vreme-apăsătoare

noiembrie_2017-acuarela_

New Mountains – Watercolor – my painting


tăcutele amfore ce-n sus tind,
prelungindu-și prelinsul galben
ca păsările se desprind – pictate.
luna e coaptă. iată,
bucată cu bucată mă scoate la lumină
făcându-mă să-mi mușc brațele cu unghiile făcute dălți deodată;
de prea mult cer,
puternic sfeșnic se arată.

o, și câte stele clare-n noaptea asta veche
tăcută încă, fără grai acum,
tăcerea-i înăuntrul beznei,
așteaptă lungă, goală, mută
peste nemărginiri. simțite ceruri
în gânduri de brocart
veghează acel prisos cu pașii lui destui
până departe în umbra ce se-așterne,
și-n odaia cu lăuta-mi veche-n cui.

respir ivirea zilei
fără vină de-a pururi vinovată – voi sta de veghe.

lungi scrisori voi scrie-ntr-o noapte oarecare
când frunzele-s purtate în pustie.

Reclame

Bruiaj eliptic


De parcă aș auzi două coloane sonore ale acelorași două filme străine care îmi vor rămâne în minte toată viața, și în același timp amândouă familiare. Aș putea să le fredonez în același timp, dar le știu și separat. Împreună însă nu pot urmări nici una – viața aceasta sau altă viață. Tot mai des aud sunetele acelei vieți, prima, pe care aș fi putut-o avea. Ca un bruiaj o aud. Cu cât merg mai departe, mai în adâncul existenței mele, cu atât mă apropii mai mult de cealaltă. Uneori, ca astăzi de exemplu, mi s-a pare că înțeleg pe toată lumea. Cu toate astea mă simt o ratată, exact, o ratată preocupată doar să respir. Dar partea cea mai importantă este că îndobitocirea aceasta a mea, care nici măcar nu are legătura cu ceva anume, ar putea fi altceva. Sigur, m-am gândit, poate să fie moartea celor dragi sau șirul de apocalipse și cataclisme personale care mi-au împuținat menirea, ba chiar am ajuns eu însămi să mă împuținez. Asta nu e vina mea. Totuși, ceva mi-am răpit cu bună știință, din strălucire și din nebunia creatoare mi-am răpit, crezând în ceva straniu care m-ar fi făcut nemuritoare în fața propriei conștiințe. Abia acest lucru ar fi fost cu adevărat prețios. Oricum, nu ar fi garantat nimeni că aș fi reușit să îmi găsesc sensul fără să trag de timp ori timpul să nu tragă de mine. Trăiesc din impresii care nu-mi aparțin, bruiajul acesta mă ruinează fiind cu totul alta chiar și în felul de a fi eu. Sunt doar o persoană banală care doar înțelege ce înseamnă să fii uman și singur. Sunt grețos de umană și de treabă și de înțelegătoare și statornică, atât de umană și de treabă și de statornică încât nici nu mă pot urî, dar mă înțeleg perfect. Nici veselă nu mai pot fi. Unii pot.

Anotimpul ăsta e greșit în frig și tonuri cenușii – o toamnă de iarnă cu umbre zdrențuite, într-o confuză devălmășie.

Ține-ți palmele lipite, așază-le între ale mele și ascultă cum amestec vocea mea cu tăcerea ta adâncă – oribil al mormântului și al sfârșitului… Timpul încremenește să te lase pe tine să treci, iar eu să te iubesc atunci când vreau să te aduc în viață – sau o imitație a uneia din vieți.

Dar cu cine vorbesc eu acum?

Nimic nu-i mai apăsător ca asta – să mă găsesc în momentele când mă simt murind într-o confuză încetineală.

YouTube