Jessie Burton – Muza

Jessie Burton. Jurnal Noiembrie

– my photo –

Jessie Burton s-a născut în 1982 la Londra, unde trăiește și în prezent. About the Author. Jessie BurtonDupă succesul internațional al primei ei cărți, ”The Miniaturist”, Jessie Burton a revenit în 2016 cu ”The Muse”.

Bestsellerul nr. 1 în Sunday Times, 2016 ♦ Bestseller New York Times ♦ Bestseller Radio 4’s Book at Bedtime ♦ Nominalizat pe lista scurtă la British Book Awards Fiction Book of the Year 2016 ♦ Nominalizat pe lista scurtă la Books Are My Bag Readers Awards 2016 ♦ Selectat de Richard & Judy Book Club 2017 ♦ Tradus în peste 30 de țari. LibHumanitas

Muza – Jessie Burton
Editura: Humanitas Fiction, 2017
Colecție coordonată de Denisa Comănescu
Traducerea din limba engleză: Veronica D. Niculescu
Coperta: Angela Rotaru – membră în juriul „Cele mai frumoase cărți din România” 2015, este absolventă a Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității de Arte „George Enescu”, Iași, Secția Grafică. Începe activitatea artistică cu ilustrații de carte pentru copii și pentru volume de poezie, concepție grafică cărți și coperte. În anul 1995 începe colaborarea cu Editura Polirom din Iași ca ilustrator. Mai târziu se angajează ca grafician la aceeași editură, apoi devine director artistic până în anul 2007.
Din anul 2007, până în prezent este grafician și director artistic la Grupul Editorial HUMANITAS, București. Cu o experiență de mai mult de 20 de ani, are în portofoliu numeroase ilustrații și peste 1000 de coperte realizate. Colaborează cu edituri din țară, Italia, SUA. 


Jessie Burton - Muza

Grafica copertei este minunată. Doamna Angela Rotaru, a reușit să încorporeze foarte mult din spiritul cărții – abundența de fructe, flori de portocal și măslin, pensule, o mașină de scris, un șarpe care semnifică intriga, un pistol care simbolizează pericolul; viu colorate, pe o cromatică turcoaz care transmit sentimentul că vom descoperi o poveste deosebit de interesantă și încântătoare. Și chiar dacă romanul este o ficțiune, bibliografia atașată la final este dovada că subiectul este abordat cu maximă responsabilitate.

Un roman cu o narațiune vastă, vie și frumos construită. Cartea este structurată pe două perioade distincte: Londra anilor`60 și Spania anilor`30 – două planuri narative, fiecare cu personajele sale bine conturate. Misterul unui tablou, scopul artei și despre ceea ce simți atunci când te gândești la tine ca la o persoană creatoare. Un tablou de proveniență incertă, al unui autor care a avut un destin inedit și în parte necunoscut. Toate acestea constituie pretextul unei construcții narative ramificate și complexe, este o poveste despre identitate, despre iubirea aflată între neîntinare și obsesie, prietenie și complot, independență și război, despre căutarea autenticității în dragoste și artă.

Cartea m-a acaparat de la primul până la ultimul capitol, înțesată de idei, dar fără a fi greoaie sau dificil de citit. Secretele și suspansul dețin toată forța acestui roman, iar scriitura este fluidă și atrăgătoare.

Personajele cărții sunt la fel de puternice ca acelea din romanul de debut – ”The Miniaturist”, deși tempoul acțiunii în ”The Muse” nu este atât de ascendent și de galopant.

Londra anului 1967Odelle Bastien este o tânără de culoare, imigrantă din Caraibe – sosită în Londra cu cinci ani în urmă, dornică să ajungă scriitoare în marele oraș al anilor ’60.

Într-o zi caldă din iulie 1967, Odelle Bastien urcă scările de piatră din galeria Skelton din Londra, știind că viața ei se va schimba pentru totdeauna – i se oferă un loc de muncă ca dactilografă sub tutela impunătoarei, enigmaticei, excentricei și rafinatei Marjorie Quicka, directoarea Institutului de Artă Skelton, care intuiește potențialul tinerei și o încurajează să se reapuce de scris.

În fiecare zi urcam treptele de piatră spre porțile mare ale Institutului Skelton, pe care trona scris cu litere de aur: ARS VINCIT OMNIA. Împingeam cu palmele pe vincit și omnia și-mi croiam drum înăuntru.

