În arșița dragostei ‧ Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade – de Maitreyi Devi

_În arșița dragostei ‧ Poeme și confesiuni despre Mircea Eliade - de Maitreyi Devi

(my photo)

Prima replică la romanul ”Maitreyi” 
Poeziile pentru Mircea
Biografia autoarei
Confesiuni ale familiei
Corespondență, fotografii
Ediție de lux. Editura TAJ, București 2012
Coperta și îngrijirea ediției, traduceri, note, interviuri și cuvânt înainte: Adelina Patrichi

    Pe coperta frumoasă, cartonată, în facsimil, câteva din cuvintele disperate pe care Maitreyi le-a scris lui Mircea în grabă pe cartea ei de poezii (cea pe care tocmai o publicase), pentru a-l avertiza că părinții ei aflaseră despre povestea lor de dragoste.

Mircea, n-am spus nimic care să te arate pe tine vinovat. Am spus că-i vina mea și că într-o zi doar m-ai sărutat din întâmplare pe frunte. Trebuia să spun, e mama mea și știa tot… Mircea, prieten bun, adio.

O sublimă artistică a disperării. Nu am citit niciodată poezii ca acestea. Cartea are și o semnificație filozofică; este reprezentativă pentru geniul indian. Dar mâhnirea teribilă care se ascunde în aceste poeme face orice apreciere, supusă teoretizării, să pară nu numai superficială, ci și, într-un fel, lipsită de sens.

⎼⎼ Sergiu Al-George

    Maitreyi Devi (1914 – 1989) a fost o poetă și romancieră născută în statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta. Versurile ei au fost elogiate de Rabindranath Tagore, a cărui protejată literară a fost. A primit cel mai important premiu indian pentru literatură, a deschis un orfelinat, a luptat pentru reforme sociale și protecția mediului.

În 1929, Maitreyi Devi l-a întâlnit pe viitorul scriitor român Mircea Eliade, care studia sanscrita cu tatăl ei și era găzduit de acesta. Legătura de dragoste dintre cei doi a fost sursa de inspirație a romanului eliadesc Maitreyi.

Maitreyi a fost neplăcut surprinsă de această relatare și a scris propria sa versiune a întâlnirii: Na Hanyate, în limba bengali, sau Dragostea nu moare, în românește.

În această lucrare, Maitreyi dezminte alegațiile de natură sexuală din romanul lui Eliade.

Chiar de ne-amăgim, crezând c-am învățat a uita
În adâncul inimii retrăim tot ceea ce a muri nu vrea.

⎼⎼ Maitreyi Devi –
[pagina 20]

Copac fără frunze

Adesea visam, Doamne, visam
că un copac fără frunze
în jungla din inima mea sălaș își făcea.
Și acolo sta, ca un stâlp indicator,
cu capul sus, fără glas.

Și nu trebuia să-l ud la rădăcină,
ori flori să-i cotropesc ramul,
păsări pe creangă să facă popas,
să-și facă cuib moale, să-și înalțe tril,
bucurie ori strigăt de jale.
Mai sunt atâția, vai, atâția alți copaci,
cu brațe-ntinse,
cu crengi prinse în vițe,
și înfloresc în fiecare zi.
În astă junglă însă
ce picotea în soare
în văzduhul cu parfum de floare
o scânteie porni,
se făcu vâlvătaie
și flacăra-mi înghiți
copacul cu crengi goale.

Cine își închipuia
c-o scânteie, un joc, poate s-aprindă așa
o junglă întreagă, cu-n foc
ce-n grabă, în câteva clipe
tot ramul înghite?

Jungla toată e-n flăcări acum.
Unde să-mi mai caut nectar?
Pe unde s-apuc?
Arată-mi un drum, un hotar…

28 noiembrie 1972

[pagina 23]

Să te mai văd odată

Lasă-mă să te mai văd o dată.
De-aici eu nu mai fac un pas,
e-o promisiune dată.
Apele negre leagănă sălbatic
valuri dănțuind ațâțat.
Nu, nu e oceanul
acela știut și albastru,
e cel negru,
ca sângele vechi înghețat.

O să stau nemișcată, copac,
și-o să trimit rădăcini
să străpungă pământu-n stomac.
Nimic nu va fi smuls,
nimic clintit din loc.
Ci forța o s-ascund,
mocnit să ardă-n foc.
Și n-o să frâng crengi vechi,
și frunza n-o s-o tremur,
ci ochii o să mi-i îndrept spre ram,
unde nu-s ochi și nu-s urechi
și nu sunt mâini, și nu-s picioare.
Am alunecat alene-n jos
în lumea de sub copaci.
Așa cum Natura urcă-n soare
și soarele coboară în Natură, și toate
capătă astfel însemnătate,
așa cum raza de lună
oglindită-n undă
adevărul nu poate să ascundă
și-l află în propria-i lucire,
și cum argila din care m-ai făcut
naște o alta și capătă menire,
dă-mi voie fără ochi să văd
adevărul cel de pe urmă.
Cu brațele în cer curgând,
când auzul mi se curmă,
și zăvor mi-ai pus în glas,
atâta mi-a mai rămas,
să văd cu trupul, cu toți porii.
Și s-ating norii într-o clipă
și liberă ca pasărea, ușor,
simțită ca și ea să zbor
fără picior, fără aripă.

12 decembrie 1972

[pagina 27]

El, și niciun altul

De ne-om mai vedea vreodată
vei tresări, de asta sunt încredințată.
Te vei întreba: ”Cine-i ea? Cine-i ea?”
Te vei ciupi și te vei întreba:
”Unde-i ea, cea care-n vise
la mine se-ntoarcea?
Nu-i o făptură adevărată?”
(…)
5 decembrie 1972

[pagina 35]

A avea și a nu avea
(…)
Și totuși cel de neatins
rămâne prins la orizont,
stea polară, punct de cleștar sclipind
peste pământul însetat de vară.
Așa că nu compar tăișul bont
al celor care vin cu cele ce dispar,
dar mă uimește ascuțișul
dorinței care taie-n carne vie,
deși e-nfrântă și o știe.
În zadar mă pun de-a curmezișul
căci struna-i moartă.
Iarăși nu voi plânge astă soartă
dar într-o zi m-oi lua la trântă
cu tot ce Universu-mi ia
și voi frânge, cu lacrimi de sânge,
totu-n calea mea.
Și sângele roșu, fierbinte
nu va porni înainte
ca râul spre mare,
ca să nu i se piardă
făgașul în zare.
În loc să curgă, va trebui să ardă,
urmă să facă pentru răul de jale,
albie adâncă să sape, pe care
n-o curmă nici Timpul ce vine la vale.

