Obiceiurile singurătăţii

Tablou-my-foto-Jurnal=Noiembrie-wp.

Tablou – (my photo)

Privesc, dar nu înțeleg nimic. Aerul a devenit apăsător, păstos, iar culorile le simt dulci-amărui. Pe strada îngustă se perindă tot felul de oameni cu tot felul de tălpi. Zgomotul mașinilor seamănă cu acel al unei gări aglomerate iar vocile celor de afară îmi răsună ciudat prin ferestrele închise. E ca și cum ar avea gurile acoperite, vocile lor par sa iasă din aer, părăsiți de viață. 

Simt o deznădejde, o dorință de a adormi aici la fereastră – măcar de mi-aș putea încălzi timpul închis în insomnii colorate în roșu cleios, măcar de nu m-ai lăsa singură în vis, măcar de aș putea opri umbra care ai devenit.

Eu, încă, nu știu ce să fac. Probabil voi renunța. Renunțările astea mă ruinează, mă transformă în cu totul alta, chiar și în felul meu de a fi, eu devin alta. Privesc, dar nu zăresc pe nimeni. Luna parcă e plină cu apa. Lipsa ta mi s-a lipit de piele. Corpul meu parcă ar fi trunchiul unui mesteacăn dezvelit de coaja subțire ca de hârtie. Prin ochii mei se preumblă umbra ta șerpuitoare fluturând printre gene splendoarea că a descoperit o alta iubire. Îmi privesc mâinile. Palmele subțiri le lipesc în rugăciune trosnindu-mi dureros umerii împovărați nemaiînțelegând alipirea palmelor oarbe.

Așezată la fereastră, contemplu cu toate simțurile mele acest întreg nimic al vieții aflat dincolo, afară. Liniștea se așează în locuri absente de sentimente. Jurnalul l-am închis. Ceaiul s-a răcit. Caloriferul este cald. Peste toate se lasă tăcerea. Privesc locul unde te-am lăsat… și nu văd nimic.

[3rd February 2016 – din Jurnalul scris pe hârtie]

YouTube