[pagina 17]

Olive Schloss, o tânără de nouăsprezece ani, fiica unui renumit dealer de artă evreu de origine austriacă, Harold Schloss și a fascinantei sale soții Sarah, moștenitoarea unei mari averi, locuiește in Spania anilor treizeci, într-un sat, Arazuelo, și este pasionată de pictură, dar se teme să-și arate pasiunea în fața părinților săi.

Tatăl ei zicea mereu că femeile pot, bineînțeles, să pună mâna pe-o pensulă și să picteze, dar adevărul e că ele nu pot fi niște artiste bune. Olive nu prea pricepuse niciodată care era diferența. De când era mică, jucându-se prin colțurile galeriei lui, îl auzea fără să vrea pe Harold discutând chestiunea asta cu clienții lui, bărbați și femei, și adesea femeile erau de acord cu el, preferând să investească în bărbați tineri decât în cineva de același sex cu ele. Ideea că artistul era în mod firesc un bărbat reprezenta o convingere atât de larg răspândită, încât până și Olive ajunsese să creadă în ea uneori. Ca fată de nouăsprezece ani, era plasată într-o zonă inferioara; mascota perseverentă și îndrăzneață a amatorismului.

[pagina 66]

În acest paradis fragil își fac apariția pictorul și revoluționarul Isaac Robles împreună cu sora lui vitregă Teresa, a căror intrare în familia Schloss va avea consecințe explozive și devastatoare.

Pe măsură ce romanul progresează, cele două povești devin din ce în ce mai strânse și mai strânse până când fiecare personaj își găsește propriul loc.

Odelle Bastien, se întâlnește cu un tânăr, pe nume Lawrie, la petrecerea de nuntă a celei mai bune prietene. Ea se îndrăgostește de Lawrie Scott și așa apare în viața ei tabloul cu trecut misterios. De cum îl vede aruncat în portbagajul mașinii lui Lawrie, Odelle îi intuiește valoarea.

Cred că îți dorea să fiu impresionată de faptul că mașina lui era un MG, dar treaba asta nu m-a mișcat deloc, odată ce-am pus ochii pe tabloul din portbagaj. Nu era mare și avea o ramă. Ca imagine, era simplu și totuși deloc ușor de descifrat – o fată ținând în mâini capul tăiat al unei fete, într-o parte a tabloului, iar în cealaltă un leu, stând pe labele din spate, fără să se repeadă la pradă. Avea atmosfera unei fabule.

[pagina 40]

[…]fata din tablou.

Purta o rochie bleu și un cardigan de lână închis la culoare; se putea distinge chiar și modelul împletit, în spirală. Capul pe care îl ținea în mâini avea o coadă lungă, brunetă, care șerpuia tulburător din brațele ei ca un leagăn, spre pământul roșu. Ciudat era că, deși n-avea corp, fata plutitoare nu părea deloc moartă. Te învita acolo, dar cu un avertisment în priviri. Nici una din ele nu te primea tocmai zâmbind. Ambele păreau indiferente față de leu, care poate-și aștepta prada sau poate nu.

[pagina 42]

– E ca și cum picura ar mai avea un stat tainic, la care noi n-aveam acces. Nu puteam ajunge la el, însă exista acolo.

[pagina 136]

Câteva zile mai târziu, Lawrie Scott, apare la Institutul The Skelton dorind să evalueze tabloul pe care l-a moștenit de la mama sa și despre care crede că este o capodoperă.

Acest tablou leagă povestea lui Odelle de a doua parte a romanului, poveste stabilită în sudul Spaniei în 1936, într-un context politic tulbure – începutul Războiului Civil, acesta fiind și locul în care are loc cea mai mare parte a acțiunii, de aici înainte pornind tot suspansul povestirii.


Portrait of Katharina Schwarz Hans Holbein the Younger Tempera on panel c. 1509 - Interesting trim and pattern on it.jpg

by Hans Holbein the Younger, ”Portrait of Katharina Schwarz”, tempera on panel (c. 1509) – sursa. Location: Friedenstein Palace, Germany.

Bride of the Wind-1914.jpg

by Oskar Kokoschka, a self-portrait expressing his unrequited love for Alma Mahler (widow of composer Gustav Mahler), 1913-1914.  ”The Tempest/Bride of the Wind”, oil on canvas painting. Location: Kunstmuseum Basel, Switzerland.


– Harold este negustor de artă, a continuat Sarah. Kokoschka, Kirchner, Klimt, Klee – ai lui. Jur că vinde doar artiști cu nume de familie care încep cu K.