18 decembrie 1972

[pagina 39]

Diamante în fântâna timpului
(…)
E-ntuneric în speranță, ca și în disperare,
și stau pe buza din prăpastia vieții,
pe marginea umbrei stau în abis,
și nu văd bine de aici ce bucurii pot să mai am
și dacă e sau nu în van, dacă e aievea sau e-n vis.
(…)
18 decembrie 1947

[pagina 41]

Nu-i acoperiți pieptul
Aș vrea să văd dacă inima lui mai bate
Acest trup trecător
Păstrează în el sănătatea
Nemuritoare a unui întreg indestructibil
Ce cântă și merge
Pe o melodie imposibilă.
Încă mai ascult cântecele sale
Pe care nici o armă nu le poate străpunge
Și nici focul nu le poate arde.
Îl voi vedea încă o dată
Dincolo de marea de lacrimi.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

[pagina 21]

    Cartea de poeme de dragoste pentru Mircea,  a fost scrisă sub imperiul emoțiilor trezite de întâlnirea lui Maitreyi, la Calcutta, cu reputatul orientalist Sergiu Al-George, după 42 de ani de la desfășurarea evenimentelor descrise în romanul Maitreyi.

Sergiu îi povestește romanul Maitreyi, scris de Eliade, readucându-i astfel în suflet toată iubirea pierdută cu aproape o jumătate de veac înainte.

Atunci Maitreyi se apucă și ea de scris și, între 18 septembrie și 18 decembrie 1972, publică această primă replică literară la romanul lui Eliade.

Aditya Marichi înseamnă rază de soare (adityasoare, marichirază) și este inspirat de numele pe care tatăl ei, filozoful Dasgupta, i-l dăduse lui Mircea, considerând că, pronunțat în bengali, aducea cu numele Eliade Mircea.

Majoritatea versurilor cuprinse aici sunt scrise în 1972, imediat după ce i s-a povestit romanul lui Eliade. Ultima poezie însă datează din anul 1947, când Maitreyi avea treizeci și trei de ani.

În timpul redactării cărții sale, Maitreyi Devi, nu-și găsește liniștea până când nu-și vizitează iubitul din adolescență, ajuns savant celebru și profesor erudit la Universitatea din Chicago.

În primăvara anului 1973, Eliade notează în treacăt ”evenimentul” în Jurnal. La sfârșitul aceluiași an, ea vine în România ca invitată a Uniunii Scriitorilor. Avându-l drept ghid pe Constantin Noica, a făcut o vizită în casa din Intrarea Stăniloiu nr. 7, unde locuiau mama și sora lui Mircea Eliade.

În interviurile date atunci în România, Maitreyi a ocolit răspunsurile la orice întrebare referitoare la pasiunea tinereții sale.

A oferit însă revistei ”Tribuna” din Cluj un poem însoțit de următorul (scurt) comentariu:

Considerați aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele.

Poemul a fost tradus în românește de Lidia Ionescu.
Iată-l:

Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oțel
N-am să strig.
Golurile se vor mări de la sine
Destul ca să-mi scot mâna și să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
Nicicând n-ai să zidești închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
De îndată ce voi apărea eu.
Dacă mă vei exila și mă vei trimite peste un ocean
Într-o barcă găurită
Am să desfid oceanul
Și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deșertul Saharei
Unde nisipul dușmănos e fierbinte,
Deodată va sufla parfum de iasomie
Ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineți
Mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
Și că tu ai fost cel care m-a învățat
Să trag la țintă fără greș.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
De nu-mi mai pot vedea drumul,
Fii sigur c-am să netezesc cerul
Și am să umplu lumea de lumină într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
Am să-ți umplu cerul cu un cântec
Tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să știi
De unde vine revărsarea aceasta de lumină.

din romanul ”Dragostea nu moare” de Maitreyi Devi

[pagina 155]

Anunțuri

Iulia Hasdeu – d. 29 septembrie 1888

Lilica –

Cea care a fost Iulia Hasdeucastelul_hasdeu_campina_artindex_35

Portrait of Iulia Hasdeu (detaliu), ulei pe pânză, (1889) Author: Diogene Ulyssee Napoleon Maillart (1840–1926)

    Secolul al XIX-lea a fost marea epoca a tuberculozei, care a răpus adesea persoane tinere, în floarea vieţii. Conştienţi de sfârşitul lor tragic, artiştii şi scriitorii bolnavi, continuau să creeze, cu atât mai multă voinţa şi frenezie, cu cât simţeau moartea mai aproape.

La 29 septembrie 1888, la Bucureşti, Julia Hasdeu cade victimă tuberculozei, în vârstă de doar 18 ani, în ciuda eforturilor disperate ale părinţilor ei de a o salva. Pentru tata, ilustru profesor la Universitatea din Bucureşti, director al Arhivelor Statului, istoric, lingvist şi filolog, scriitor care a abordat toate genurile literare, moartea unicului copil a marcat momentul în care a început să edifice cultul memoriei lui.

În 1889, la Paris, Casa Editorială Hachette (Paris) edita în colaborare cu ”Socec” (Bucureşti) operele postume ale Juliei B.P. Haşdeu în trei volume: Muguri de aprilie, Medievale, Teatru, Legende și povestiri.

În deschiderea primei cărţi se afla o introducere semnată de lingvistul italian Angelo de Gubernatis, vechi prieten al lui B.P. Hasdeu. Ea provine dintr-o conferință publică susţinută de semnatar la 18 februarie 1889, în cadrul Cercului Filologic din Florenţa. Al doilea volum e precedat de o scrisoare a lui Emile Boutroux şi de o notiţă a lui Louis Leger, intitulată: Un poet francez în România.

Iulia Hasdeu s-a născut la Bucureşti, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului şi scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.

img069

source

La vârsta de doi ani şi jumătate ea ştia să citească şi făcea dovada unei memorii excepţionale, recitând lungi poezii.

img049La opt ani vorbea curent franceză, germană, engleză. img109La unsprezece ani a terminat gimnaziul Sf. Sava, obţinând premiul întâi, şi a încheiat în mod strălucit pregătirea muzicală la Conservator.

În septembrie 1881 sosea la Paris, în compania mamei sale, pentru a-şi continua studiile.

La şaisprezece ani şi-a încoronat eforturile prin obţinerea bacalaureatului în litere (retorică şi filosofie), ceea ce i-a permis să se înscrie la Sorbona, la Facultatea de Litere si Filosofie.

În afara preocupărilor legate de şcoală, tânara româncă, dotată cu o voce admirabilă de mezzosoprană, lua ore de canto cu tenorul Lawers.

În atelierul parizian al pictorului Maillart, îşi exersa talentul la pictură. De asemenea, învăţa latina şi greaca.

Dar marea ei pasiune o constituia studiul aprofundat al literaturii şi limbii franceze. Încet, ea a fost atrasă de frumuseţea şi forţa de expresie a limbii franceze. A ales această limbă, dintre toate celelalte, pentru a exprima starea poetică a sufletului său sensibil.

