Oneirosime (8) – Individualitate amorfă

landscape-acrilyc-jurnal-noiembrie-W.P..JPG

Landscape –  acrylic – (my painting)

prima zi

se făcea că încercam să îmi amintesc totul ca într-o zi să-ți povestesc îmi imaginam că pot să văd prin timp într-un fel am putut pentru că nu era nimeni acolo și mi-am permis priveam de la fereastră priveliștea din camera ta și parcă aveam două trupuri și o singură conștiință și parcă te auzeam împărtășindu-ne aceleași gânduri mi-am zis călătorind prin timp poți schimba istoria doar că eu eram întru-un loc prezent fiindcă așa s-au desfășurat lucrurile nu îmi doream să schimb totul voiam doar să stau deoparte și să revăd lucrurile recunoștința și înduioșarea mă determinau să gândesc și mi se făcuse dor apoi se făcea că eram în drum spre casă și începuse să plouă dar era o altfel de ploaie blândă și liniștită din cer și m-am gândit să plec și mergeam și mă întrebam dacă o să mai am vreodată parte de o astfel de ploaie era atât de frumoasă o clipă uitasem să merg înțepenisem de picioare așa și nu-mi mai simțeam nici brațele apoi s-a făcut noapte ultimul lucru pe care l-am simțit a fost mirosul de lemn ud și frunze am pierdut ceva în acel moment dar nu mai știu ce anume nu am realizat ce era și nu puteam să mă relaxez voiam doar să ajung acasă înaintam cu gândul și mă apropiam în timp ce aveam un sentiment ciudat de eșec dacă nu ajungeam dacă pierdeam legătura

a doua zi

Căutam în minte semne de schimbare. Începeam să mă tem de propriile mele acțiuni. Poate că murisem. Nu, pentru că ai fi murit și tu. Nu mai cântam la chitară. Nu mai pictam. Trecuse destul timp și de când nu mai scrisesem nimic. Deocamdată nu mai puteam să scriu. Atât reușisem și eu cugeta în trecut ca să pot scrie într-un prezent. Apoi, în prezent, am transcris, ca să-mi rămână când voi reveni. Gândeam că voi înțelege ceva, că îmi va folosi ceea ce consideram că mi-ar fi necesar pentru cândva. Dar m-am îmbolnăvit rău, sau, mai degrabă, am început să mor, să mor încet și fără mângâiere, pe toată suprafața. Atunci au venit medicii și într-o anumită zi s-au adunat cu toții și au pus stăpânire pe toată casa. Dar imediat după aceea și-au pierdut orice interes, veneau unul câte unul, ca din pură politețe, la o țigară și un pahar de vin. În acest timp eu muream. Nu mai puteam să scriu. Nu mai citeam. Nu mai urmăream știrile. Nu mai ascultam radioul. În schimb, mă rugam (în multe feluri) lui Dumnezeu. Eram pe moarte pe undeva. Sau, poate, fusesem iertată, deși asta ar fi fost nepotrivit – nu mai stătea nimănui în fire ca să facă asta.

a treia zi

Inima-mi bătea într-un fel deosebit. Nu-mi pot aminti cum am ieșit afară din numeroasele curți. Era seară, și m-am rătăcit printr-un cartier străin și mergeam într-o direcție pe bulevarde cu ziduri fără sfârșit și fiindcă nu le găseam capătul, am luat-o înapoi până la o piață oarecare. De acolo am început să merg pe o altă stradă, și urmară alte străzi, pe care nu le văzusem niciodată, și din nou altele. Mașinile treceau uneori prea luminoase și cu sunete tari, izbitoare, încoace și încolo. Pe plăcuțele de înmatriculare erau scrise niște cuvinte pe care nu le cunoșteam. Nu știam în ce oraș eram și dacă vreodată am locuit aici și ce trebuia să fac pentru a nu mai fi silită să merg.

În curând o să văd. Așa, așa, gândii eu… Dar mai bine aș fi preferat să fiu executată, răsună conștiința, aproape ca o bucurie răutăcioasă. Nu mă văzusem cu ea de mult timp. Acum eram pe cale să o iau de la început, își făcea simțită prezența. Mi-ar fi oferit puțină liniște, chiar ar fi putut viețui cu mine.

