Sfârșituri

Noiembrie_ceata

The Fog – (Watercolor Cartoon Painting) – my painting

te-ngrop-adânc în palmele-mi fierbinți.
fără să te-nchid în mine
sau cu mine să te las –
lumină stinsă de amurg – noiembrie, și ieri și azi:

dar va veni curând și-un ceas.

și ce vis, cu măști neliniștite,
peste munți, în lună împrăștiate
și-n contururi vagi, abia ghicite.

zile-n șir, de mii de ori din toate,
mistuind imagini brusc iscate
parcă-s prinse-n patimi, grele toate.

dar de unde acest lăuntru,
asemeni pânzei ce se țese?

și ce durere –
în păduri lăuntrice, printre ruine
cu greu mă rabd în sine,
și nopțile-ntruna îmi sunt pline.

noiembrie închisă-n gravă ei tăcere.

zi de zi înstrăinate,
păduri din galben și mai galben toate,
vânturi pe câmpii, hoinare,
noiembrie – astralu-ți ceas curând va bate.

cerul îl văd, vântul în el se-ascunde.
noiembrie –  tristă, prelungă,
de-o domoală clipă va pieri
când spada iernii adânc o va pătrunde.

Anunțuri

și-aștept pe cel ce n-a aflat încă

iar trebuie să deschid îngusta trapă
să las să iasă lanțurile
îmbinate cu tot ce se petrece –
sentimentele incoerenței mele
cu legăturile lor sinuoase.

ce ai făcut tu cu viața ta?
ce ai făcut?

rețineri fără limite,
cu trup făcut fărâme.

am devenit arbori
reînnoindu-ne milimetri de ploaie
luându-le răcoarea,
umplându-ne conștiințele cu apă
cu frunzele lor fără vreun murmur –
lumina-i nu pictează albu-n zare
închide ochii-acum, să ferecăm acestea toate.

ce ai făcut?

nu vezi cum ceasurile fixe
alunecă-n adâncuri cu aripi inegale?
neliniști vagi și zeci de zări despart
un drum pe lângă case-n loc de punte.
se face noapte iar, de toamnă-adâncă –
ce-i risipit prin văi s-arată,
pe drumuri lungi, vrând parcă să răzbată
din zări, puținul ce se-ntâmplă încă.

ce noapte fără nume,
ca ultima din lume…

păsări mari se-afundă-n adâncimea vastă
sub rânduieli de case;
nori tulburi se întind.
sub orizonturi negre, imagini azvârlind –
pustiul arde-n mine
preocupat de sine –
un miez de fruct în aer putrezând.

pe-un drum ce-a dispărut
o casă fără geamuri, cu propria-i lumină.
cu ușile-ncuiate, respir puținul aer,
mă smulg din lanț cu groază,
și-ngenunchez tăcând.

YouTube

noaptea-i prea multă, destul e și pământul

noiembrie,neliniste.acuarelatoate mișcările îmi sunt niște înțepeniri. o uriașă încremenire în care se blochează totul. nimic îmi e nimic, doar fiindcă nu știu ce este. lumea s-a pierdut iar în adâncul sufletului meu – ca unică realitate a acestei nopți – mă aflu într-o durere intensă și invizibilă, o tristețe care imita scâncetul de plans al cuiva aflat într-o odaie întunecoasă. până să pot stinge lampa, până să pot sta întinsă în pat, plutind pe deasupra lumii, până când să mă pot scutura de ziua care a fost și să îngădui copacului meu să se înalțe, cu brațele lui tăcute, fremătând deasupra creștetului meu (mereu e câte cineva să-l străpungă cu lovituri de secure) de parcă m-ar desfășura de mine însămi. și stau așa, în marea mea singurătate, cu nesfârșita noapte-nălțându-mi gândul. pun întrebări. mă întrerup. mă dobor.

