captivi

cu vârful degetelor ating viața
iubindu-te în gând
din două în două cuvinte
uit tot ce m-apasă
nemaidurându-mă faptul că m-a durut
constrânsă fiind de viață

fericirile firave sorb liniștile binecuvântate
din răsărituri calde
timpurii
aerul uscat înălță câteva fire de praf
uluite
respiră
se-nalță
se-nvârt
cerul și pământu-i amețit
până la colțul străzii
sau brusc la cotul vreunei cărări
cu ramuri stufoase
lumina lunii se preschimbă-n lacuri
de-a lungul cărora pașii ni se rotunjesc
în umbre aspre și reci
între gândul tău și al meu
încă mai respirăm aerul strâmt din cerc
făcându-ne loc cu gurile deschise
zvârcolindu-ne unul într-altul
să ne putem desprinde
tiptil
cu nesaț
între ce-am fost și ce-am fi putut fi
sfâșiați
între cei care suntem și cei care am vrea să fim

ș-apoi să o luam de la capăt
în același spațiu infim dintre noi
până ajungem să ne rănim
până nu mai simțim nimic

YouTube

sau altceva

încerc să-mi curăț mintea de amintiri cu realitatea ieșită la liman. încerc să îmi omor liniștea cu multa vreme dorită, cu întâmplarea îndeajuns de cumpătată de pe linia vieții scrijelită fin în palmă. eu am luat o pauză de la oameni și de la iubire. mi-am lăsat năzuințele într-un trecut care m-a ținut ca într-o cămașă de forță. am scormonit cu degetele-coaste durerile din inima transformată într-un accesoriu al corpului strivit sub cercuri concentrice. nu mai sunt calmante pentru a mai încerca orice fără ca riscul să nu regrete prudența nimicului, genunchii și coatele încă rod în pereți groaza eliberării. aud durerea. niciodată n-am știut că nu există uși și nici chei pentru ferestrele cu deschidere înspre vis.

te văd literă cu literă. te simt cu diacritice cu tot. în sfârșit sfârșitul
freamătă înecat în trecut
scrisul ne ține cu întâmplările
și am nevoie de mine –
am devenit atât de străină de mine, am devenit străinul care trebuie descoperit. dacă nu voi reuși marți, poate voi reuși miercuri – o zi care-mi va merita toată atenția văzută printr-un tub flexibil din PVC fixat la capăt cu o venă prinsă ca-ntr-o capcană oferită să doară – realitate cu rana încă deschisă,

te aud.

noapte bună

my blog – S i c C o g i t o S i n e D i e – 28 Februarie, 2016

https://siccogitosinedie.blogspot.ro/

YouTube

roșu înțepător

19 iulie, 2017

my photo – 19 Iulie, 2017

prin toate colțurile durerii
gândurile cu tâmple rotunde
își trosnesc genunchii cu-mpovărări inutile
durerile din cerul ochilor
clipesc despicând aripa timpului sângeriu de-atâta distanță
de-atâtea
cuvinte
coapte
ascuțite
înfipte-n trupurile noastre
încă mai vorbim în somn
despre cum să ne mai îndrăgostim
înecându-ne în sunete moi
în necunoscute bucurii crude
lacome
lumile noastre imposibile
foșnesc pădurile cu visuri
sprijinindu-și obrajii nefericirii
de zidurile cu ferestrele închise
cu pielea ghemuită de-atingeri pipăite
cu vârful degetelor
albastrele vene
rotundele gânduri