Ședeam în fața unui birou, care se închidea cu un capac, ca în fața unui pian… și era atâta soare înăuntru. Și într-adevăr, interiorul era ciudat de luminos, din lac vechi, galben, pe care erau pictate flori, mereu una roșie și una albastră. Și acolo unde se găseau trei laolaltă, între ele era una violetă care le despărțea pe celelalte două. Aceste culori precum și verdele marginii subțiri orizontale erau tot atât de întunecate pe cât era fondul de strălucitor, fără a fi de fapt clare. De aici rezulta un acord ciudat de potolit al tonurilor, care nu releva exteriorului relația lor reciprocă și intimă. M-am apucat să trag afară sertarele mici, toate goale. Îmi vorbeam – gândurile mele cuvânt cu cuvânt. Apoi m-am pierdut. E posibil să mă fi oprit pe undeva. Un timp întrerupt, o conexiune tăiată ca să nu mai pot comunica. Se poate. Legăturile funcționează ca o line a vieții. O legătură din mine acționa în favoarea mea. Vocea mi s-a stins, legătura cu mine se subția, clopotul de la capăt nu se mai auzea. Timpul era o distanță, o gaură neagră. Cu cât mă întorceam mai mult în timp, cu atât se mărea distanța. Ieri devenise anul trecut și cu orice clipă petrecută în celălalt timp distanța începea să devină tot mai reală. Cred că începusem să uit de mine. Îmi găsisem liniștea pe undeva, într-o nouă realitate mai puternică și mai plină de culori, iar asta de acum, veche și prăfuită, cu poze alb-negru se izbea în niște ziduri. Fiecare lucru e făcut din atâte amănunte așezate la un loc, care nu se pot prevedea. Repezită cum sunt, trec peste ele și nu observ că lipsesc. Amintirile sunt însă lente și nedescris de amănunțite. Pentru unele dintre ele trebuie să-mi înving o anumită repulsie pentru a le retrăi. Unele au un miros tare, pătrunzător, care năvălește asupra mea ca și cum ar vrea să trezească alte amintiri în mine. Dar nu am.

a patra zi

Stăteam lângă patul meu și încercam să îmi amintesc. M-am gândit la teama de moarte, nu fără a ține seama de anumite experiențe proprii. Știu cum este. Te cuprinde deseori fără motiv. Alteori motivele se îngrămădesc – atunci este înspăimântător. Rămân îngrozită ore întregi lăsându-mă în voia sorții până ce-mi amintesc că mai trăiesc; atunci mă arunc orbește unde știu că pot asculta muzică. Apoi, o aud lovindu-se de perete, și în sfârșit, cum se târăște peste tot și moare încet, în toată camera. Uneori, recreez amintiri, stări. Încep cu mine. Nu știu precis dacă îmi sunt prietenă sau dușman. Pierd adeseori legătura.

a cincea zi

cred că o dădusem în bară…

a șasea zi

Am să merg după mine, mi-am spus. Trebuie să pun capăt acestei situații. Oricum, eram pregătită să mor ca să trăiesc, dar nu eram pregătită să mor în zadar. Lumea nu mai e ca atunci, iar acum am deja destule defecte. Mândria precede eșecul și cred cu tărie că mi-am luat bilet doar dus.
O călătorie în Țara Minunilor! Uiiii!
– Urmează Iepurașul Alb!?
– Prostii.

Și cine era regina? Cine se alegea cu capul tăiat? Poate că era o binecuvântare în toate acestea. Poate că acum mă voi elibera, mi-am spus. Oricum eram prea pesimistă. Aș fi vrut să călătoresc mai mult, dar am trăit aventurile mele din umbră. Ce mult semănam cu mine – speriată de prezent. Mă temeam să fiu o singură persoana ca la început, când îmi spusesem că mă simt nefericită, dar nu era adevărat. Desigur, se întâmplase ceva rău.