Frica – (Watercolor Cartoon Painting) – my painting

Viața păstorului – James Rebanks

Viața păstorului - James Rebanks

Lake District  – (Watercolor Cartoon Painting) – my painting

     Pentru unii dintre noi, viața este în totalitate propria creație, dar nu și pentru James Rebanks, primul născut al unui păstor, membru al unei familii care a trăit generații la rând în Lake District și împrejurimi. Stilul lor de viață este dictat de anotimpuri și de muncile specifice acestora, așa cum se întâmplă de sute de ani. Un viking ar înțelege munca lor: trimiterea oilor pe dealuri vara, pregătirea fânului, târgurile de toamnă unde se refac stocurile turmelor, truda epuizantă a iernii, când omul trebuie să asigure supraviețuirea oilor și bucuria ce vine odată cu primăvara, când se nasc mieii, iar oile se pregătesc să se întoarcă pe dealuri.

Apoi o luăm de la capăt, iar și iar, la fel cum au făcut strămoșii noștri înaintea noastră. E un tipar de păstorit practic neschimbat de secole. (…) Dacă aduci un viking să stea cu mine pe dealuri, el va înțelege ce facem și care este structura anului pastoral. Timpul fiecărei munci variază în funcție de specificul văilor și al fermelor. Aici, lucrurile sunt puse în mișcare de anotimpuri și de necesitate, nu de voința noastră.

[pagina 36]

Începutul verii ne aducea momente de liniște, când puteam respira cu toții ceva mai ușurați după truda de a aduce noua generație de miei. Bunica și bunicul plecau ,,să scoată câinii la plimbare”. Plimbarea însemna un kilometru și ceva pe cărarea de sub dealul pe care trăiau. Plecau de fapt să se bucure de priveliștea fermei lor în sezonul îmbelșugat.

Oile și mieii pășteau fericiți mai jos. Dealurile fremătau la apus, în roșu, portocaliu și albastru. Dedesubt se vedeau câmpurile cu fân, ca niște petece violet, din care se ițeau florile de câmp. Aproape că puteai să guști dulceața mirosului de fân și polenul din aer. Valea suna necontenit de glasurile oilor chemându-și mieii.

[pagina 67]

Este o viață detaliată pe anotimpuri, o viață intimă și foarte vie. Peisajele sunt năucitoare: lacuri situate între vârfuri și văi aspre, spațiile largi deschise, fără să auzi nimic altceva decât păsările, oile și mieii care se cheamă unul pe celălalt.

Valea în care trăim și muncim se întinde sub mine ca palmele crăpate și muncite ale unui bătrân.
Peisajul ăsta are ceva ce oamenii iubesc. Este (…) un peisaj intim la scară umană.

[pagina 22]

Hambarul e ca o cacofonie de behăituri, căci oile își cheamă mieii care așteaptă gălăgioși ca mamele lor să iasă din nou la soare.

[pagina 47]

Este un loc în care oricine și-ar dori să-și trăiască viața. Cu toate acestea, cred că foarte puțini oameni pot deveni complet dependenți de acest peisaj în care să viețuiască. Sunt necesari umeri foarte largi pentru a purta toate acele anotimpuri grele de lucru. James Rebanks este unul dintre oamenii care pot face aceasta, este mândru de locul său și de a lucra în acea lume cu ritmuri atât de diferite de cele ale majorității oamenilor, o lume care se învârte în jurul muncii, responsabilităților și a respectului pentru modul în care se fac anumite lucruri și pragmatismul născut din toate acestea.

Iubesc locul ăsta; pentru mine reprezintă începutul și sfârșitul lumii și de aceea oriunde altundeva mă simt ca nicăieri.

[pagina 22]

Bunicul și tatăl meu au fost genul de oameni care au făcut orice pentru binele vecinilor, fiindcă pentru ei buna voință era un lucru foarte important.

[pagina 40]

În lumea fermierilor, inteligența e cea mai apreciată calitate. Deciziile pe care le ei în viață sunt publice, judecate și cântărite de toți cei din jurul tău.

[pagina 64]

Cartea se referă atât la păstorit cât și la familie, vecini și comunitatea sa. Păstoritul este un efort de grup, toți bazându-se unul pe celălalt. Nu este ceva ce poți face singur. Valoarea omului este câștigată cu muncă grea, fiecare generație înlocuind-o pe cealaltă, fără a uita că tot ce are este moștenire de la cei care au trăit înainte și prin învățarea din propriile greșeli și realizări. Valoarea se bazează pe acțiune și încredere în cei demni de încredere – asta reprezintă o parte esențială a unui mod de viață întreagă, iar James Reebanks arată acest lucru în detaliu. E fabulos!