[pagina 82]


by Kirchner 1909 Marzella.jpg

by Ernst Ludwig Kirchner, ”Marzella” (Date between 1909 and 1910), oil on canvas – Location: Moderna Museet, Stockholm


Majoritatea oamenilor, atunci când sunt în fața unei picturi, au această experiența – de a se întreba: Care este poveste? Ce anume se află în spatele acelui zâmbet sau ale acelei expresii de pe chip, sau a gesticii? Care erau sentimentele artistului atunci când s-a decis să picteze acel tablou? Cine i-a fost muza? Cum a trăit și cum a murit? Iar la sfârșitul tuturor întrebărilor, unii dintre noi ajungem să se împăcăm pe de-a-ntregul, înțelegând doar ceea ce am răzbit de unii singuri spre propria revelație. Într-o așa justificare se preschimbă, uneori, creația. Dar ceea ce rămâne intact este artistul, etern prin propria creație. Orice creație. Ceea ce pentru un om, propria creație constituie maximul de intensitate creatoare, fie dacă a trasat o singură linie sau dacă a scris o singură propoziție sau oricare altă acțiune de bun-simț, el își transferă trăirea asupra acelei acțiuni; pentru unii privitori asta poate însemna un simplu aspect, pentru alții constituie doar motiv de analiză, dar numai artistul – omul (oricare om), care se regăsește în propria lumină creatoare, doar el deține Sensul, forma și culoarea, doar el știe cum s-a indicat pe sine, el știe dacă din candoare a dat naștere neliniștii, alegând culoarea pe care doar el o o simte în felul acela, doar el știe dacă este el însuși acolo sau dacă este doar sunetul sau muzica. Totul este artă. Sunt oameni care vor spune că este altfel, însă eu susțin ceea ce spun fără să ezit, și nu este nimic izbăvitor în asta, ci doar așa simt. Câte neadevăruri despre care nici nu am habar cum să mi le explic sunt aduse la suprafață de subiectivismul care mă caracterizează de cele mai multe ori? Multe. Dar în absența unei contradicții, voi parcurge iarăși de una singură, în taină, același drum lipsit de obiectivism până îmi voi pierde orice nădejde de a mai găsi unul mai scurt sau o altă explicație în fața căreia să nu mai am de ales. Omul este sieși elementul esențial pentru dezvoltarea lui ca artist. Nimic nu îl inspiră pe om mai mult decât propriile trăiri și numai el se poate descoperi și regăsi; liniștea și singurătatea îi oficiază arta din vise, din iluzii, din iubire, din orice, dând sens operei, însuflețind-o. Orice creație înseamnă o aprofundare a sinelui, este o autobiografie, este simbolul care se transformă și care tulbură sufletul, arta înseamnă să vibrezi, să trăiești simplu și să iubești amplu tot ceea ce este viu și etern. Omul este totemul vieții. Asta ar trebui să ne ajungă. Nu avem nevoie de o căutare a consacrării, avem deja totul.


– Ce vrei tu în viața asta?
– Păi, vreau… să fiu utilă.
– Arta nu e utilă.
– Nu sunt de acord. Poate conta. Îți poate sprijini cauza.

[pagina 192]


Gustav Klimt Paintings Woman Portrait Of Baroness Elisabeth Bachofen Echt.jpg

by Gustav Klimt – ”Portrait of Baroness Elisabeth Bachofen-Echt” (1914-1916), oil, canvas. Private collection.

by Paul Klee.jpg

by Paul Klee, ”Red Balloon”, (1922), oil on muslin primed with chalk, 31.8 x 31.1 cm. Location: The Solomon R. Guggenheim Museum, New York


Teresa a răsfoit cartea despre Renaștere, ilustrațiile color cu bărbați și femei împodobite, cu pielea întinsă ca ouăle fierte, cu ochii proeminenți, cu degete delicate pline de inele și umerii înfășurați în valuri de damasc. Fecioare Maria bizar alungite, străpunse de câte o rază galbenă a Bunei Vestiri; scene coșmarești cu fiare mitologice; bărbați cu cinci picioare; femei transformându-se în rodii. A citit numele ușurel: Bellini, Bosch, Cranach.

Era o limbă nouă, de învățat și asimilat, de folosit ca o armă.