a șaptea zi

Ridicasem brațele în aer. Mi-am amintit că nimic din toate acelea nu este real. Pădurea aceea nu era acolo. Fântâna, casele, oamenii. Nimic nu exista. Banca pe care stăteam nu exista. Porumbeii, vrăbiile… totul dispăruseră de mult timp. Era în miezul verii, în joia de după înmormântarea lui Kafka… și era înfricoșător să îl văd plimbându-se cu Felice. Căci îmi amintesc cum ședeam pe terasa unde se lua ceaiul și îi puteam vedea, și încercam dintr-o dată să descopăr că se schimbase. În sfârșit părea că nu mai avea nicio grijă. Am zâmbit.

a opta zi

Abia puteam să mă recunosc. Priveam o străină. Nu mai aveam încredere în mine. Cum puteam să explic ce nici eu nu înțelegeam? Eram tentată să mă sacrific pentru mine. Dacă aș fi putut, aș fi schimbat trecutul. Dacă m-aș fi putut întoarce ca să schimb lucrurile, nimic nu ar mai fi contat din ceea ce contează acum. Nimic nu ar mai avea sens. Trebuie să accept consecințele alegerilor făcute. Ce mult îmi doream să ajung în cer, acolo unde puteam să fiu la fel de disperată. Zăceam și țineam ochii închiși. Încercam să mă gândesc la ce mi s-a întâmplat, și trecea prin mine o durere amețitoare, ca și cum sângele meu ar fi cărat ceva prea mare, ceva care ar fi sfâșiat venele pe unde trecea – căzuse peste mine vremea nenorocirii.

Am căzut și nu mă pot ridica. Sunt sfărâmată.

a noua zi

M-am rugat și pentru a-mi regăsi copilăria, și ea a revenit. Stă acum în fața mea, în propriul meu scris, și simt că e la fel ca odinioară și mai simt că în zadar am îmbătrânit la douăzeci și patru de ani. Și va veni noaptea din nou, în care, Dumnezeu știe cum, mă voi trezi. Voi ști asta pentru că lucrurile vor începe să se întâmple într-un anume fel.

Tot ce câștigasem, dispăruse. Livada era plină cu găleți goale. Niște femei bătrâne, îmbrăcate în negru, mă urmăreau cu privirea de prin jumătăți de case. Aceleași femei, aceleași jumătăți de case. Fugeam deja, fugeam drept înainte pe o stradă goală, înspăimântătoare, în jos, se întrezărea strada unui oraș străin, un oraș în care nu se iartă nimic.

Aș vrea să mă răscumpăr și apoi să mă mândresc din nou cu puțina mea liniște din singurătatea acestei vieți; această distrugere publică în care am rămas, în a cărui oraș va năvăli în curând mulțimea dislocându-i pietrele, tăinuind totul, pe acest drum desenat greșit pe toate hărțile Universului – hiperbola deznădăjduită a drumului meu de care mă tot îndepărtez plină de groază pentru a discerne diferențele.

ultima zi

Am trecut printr-o spărtură făcută în zid, apoi prin cer.

Reclame

15 Ianuarie, 2019 – Ziua Culturii Naționale și 169 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu

El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri că totuși să nu desnădăjduim.

– Geo Bogza

A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. 

– Tudor Arghezi

Eminescu a făcut ca toată poezia acestui secol să evolueze sub auspiciile geniului său, iar forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veșmântului și cugetării românești.

– Titu Maiorescu

… fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci. 

– Tudor VianuEminescu_foto_rara.jpg

fotografie a lui Mihai Eminescusursa

Eram așa de fericit că îl văd. Mi se părea un om tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, ondulat, de sub care se dezvelea o frunte mare, palid la față, cu ochii duși, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca și cum veneau de departe dintr-o lume necunoscută nouă.

Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre: o frunte înaltă și senină, niște ochi mari ─ la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare[…]

Așa l-am cunoscut atunci, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimic și nemulțumit întotdeauna de toate; aici de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

– Vlahuță – ,,Amintiri despre Eminescu”

El este Eminescu, poetul național al românilor

Mihai Eminescu de Nestor Heck - 1884

Mihai Eminescu de Nestor Heck – 1884 – sursa foto

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Avea o bună educație filozofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filozofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant și de teoriile lui Hegel.

Mihai Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.

A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena.