Un ținut ca al nostru este suma și apogeul unui milion de treburi mărunte.

[pagina 58]

Absolut minunat. Am simțit această poveste din ce în ce mai mult, cu fiecare pagină mai mult, am simțit atât de intens emoțiile, gândurile autorului (și de foarte multe ori m-am surprins zâmbind (lucru rar). Am savurat cartea aceasta scrisă atât de frumos, indiferent dacă descrie dragostea sa pentru familie sau pentru fermă, sau detaliind frustrările sale privind sistemul școlii englezești și nu în ultimul rând relația lui cu tatăl său – adevărata inimă a acestei povestiri – lupta lui pentru a-i câștiga respectul și independența.

Ajuns la jumătate cu tunsul unei oi, tata mă privea de pe scaunul lui și mă întreba, sarcastic, dacă am obosit. Îmi venea să-l pocnesc. Ani de-a rândul nu am fost în stare să țin pasul cu el. Am urât chestia asta, m-am luptat și am pierdut și am pierdut și mai rău. Mai târziu am renunțat să mai concurez cu el. Am descoperit că uneori reușeam să fiu mai bun. Îmbătrânea.

[pagina 46]

M-am născut la sfârșitul lunii iulie, în 1974, într-o lume care avea în centul ei un bătrân și cele două ferme ale sale. Bătrânul era un fermier mândru, pe nume William Hugh Rebanks, ,,Hughie” pentru amicii lui, ,,bunelu” pentru mine. Când îl sărutam de noapte bună, îi simțeam barba aspră. Mirosea a oi și a vaci, avea un singur dinte, și ăla îngălbenit, dar asta nu-l împiedica să curețe ca un șacal carnea de pe coastele de miel.
A avut trei copii. Două fete, ambele căsătorite cu fermieri buni, și pe tatăl meu. Tata a fost cel mai mic dintre copii, cel care avea să ducă ferma mai departe. Eu am fost cel mai mic dintre nepoți, dar singurul care i-a purtat numele. Am crezut întotdeauna, de la primele amintiri până în ziua morții sale, că soarele strălucea de undeva din spatele lui. De mult mi-am dat seama că era regele lumii lui, unul dintre patriarhii biblici. Nu și-a plecat capul în fața nimănui. Nimeni nu i-a spus ce să facă. A dus o viață modestă, dar a fost mândru, liber și independent, iar prezența lui exprima clar faptul că aparținea acestui colț de lume. Primele mele amintiri sunt cu el și cu dorința mea de-a fi cândva exact ca el.

[pagina 20]

Trecutul și prezentul stau alături în viețile noastre de muncitori, suprapunându-se și amestecându-se până în punctul în care devine uneori greu să zici unde începe unul și unde se termină celălalt.

[pagina 44]

Momentul când a intrat în sfârșit la Oxford și a trebuit să-și ia primul test scris, și-a dat seama că va trebui să scrie lucrarea de mână, dar nu putea scrie deoarece el scria doar cu litere de tipar. Ambiția acestui om m-a copleșit…

Cel mai tare m-a speriat că scrisul meu era cu atât mai îngrozitor cu cât mă concentram mai mult și cu cât țineam mai strâns stiloul, până ce am făcut crampe la mână, am transpirat și am amețit. M-am panicat – dar mi-a fost și rușine. Ce idiot e ăla care știe toate răspunsurile, dar nu le poate scrie?

[pagina 144]

Admir extraordinar de mult ceea ce a făcut și face acest om cu viața lui și tot ceea ce a obținut. Carte este minunată, surprinzătoare, clară și foarte frumos scrisă. Eu aici am aflat despre ea. Imediat după ce i-am citit prezentarea impecabilă, am căutat să o cumpăr. Bună decizie.

Îți mulțumesc, Adrian!

10__

(my photo)

Cel mai șocant lucru la aceasta carte este autenticitatea ei; mai adevarat de atât nu se poate.