[pagina 108]


by Bellini Giovanni-Angel Announcing and Virgin Announciated

by Giovanni Bellini – ”Angel of the Annunciation and Virgin Annunciate”, (circa 1500), oil on canvas. Location: Gallerie dell’Accademia, Venice, Italy.

by Giovanni Bellini- San Girolamo nel deserto.jpg

by Giovanni Bellini – ”St. Jerome in the Desert”, (c. 1455), tempera on panel. Location: The Barber Institute of Fine Arts – United Kingdom


Părea aproape figurativă, însă nu era realistă. Era o formă nouă de suprarealism, ceva ce Olive nu mai făcuse înainte. Cu toate culorile de fond ale câmpului – nuanțe de ocru și de verde-lăcustă, blândețea rurală a brazdelor cafenii-roșcate și tonurile de muștar – scena avea ceva nepământean. Cerul era încărcat de promisiune. Câmpurile erau un corn al abundenței, cu recolta de cereale, mere, măsline și portocale. Livada luxuriantă părea o junglă, iar fântâna secată se transformase într-un izvor însuflețit, din pocalul satirului revărsându-se acum din plin apa. Conacul se înălța ca un palat primitor, locuința tatălui ei alcătuită din multe vile alăturate cu ferestre imense și deschise, oferindu-se privirii. Trăsăturile pensulei erau dezlănțuite, culoarea era mai presus de acuratețea tehnică.

[pagina 87]


Allegory of Justice, 1537 - Lucas Cranach the Elder

by Lucas Cranach_the_Elder – ”Allegory of Justice”, (1537), oil on panel. Location: Amsterdam Fridart Stichting

Hieronymus Bosch.jpg

by Hieronymus Bosch – ”The Garden of Earthly Delights” [detail] – (between 1480 and 1505) oil on oak panels, 220 cm × 389 cm (87 in × 153 in). Location: Museo del Prado, Spain. [aici full image]


– Știi povestea Sfintei Rufina? a întrebat, sperând să-i mai alunge tristețea.
Olive a privit lung spre întunericul din hol, în direcția de unde Isaac se auzea mișcându-se prin camera lui.
– Nu.
– E o poveste despre două surori, a spus Teresa. Erau  creștine. Locuiau în Sevilla, în… época romana?
– În vremea romanilor, a spus Olive.
– Da. Făceau oale și castroane. Romanii voiau ca ele să le facă oale pentru o petrecere. O petrecere păgână. Dar surorile au zis: ”Nu, n-o să facem. Oalele sunt ale noastre”. Și au spart masca zeiței Venus.
– Doamne!
– Au fost arestate. Pe Justa au aruncat-o într-o fântână, iar pe Rufina au pus-o să se lupte cu un leu.
Teresa a observat satisfăcută că Olive se liniștise ascultându-i povestea, în vreme ce umbrele aruncau dansatori întunecați pe pereți și ceapa sfârâia în tigaie.
– Un leu mare, a continuat ea. Un leu flămând. En el anfiteatro. Toată lumea se uita. Dar leul nu voia să lupte. Stătea, nu se mișca. N-a vrut să se atingă de ea.
– Și-apoi? a șoptit Olive.
– I-au tăiat capul.
– Nu.
– Și i l-au aruncat în fântână, să se întâlnească cu sora ei.
Olive s-a cutremurat.
– E cumplit.
Teresa a ridicat din umeri.
– Mie îmi place de leu. L-a zărit pe Isaac stând lângă ușa și a continuat: Leul prețuiește pacea. Rămâne la locul lui.

[pagina 118]


Santas Justa y Rufina, por Murillo

by Bartolomé Esteban Murillo – ”St. Justa and St. Rufina”, (between circa 1665 and circa 1666), Oil on canvas. Location: Museum of Fine Arts of Seville, Spain.


M-am uitat mai atentă la fotografie. Era îndoită și pătată, avea o urmă lăsată de ceva lichid jos, în colțul din stânga. Era o poză alb-negru care arăta de parcă ar fi trecut prin războaie. Dar chiar și așa, imaginea se păstrase destul de clară – un bărbat și o femeie, stând în picioare în fața unei pânze mari, pe jumătate pictate. Se aflau într-un soi de atelier. Omul care se presupunea că e Robles purta doar o cămașă, cu mânecile suflecate, și avea o țigară ce se legăna în colțul gurii. Privea țintă la fotograf, fără să zâmbească. Avea păr des, ușor ondulat, sprâncene întunecate, un chip cu trăsături fine, pomeți frumoși, cu o privire hotărâtă. Ținea în mână o paletă mare, acoperită de multe vopsele, iar corpul îi era răsucit spre aparatul de fotografiat. Părea sfidător.