Din 1866 și până în 1869, a călătorit prin Transilvania până în București, prilej cu care a cunoscut realitatea românească, cu oameni și obiceiuri.

În 1867, s-a angajat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, ulterior devenind sufleor și copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. Cu această trupă a mers în turnee, continuând să publice poezie și proză și să facă traduceri.

În 1968 începea proiectul de roman ,,Geniu Pustiu„.

Între 1869 și 1872 a fost student la Viena, mai precis ,,auditor extraordinar” la facultățile de filozofie și drept. Aici se va împrieteni cu Ioan Slavici și o va cunoaște pe Veronica Micle. Totodată, a început să colaboreze la publicația Convorbiri literare.

Între anii 1872 și 1874 a fost student ,,extraordinar” la filozofie, la Berlin, cu o bursă acordată de cenaclul Junimea, dar nu s-a prezentat la examene.

În septembrie 1874 era numit director al Bibliotecii Centrale din Iași, iar Eminescu preda și logică, la Institutul academic, în locul lui A. D. Xenopol.

În 1875, rămas fără slujbă, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la Curierul de lași, unde numeroase rubrici erau realizate de el fără semnătură.

A frecventat cu regularitate ședințele Junimii, unde l-a introdus și pe Ion Creangă. Tot în această perioadă s-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877, era invitat să intre în redacția ziarului Timpul, iar Eminescu a părăsit Iașiul și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei. În 1880 era redactor-șef al publicației. Din această perioadă datează unele dintre marile lui poeme, precum ,,Scrisorile” și ,,Luceafărul„.

Mihai Eninescu-15ianurie2019-Jurnal-Noiembrie-wp.JPG

(my photo)

Pe 6 august 1879 a murit Ștefan Micle, iar văduva acestuia, Veronica, a venit la București, și-au făcut planuri de căsătorie, la care poetul a renunțat în anul următor.

Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.

Mihai Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuță din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu.

În 17 iunie Mihai Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din Cimitirul Bellu din București.

A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Am înțeles că un om poate avea totul neavând nimic și nimic având totul.
– Mihai Eminescu

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gândești la viața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, când afară-i zloată
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii;
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri …
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

(1879, 1 octombrie)

by Mihai Olteanu.jpg

Artist: Mihai Olteanusursa

Floare albastră

– „Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare
Grămadeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”

Astfel zise mititica,
Dulce netezându-mi părul.Flori – Sabin Nemes.jpg
Ah! ce spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

– ,,Hai la codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,
Lângă bolta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti 
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie –
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât. 

Pe cărarea-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”

Înc-o gură – şi dispare…
Ca un stâlp eu stau în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
………………………………..

Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!…
Totuşi este trist în lume!

(1873, 1 aprilie)

,,Flori” – Sabin Nemeş – sursa

Albastrele – Stefan Luchian      -.jpg

,,Albăstrele” – (1908-1910) – acuarelă pe hârtie lipită pe carton, 38 × 32 cm, semnat stânga jos, cu brun, „Luchian”

Artist: Ştefan Luchian – (1868, Ştefăneşti/ Botoșani – 1916, Bucureşti) – sursa

Albăstrele – by Constantin Piliuta.jpg

,,Albăstrele” – (1983), ulei pe pânză, 73 × 73 cm, semnat și datat dreapta jos, cu negru, „C. Piliuţă, (19)83”
Artist: Constantin Piliuţă (Romanian, 1929, Botoşani – 2003, Bucureşti) – sursa

Sara pe deal

Sara pe deal buciumul sună cu jale, 
Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, 
Apele plâng, clar izvorând în fântâne; 
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-asa sfânta şi clară, 
Ochii tai mari caută-n frunza cea rară, 
Stelele nasc umezi pe bolta senină, 
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, 
Streşine vechi casele-n lună ridică, 
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, 
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare 
Vin de la câmp; toaca răsuna mai tare, 
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, 
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuteşte; 
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte: 
Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, 
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul                         
Şi surâzând vom adormi sub înaltul, 
Vechiul salcâm. Astfel de noapte bogată, 
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?   