Moartea a frânt frumoasele vise ale studentei care-şi prepara teza de doctorat având tema: Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.

Iulia pusese o pecete iubirii. Scria:

Fiecare om are in el darul de a iubi (…) Dar obiectul dragostei diferă: unul iubeşte aurul, altul ştiinţa, un altul arta, altul plăcerile; un altul, şi pe acesta îl plâng, se iubeşte pe sine. Câţi au mai rămas ca să-şi iubească semenii? Şi acestora, acestui număr redus de aleşi, ce le va mai rămâne să iubească? Oameni care nu-i vor iubi, nu-i vor înţelege. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inima care să-şi reverse preaplinul inimii lor, nu o vor găsi; alţii vor avea inima zdrobită: vor muri; alţii se vor replia: sunt eu. Rien ne peut toucher son coeur/ Son coeur sans amour ni haine…

Nimic nu putea atinge inima sa. Inima sa fără iubire, fără ură…

Totuşi Iulia a iubit, poate din nevoia de a suferi pentru ca Dumnezeu să-i trimită inspiraţia.
A scris poezii de dragoste pentru Maria Mavrodin, o prietena din copilărie.

La poesie te plait Marie
tu veux de vers; faut-il en donner?
il besoin de la poesie
Quand on se jure de bien aimer.
(Sur un album)

A inspirat-o, cu ochii lui de peruzea, un englez, un tânăr student la arhitectură şi poet în timpul liber: Albert James.

S-au văzut de câteva ori, au schimbat câteva cuvinte, el i-a trimis flori şi pastile pentru durerile de cap apoi a dispărut în Indii. Suficient ca Iulia să nu mai creadă în iubire. Suficient ca Iulia să treacă prin cea mai mare şi unică criză şcolară.

A avut un singur vis – să fie cunoscută ca scriitoare – s-a împlinit în timp, graţie răbdării nefericiţilor părinţi, care au cules din caietele Juliei fructele inspiraţiei sale poetice.

Tatăl scria în prefaţa celui de-al treilea volum:

Dacă eu public ceea ce Julia Hasdeu nu a publicat încă, sau ceea ce n-ar fi publicat deloc, este pentru că, aceste volume, pentru unii un pios monument ridicat în memoria defunctei de dragostea parinţilor săi, pentru alţii o culegere de literatură, sunt de fapt, mult mai mult decât atât: trebuie să fie pentru toţi, în primul rând, o bogată contribuţie la filosofia spiritului uman. Baratier, Chatterton şi Julia Hasdeu au dispărut înainte de a împlini 19 ani, formând trei capitole ale aceleiaşi cărţi, o carte care demonstrează nu numai că sufletul nu are vârstă, nici pe departe, ci că, din contră, un suflet foarte matur, cavaler străvechi şi emerit vine uneori să stea un timp într-o fiinţă foarte tânără. Iar aici eu nu vorbesc ca un tată; eu gândesc şi ştiu.

img102

Image source

După mărturia tatălui, apariţia operelor postume ale Iuliei îi consola pe cei doi părinţi, având efectul unui balsam:

img099

Singura noastră consolare – consolare terestră – este ca fiica noastră, moartă în floarea vârstei, a lăsat o moștenire literară, care prin bogăția și varietatea sa, ar fi marcat suficient o viață întreagă. Ca scriitoare ea a trait o jumătate de secol, cel putin.

Există material pentru două volume de poezii, un volum de teatru și de legende, două volume de povestiri, impresii, cugetări și studii; doua volume de mici romane, apoi scrisori și memorandumuri, cele mai multe pline de vervă și de interes.

Image source

Cel care a descoperit geniul literar al Juliei a fost profesorul sau de la Colegiul Sévigné, Maurice Albert, fiul celebrului Paul Albert.

El îi dădea gratuit ore de greacă.

Poeta destăinuia hârtiei uşurinta cu care scria, sub aripa muzei inspiratoare:

Camille Armand scria în general fără nici un efort; peniţa alerga pe hârtie. Inspiraţia ei era vie şi înflăcărată. Ea nu scria decât atunci când inspiraţia venea, cu sufletul plin de subiectul sau, pradă zeului, spunea ea; peniţa părea că se imprimă sub mâna sa în trăsături de foc pe hârtie.

Iulia visa să fie cunoscută de public sub numele de Camille Armand.

În august 1887, B.P. Hasdeu a descoperit poeziile fiicei. La rugămintea lui, Iulia a acceptat să citească vreo câteva. A refuzat însă ideea de a le publica, spunând:

Trebuie să revăd mai întâi în întregime şi de mai multe ori tot ceea ce am scris. Apoi, sunt încă prea tânără.

Contra teribilei rezistente a copilului său, savantul a luat o decizie: a dus la redacția ziarului „Steaua României” patru poezii („Poveștile albastre”, „Lacrimi de copil”, „Dispreț”, „Dorința unei urâte”). Unul dintre redactorii literari, August R. Clavel a făcut o frumoasă recenzie în trei articole, intitulată: „Domnișoara Julia Hasdeu, poeta”.

Iulia Hasdeu iubea trei oameni: pe Napoleon I, pe Ferdinand de Lesseps și pe Victor Hugo. A suferit mult la moartea lui Victor Hugo și și-a manifestat starea de spirit într-o scrisoare adresata din Paris tatălui sau, pe 22 mai 1885:

Victor Hugo a murit astăzi, la ora unu şi jumătate după amiaza, la vârsta de 83 de ani, trei luni şi patru zile.
… şi iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleşind întregul Paris, toată Franţa, ceea ce emoţionează Europa şi lumea: Victor Hugo este mort!
Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagina a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase şi lugubre, aceste cuvinte:
Victor Hugo e mort, o mare lumină se stinge, am simţit un pumnal în piept. Chiar şi acum când îţi scriu, dragă tată, peniţa îmi tremură în mâna, mă simt opresată şi încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri!
Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viaţa lui m-a frapat la fel de mult ca şi opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalţă. De ce era un aşa de mare om? Pentru că era şi un om de bine. În cealaltă zi – alaltăieri – am început să plâng ca o nebună înţelegând extrema gravitate a bolii lui, şi mama care e şi ea destul de tristă, mi-a spus ca să mă consoleze că a murit bătrân şi plin de glorie. Nu contează, am răspuns eu, datoram o lacrimă celui care de atâtea ori v-a făcut să plângeţi pentru alţii. Şi mama a fost obligată să mă lase să plâng.
Cât mi-aș fi dorit să-l vad măcar o dată! Aș fi păstrat toată viața imaginea lui sacră în inima mea. Dar, pentru că aceasta supremă fericire mi-a fost refuzată, vreau cel puțin ca amintirea lui să nu mă părăsească niciodată. Mi-ar plăcea la nebunie să-i trimit o coroană.
A murit Victor Hugo! Nu-mi pot reveni. Nu pot înţelege această moarte; nu, pur şi simplu, nu pot.
Bună seara tată, nu sunt în stare să scriu altceva în acest moment.