[pagina 137]


Santa Rufina

by Diego Velázquez – ”Santa Rufina”, (circa 1629-1632), Oil on canvas. Location: Fundación Focus-Abengoa, Seville, Exposed in the Hospital de los Venerables.


Pentru cercul în care stă femeia, deasupra lanului de grâu, s-au dat diferite interpretări. Unii istorici de artă spun că ar fi unul dintre cercurile lui Dante, alții spun că ar fi luna, iar unii văd în el rotunjimea planetei Pământ, mai ales cu toate acele animale sălbatice dimprejur. Dar eu cred că, de fapt, ea stă pe fundul unei fântâni, ca-n legendă. […] n-a fost singurul spaniol care le-a pictat pe Rufina și Justa. VelázquezZurbarán, Murillo și Goya, toți cei patru maeștri spanioli le-au pictat pe surori. Încerc să aduc cu împrumut măcar unul dintre aceste tablouri, ca să completăm expoziția.

[pagina 287]


Francisco de Zurbarán

by Francisco de Zurbarán –  ”Santa Rufina”, (between 1635 and 1640), Oil on canvas. Location: Museo del Prado, Spain.

Catedral de Sevilla, Sacristía, pintura de Goya en 1817, Santas Justa y Rufina_

by Francisco Goya – ”Santas Justa y Rufina”, (1817), Oil on canvas. Location: Catedral de Santa María de la Sede. sursa

Santa Rufina_

Anonymous (Painting) Zurbarán Circle – ”Santa Rufina”, (1601-1700), Oil on canvas – Location: Museo de Bellas Artes da Coruña |sursa


 […]n-a trăit cât să ajungă să aibă traiectoria sau randamentul lui Miró ori Picasso.

[pagina 130]


by Miro.Chiffres et constellation amoureux d'une femme. 1941

by Joan Miró – ”Ciphers and Constellations in Love with a Woman”, (1941) – sursa. Location: Art Institute of Chicago, Chicago, USA

Pablo Picasso Sleeping woman

 by Pablo Picasso, ”Head of a Sleeping Woman” (”Study for Nude with Drapery”), (1907), Oil on canvas. Location: The Museum of Modern Art, New York – sursa


Ea nu cumpărase mare lucru înainte; el nu voia s-o sperie. E genul acela de întâmplare legată de numele lui Picasso, care a avut ca Les Demoiselles d’Avignon să se numească Bordelul din Avignon, iar curatorii au schimbat numele, din câte se pare ca să-i dea o tentă mai comercială.

[pagina 288]


Les Demoiselles d'Avignon.jpg

by Pablo Picasso, ”Les Demoiselles d’Avignon” (”The Young Ladies of Avignon”, and originally titled ”The Brothel of Avignon”), (1907), Oil on canvas. Location: Museum of Modern Art., New York City.


Când am început să citesc această carte, m-am trezit că fac ceea ce fac în toate cărțile – să decid cine este bun, cine este rău, care este suspectul, care este posibilul pericol ș.a.m.d. Dar, pe la mijlocul cărții, mi-am dat seama că presupunerile m-au înghițit în sumedenia de probleme expuse de Jessie Burton și în fața cărora nu m-am putut abține să le decojesc sensul, așa cum m-am priceput mai bine – până în miezul cărții. Dar sunt atât de multe aspecte pe care autoarea le introduce extrem de subtil în textura povestirii, încât adevărul dezvăluit la sfârșitul romanului, răsturnarea de situație și redesenarea caracterului uman, latura emoțională a imprevizibilului, m-a surprins și tulburat peste măsură.

Cartea aceasta a fost liniștea mea totală în care m-am risipit (recunosc, fără alte posibilități). A fost bucuria mea plină și firească de a citi ceva încântător în aceste zile în care m-am luptat cu expunerea unor sentimente insuportabile, cu zgomotul și constrângerile. După ce am terminat-o, la sfârșitul unui caiet am încercat să compun câteva versuri lipsite de vlagă, (doar în mintea mea ele capătă Sensul care curge prin sângele meu diluat și cât mai departe de inimă) apoi, am rupt pagină din caiet și am strecurat poezia între filele cărții care mi-a fost Muza. Versurile le voi scrie și aici, exprimându-mi regretul că nu am putut mai mult.

