Zbor peste adâncimi (2)

desenez copii nou-născuți
vagi și silențioși
bulgări mici de fericire
așezați cu palmele înaintea brațelor
pâlc de roze
tufișuri de sunete
în adâncul unor continente adevărate
palate adânci cu nopți geroase ca niște candelabre aprinse

sufletul se ridică din mine
are greutatea covârșitoare a unui fir de praf
miraculos
pot cumva să mă țin la suprafață
să rezist
asta înseamnă ceva
deși n-am de unde să știu
n-am fost niciodată în pielea copiilor nou-născuți
desenați cu un creion bont
ascet
fără nimic altceva

flori zvelte
drum
o palmă
degetele mele fără direcții
cărbune – gest tardiv din coada ochiului
dar n-aș ști să spun mai mult de-atât

mușc moale dintr-o piatră – subtilități sobre
și cred că sunt fericită
călcând cumva pe niște urme
gleznele-mi pășesc pe deasupra timpanelor fără stăpân
se mușcă fără să se rănească
ascultă fără aplauze
fără spectacole
spinarea-mi zvâcnește nepregătită gata să mă rupă
dimineața-i ca arcurile unui ocean încordat sub puterea Lunii
îmi încerc sufletul cu o fericire venită prea târziu
fricile mă țin iar de mână
vreau să ajung doar atât cât să pot
să pot
doar să pot

să pipăi cu ochii deschiși streșinile pământului
și-n același timp să admir oglinda albă
îmbrățișându-mi o vreme genunchii osoși
îmi consum secundă de unicitate așa
amintindu-mi din ceea ce mai credeam că va fi fost o îmbrățișare veșnică
rămasă acum în alt colț al corpului
voind să se întindă lângă albia unui râu
până unde ține dealul ăla
apa ailaltă
muntele de colo
în țara asta
în orașul ăla
mai simt doar vântul trecând prin iarba înaltă
translucide oasele mele neidentificate se vor pierde în măduva nimicitoare
a ceea ce sunt eu cu adevărat

acum
sunt o foaie de hârtie în fața unui țipăt purtat atât de repede dintr-un loc în altul
amețesc
amețesc cu gândul la pungile pline cu aer
la aerul care stă în sfârșit locului
liniștitoare falduri
prin care orele trec pe vârfuri ca și cum nu ar avea nimic de zis

am luat ultima corabie

am luptat pe mări și oceane
am văzut naufragii pe oceane imposibile
mi-am odihnit oasele pe insule misterioase
printre fântâni cu fabuloasele lor priveliști de pe maluri
totemuri ferestre și semne de viață în piatră
am văzut sărmani gata să moară
am ascultat înțelepți goliți de sensuri
fricile cum aruncau priviri discrete
timid
curajul
construiește legi noi pentru drumuri ciudate
am găsit printre ruine lăcașuri în piatră
amfore de-argint
am vâslit corăbii
cu o viteză aproape certă prin venele mele
sosirile lui sugrumate
plecările mele despletite
sosirile mele vâscoase
plecările lui lichide
cu insomniile în stare de trezie
cu aerul că oricum nu ne mai pasă
chinuiți să ieșim din întinderea asta
unde nu mai e loc de vreascuri prinse-tr-o curea
unde nici măcar nu putem decupa o lume cu noi
niciodată pe partea stângă
mereu aceeași existență apăsătoare a unui vis a inimii noastre

din altă parte

am mai zâmbit așa
n-o să mai zâmbesc așa
fără să mă mai contrazică cineva vreodată
doar îmbrățișez vastele întinderi de pământ
de timp
cu ochii mei liberi
deschiși ca o scoică
poate chiar ca aripile unui fluture
sau cu o liniște atât de aproape de plexul solar
jos
talazurile
se lovesc de un pat de pământ
dimineața
îmi va memora victoria
cu un punct
alungindu-mi brațele până la zidul din cer
eu – noiembrie a lui nimeni
clandestin hazardul fidel împlinește zborul de sub piatră
să simt durerea jurământului uitat
necunosc cunoscând îngropat sub casa lui oricine
lângă crengile lui vânt
în pădurea lui nimeni
om disperat și flămând
ecou din virgule și puncte
zid peste care aripi perechi se înalță
până unde pot să ajungă rămânerile
numărând timp cărămizile-mi cad pe pământ
dreptunghiulare emoții
tensionate
strivite la colțuri
de urmele zborului muribund dintâi

în tăceri
măsor povestea zborului pentru ziua de mâine
disperarea
mi-a prins niște ferestre la gât
tălăngile fricii mele
la care nimeni nu se mai roagă
încă o aud cum pășește reînnoită
gravitând în juru-mi rotundă
nepricepută să fie iubită
torturând neștiind a muri

amintirea mamei sporește neputința mea
sărutările răscolitoare dintr-un vis visat
aud povestea suavă din gând –
labirint absurd al întunericului de la început
pivnițe umede
catacombe întunecate
impresii subiective
convalescente penumbre
vid și rațiune de a fi uitat în existența atâtor abisuri

crucile de prin lume provoacă un tropot anume prin aer
eu le aud
invizibile
pândesc de pe margini
pregătite să răstoarne liniștea asta tulburătoare
se aud și respirațiile propriilor demoni
se aud cum viețuiesc pe culoar
legănându-ne durerile
încrucișându-ne mâinile plictisite pe piept

voi salva aparențele în pumni – asurzitoare teribila-ncleștare
palmele cu sufletul la gură plescăie din grumajii scaunului
fricile țipă cât le țin plămânii
și mă agăț de toată hărmălaia sufletului din cerul gurii
mă tot uit la foaia albă
caut urma de sânge pe jos
respirația îmi revine
arterele zvâcnesc regulat
întorc privirea peste umăr
cei de pe rândurile din spate pe care nu i-am văzut
sau nu mi-i amintesc acum
probabil că nu mi-i voi aminti niciodată
deja încep să se ridice
oricum nu vedeau mare lucru șezând
iar eu
eu nu-mi mai amintesc nimic
am aterizat
am ajuns undeva
poate nici atât

[31 august, 2017 – în avion]

YouTube

Anunțuri