Iubita mea, Sputnik
An apariție: 2004
Autor: Haruki Murakami
Categoria: Literatura Universală
Colecție: BIBLIOTECA POLIROM
Domeniu: Literatura japoneză
Editura: POLIROM
Traducere de Andreea Sion
Nr. pagini: 232
(my photo)
Unul dintre cei mai populari scriitori japonezi contemporani, Haruki Murakami s-a născută în Kyoto în 1949. A studiat literatura la Universitatea Waseda din Tokyo.
Experiența sa de proprietar al unui bar din Tokio în care se cânta jazz (reflectată în romanul său din 1992 ,,La sud de graniță, la vest de soare”) și cea de traducător al operelor lui F. Scot Fitzgerald, John Irving, Truman Capote și Raymond Carver își vor spune cuvântul în formarea sa ca manager al unei Japonii occidentalizate – un ținut amăgitor, lipsit parcă de suflet și suflu, al cărui spirit străvechi pare să fi dispărut aproape în întregime.
Primul său roman, ,,Ascultă cum cântă vântul”(1979), i-a adus Premiul Gunzo, fiind urmat de ,,Automatul 1973” (1979), și ,,În căutarea oii fantastice” (1982, distins cu Premiul Noma). Ele zugrăvesc mentalitatea tinerei generații stăpânite, pe de o parte, de sentimentul de răzvrătire, iar pe de alta, de senzația de deșertăciune și dezrădăcinare. În 1987 publică romanul ,,Pădurea norvegiana”, bestseller internațional, tradus în numeroase limbi și vândut în peste patru milioane de exemplare. Romanul ,,Cronica păsării-arc” (1994, nominalizat pentru prestigiosul IMPAC Dublin Literary Award), răscolește amintirile reprimate ale atrocităților comise de soldații Japonei în China în timpul celui de-al doilea război mondial.
Haruki Murakami a mai scris romanul ,,La capătul lumii și în țara aspră a minunilor” (1985, pentru care a primit Premiul Tanizaki) și mai multe volume de povestiri. Este, de asemenea, autorul unei relatări despre atacul cu gaz sarin asupra metroului din Tokyo, intitulată ,,Underground”. În anul 2002, Murakani publică romanul ,,Kafka pe malul mării”, intrat imediat pe lista bestseller-urilor. ,,Iubita mea Sputnik” este o poveste de dragoste cu accente de roman polițist.
This is the front cover art for the book Sputnik Sweetheart written by Haruki Murakami. The book cover art copyright is believed to belong to the publisher, Kodansha, or the cover artist. Cover of the book Sputnik Sweetheart by Haruki Murakami – sursa
,,Sputnik” – Pe data de 4 octombrie 1957, Uniunea Sovietică a lansat primul satelit artificial, ,,Sputnik” 1, de la baza spațială Baikonur din Republica Kazasthan. Avănd diametrul de 58 de centimetri și greutatea de 83,6 kilograme,satelitul a făcut ocolul Pământului în 96 de minute și 12 secunde.
Era vorba de o mică sferă de aluminiu dotată cu patru antene. Sfera era constituită din două coci, cea externă servind de protecție termică, iar cea de-a doua fiind presurizată.
Interiorul sferei conținea azot la o presiune ușor mai mare decât presiunea atmosferică la suprafața Pământului (1,3 atmosfere). Conținea bateriile cu zinc-argint, captorii de presiune și temperatură, un emițător radio și un ventilator pentru răcirea echipamentelor.
Pe data de 3 noiembrie a fost lansat următorul satelit, Sputnik 2, cu câinele Laika la bord. Laika a fost prima supraviețuitoare care a călătorit în spațiul cosmic, dar satelitul nu a putut fi recuperat și astfel câinele a devenit o jertfă a cercetării biologice în spațiu.
– Articol din Istoria completă a lumii, Editura Kondasha
Illustration: Sputnik Sweetheart, Haruki Murakami – sursa
,,Iubita mea, Sputnik” este cu adevărat o carte fermecătoare, însă al cărei farmec este foarte greu de redat în cuvinte.
K este naratorul. Privește totul cu luciditate, din singurătate, este un profesor amabil și inteligent din Tokyo.
,,Devin ușor confuz când trebuie să vorbesc despre mine. Mă afund în vechiul paradox al identității – ,,Cine sunt eu?” Este adevărat că nimeni pe lumea asta nu vă poate da mai multă informație pură despre mine decât eu însumi. Cu toate acestea, , când încep să povestesc despre mine, eu, >>povestitorul<<, din cauza sistemului meu de valori, a calității percepțiilor, a limitelor puterii mele de observație și a altor actori, am tendința de a selecta sau elimina o mulțime de aspecte care țin de mine, >>cel povestit<<. De aceea, de multă vreme mă chinuie o întrebare: oare cât adevăr obiectiv mai rămâne din >>mine<< ?”