(1885, 1 iulie)

nicolae-grigorescu-peisaj-la-marginea-padurii.jpg

,,Peisaj la marginea pădurii” – Artist: Nicolae Grigorescu sursa

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor: 
În liniştea serii 
Să mă lăsaţi să mor 
La marginea mării; 
Să-mi fie somnul lin 
Şi codrul aproape, 
Pe-ntinsele ape 
Să am un cer senin. 
Nu-mi trebuie flamuri, 
Nu voi sicriu bogat, 
Ci-mi împletiţi un pat 
Din tinere ramuri.

Şi nime-n urma mea  
Nu-mi plângă la creştet,
Doar toamna glas să dea 
Frunzişului veşted. 
Pe când cu zgomot cad 
Izvoarele-ntr-una, 
Alunece luna 
Prin vârfuri lungi de brad. 
Pătrunză talanga 
Al serii rece vânt, 
Deasupra-mi teiul sfânt 
Să-şi scuture creanga.

Cum n-oi mai fi pribeag 
De-atunci înainte, 
M-or troieni cu drag 
Aduceri aminte. 
Luceferi, ce răsar 
Din umbra de cetini, 
Fiindu-mi prieteni, 
O să-mi zâmbească iar. 
Va geme de patemi 
Al marii aspru cânt… 
Ci eu voi fi pământ 
În singurătate-mi.

(1883, decembrie)

Nicolae_Grigorescu_061.jpg

,,Luminiş” este o pictură realizată de artistul român Nicolae Grigorescu în anul 1896. Lucrarea aparține astăzi Muzeului Național de Artă al României – sursa

Mormântul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, Bucureşti

Această formă a mormântului lui Mihai Eminescu a existat până în anul 1961, când a încetat din viață scriitorul Mihail Sadoveanu. Pentru a se face loc pentru mormântul scriitorului s-a demolat soclul de beton și grilajul de fier forjat de pe mormântul lui Mihai Eminescu, diminuând semnificativ frumusețea monumentului poetului. Între cele două morminte există un spațiu foarte redus. În schimb, s-a montat pe soclul de piatră al poetului o cruce de beton, așa cum se cuvine unui bun creștin și apărător al credinței și bisericii strămoșești, cum a fost Mihai Eminescu.În 16 noiembrie 1892, s-a montat pe soclul de piatră o placă de metal inscripționată cu versurile poetului:

Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag.

astăzi se împlinesc 129 de ani de la moartea lui mihai eminescu

La Memorialul Ipotești din județul Botoșani se vor desfășura, astăzi, o serie de manifestări prilejuite de împlinirea a 129 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu.

În Biserica ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” din Ipotești se va săvârși slujba parastasului, urmând ca mai apoi să se depună jerbe la bustul poetului Mihai Eminescu.

Cu acest prilej, va fi deschisă spre vizitare bisericuța familiei Eminovici.

Pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu Ortodox, pelerini eminescieni din București și din provincie vor păstra momente de reculegere la mormântul Poetului Nepereche.

Ziua Culturii Naţionale va fi sărbătorită în acest an şi de Biblioteca Metropolitană Bucureşti, printr-o serie de evenimente ce vor avea loc în filiale.

Astfel, la Biblioteca Dimitrie Cantemir, marţi, de la ora 18,00, va fi recitalul ,,Din valurile vremii”, susţinut de actorii Ionuţ Kivu şi Irina Ungureanu și grupul coral Pro Contemporania.

În aceeași zi, cei care vor să cunoască mai multe despre opera marelui poet Mihai Eminescu sunt aşteptaţi la Bibliotecile Nicolae Labiş, Gheorghe Şincai, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi George Topîrceanu la expoziţii de carte ce conţin materiale din şi despre opera poetului naţional.

Biblioteca Mihai Eminescu marchează 15 ianuarie printr-un club de lectură, în cadrul căruia copiii se vor putea familiariza cu cele mai frumoase poezii eminesciene.

La Biblioteca Vasile Alecsandri, poetul național va fi aniversat printr-un atelier dedicat celor mici, ce va îmbina literatura cu activitatea practică.