Mama și fiica, au mers în vechea stradă Eylau, la casa lui Victor Hugo.

Acolo, Iulia a luat penița pentru a așterne un gând în registrul deschis. Acesta a fost:

Domnișoara Hasdeu din colonia română, celui mai mare dintre poeți, celui mai mare cetățean.

400px-HautevilleHseHugoGsy

Hauteville House where Hugo lived in Guernsey

Apoi împărtășește tatălui emoția:

Nu-ti pot descrie senzația pe care am încercat-o aflându-mă atât de aproape de acel perete în spatele căruia îl știam întins pe el, Victor Hugo: inima îmi bătea, mâna îmi tremura, eram roșie, roșie, roșie.

iuliahasdeu_ph2

Image source – Julia Hasdeu in perioada studiilor pariziene

Lucru straniu, sănătoasă și zâmbitoare, în 1886, Julia a notat pe o bucățică de hârtie certitudinea sa:

Cine te va dezvălui ochilor lor? Moartea.

S-a gândit ea atât de devreme la sfârșitul precoce al existenței sale terestre? A simțit chemarea invizibilului?

Iulia a fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.

castelul_hasdeu_campina_artindex_34.jpg

castelul_hasdeu_campina_artindex_36

Portrait of Iulia Hasdeu – ulei pe pânză (1889) – Author: Diogene Ulyssee Napoleon Maillart (1840–1926)

castelul_hasdeu_campina_artindex_59.jpg

Image source

castelul_hasdeu_campina_artindex_20castelul_hasdeu_campina_artindex_21

Image source

castelul_hasdeu_campina_artindex_66

castelul_hasdeu_campina_artindex_67

Image source

Opera poetică

    Imediat după moartea Iuliei, în paginile periodicului ”Revista Nouă”, al cărui director era B.P. Hasdeu, au fost publicate câteva din poeziile sale.

Un număr al ”Revistei Noi” a fost expediat de către savant colegului și amicului parizian, Michel Bréal, care se grăbea să-i răspundă, confirmându-i primirea revistei și faptul că proiectul de a publica operele tinerei la Paris a fost primit cu mare simpatie, demersurile în acest scop continuând. Casele de editură Hachette și Socec au găzduit în cursul anului 1889 apariția celor trei volume din colecția ”Oeuvres posthumes” de Iulia B.P. Hasdeu.

Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie, 1889, sub titlul dorit de poeta, Bourgeons d’Avril.

Încântat de lectura lui, Michel Bréal scria în acel an, la 20 aprilie:

… fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merita ca noi să-i păstram totdeauna numele în onoare şi dragoste.

După cuvântul înainte semnat de B.P. Hasdeu, cititorii erau introduși în universul poetic al Iuliei de contele Angelo de Gubernatis, filolog italian, apropiat al tatălui ei.

Pe baza unei biografii expediate de savantul român spre finele anului 1888, acesta a ținut o Conferința la Cercul Filologic din Florența, în seara zilei de 18 februarie, a anului următor. Într-o scrisoare transmisă la 15 ianuarie, Angelo de Gubernatis anunță lui Hasdeu data Conferinței despre iubita lui fiica, ce va fi inserată ulterior în Revue Internationale – Revista Internațională.

Pe 13 martie 1889 revista apăre și, o zi mai târziu, de Gubernatis o expedia prietenului sau din România. Un auditoriu numeros a umplut sala cu prilejul Conferinței contelui. Președintele Cercului Filologic, marchizul Matteo Ricci, eminent elenist, traducător al lui Herodot, a citit cu acea ocazie scrisoarea lui B.P. Hasdeu.

Volumul a fost primit cu interes de cunoscuții savantului și chiar ai poetei.

La 9 aprilie, Emile Boutroux confirmă la rându-i sosirea cărții. Profesorul de limbă greacă al Iuliei, Maurice Albert, îl asigură pe B.P. Hasdeu, la 10 iulie, de primirea celui de-al doilea volum al poetei, intitulat Chevalerie.

La 1 decembrie 1889, un alt profesor, Charles Lavigne, scrie savantului că a primit cel de-al treilea volum care, de această dată, conținea proză și schițe dramatice. Maestrul tinerei își însușea puțin din meritul de a fi lucrat cu o asemenea elevă:

… există un pic de paternitate în inima unui profesor care a văzut crescând un copil de elită și care a fondat pe un spirit superior speranțe deja în parte realizate.
Am văzut crescând copilul pe care-l plângeţi…

Scria cu două luni mai devreme profesorul Lavigne:

… am contribuit puțin la formarea spiritului său și știu mai bine ca oricine ceea ce puteați să așteptați de la această inteligență atât de deschisă și atât de vie.

În opinia lui, această moarte făcea parte din durerile care nu vor să fie consolate. În final, îi asigura pe nefericiții părinți ca amintirea Iuliei va rămâne aici, fidel păstrată, în sufletul celui care i-a fost maestru.

La 13 ianuarie 1890, Emile Picot semnează o scrisoare de mulțumire către B.P. Hasdeu în care afirmă că atât el cât și soția au fost emoționați la primirea celor trei volume ale Iuliei. Au citit, scria el:

… cu un dureros interes versurile sale atât de delicate și atât de armonioase.

Deoarece a pierdut doi copii, scria el, nu putea vorbi despre această experiență. În ceea ce privea opera poetei de origine română, minunată era

expresia pe care Iulia a știut să o dea viselor copilăriei, forma perfectă a aspirațiilor sale.

Gaston Paris expediază la 7 noiembrie 1888, o scrisoare către B.P. Hasdeu:

… cât sunt de mișcat de a vedea că ea a făcut limbii noastre (franceza – n.n. J.T.) onoarea de a o alege pentru a exprima cele mai înalte gânduri ale sale și sentimentele sale cele mai intime.

Louis Leger își exprimă și el admirația pentru poetă:

Franţa era pentru Iulia însăşi patria inteligenţei. Să păstrăm cu pioşenie amintirea acestei tinere străine, care visa la un loc printre maeştrii noştri, şi al cărei nume merită să fie înscris alături de al lor.

Lazăr Saineanu, într-un periplu prin Paris, după terminarea studiilor, în primăvara anului 1889, făcând o vizită lui Louis Leger, a putut vedea primul volum, Bourgeons d’Avril, despre ale cărui pagini scria că:

… respira toată originalitatea unui talent matur.

Frecventând cu regularitate pe cele două Iulii, la Paris, tânărul o cunoscuse bine pe Lilica (numele de alint al poetei).

