochilor unei persoane pe care o iubim, despre frumusețea unui verset al lui Pușkin și ne arată că viața este miraculoasă dincolo de orice cuvinte… trebuie doar să ne deschidem ochii și să vedem:

Unde să pun toate darurile acestea cu care mă răsplătește dimineața de vară – pe mine și numai pe mine? Să le păstrez pentru cărțile viitoare? Să le folosesc pe loc de ghid practic: Cum să fii fericit?. Sau să merg și mai adânc, la baza lucrurilor: să înțeleg ce se ascunde dincolo de toate acestea, dincolo de jocul, de licărul, de desimea fardată cu verde ale frunzișului? Fiindcă există ceva cu adevărat, există ceva!

[pagina 371]

     Afirmațiile lui Nabokov despre frumusețea lumii și minunile vieții, ale conștiinței și a celei mai efemere întâmplări ale vieții – prezentul; prezentul prins pentru totdeauna între zidurile implacabile al viitorului și ale trecutului, ale cărui ferestre pot fi doar viața, iubirea și arta – ajung la un admirabil crescendo spre sfârșitul cărții, unde este de-a dreptul încântător!

(…) cerul privea înăuntru prin găurile viitoarelor ferestre, iar scaieții și lumina soarelui profitaseră de lentoarea lucrării pentru a se instala confortabil între zidurile albe nefinisate, acestea adoptaseră postura gânditoare a ruinelor, precum cuvântul ”cândva”, care, slujește trecutul, și viitorul.

[pagina 372]

585px-Vladimir_Nabokov_signature.svg

Signature of Vladimir Nabokov

     Nu cred că un scriitor trebuie să-și facă griji în privința publicului său. Cel mai bun public este acela pe care îl vede în oglinda toaletei în fiecare dimineață. Cred că publicul pe care și-l imaginează un scriitor, când își imaginează așa ceva, este o încăpere plină cu oameni purtând propria sa mască.

– Vladimir Nabokov

  • Monument of Nabokov in Montreux – Image source
  • The grave of the Nabokovs at Cimetière de Clarens near Montreux, Switzerland – Image source

     Darul este cel mai lung, cel mai bun, cred, și cel mai nostalgic dintre romanele mele în rusă. portretizează aventurile, literare și romantice, ale unui tânăr rus expatriat în Berlin, în anii ’20; totuși, nu e vorba de mine. Am mare grijă să-mi păstrez personajele dincolo de limitele propriei mele identități. Numai despre decorul romanului se poate spune că ar conține unele tușe biografice. Și îmi mai place un lucru la el: poemul meu preferat în rusă este probabil cel pe care i l-am dăruit personajului principal din roman.

– Vladimir Nabokov

Acesta este Darul lui Vladimir Nabokov pentru lume!

(Iar aceasta nu a fost o recenzie, ci doar simplele mele înțelesuri.)