Pe întinderea cu umbre

noaptea se dilată-n țărmuri largi,
priveliștile-mi sunt tot mai privite,
de-un fir subțire mă despart
și-mi amintesc de-absurdul zilei dinainte.

din mine cad bucăți întunecate,
iar lucrurile-mi prind asemănarea.

mă simt ca peștii – simțuri în vâltoare,
într-un borcan – tablou de Bosch –
dar ce ființe-s astea oare,
zburând pe dedesubtul apei curgătoare?

noaptea, văzduhu-i ca o mare casă,
și-n frânta zi în lacuri se cufundă
simțirile-mi adânci.
de pești atrasă,

cu spaima mâinilor rănite
trăgeam cândva de bărci înțepenite,
cădeam absurd în hăuri nesfârșite
simțindu-mă din ce în ce tot mai departe.

în jurul unui cerc, și-n cercuri cresc,
rotund mă-nchid și tot mă-nchid,
și mă-nfășor cu-n fir de-argint,
cad într-un cerc dintr-un alt cerc,
pe ape-ntinse, rotunjite-n gând.

Picturile le-am ales aleatoriu – autoarea amintind de-a lungul narațiunii despre acești pictori, iar mie mi s-a părut o oportunitate pentru a-mi putea îmbogăți articolul.


the Muse

The cover of ”The Muse”, designed by Ami Smithson and Lisa Perrin – sursa

Primul roman pentru copii al autoarei, ”The Restless Girls”, va apărea în septembrie 2018.the-restless-girls-c-angela-barrett-2017-hi-res_2_orig

Princess Frida, leaving Kalia in her mother’s motor car – ©Angela Barrett, 2017 – sursa

Abia aștept să-l citesc.

Anunțuri

Chestionar privind reabilitarea Cazinoului municipiului Constanța

Primăria municipiului Constanța supune atenției persoanelor interesate Chestionarul privind reabilitarea clădirii istorice Cazinoul municipiului Constanța.

Cetățenii interesați pot obține mai multe informații cu privire la această clădire emblematică și pot răspunde la întrebările din chestionar până la 28.02.2018, accesând link-ul: goo.gl/Gf6EMx

Cazino Constanta

sursa

Totem

Am închis ochii.
Dispărusem fără niciun fel de urmă. Dincolo de ușă, cineva vorbea despre memoria mea, deși cu sângele nu mă simțeam în siguranță. Prin vene îmi treceau șine de tren cu vagoane întregi de întuneric. Nu înțelegeam dacă vorbeam – spunând că mă doare, sau doar gândeam. Poate gândurile mele, sau alții, vorbeau cu gândurile mele. Poate că toată lumea urla și doar demonii din capul meu tăceau. Dar poate că mai exista o posibilitate, a cărei ușă închisă o păzeam amândoi să nu se deschidă, ori mai degrabă n-o deschideam, fiindcă ea oricum nu se deschidea niciodată.

Am început să-mi pipăi rănile: fericirea nesfârșită, liniștea profundă, ardentă, izbăvitoare, eu șezând lângă leagănul unui copil, tot eu – în fața mamei mele. Tu, erai ultima rană. Îmi țineam mintea agățată de tine ca să nu mă pierd, deși nu știam dacă amintirea cu tine, ultima, mă putea ajuta să nu îmi pierd mințile la propriu și apoi la figurat; durerea din ea rămânea singura mea soluție care îmi asigura diferența dintre cele două nebunii: cea indusă cu medicamente și cea produsă de propriile gânduri. Deși, până la urmă, nu eram foarte sigură care e diferența dintre cele două.

Am înțeles totuși ceva, ce înțelesesem cred încă de câteva ori în anii din urmă: a lupta chiar și cu cea mai cumplită durere fizică e incomparabil mai ușor decât a lupta cu durerea generată de unele amintiri. Dacă durerea fizica te face să simți că înnebunești, durerea dintr-o amintire are puterea să te înnebunească chiar fără să simți (indiferent de vârstă).

După trei zile în care nu am deosebit realitatea de vis și imaginar, doar după trei zile am început să îmi amintesc și de mine. În ciuda forfotei din salon reușeam să mă disting și pe mine de obiectele din jur, iar noaptea, căutam să înțeleg cât mai multe despre ce este jurul meu. M-am bucurat când am realizat că am capacitatea de a analiza și de a-mi disloca propria respirație din aparatul de ventilație, apoi mi-am văzut conturul mâinilor și am înțeles că ele încă îmi aparțin așa perforate, albe și osoase. Corpul îmi părea întreg, cearșaful îmi acoperea picioarele nefiresc de lungi, iar genunchii însângerați erau tot acolo. Am simțit o durere în piept – explicabilă. Inima îmi bubuia în tâmple mai mult decât trebuia, apoi am simțit pe cineva care se oprește lângă patul meu. Nu făcea nimic. Nu puteam să deschid ochii. Imediat mi s-a făcut o greață teribilă și vomit. Am început să plâng. Apoi am simțit niște brațe care încercau să mă țină dintr-o zbatere străină de mine (încercau să mă oprească din spaimă). Nimic nu mai era sub control și mă simțeam ca-ntr-o realitate pe care am mai trăit-o, dar la care am renunțat să mă mai gândesc ⎼ probabil tot din teama – și fără să știu când, acum se întâmpla din nou. Aproape la fel.