Eu, care am avut trista fericire a putea observa mai de-aproape acest spirit extraordinar…

scria lui B.P. Hasdeu, la 3 mai 1889:

nu voi putea uita niciodată farmecul irezistibil al conversațiunii sale; limba franceză părea a fi căpătat o noua grație în expresiunea-i plină de suavitate.

img111 (1)

Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui consolarea necesara precum aerul pentru a-și putea continua existența, consolare cu atât mai mare cu cât savantul era convins de importanța tezaurului literar lăsat de fiica.

Aveți dreptate a găsi mângâiere în culegerea acestor flori gingașe, cărora pietatea părintească și valoarea intrinsecă le asigura un loc meritat în literatura poetica.

îi scria Lazăr Saineanu:

E într-adevăr surprinzător a vedea disproporția enormă între vârsta copilei și calitatea pentru a nu mai vorbi de cantitatea producțiunilor sale poetice.

Opera literară a Juliei Hasdeu

    După dispariția fizică a Juliei, pe culmile disperării, omul de știința a explorat fără încetare caietele fiicei, depozitare ale gândurilor și literaturii sale.

A găsit acolo poezii, proză și schițe dramatice, o producție literară care i-a dezvăluit lumea ascunsă a Juliei. Discretă și profundă, ea a lăsat urmele spiritului său printre lecții, exerciții sau compuneri.

Tatăl și-a luat o misiune scumpă și delicată: să facă să apară Operele postume ale Juliei. Ele au fost publicate în trei volume, cu sprijinul celor două case de editură: Hachette din Paris și Socec din București. Iulia-Hasdeu__Medievale-Chevalerie__973-22-0888-0-785334217807.jpg

Primele două volume, Bourgeons d’avril [Muguri de aprilie] și Chevalerie [Medievale] (1889) reunesc opera poetică.

Proza și teatrul se găsesc în al treilea volum, intitulat Théatre. Légendes et contes [Teatru. Legende și povestiri].

B.P. Hasdeu a anunțat un al patrulea volum… El nu a apărut niciodată. Documentele ne-au revelat dorința sa de a face să se reediteze în Franța opera literara a Juliei, dar și acest proiect a rămas fără ecou.

Savantul a observat că Iulia reprezentase

a patra generație neîntreruptă de oameni de litere

a familiei Hasdeu. Romani de origine și toți poligloți, bunicul savantului, Tadeu, a scris în poloneză, tatăl, Alexandru, în rusă, Bogdan în românește și fiica în franceză.

Iulia a ales limba lui Hugo, însă motivul alegerii sale va rămâne o enigmă. Totuși tatăl a încercat să-l explice:

… pentru că Franța este civilizația contemporană în accepțiunea cea mai vastă a cuvântului, cetățenii ei sunt peste tot: nu există nici un străin pentru ea. Inamici înșiși, orice ar face și orice ar spune, respiră spiritul francez involuntar, pentru a putea să trăiască, așa cum respiră oxigenul.

Iulia nu a fost un caz singular. Putem cita alte nume de scriitoare de origine română și de expresie franceză: Anne de Noailles (născută Brâncoveanu), Marta Bibescu, Elena Văcărescu.

Unii nu încetează a ignora opera ei spunând: nu se mai scrie o asemenea poezie. În afară de faptul că nu suntem siguri de aceasta, trebuie pusă problema altfel decât în termeni de modă. Se mai scriu versuri ca Lamartine, piese de teatru ca Musset, romane ca Balzac sau Proust?

Și totuși sensibilitatea lor încă se amestecă cu gustul de astăzi și urma lor în arta literară rămâne încă de neșters.

Iulia, desigur, nu poate să se compare cu asemenea uriași. Moartea a smuls-o în floarea tinereții sale, virgină încă în inimă și-n corp, și cu mult înainte ca maturitatea să-i încoroneze talentul. Fascinată după toate evidențele de modelele romantice, nu a avut timpul să strângă mierea simboliștilor și parnasienilor, și, se înțelege, nu a cunoscut suprarealiștii, dadaiștii, nici alți inovatori ai secolului XX.

Rămân de la ea câteva dintre trăsăturile esențiale ale frumuseții poetice: simțul rimei și al ritmului, o întâlnire melodioasă a cuvintelor alese și flacăra vie, care nu cerea decât să se înalțe, a inspirației sale. Această tânără debutantă a găsit imediat un public luminat și admiratori importanți.

Dacă ar fi trăit ar fi egalat cu certitudine pe o Anne de Noailles.

Așa cum a fost și în ceea ce a făcut, ea oferă încă epocii noastre o frumoasă mărturie a unirii mereu fecunde a geniului românesc și a civilizației franceze.

De la Iulia către B.P.Hasdeu

Paris, 17 noiembrie 1887:

2_Deci, am optsprezece ani, și, pe cuvânt! Regret. Nu plâng pe cei șaptesprezece ani ai mei, ci pe cei șaisprezece ani! Ah! nu voi mai avea niciodată șaisprezece ani! Și i-am avut atât de puțin timp, doar pentru douăsprezece luni. Abia am gustat din ei, și – gata, au zburat și de aceea sunt contrariată, – și sunt foarte plictisită de faptul că am optsprezece ani.

În ciuda insistentelor tale, în ciuda înțeleptelor păreri ale doctorului Percheron, în ciuda strigătelor mamei, mă culc aproape totdeauna la miezul nopții și mă scol la ora șase.

Paris, 23 ianuarie 1888:

Dacă n-aș avea examene de trecut, n-aș munci mai puțin.

Paris, 22 martie 1888:

Cât despre a renunța la continuarea studiilor mele și reîntoarcerea în țară înainte de a fi cel puțin licențiată, nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor, și nici o putere omenească nu va putea să mă oblige. Nu am muncit toată copilăria și tinerețea mea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Nu vreau o asemenea viață; nu pentru că țin la diplome, nu sunt eu cea care țin la acestea, tu o știi. Dar o dată angajată în luptă, nu eu mă voi retrage din mijlocul bătăliei; și apoi, îmi place această muncă, și într-un cuvânt nu voi renunța niciodată pentru nimic în lume.

Paris, aprilie 1888:

Sunt încă vie, și nu voi renunța la această muncă atâta timp cât îmi va rămâne o picătură de sânge în vene și un suflu de viața în piept.

Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu

– Iulia Hasdeu a visat să se mărite cu printul Ferdinand, viitorul rege al României. Nu știm când a mijit acest gând, dar el străbate ca un fir roșu însemnările intime ale tinerei poete, dispărută atât de prematur și dramatic. Ucise la vârste la fel de fragede, alte două adolescente celebre au ținut jurnale pline de iluminări mistice –

Sava_Hentia_-_Iulia_Hasdeu (1)

Author
Description
Iulia Hasdeu. Muzeul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” – CÂMPINA. Portret bust înfățișând-o pe Julia Hasdeu din față, cu chipul ușor întors spre stânga, cu părul strâns în coc; este înveșmântată într-o rochie neagră, închisă pe gât; fond brun închis, neutru.
Date

   La Arhivele Statului din Bucureşti: însemnări jurnaliere, secrete, ale Iuliei Hasdeu. Erau şi mai sunt încă o noutate. Sub titlul Jurnalul de regină – Cronica Reginei Iulia.

