despre mai multe

maci_acuarela_jurnal_noiembrie.jpg

Maci – acuarelă/carton – (my painting)


îmi place să fiu singură, înviind
departe cu memoria
urma acelei vieți pierdute.

soarele nu-i decât o stea de dimineață.
cel mai sălbatic sunet auzit face pădurea să tresalte,
urechea mea aude sunetul lor vag,
rădăcinile care ajung sub casă
de teama că vom fi adormiți,
pentru mâncare și somn.
albastrul predomină prin nisipul galben,
lumina soarelui are culoarea apei;
stăteam și priveam umbra din jurul meu,
și mă gândeam că sunt cea aleasă
de câte un prieten mort.

când am scris aceste rânduri, sau o mică parte din ele, locuiam singură în pădure, la mulți kilometri de civilizație, într-o casă construită chiar de mine pe țărmul unui lac.
și mi-am câștigat existența prin munca mâinilor mele.
și-am locuit acolo timp de trei ani și cinci luni.
în prezent, m-am întors la civilizație. aproape de apus.

involuntara-mi revoltă sfarmă spațiul unde fusese orașul,
în șuiere de muzici surde, culeg ierburi fragede de-argint –
lupte-ndelung trăite, mutate adânc pe fundul nesfârșitului
cu cele mai nepotrivite întrebări.

aud un sunet slab și distant,
dar măreț, impresionant, sub plămânul stâng.
deosebit de ce mai auzisem.

în șira spinării îmi simt bătăile de inimă,
cresc în intensitatea treptat
de parcă ar avea un sfârșit universal și memorabil,
cu aplauze și hohote de râs
de pe umerii goi ai copiilor.


YouTube


razele care se ivesc prin fotografie
nu vor mai fi amintite după ce fotografia va fi înlăturată.
în fond, și noi suntem o fotografie
subțiindu-ne zilnic între degete până când nu vom mai auzim nimic din noi.
n-am apucat și noi să facem o fotografie împreună,
cu cele mai bune calități ale naturii noastre…
cum sunt florile și fructele uscate, ce pot fi păstrate
alături de durere, ca-ntr-un cuib, în găoacea lor.

o apă curge în această direcție, printr-o vale în mijlocul pădurii.
mă bucur că am băut apă atât de mult timp.

și din același motiv pentru care prefer și muta câmpie cu cerul ei natural.

doar despre mai multe
și în altele
deslușesc bucăți de cer limpede și stins

ce-l scot din apă plasele.

Reclame

Un filozof fără destin – Arthur Schopenhauer

cugetări, gânduri, frânturi

Pe 22 februarie 1788 se năștea Arthur Schopenhauer, filozof și moralist german, a cărui valoare a fost recunoscută în posteritate, cum de altfel s-a întâmplat dintotdeauna cu toți marii gânditori ai lumii. Dar Schopenhauer nu a fost doar un mare gânditor, așa cum avem tendința să credem fără să fi citit nimic din opera sa, fiind mai degrabă intimidați de numele său cu o rezonanță apocaliptică, ci a fost și unul foarte mic, dominat de prejudecăți și stereotipuri care l-au împiedicat să fie cu adevărat un mare gânditor și să își făurească un destin pe măsură.

Acest articol nu își propune să intre în profunzimea și în detaliile specifice ale filozofiei lui Schopenhauer, pentru că ne-am pierde timpul în noțiunui și speculații pe care nu toată lumea le poate înțelege, iar material, slavă domnului, există nu pentru un articol sau două, ci pentru o lucrare de dizertație! Dacă am încerca…

Vezi articol original 1.973 de cuvinte mai mult

Oneirosime (6) – La semn

Terapie_acrilic_carton_panzat_Jurnal_Noiembrie.jpg

Terapie – abstract/acrilic/carton pânzat – my painting


în spatele meu aud respirația cuiva. e cineva care coboară pe scară după mine, deși pe scara aceasta nu mai e nimeni de ceva vreme. poate fi foarte bine sufletul altcuiva. îmi dau seama că urmează să-mi fie întrerupă fericita izolare. niciun indiciu nu-mi dezvăluie faptul că acestă persoană mă va ajunge astăzi sau că ar fi vreunul dintre cei pe care îi cunosc.

s-a trezit în adâncul sufletului meu acest instinct care îmi indică faptul că spre mine se îndreaptă acel cineva care coboară, acel cineva care deocamdată nu este decât un zgomot de talpă așezată pe scândurele șubrede ale scării acesteia pe care o zăresc alungită undeva într-o masă întunecată; doar câteva rămășițe minuscule de lumină verde și galben-sulfuros, îngrămădite strict de-o parte și de alta, în rest, doar întuneric gol și zgomotul sufletului meu care își plimba degetele pe corzile unui instrument care poate fi foarte bine sufletul altcuiva.

mă gândesc necontenit la cel care coboară după mine. prezența aceasta mă vizează pe mine – nu este nicio îndoială.

această persoană, despre care nu pot spune dacă este sau nu agreabilă (în solitudinea mea nu am dezvoltat această abilitate de a cunoaște caractere și nici măcar nu pot îndrăzni la o presupunere) pentru că nu-i cunosc și nu-i recunosc niciun semn și nici măcar nu o văd pe de-a-ntregul.

nu-i văd fața în întregime, ci mai mult din haina subțire pe care o poartă – dintr-o țesătură puțin putrezită pe margini de prea multă vreme. mă întreabă: ,,singură?” iar eu îi răspund: ,,da…” apoi adaugă, în timp ce se așază tacticos pe una dintre trepte: ,,mare oboseală când cineva stă așa… în tăcere…” ,,mare oboseală, nu încape vorbă”, răspund eu. ,,și întunericul ăsta cu toată frumusețea lui mă înțepenește îngrozitor”, zice, privind fără rost în bezna infinită. ,,așa e”, adaug eu, surâzând fin și neîncrezător. apoi, am mai stat preț de o ora, unul lângă altul, după care ne-am aplecat împreună capetele, asupra cărora se abătuse o apăsătoare însingurare. și pentru că nu mai avem ce sa ne spunem, eu am coborât mâna după o altă treaptă, reluându-mi cu o îndrăzneală lipsită de curaj, inițiativa coborâtoare a geometriei întunecate.

simt încă ritmul coborâtor al pașilor pe scândurelele șubrede ale scării. coboară, mai mult sau mai puțin, într-o perfectă zadarnică înstrăinare. regulile sunt întotdeauna aceleași: funcționează cadențat, măsurabil. suferința unui prizonier al scării, cineva special, misterios, interior, aproape imperceptibil, care are conștiința de a depăși umbrele propriilor înțelegeri, fără a-i mai rămâne nimic interior decât la modul exterior.

este posibil ca mai întâi să-mi identific, cu mintea și cu dorința, contururile reci ale viitorului și abia după aceea, atrasă și împinsă de ele, să ajung treaptă cu treaptă la realitatea aceluiași viitor înșurubat în tâmplele mele fragede. numai o mare intuiție îmi mai poate servi ca busolă această vastă întindere coborâtoare a sufletului, la limita căruia nici măcar nu mă înghesui s-ajung prea curând…

un ceas va bate într-un spațiu gol al unui cerc abandonat, după ce i se va isprăvi aerul din orice privință, și-într-o deplină cunoaștere de sine mă voi separa cu o uimire tristă, dar liniștită, de toate lucrurile.

în spatele meu aud respirația cuiva, e cineva care coboară pe scară după mine. coboară aceeași scara după mine. și-am să închid imediat ochii să n-o mai aud. oricum, la scurt timp am să adorm