Nume de excepție ale picturii românești se reunesc pe 15 ianuarie, cu ocazia Zilei Culturii Naționale, în expoziția ,,Pictori români în Franța„, al cărei vernisaj va avea loc în Sala Mare a Institutului Cultural Român (ICR) cu începere de la ora 18,00. Deschiderea expoziției se va face în prezența ambasadorului Franței în România, Michele Ramis, a conducerii ICR şi a unora dintre artiștii expozanți.

Un concert de muzică clasică dedicat Zilei Culturii Naționale va avea loc, între orele 18,00 – 19.00, în Sala Victor Ion Popa a Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”. Concertul, susținut de Corul Canticum, condus de Răzvan Rados, va aduce un omagiu muzical poetului național Mihai Eminescu la 169 de ani de la nașterea acestuia, dar și creațiilor românești consacrate.

Ca în fiecare an, și Uniunea Scriitorilor din România (USR) va marca ziua de naștere a poetului Mihai Eminescu – Ziua Culturii Naționale – printr-o suită de activități și proiecte, majoritatea desfășurate în țară.

Pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu Ortodox, pelerini eminescieni din București și din provincie vor păstra momente de reculegere la mormântul Poetului Nepereche.

 Mihai Eminescu – în 1869, la vârsta de 19 ani, Eminescu a plecat la studii la Viena, acolo unde avea să o cunoască și pe Veronica.
Veronica Micle– la 21 de ani, când îl întâlnește pe Eminul ei iubit, asa cum îl alinta pe marele poet.

Din corespondența lui Mihai Eminescu

Iubită femeie,

Din toate scrisorile tale aproape respiră nemulțumirea, în toate observ, pe de-o parte, imputări de infidelitate, de cari nu sunt capabil; din toate, prezumțiunea că aș putea veni la Iași, că aș putea să fiu cu tine împreună și că singura piedică e că nu voi.

Bolnav; neavând nici o poziție socială sigură prin care să-ți pot pregăti un trai modest și poate fericit alături cu mine; sărac, precum știi că sunt, și având pururea grija zilei de mâne, tu crezi că cu aș putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine și să nu vreau să viu; crezi că, în starea în care mă aflu, îmi abate a-ți face infidelități, mă crezi în sfârșit de-o sută de ori mai mizerabil de cum sunt în stare a fi.

În momentele în cari-mi simt nefericirea și slăbiciunea de caracter, în momentele în cari văd că nu sunt bun de nimic în lumea aceasta și că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat și sătul de viață, te-am rugat, femeie dulce și fermecătoare, să ierți că am îndrăznit a te iubi, să ierți c-am aruncat această umbră de mizerie asupra vieții tale, care, după caracterul tău, trebuia să fie veselă și luminoasă. Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ți lucruri ce nu le-am ținut, pentru că n-am fost în stare a le ținea, n-am comis cel mai mare păcat față cu singura ființă în lume care mie, neiubit de nimeni și antipatic tuturor muritorilor, mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ție și te-am rugat să mă ierți.

Prețuiesc pe de-altă parte sacrificiile cari mi le-ai făcut. Dar azi tu-mi spui că te-ai săturat de-a mai aștepta, că vrei să mergi la Viena, că ești tânără și viața ți-e deschisă, cu-n cuvânt îmi faci din nou tabloul unei vieți pe care eu n-o înțeleg. Eu nu mă opun fericirii tale; dacă crezi că un alt mod de viață ar fi mai bun pentru tine, dacă în sfârșit mă poți uita, uită-mă. Eu din parte-mi te asigur de un lucru. Eu nu te voi uita niciodată. Tu ai fost și ești viața mea, cu tine s-a-nceput și s-a-ncheiat, și dacă nu trăiesc pentru a gândi măcar la tine, nu am la ce trăi. Dar nu te amăgesc cu asta. Nu văd nici o perspectivă deocamdată de-a trăi împreună, pentru că nu mi s-a oferit pân-acum nimic în Iași cu care-aș putea duce o viață convenabilă cu tine, și în mizerie nu voi să trăiești. Un lucru crede-l: Nu voi iubi niciodată o altă femeie și tu rămâi în mintea și sufletul meu ceea ce ai fost totdeuna: visul de aur al vieței mele – singura mea aspirație, și viața cu tine — singura mea speranță. De-aceea nu-mi face imputări nedrepte.