– Carol Midgley, The Times

Captivantă… O carte despre continuitate, rădăcini și sentimentul apartenenței într-o epocă tot mai centrată pe mobilitate și inventare de sine. Irezistibilă la un nivel foarte profund.

– Michiko Kakutani, New York Times

    JAMES REBANKS a absolvit Universitatea Oxford și este expert în consiliere pe probleme de turism sustenabil în cadrul UNESCO.

În plus, Rebanks este păstor și deține o fermă în Lake District, nordul Angliei, unde familia lui trăiește și muncește de 600 de ani.

Este cunoscut și ca ,,Păstorul Herdwick”, iar pe contul său de Twitter – @herdysherd1 -împărtășește informații despre evoluția anului de păstorit și povestește despre viața de zi cu zi din zona Lacurilor.

Nu-mi ești de-ajuns niciodată

Mai ești aici?
în care colț ești oare?
nestatornică Liniște,
ți-e teamă și ție?
îngădui doar unora
să-ți afle locul,
dar nu-ți dau zor.
îmi țin privirea supusă-n vântul vieții,
te-aștept pe drumu-l înfrunzit cu iederi ude,
poate-n trecerea-ți lină
rotită-n culori de tăcută lumină,
măcar și cu-n deget de-mi vei atinge
neagra povară din inima plină –
din juru-mi mereu.

la tine s-o ții.
s-o stingi de-ndată,
căci drumu-l îl știi
de când a fost gata.

YouTube

Căderi din pământ

da,
am supraviețuit.
nu
pentru că am închis ochii
exist.

chiar fără cuvine
presimt ceea ce sunt.
strânsă-n grămezi de apă și foc,
pleoapele despărțirii mă sperie.

promisiuni nestinse
pătate de sânge
mușcă din galbene candele.

versuri se-aștern între noi,
ofrande se prăbușesc
pe umerii crucii,
se înșiră pământul din trup,
palmele inimii frânge.

cine va auzi plânsetul mut,
murmurul oniric prin oasele noastre,
cuvântul cu rănile lui,
psalmul duios de la umbra copacului?

pământul trăiește-n noi încă de la-nceput –
un con de brad, o ancoră agățată în vânt.

învăț să-mi tac durerea-nconjurată-n ziduri,
o cobor zi de zi în visul rotund –
și nimic din acestea nu-mi pare prea mult.

acum merg acasă.

[departe, 10 septembrie – 2016]

Somersault (2004)

    Somersault este firescul și simplitatea. Simplitatea și firescul pe care greu, foarte greu le mai găsești undeva înfățișate așa. E un film care a răscolit ceva în mine. E un film în care mi-am dorit să intru ca să vorbesc în locul personajelor, foarte tăcute (și cât de mult mi-a plăcut asta!).

Însă ce am descoperit m-a mișcat mult mai profund decât povestea, destul de comună azi. Am văzut filmul ca pe un album de fotografii, portrete, detalii, tablouri, cadre largi. Pur și simplu este incredibil! Și fiecare cu o durată aleasă la precizie ca să te lase să faci parte din el, din cadru, din timp, să ți-l însușești, să-l respiri, să-l atingi. De exemplu, toate scenele în care Heidi poartă mănușile roșii… iar chestia cu frunzele uscate este pur și simplu înălțătoare! Viața… viața fiecăruia dintre noi e în ”fotografiile” astea realizate în detaliu, separate de ce a fost și, poate, ce va fi.

Nu e un film excepțional. Dar are ceva… e ca o poveste tristă auzită în tren, o poveste care seamănă cu toate poveștile triste și pe care le tot auzi zi de zi, dar acum o asculți absent, furat mai mult de aceea imagine care se întinde orizontal pe geamul trenului în mers – un peisaj viu, hipnotic, ca niște culori lirice întinse pe o pânză fină.
Dar gândul lucrează, se amestecă, se/te duce într-un loc unde rar ai curajul să mergi de unul singur.

Mi-a plăcut.

MV5BMTI2MzQzMjc5N15BMl5BanBnXkFtZTcwMjc4MjQzMQ@@._V1_ (1)

 

Director: Cate Shortland
Writer: Cate Shortland
Stars: Abbie Cornish, Sam Worthington, Lynette Curran »
41 wins & 15 nominations. »

Image’s source