Ceasurile s-au oprit deodată, la aceeași secundă. Atunci m-am temut, m-am temut că nu voi mai putea trece mai departe.

Acum îmi amintesc când am plecat de acasă. Am crezut că am toate motivele să mă pot construi pentru o nouă viață. Apoi gestul acela și lama acelor cuvinte mi-au ieșit prin carne ca aripile de oțel ale fluturilor din alte vremuri răzlețe pe care le-am retrăit ca un ding-dong mut până mi-a pornit sângele la vale, trosnind sub ninsori uscate.

Unde Doamne, Doamne? Unde arde tot ceea ce mai poate fi ars din mine și de unde atâta foc și fum?

Totală indiferență și apatie. O fântână secată; apa este la o adâncime inaccesibilă mie și chiar și acolo, incertă. Nimic, nimic. Nu înțeleg viața raportată la mine; ceea ce unii numesc frumos sau tânăr mă dezgustă. Ce fel de prezent sau de viitor mă ține pe loc? Trecutul este fantomatic; nu stau în picioare, ci roiesc în jurul meu. Nimic, nimic. Pustiu, plictiseală, nu, nu plictiseală, doar pustiu, absurditate, slăbiciune, constrângeri apăsătoare pe care le suport simțind cum mă pierd în inutilitate.

O singură dorință, una, pornită din iubire, în anumite împrejurări, va avea numele imoralității – și nu este o întrebare. Un gest, o idee, anumite cuvinte pot schimba absolut orice sentiment care la rându-i va da naștere unei realități văzute prin ochii unora – și nu oricine. Acela va fi momentul când un tren de mare viteză te va izbi în plin, bucurându-te altfel că poți muri fulgerător.

Și nu știu de ce.

A nins peste tei – primăvara.

♣♣♣

­Die Gartenlaube (1883)

Teiul Edignei numit și „Teiul de 1000 de ani” este un tei cu frunza mare (”Tilia platyphyllos”) care se află în cimitirul de lângă biserica Sankt Sebastian din Puch, un cartier al orașului Fürstenfeldbruck, Bavaria, Germania. Arborele este declarat monument al naturii. Se apreciază că are vârsta între 500 și 1200 de ani. Numele teiului provine după numele Sfintei Edigna von Puch, care a trăit prin secolul XI în Bavaria. Conform legendei Edigna a fost fiica regelui Henric I al Franței, ea s-a refugiat în Bavaria, unde a căutat să scape de căsătoria forțată, plănuită de tatăl ei. Ea ar fi trăit timp de 35 de ani o viață de sihastru în scorbura unui arbore. O serie de icoane religioase o prezintă pe eremita Edigna în scorbura unui arbore. | Page 293 – from journal Die Gartenlaube” (”The Garden Arbor”)  for 1883 – sursa

[asta doar pentru că mi-am amintit schița]

♣♣♣

Sub zăpada subțire ca un cearșaf alb de cenușă, mi-am acoperit rănile de pe trupul străpuns de dinți. Inima mi-a ieșit din piept, atârnând dureros de aortă. Prin genunchii tociți și zdreliți se văd, ieșite din loc în loc, colțurile oaselor mele cu nume de galaxii: Tibia și Fibula. Sfărâmat pe buze, pe sâni, pe coapse sângele meu curge printr-o gaură neagră, pe partea cealaltă a timpului.

Aș vrea să adorm în pijamalele pierdute ale copilăriei, să zbor printre nori movulii lovind infinitul cu oasele mele – cicatrici scheletice – apoi să dispar într-o galaxie cu mii de nebuloase și miliarde de stele și toată lumea să își dea seama că am dispărut dintr-un motiv care va rămâne cunoscut și dureros.

Din loc în loc, sângele meu face niște bălți din care teama se adapă gemând imponderabil de-a lungul șirei spinării despicate, peste care tu ți-ai trecut cândva degetele reci. Mi-am amintit cum desenai cu cenușă albă desene bizare – aripi de fluturi pe fiecare vertebră, care pocnea cu zgomot de păduri uscate sub palmele tale dispuse asimetric de-a stânga și de-a dreapta trupului meu – aripi.