Oricând, oriunde s-ar ivi putința de-a fi unul al altuia pentru totdeuna, voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi împreună. Dar ce vrei să fac în contra imposibilității materiale ? Nu pot face nimic și mă lupt în contra ei zadarnic și fără chip de-a o putea învinge. În această luptă, simț, se mistuie viața mea și chiar puținul talent ce mi l-a îngăduit natura. Se mistuie, și poate fără nici un rezultat.

Te sărut cu dulce, femeia mea iubită și dragă, și dacă, după toate cele zise, tot poți să mă mai iubești, iubește-mă, dacă nu, dă-mă uitării, dar nu crede că vreodată te va uita sau va înceta a te iubi,

Emin

sursasemnatura-eminescu

Semnătura lui Mihai Eminescu

YouTube

Gesturi nemuritoare

Când nu-i răspunzi cuiva mult timp, e ca și cum ți-ar sta în față și ar tăcea; ești ispitit să întrebi: la ce te gândești?

memories-acrylic-drawing-black-ink-jurnal-noiembrie-wp-

Memories – acrylic – (my painting)

când aflu
cui pot
să spun
ori de ce nu ajunge
dar mai ales
de ce ne plângem
mă aleg cu acest nimic ce se sfărâmă
într-un sunet de clopot
împrăștiat în mine
mă aleg cu un somn care mă readuce
muzicii și culorii
și mai apoi
fâlfâitului eșarfei

oh limpede și enigmatică sferă
de bună voie
nu ai nici început
nici sfârșit
ești ca un sunet de harpă
pur
și
simplu
în mijlocul vieții

Relicvariul

îmi amintesc de umbra ta tremurată
de jur-împrejurul unui văzduh jilav
de mirosul fraged al ierbii
îmi amintesc
de muzicile din care am înțeles cine ești

îmi amintesc de ziua în care ai vrut să-ți dovedesc ce-am voit
neștiind a mă întoarce spre a fi fericită
îmi amintesc de scrâșnetul sumbru al realități
și cât de repede se făcea noapte
aceasta fiind și singura întâmplare ce nu ne lipsea

o dac-aș fi putut să merg
dinspre valea mea împânzită de sunete
înspre dealul tău ca un sul de mătase
drumul spre mine
cât de repede s-ar fi făcut dimineață

și cât de mult mă obsedează acum această tăcere sferică
și încă îmi mușc cu umilință limba
de teama de a nu vorbi
de a nu-mi mai auzi strigătul
ce-și semețește fără vorbe milogeala

flori-de-nufăr-oil-on-canvas-jurnal-Noiembrie-WP.JPG

Flori de nufăr (detaliu) – oil on canvas – (my painting)

YouTube

Sferic

Zapada-in- sat-watercolor-Jurnal-Noiembrie-wp.JPG

Zăpadă în sat – watercolor – (my painting) —

iarna-i priincioasă cu noi atunci
când ne aplecăm în bolți
spre tainele adânci
prin umbre alburii
când trecem inima tăcând
cuvântul sățios
începutul începuturilor
văzut de alte priviri de-ale noastre
părelnice rămășițe de fresce
ruine uitate peste abis
cu miros de zăpadă
cetină
pridvor
colac

Emily Jane Brontë – d.19 decembrie 1848

La rascruce de vanturi, tradus în limba romana de Henriette Yvonne Stahl-jurnal-Noiembrie-wp.JPG

,,La răscruce de vânturi” – traducere în limba română de Henriette Yvonne Stahl
(my photo)


Emily Jane Brontë – (n. 30 iulie 1818 – d. 19 decembrie 1848), romancieră și poetă britanică, cunoscută mai ales pentru singurul ei roman: ,,La răscruce de vânturi” (în engleză ”Wuthering Heights”).

Emily Brontë

Emily Brontë
by Patrick Branwell Brontë
Oil on canvas, arched top, circa 1833
© National Portrait Gallery, London
by Patrick Branwell Brontë – sursa foto

Emily s-a născut în Thorton, lângă Bradford în Yorkshire în familia lui Patrick Brontë (irlandez, 1777-1861), și Maria Branwell (1783-1821). Emily Jane Brontë a fost sora mai mică a lui Charlotte Brontë și a cincea din cei șase copii.