Jurnalul mirean, nefictiv, al Iuliei Hasdeu, la Editura Eminescu, o carte de 568 pagini, ediție îngrijită de Crina Decusară-Bocşsan. Acest volum nu include paginile princiare.

Jurnalul de regină al Iuliei Hasdeu este bine mascat, bine tăinuit: pulverizat în multe şi diferite caiete, scris între temele de clasă, între conspecte sau în margine de file cu poezii. Astfel ca, pentru a-l citi, trebuie să-l culegi din locuri neașteptate, din maculatoare de școală sau din manuscrisele poetei.

În bună parte, acest jurnal este ficțiune personalizată. Autoarea notează pe ani, pe zile, pe ore, episoade din viața sa princiara, care va urma. Este imaginație, este delir de filiație, este delir de grandoare, este proiect utopic de destin.

Pacea de 100 de ani a României

Jurnalul de regină al Iuliei Hasdeu
Iulia Hasdeu scrie deci, anticipând, dar folosind verbele la timpul trecut, ca și cum lucrurile ar fi reale și întâmplate: ca s-a măritat cu prințul Ferdinand, ca acesta a fost întronat rege al României și ea a devenit regina României.

Apoi scrie despre viata ei cu regele, la Sinaia și la Suceava. Prin urmași, prin căsătoriile acestora, Iulia ajunge să se înrudească treptat cu mari familii încoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amănunțită a primirilor ei la palat și cronica apoteozei ei literare.
În Regatul Romania al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace și prosperitate, nu sunt nici războaie balcanice, nici războaie mondiale, nici răscoale, evident, nici dictaturile știute numai de noi. Ci numai bunăstare și cultură, diplomație elegantă și concerte simfonice. Și tot așa, până în 1971.

În fine, undeva ea a notat, în limba franceză:

Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineața, la 101 ani, 6 luni și 6 zile…

Notița aceasta ultima, despre faptul că va trai 101 ani, a fost scrisă, probabil, la 1888, când boala poetei se agrava și, peste puțin, ea avea sa moară. Murea la 19 ani și își făcea planuri minuțioase, regești și literare, pentru 100 de ani. Contracarând ficțiunea vieții prin realul textului.

Frapat de coincidenta cu talc metafizic ca am descoperit fila exact la data prescrisă de poeta, am notat in caietul meu aceste cuvinte din Heraclit Obscurul:

Muritorii sunt nemuritori, unul trăind moartea altuia și sfârșind viata celuilalt.

Finalul mioritic

O ultima notă din acel Jurnal, din septembrie 1888, e adresată mamei sale. Iulia îi spune că ea pleacă într-un loc tăinuit, ca sa fie autonomă și să se realizeze în glorie. Textul este în franceză, și în traducere sună așa:

Maica, eu vă părăsesc pentru totdeauna. N-o să vă mai văd. Sub un nume necunoscut, îmi voi dobândi existența. Voi ajunge, fără ajutorul nimănui, prin propriile mele puteri, la slava pe care am visat-o.

Transformarea simbolică a morții în realizare fericită aminteşte şi de Mioriţa, şi de maharismele hristice. Dacă vom tine cont de faptul că ea nu cunoştea bine balada Mioriţa, care înca nu avea popularitatea de azi, vom înţelege că într-însa vorbea un arhetip al mântuirii la care au acces predestinaţii.

Jurnalul de tarină al Mariei Baskirteva
Maria Baskirteva

51În octombrie 1884, când murea de ftizie pictorița şi scriitoarea Maria Baskirteva, în franceză, ea a semnat Marie Bashkirtseff, Iulia Hasdeu avea 15 ani.

Iulia a mers la înmormântarea Mariei, la Paris. A fost impresionată de sfârşitul timpuriu al pictoriţei, care se stingea la 24 de ani.

Maria Baskirteva a lăsat moşteniri artistice însemnate: tablouri, desene, dar mai ales un Jurnal în două volume: romanul unei vieţi. Povestea unei rusoaice transplantate în Franţa. Un jurnal plin de viaţa, de lume rusească şi franceză, dar şi cu introspecţii, cu simţul tragicului, care dă profunzime paginilor. Şi cu nădejdea romantică a supravieţuirii prin geniu.

Un fapt uimitor, în analogie cu reveriile Iuliei: şi Maria Baskirteva îşi visează un viitor imperial, prin mariaj cu ţarul. Întâi îşi visează realizarea artistică, prin pictură şi sculptură. Apoi își prevede că va excela ca interpretă la harfă. Va electriza masele prin vorbire.
În fine, ea a notat:

Împăratul Rusiei se va căsători cu mine ca să se mențină pe tron.

Dar Maria Baskirteva se trezeşte din visare și zice:

Și totuși, voi sfârși într-un sicriu. Și nici măcar n-am cunoscut dragostea!

Și mereu, până în ultima clipa, are nădejde și credință. Ultimul ei tablou, Mironosițele la Mormântul Domnului, a fost plasat în cripta ei, neterminat.

”Jurnalul de neant” al Katherinei Mansfield

    În 1888, la o luna de zile după moartea Iuliei Hasdeu, se năştea, în Noua Zeelandă, Katherine Mansfield. 31Sunt paralelisme de destin între Katherine și artistele evocate mai sus. Katherine este, și ea, o exilată, o fiinţa smulsă din solul natal – cum sună un vers al Iuliei. Katherine părăseşte Noua Zeelanda la 13 ani, vine în Europa, la rudele tatălui originar din Franța. Are o evoluţie scriitoricească remarcabilă, discret-elitistă. Scrie proză și articole de revistă literară. Se îmbolnăveşte de plămâni. Moare în Franţa, în apropiere de Paris, la Institutul-mănăstire al lui Gurdjieff. A lăsat câteva volume de proză și un Jurnal sclipitor – unul din cele mai bune din câte s-au scris.

Cum visa Katherine Mansfield?
Ea visa ca dezrădăcinații care pribegesc cu soarele natal în suflet. Cu cât e mai aproape de moarte, cu atât se visează mai des în Noua Zeelandă. Cu cât este mai aproape de neant, acest suflu măritor se extinde până la dimensiuni metafizice. Zice:

Încep să retrăiesc scene… halucinante: miraculos de vii. Mă întorc pe partea dreaptă și-mi duc mâna stângă la frunte de parcă m-aș închina. Poziția asta se pare că îmi declanșează viziunile.

Are uneori străfulgerări în fața cărora tot ce-a scris sau citit îi apare mic, zadarnic, neînsemnat. Cunoaște

secunda care rezumă viața întreagă a sufletului.

Mai prețioasă decât scrisul. Descoperă că sinceritatea este un gen de iluminare, o experiență mistică feminină.