YouTube

Supliciul simțurilor

Herman Hesse - Jocul cu mărgele de sticlă

my photo

– Hermann Hesse – Jocul cu mărgele de sticlă

     O carte scrisă exagerat de filozofic, ermetică, pompoasă, scrisă ca o biografie pretinsă a fi de o înaltă spiritualitate. Personal nu mi-a transmis nimic. Nu mi-a plăcut și nu cred că are cum să placă – deși eram convinsă că va fi bună. De același autor am citit Lupul de stepă. Mi-a plăcut. Asta din păcate a fost greoaie, liniară și lipsită de viață. E viața unui sfânt din viitor, care se ocupă cu o meserie care nu se știe la ce folosește iar Jocul cu mărgele de sticlă este arta supremă, religia supremă, soluția mântuirii umane. Totul e o treabă complicată, nu știi ce fac toți înțelepții ăia acolo în niște locuri despre care nu știi cum arată. Un amestec de elemente ale unor ritualuri occidentale și orientale dedicate cercetării pure ale cunoașterii intelectuale… ceva. Nu știi nici miza jocului, regulile nu sunt explicate (nu se exclude faptul că Hesse a luat ideea de la un joc chinezesc numit Go). Nu știi foarte multe nici despre personaje pentru că nu sunt descrise și nici măcar nu le-am putut intuit sentimentele. E ceva tenebros în felul în care dă de înțeles contrastul dintre duh și viață, între teorie și practică, între reflecție și emoție. Pentru mine a fost o caznă de 620 de pagini despre un înțelept care îți dă seamă că a fi înțelept nu este suprem și nu este totul, dar cum ajungi acolo, cum afli sau cum altfel ai putea să afli ca să fii… habar nu are și nici eu nu am înțeles din atât de multă simbolistică – mă depășește și îmi pare rău pentru mine. Finalul cărții merge pe aceeași linie, Povestirile lui Knecht, prezentate ca viețile anterioare ale protagonistului, parafrazează învățăturile sfinților, experiențele lor duhovnicești – idei împrumutate de acolo – se vede asta din avion

Nu am învățat nimic din cartea asta, nu mi-a fost de folos, deși am așteptat acestea cu un profund interes. Pe la jumătatea ei, încă trăiam într-o stare de expectativă (cum ar spune Hesse) – pe scurt, eu încă așteptam să înceapă cartea. Numai anumiți oameni pot înțelege/ vedea anumite lucruri. Așa este. Presupun că din acest motiv autorul spune (nimic nou – tipic) că Dumnezeu nu poarte fi văzut, că adevărul este o lumină puternică care, dacă o privești direct, te orbește și că nu se merită să te legi ca prostul de cultură și de știință în defavoarea vieții.

     A te îndeletnici cu istoria presupune convingerea că năzuiești spre ceva imposibil și totuși necesar și de maximă importanță. A te îndeletnici cu istoria însemnează: a te lăsa în seama haosului și a-ți păstra totuși credința în ordine și sens.

O revoltă împotriva sistemului nazist german ca să…

De aici și Premiul Nobel. Bine. Sunt multe opere scrisă de fațadă.

Mesajul cărții ar putea fi măreț, dar sunt mult mai mulți aceia care au scris asta, încă dinainte de apariția Premiului Nobel. Sunt scriitorii cu adevărat mari care au scris într-un fel simplu despre lucruri absolut fabuloase! Nu are ce să îți placă la o operă de artă dacă nu îi dai viață prin ceva! Și de ce ar fi vina mea, a consumatorului de artă, dacă produsul artistic este de neînțeles? Ce să fac eu acum, dacă nu mi-a plăcut? Dar nici nu vreau să reduc opera magistrală a lui Hesse la umila mea percepție despre ezoterism ori elitismul pur – oricum, nu aș avea cum să fac asta. Sunt o persoană mărginită, umilă și mediocră. Spun doar ce gândesc, bazată fiind doar pe ceea ce simt – o fi și aceasta un drept fundamental al omului.

Pentru mine, Jocul cu mărgele de sticlă, va rămâne un vis al unei contraziceri, o convingerea a unei utopii care nu are cum să îmi sugereze ceva. Nici măcar speranță. Oricum, eu nu cred în speranță (fiind o utopie). Cred doar în ceea ce pot să fac fizic.

Am comentat destul despre cât am reușit să descifrez din Jocul cu mărgele de sticlă, trecând astfel, sau înțepenindu-mă astfel, într-o cruntă strâmtoare intelectuală.

Final. Zic: nu a vrut să spună nimic, dar a lăsat să se înțeleagă că a spus totul.

Foarte bine.

Asta am făcut și eu acum.

Matinală

      Din cerul invizibil coboară ca un sunet mărunt aceasta dimineață pe care vântul de sâmbătă o împrăștie-n sus. Distanță aceasta separă zgomotul și veselia lumii de tristețea și tăcerea mea apăsătoare. Visătorii fericiți sunt doar pesimiștii, ei modelează lumea după imaginea lor și reușesc astfel să se simtă întotdeauna și pretutindeni în largul lor.

Largul meu – Natura, fiica cea mare a senzațiilor mele.

Soarele a răsărit și se va stinge fără mine, tot fără mine ploaia va cădea, tot fără mine vântul va rotunji anotimpurile care nu se vor perinda doar de dragul meu, nici șirul lunilor, nici trecerea orelor, nici clipa de acum.
Mă simt doar stăpână a unei lumii din mine, mă simt stăpână pe niște pământuri pe care nu le pot lua cu mine niciodată iar acum scriu ca să-mi distrag atenția că trăiesc și public acestea fiindcă asta e regula jocului.

YouTube