Pe de altă parte, puțină lume pare să împărtășească aceeași teamă sau neliniște. Dacă li se oferă ocazia, oamenii obișnuiți vorbesc despre sine cu o onestitate surprinzătoare. Ei spun, de exemplu >>Sunt atât de cinstit și deschis, încât aproape că sunt luat de prost<< sau >>Sunt genul de om care se simte imediat rănit și nu mă simt bine cu lumea<< sau >>Pot citi foarte ușor în inima altora<<. Și totuși, nu de puține ori am întâlnit persoane care spuneau ca sunt >>sensibile și ușor de rănit<<, dar răneau cu nepăsarea alte persoane, sau >>oameni cinstiți și deschiși<< ce se foloseau de diverse scuze – fără ca măcar să-și dea seama – pentru a profita în mod egoist de o situație sau alta. Am întâlnit și destui care >>puteau citi inima altora<<, dar se bucurau de complimentele și laudele nesincere. Oare cât de bine ne cunoaștem pe noi înșine în realitate?
Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât am rezerve mai mari legate de povestitul despre mine. Aș vrea mai întâi să aflu mai multe despre realitatea obiectivă din afara propriei mele persoane. Cred că astfel, analizând de importanța pe care o acord în mintea mea fenomenelor sau indivizilor din lumea exterioară, aș reuși să am o imagine mai obiectivă despre mine însumi.
Aceasta este perspectiva sau, altfel spus, viziunea despre lume pe care am adoptat-o încă din adolescență. Am construit-o punând idei cap la cap, bazându-mă mai mult pe experiență și mai puțin pe teorie, aidoma unui ziar care clădește cărămizile una peste cealaltă, ghidat de firul cu plumb. Tot din experiență – lovindu-mă de ziduri -, am învățat că nu e ușor să explici altcuiva modul tău propriu de gândire.
Astfel, pe la jumătatea adolescenței, am început să trasez o linie invizibilă între mine și ceilalți oameni. Oricine ar fi fost ei, mă țineam la o anumită distanță și-i observam cu grijă, fiind atent să nu se apropie mai tare. Am ajuns să nu mai cred orbește tot ce mi se spune. Pasiunea fără rezerve față de lumea din afară se limita, în cazul meu, numai la cărți și muzică. Bineînțeles, din cauza asta am și dus o viață singuratică.”
Sumire [(violetă (jap.)] este o scânteie creativă. A renunțat la studii pentru a deveni scriitoare.
Illustration – sursa
,,Sumire își detesta numele și ar fi făcut orice ca să nu-l dezvăluie lumii, dar, odată întrebată, nu putea să fie nepoliticoasă și să nu răspundă.
Din spusele tatălui ei, se pare că numele îi fusese ales de răposata mamă. Îi plăcea foarte mult Violeta lui Mozart și se hotărâse încă de mult că dacă va avea o fată, așa o va numi. Pe un raft din sufragerie se afla un disc cu piese de Mozart (pe care îl asculta, fără îndoială, mama ei), iar Sumire, din copilărie, obișnuia să așeze cu grijă discul greu pe platanul pick-up-ului și să asculte la nesfârșit acea melodie, interpretată de solista Elisabeth Schwarzkopf, acompaniată la pian de Walter Giesenkin. Nu înțelegea versurile dar, după melodie, era sigură că aude un imn închinat frumuseții unui câmp de violete. Imaginea îi plăcea foarte enorm.
Mai târziu însă, prin gimnaziu, a găsit la biblioteca școlii versurile în traducere japoneză și a fost pur și simplu șocată: era vorba despre o biată violetă de pe o pajiște căcată în picioare de o păstoriță insensibilă. Păstorița nici măcar nu li-a dat seama că zdrobise floarea. Era un poem de Geothe, dar asta n-a consolat-o câtuși de puțin pe Sumire.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 59] – K
Vioreaua – Johann Wolfgang von Goethe
O viorea pe câmp creștea
Umil, căci nimeni n-o știa,
O fermecată viorea.
O păstorită că veni,
Cu pas ușor sălta, zâmbind,
Aproape, mai aproape,
Pe pajiște cântând.
Gândit-a floarea: M-aș mândri
Podoabă firii dac-aș fi
O clipă, doar o clipă;
Cât m-ar culege fata dragă
Și la piept m-ar strânge-ntreagă!
Atâta doar, atât,
Cât un gând, cât o clipită!
Copila însă, vai!
Trecu Și floarea, biata, n-o văzu;
Strivită-i blânda viorea,
Cu zâmbet a pierit ușor;
Dacă mor, ah! Dacă mor,
Prin ea, prin ea,
La picioarele ei mor!
Sumire fumează prea mult, se îmbracă neglijent și se visează un personaj din romanele lui Jack Kerouac. K și Sumire sunt prieteni buni, platonici. Sumire crede că s-a îndrăgostit pentru prima dată, care a avut îngăduința de a-i oferi un loc de muncă la compania de vinuri pe care o deține.