Și numai când m-a secerat boala, mi s-a dăruit acest – cum să-i spunem? – premiu de consolare. Dumnezeule, e un lucru minunat!

Trăiește și experiența ieșirii din corp,

zvârlită afară din viață.

După o astfel de trăire a ieșirii duhului din trup, se petrece cu ea o mutație: îi dispare spaima de moarte.

Ce-i viața mea?… Mulțumesc Domnului că mi-a dăruit scrisul… Doresc să fiu ceea ce sunt în stare să devin… un copil al soarelui… Cu toții ne temem când suntem în sala de așteptare, totuși trebuie să trecem dincolo. Undeva, adânc în mine, mă simt fericită. Totul e bine.

Un premiu de consolare de la Dumnezeu

    Jurnalele acestor trei scriitoare sunt ca și în continuitate. Vieți paralele, pe alocuri convergente. Privesc și portretele celor trei artiste, chipul lor văzut. Toate trei bretonate, cu fața ovala, cu trăsături asemănătoare: mi se par rude, surori. Înrudite și prin energia lăuntrică, și prin experiența vecinățății neantului. Compensând fiecare prin vis măritor, prin percepție arzător măritoare – mai mare decât realul – scurtimea vieții. Primind, ele, acest premiu de consolare al lui Dumnezeu: secunda iluminatorie, clipa în care toate sunt mult mai reale, mult mai bogate decât în realitatea văzută și pământeană.

Parisul celor trei scriitoare damnate

Sfârșitul vieții și mesajele după moarte

castelul_hasdeu_campina_artindex_84 (1).jpg

Image source

Julie-Hasdeu-on-her-deathbed.jpg

Image source

La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la ”Cimitirul Bellu”.

img074

Cavoul Iuliei Hasdeu

img075

Image source

    Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de ”Castelul Iulia Hasdeu”.

castelul_hasdeu_campina_artindex_30

Iulia Hasdeu pe catafalc (1888) – de Sava Henția

    Hasdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic Cogito, Hasdeu se confesează:

Cum? nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede:

Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire.
Julie Hasdeu –

Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu.

Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.

Sic Cogito- Ce e Viata  Ce e Moartea- Ce e Omul .JPG

cartea Sic Cogito – Bogdan Petriceicu Hasdeu – (my photo)

Sic Cogito o poveste fascinantă, fără sfârșit, cere ne pune și astăzi întrebări fundamentale, la ale căror răspuns suntem chemați în liniște și meditație.

Totul se afla în lucrarea savantului român, tatăl Iuliei:

Sic Cogito – Ce e Viata? – Ce e Moartea? – Ce e Omul?

Este prima lucrare românească despre spiritism, în care, după cum am observat, B.P. Hasdeu prezintă experiențe și mărturii personale, dar și rezultatele unor personalități străine implicate în cercetarea pozitivă, dar și în verificarea experimentală a fenomenelor paranormale.

Sic Cogito are însă în vedere doar iubirea cea nesexuală, susținea el –

iubirea cea sfântă prin care se infiltrează telegraful dintre suflete, dentâi pe pământ, apoi între pământ și mai sus, apoi între mai sus și mai sus.

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului defunctei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism.

Există manuscrise ale acestor ședințe de spiritism și scrisori ale Iuliei Hasdeu transmise după moartea sa către tatăl său prin intermediul unui medium.

Sava_Hentia_-_Visul_lui_B.P._Hasdeu

Visul lui B.P. Hasdeu – Image source

Simbolism – Un mormânt-poemă

Așa avea să numească și nu se înșela deloc, G. Ionnescu – Gion in 1891 mormântul Iuliei Hasdeu. Însuși Hasdeu numea locul de veci al fiicei sale Micul Templu, iar în acea vreme nu exista nimic care să îl contrazică.img019

Castelul Julia Hasdeu la inceputul secolului XX – Istoric

Imaginea actuala a cavoului mai păstrează doar o amintire a măreției acestuia de la început. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise cuvintele:

Trecători, priviți d-asupra; cugetători căutați în lăuntru: moartea dă viață.

castelul_hasdeu_campina_artindex_02.jpg

Image source

    Înăuntrul cavoului, nimic nu pare să sugereze celor care îl vizitează că se află într-un mormânt. Sentimentul general era de liniște, iar cei de față pot simți învăluirea înțelepciunii. O oglindă fixată pe boltă are rolul de a potența vizualul către infinit. Pe lângă acestea se află candele, îngeri și chipul Iuliei.

Un altar găzduiește bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice și două pietre de marmură ce poartă o încărcătură spirituală puternică.

castelul_hasdeu_campina_artindex_78

castelul_hasdeu_campina_artindex_79

Image source

La cererea Iuliei Hasdeu, legile fundamentale și eterne pe care Demiurgul n-i le-a lăsat ca să putem viețui în armonie și pace, respectând Creația și iubind Ființa.

Jurnalul Juliei Hasdeu

este un carnet cu coperți roșii, având vreo cincizeci de pagini acoperite cu variate însemnări, datând din perioada 1881-1882. În jurnal se găsesc: orarul școlar, teme, gândurile copilei, încercări literare, desene și… vise.

Julia visa să devină un faimos dramaturg ale cărui piese de teatru erau puse în scenă la teatrele din Paris (Comedia Franceză și Odeon), iar succesul reprezentațiilor era imens. Jurnalul se află expus în camera cu cale din castel, lângă păpușa Iuliei.

castelul_hasdeu_campina_artindex_77

Image source

În stânga stă scris

Legea religioasă

Crede…
Crede în Dumnezeu
Crede în nemurirea sufletului
Crede în darul comunicării cu cei duși

Legea morală

Iubește și ajută…
Iubește și ajută neamul
Iubește și ajută pe cei ce te ajută și te iubesc
Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău

În dreapta se află

Legea socială

Nu necinsti…
Nu necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții
Nu necinsti pe alții, ca să te cinstești pe tine însuți
Nu necinsti munca, căci munca e viața

Legea filozofică

Când-atunci…
Când faptul știi, atunci adevarul scrii
Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi
Când cauți dovada, atunci găsești tăgadă

castelul_hasdeu_campina_artindex_44.jpg

castelul_hasdeu_campina_artindex_46

Image source

    Busturile membrilor familiei, de vită nobilă de altfel, își aveau locul aici, așezate sub busturile lui Cristos, Shakespeare și Victor Hugo, pe care Iulia i le-a cerut special tatălui ei, într-una din ședințele de spiritism, la data de 16 octombrie 1890, în limba franceză:

    În numele scumpilor mei, îți mulțumesc; dar, în fiecare unitate, este o trinitate. Ea mi-a comandat să pun, în templu, formând altarul superior, busturile lui Christ, Shakespeare și Victor Hugo. Este trinitatea a cărei unitate reclamă o noua trinitate, în total nouă. Este ceea ce ea mi-a comandat, ulterior, desemnând nouă membri ai familiei, ale căror portrete trebuiau să fie plasate în tocul ferestrei, de o parte și de alta a altarului superior.