Până în ultima tihnă, asta îmi va fi golit oasele de măduvă și le va fi umplut cu ploi, cu aer și cu incantațiile cumplitei dureri din suflet până la unghii. Liniștea încolțește sub paturi, despicându-mi viața în sfere suprapuse una peste cealaltă în lucruri, în tristeți contemplativ amestecate. Zâmbetul îmi sângerează numele tău pe buze, luat în serios de la un capăt la altul.

Există situații de care nu mă pot apăra cu nimic, chiar dacă mintea mea e ca o armă. Moartea, boala, iubirea, amintirile, ori sunt altele de care pot să mă apăr: viitorul, acolo, sus, dincolo. Bineînțeles, ce crezi? Mintea e arma cu care pot ucide.

Aud cântecul vântului cum spintecă vidul prin oasele înghesuite în ziduri. Frica mi-a înlocuit bătăile inimii – rămășiță de gesturi din mine. Stai liniștit, va ajunge pentru toată lumea – sunetul fricii a umplut oasele atâtor vieți. Când îmi voi găsi viața de dincolo ca să o port prin alte colțuri ale lumii, ori la câțiva pași distanță, am să te găsesc. Și ne vom ține de mână moral ca-ntr-un ritual surd al nepăsării, apoi ne vom da drumul din nou, ne vom desprinde din ce în ce…

Aproape adormită și părăsită printre acești oameni complet străini, am scris aceste rânduri inutile și neterminate. Aproape că mi se pare că de fapt nu am scris nimic.

Peste câteva ore voi fi acasă, după mari eforturi (îndreptățite), după o săptămână de chin și temeri.

♦♦♦ 

⎼ Ideea este ca un virus. Rezistentă. Foarte contagioasă. Cea mai mică sămânță a unei idei poate să crească. Poate ajunge să te definească sau să te distrugă.
⎼ Cea mai mică idee, cum ar fi:
Lumea ta nu e reală. Un simplu gând care schimbă totul.
(…)
⎼ Continui să-ți spui ceea ce știi. Dar în ce crezi? Ce simți?
⎼ Vină. (…) Și orice aș face, oricât de neajutorat aș fi, oricât de confuz, vina asta e mereu în mine, reamintindu-mi adevărul.
⎼ Ce adevăr?
⎼ Că ideea care te-a făcut să te îndoiești de realitatea ta a plecat de la mine.

(…) Zăvorâse ceva dedesubt, în profunzime. Adevărul pe care-l știa cândva, dar a ales să-l uite. Și nu putea să se elibereze. Așa că m-am hotărât să-l caut. Am coborât în adâncurile minții ei și am găsit acel loc secret. Am pătruns și am plantat o idee. O simplă idee măruntă care urma să schimbe totul. Aceea că: lumea ei nu era reală. Că moartea era singura scăpare.
(…)
⎼ Ești în așteptarea unui tren. Un tren care te va duce departe. Știi unde speri să te ducă acest tren. Dar nu poți ști cu siguranță. Și, totuși nu contează. Acum spune-mi: de ce?
⎼ Pentru că veți fi împreună!
(…)
N-am bănuit niciodată că acestă idee ar putea crește în mintea ei ca un cancer, încât chiar și după ce s-ar trezi… încât chiar și după ce ai revenit la realitate, ai continuat să crezi că lumea ta nu e reală, ai crede că singura evadare este moartea.
(…)
⎼ Mi-ai otrăvit mintea!
⎼ Încercam să te salvez!
⎼ M-ai trădat! …dar te poți reabilita, încă-ți mai poți ține promisiunea, încă mai puteam rămâne amândoi aici, în lumea pe care am construit-o împreună. (…) Sunt singurul lucru în care mai crezi.
(…)
⎼ Cineva dintr-un vis aproape uitat…
⎼ Plin de regrete. M-am întors după tine… să-ți amintesc ceva. Ceva ce ai știut cândva. Că lumea asta nu e reală.

 – din filmul Inception (2010) – film de care mi-am amintit zilele trecute, obsesiv și inexplicabil. Film pe care l-am revăzut astăzi, gândindu-mă că poate voi descoperi ceea ce mi-a scăpat la prima vizionare.

[miercuri, 12 aprilie 2017]

Nu îmi scăpase nimic.

YouTube