,,O dragoste monumentală. Persoana de care se îndrăgostise era cu șaptesprezece ani mai în vârstă ca ea și era căsătorită. Mai mult decât atât, era femeie. Aici a început totul și aici s-a sfârșit totul. Sau aproape totul.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 7] – K
,,Ea și Miū și-au descoperit gusturi comune: le plăceau enorm concertele de pian și, mai mult, amândouă considerau Sonata Nr. 32 a lui Beethoven ca fiind cea mai importantă piesă din istoria muzicii. Iar interpretarea lui Wilhelm Backhaus, înregistrată pentru studiourile Decca, era și ea inegalabilă. Era o delectare, era adevărata bucurie de a trăi!”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 25] – K
,,Îmi aduc foarte bine aminte de prima noastră discuție despre Sputnik. Ea-mi vorbea despre scriitorii >>beatnik<<, iar eu am auzit cuvântul greșit, >>Sputnik<<. Am răs amândouă și așa s-a topit tensiunea primei întâlniri. Că veni vorba tu știi ce înseamnă >>sputnik<< în rusește? În engleză se traduce prin >>treveling companion<<, tovarăș de drum. L-am găsit de curând într-un dicționar. Dacă stai să te gândești, ce coincidență! De ce oare or fi pus rușii un asemenea nume unui satelit artificial? Nu e decât o biată bucată de metal, care se învârte de una singură în jurul Pământului.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 104] – Miū
,,Atunci am înțeles: noi două eram niște minunați tovarăși de călătorie, dar, în ultimă instanță, nu eram decât două bucăți de metal mergând fiecare, în singurătate, pe orbita ei. De departe, eram frumoase ca niște stele căzătoare; în realitate însă, eram fiecare ferecate în propriile noastre închisori. Când s-a întâmplat ca cei doi sateliți să-și intersecteze orbitele, ne-am întâlnit și poate chiar ne-am deschis inimile una alteia, dar asta n-a durat decât o clipă. În clipa următoare ne-am trezit într-o singurătate totală și așa vom rămâne până ne vom stinge cu desăvârșire.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 123] – Miū
Din nefericire, K este îndrăgostit nebunește de Sumire, atât de îndrăgostit încât în ciuda suferinței sale, continuă să îi fie alături și să-i asculte poveștile despre sentimentele ei față de Miū.
Illustration: Sputnik Sweetheart, Haruki Murakami – sursa
Sumire și Miū pleacă într-o călătorie în Grecia. Într-o noapte, K primește un telefon care avea să schimbe lucrurile definitiv. Ceva s-a întâmplat cu Sumire, iar K se vede nevoit să lase totul baltă și să meargă în Grecia.
,,Lumea își pierduse miezul de realitate, culorile erau nenaturale, detaliile erau ciudate. Fundalul era din hârtie creponată, iar stelele din staniol. Se puteau zări urmele de clei și capetele cuielor care țineau totul la un loc.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 90] – K
Abia de aici încolo povestea se transformă și devine răvășitoare, de nedeslușit. În jurul lui Sumire se țese un mister care deznădăjduiește orice încercare de soluționare.
,,În dosul lucrurilor despre care suntem absolut convinși că le cunoaștem se ascund tot atâtea lucruri necunoscute. Cunoașterea nu este decât o sumă de necunoscute. Asta este, pe scurt, metoda mea de a cunoaște lumea.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 139] – Sumire
,, – Orice motiv sau teorie care explică totul cu atâta ușurință e de fapt o capcană. Vorbesc din experiență. Cineva spunea odată că dacă există un lucru care poate fi explicat într-o carte, atunci nu merită explicat. Ce vreau să spun este că poate ar fi mai bine să nu te grăbești să tragi concluzii.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 57] – K
,,Mărunțișurile pe care le gândești cu propria-ți minte sunt mai importante decât marile idei emise de alții. (…)Era un lucru pe care-l repetam adesea elevilor mei, la școală, dar era oare adevărat? E ușor de zis, dar în realitate e cumplit de greu să te gândești la mărunțișuri cu propria-ți minte, ca să nu mai vorbim de lucrurile mari. Poate că de fapt e cel mai greu lucru, mai ales când ești atât de departe de tot ce ți-e familiar.
Visul lui Sumire. Ruptura lui Miū.
Amândouă sunt alte lumi…”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 169] – K
,,Așa ne ducem noi viața mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbați și nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reușim să ne tot ducem viața mai departe, în tăcere. Ne apropiem tot mai mult de sfârșitul timpului care ne-a fost dăruit și-l vedem cum rămâne în urma noastră. Repetăm, uneori cu îndemânare, gesturile cotidiene. Când mă gândesc la asta, îmi sit sufletul pustiit.
(…)Ne trăim viața trăgând ușor spre noi firele subțiri ce ne leagă de toate și descoperim ce a dispărut între timp. Am închis ochii și am încercat să-mi amintesc cât mai multe lucruri frumoase. Am vrut să mi le apropii, să le prind în palmă, deși știam că n-or să dureze mai mult de o clipă.”
– Iubita mea, Sputnik – de Haruki Murakami – [pag. 213] – K
𝐍𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞˚ 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.