B. P. Hasdeu –

castelul_hasdeu_campina_artindex_75

Image source

Marele Templu

    Construcția Marelui Templu, după cum îl numea Hasdeu, a început în anul 1893 și s-a încheiat trei ani mai târziu. Ca și in cazul cavoului, planurile castelului i-au fost minuțios indicate lui Hasdeu de către fiica sa, în timpul ședințelor de spiritism.

Construcția castelului reprezintă o mostră unică a arhitecturii românești, unde utilitatea funcțiunii, deci profana la nivel simbolic, se împletește magistral cu cea spirituală, o mostra a arhitecturii sacre.

Funcția de locuință devine secundară, iar elementele specifice spiritualului domină. Fundația castelului are forma unei cruci, iar cifrele 3 și 7 sunt adoptate fără retineri de geometria construcției.

Edificiul este structurat din trei turnuri, iar pentru a intra in castel este necesar sa pășești șapte trepte, în vreme ce jilțurile împărătești de la intrare au încrustate șapte volume de cărți suprapuse.

Deasupra ușii sunt sculptate în basorelief blazonul familiei Hasdeu cu deviza familiei: Pro fide et patria și lângă ea, apoftegma lui Galilei E pur si muove.

castelul_hasdeu_campina_artindex_06

Image source

Mai sus, Ochiul Divin încadrat în triunghi.

castelul_hasdeu_campina_artindex_07.jpg

Image source

Cei care vizitează astăzi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la Câmpina pot pătrunde, conduși de un ghid, în intimitatea biroului lui Hasdeu,

castelul_hasdeu_campina_artindex_76.jpg

Image source

în salon, în camera în care se află pianul Iuliei

castelul_hasdeu_campina_artindex_17.jpg

Image source

și mai ales, atracția tuturor turiștilor, în camera de spiritism

Images’s source

în al cărei perete se poate observa o gaură cu un diametru destul de mare. Nu suficient pentru a permite accesul unui om, însa perfect pentru trecerea spiritului Iuliei, atât de așteptat la acele ședințe.

O alta prezență care atrage atenția în castel este o statuie a Mântuitorului,castelul_hasdeu_campina_artindex_29

Image source

având o înălțime mai mare decât statura obișnuită a unui om. Acesta se ridică deasupra unor nori cu brațele ridicate într-un gest de binecuvântare, însă cu ochii în lacrimi. Reprezentarea deosebită și amplasarea sa într-o lumină specială au făcut ca imaginea Mântuitorului sculptat să impresioneze peste măsură pe cei care au călcat pragul castelului.

Timp de un secol au circulat povești legate de acest castel. Ignoranța unora, prejudecățile altora, neputința de a se înălța la nivelul mintii hasdeene, au pus uneori monumentului pecetea unui loc straniu…

Pentru vizitatorul curios și dornic să cunoască mai mult, incursiunea în Castelul Julia Hasdeu poate constitui momentul unei revelații prin contactul cu simbolurile și cu atmosfera pacifică a locului.

Dincolo de aparențe omul va descoperi esența căci, după cum scria Caragiale,

aici in fiecare loc materia spune ceva.

iulia_hasdeu__poet_by_sudor-dbgr30i.jpg

Placa comemorativă de pe fațada imobilului în care au locuit cele 2 Iulii la Paris

Și după ce am scris, mă întreb acuma: oare eu sunt autorul?

Sic Cogito – Bogdan Petriceicu Hasdeu

castelul_hasdeu_campina_artindex_25castelul_hasdeu_campina_artindex_26

Image source

☙◦❧

     A visat că va trăi peste 100 de ani.  A murit cu regretul că timpul nu a avut răbdare cu ea, că nu a putut să-și desăvârșească opera, că anii de muncă, de învățătură, de renunțări nu însemnau nimic în fața morții. A murit iubind viața, fără a-i fi însă teamă de moarte. Copilul-geniu a plecat lăsându-i pe toți cu sufletele goale, tocmai când se pregăteau să se bucure de roadele lui.

giphy.gif

Surse: Muzeul Memorial Iulia Hasdeu – www.artindex.ro – Iulia HasdeuDe la Wikipedia – Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeuwww.formula-as.ro

să mă satur

aș vrea să fiu gardianul înălțimilor
să umblu pe dinăuntrul vieții îmbrăcată-n vise lungi sau mai scurte
aș vrea să ascult singurătățile timpului din dreptul inimilor
fără niciun cuvânt
aș vrea să mă gândesc uitându-mă în gol prin oameni
ca niște bărci ce-alunecă în noapte
când nici nu salută și nici nu se cunosc
aș vrea să mă aud visând
să-mi vărs amarul pe marginea unui pat
fără niciun fel de teatru
strivindu-mi oasele în spațiul acela
fără niciun efort estompat
aș vrea să mă agăț de-o fereastră fără pârghii
întinzându-mi vertical brațele cu pielea aproape desprinsă
spre ziua aceea
înnegrindu-mi sufletul în astmatice iluzii
legăturile șeilor pieptului să-mi strângă porii albi
lamentați în zdrențe de mătase
să trăiesc triumful unui ascet îmbrăcat în livre de culori necunoscute
aș vrea să-mi odihnesc umbrele timpului din nopți nedormite
să le ascult foșnetul rănilor prinse-n sârme de oțel răsucit
aș vrea să trăiesc într-un timp cu iubiri salvate din temnițe
să le găsesc urma să le pipai picioarele coapsele mușcătura
ori dincolo unde se opresc toate cortegiile
aș vrea să mă opun vântului din cealaltă cameră
înveșmântând cu privirea fereastra-n vitraliu
îndepărtând cu măna penumbra vagă din colțul din dreapta
aș vrea să-mi recapăt gustul imens dulce de Timp
să-mi închid inima pe culmi palide ale clipei
să străbat mici golfuri marine pline cu noi
să-mi aparțin cu încredere dându-mi unul altuia mâinile
cuvintele culorile lumile timpurile sufletele podurile
aș vrea să leg în fir de brocart incertul lucrurilor de mai departe
urmărindu-mi viața cu umbra până-n orizontul auzului
miruindu-mi iubirea din mijlocul lumii
să o înfășor în cercuri mici într-un giulgiu de in
să o aștern și s-o tac cu degetele mele lungi flămânde de încleștare
peste spaimele mele țepene
peste gustul imperfecțiunii noastre
peste adâncul ochilor
și să țip
să țip din toată amorțeala sufletului
inspirând aerul ca din jurul unui sfinx absurd
să țip din toate disperările
cu ochii ficși
cu degetele răsfirate
iar și iar
oricât ar fi de liniște

YouTube