Maria Branwell (Brontë)

Maria Branwell (Brontë)sursa foto
Patrickbronte
Patrick Brontë (1860) – sursa foto
The Brontë Sisters.jpg
The Brontë Sisters 
Anne Brontë; Emily Brontë; Charlotte Brontë
by Patrick Branwell Brontë
Oil on canvas, circa 1834-35
In the center of portrait is the shadow of Branwell Brontë, the artist, who painted himself out
© National Portrait Gallery, London – sursa foto
Bronte_Charlotte
Charlotte Brontë
by George Richmond
chalk, (1850), 23 5/8 in. x 18 3/4 in. (600 mm x 476 mm)
© National Portrait Gallery, London
Emily, the tall sister, invented a world called Gondal, a mystical land of magic
Emily, the tall sister, invented a world called Gondal, a mystical land of magic – sursa foto
English novelist Anne Bronte who wrote under the pseudonym of Acton Bell
English novelist Anne Bronte who wrote under the pseudonym of Acton Bellsursa foto
An illustration of Charlotte Bronte (1816-1855) at home, at work on her first novel, The Professor, with her ailing father in the background.jpg
An illustration of Charlotte Bronte (1816-1855) at home, at work on her first novel, ”The Professor”, with her ailing father in the background – sursa foto
From a rough painting by Bramwell Bronte, representing himself and his three sisters, Charlotte, Emily and Anne in what has become to be known as the Gun Group Portrait
From a rough painting by Bramwell Bronte, representing himself and his three sisters, Charlotte, Emily and Anne in what has become to be known as the Gun Group Portrait – sursa foto
Tiny tale The colourful tale of murder and madness is part of a 4,000-word magazine with 19 pages, written by the young Bronte.jpg
Tiny tale: The colourful tale of murder and madness is part of a 4,000-word magazine with 19 pages, written by the young Bronte – sursa foto
Size of a credit card Reading the magazine requires a magnifying-glass as the entire manuscript is in miniature, the pages only 35 x 61mm.jpg
Size of a credit card: Reading the magazine requires a magnifying-glass as the entire manuscript is in miniature, the pages only 35 x 61mm – sursa foto
Branwell.gif
Branwell Brontë, self-portrait, (1840) – sursa foto
Branwell_Bront_'s_drawing.jpg
Self caricature of Branwell (1847) in bed waiting to die – sursa foto
În copilărie, după moartea mamei sale, cele trei surori și fratele lor – Patrick Branwell Brontë, au creat (imaginativ) pământuri imaginare: Angria, Gondal, Gaaldine, Oceania, pe care le-au inclus în mici povestioare scrise, din păcate puține lucrări ale lui Emily din acea perioadă s-au păstrat.
Branwell_Brontë,_Map_of_Angria_(c._1830–1831).jpg
Branwell Brontë, Map of Angria, c. 1830–1831 – sursa
În 1820, familia Brontë s-a mutat în Haworth unde tatăl lor a devenit pastor – rămânând acolo pentru tot restul vieții sale.
Anne's Home
 The Haworth Parsonage – Now the ‘Brontë Parsonage Museum – sursa
The Haworth Parsonage - Now the 'Brontë Parsonage Museum_.jpg
The Haworth Parsonage – Now the ‘Brontë Parsonage Museum – sursa
The dining room.jpg
The dining room  –  sursa
The kitchen
The kitchen – sursa
Mr. Brontë Study

Mr. Brontë Study – sursa

După moartea mamei lor, în septembrie 1821, copiii au rămas foarte mult în sumbra casă parohială. Copiii au fost educați, în timpul vieții lor la domiciliu, cu excepția unui singur an, în august 1821, în care Charlotte și Emily au fost trimise cu surorile lor mai mari, Maria și Elizabeth, la colegiul Clergy Daughters, în Cowan Bridge (Lancashire). Acest colegiu a servit drept model pentru Charlotte Brönte când a descris sinistrul colegiu Lowood care apare și în romanul lui Charlotte Brontë – Jane Eyre”.

În 1835, când lui Charlotte i s-a asigurat un post de profesor la școala Wooler de la Roe Head, Emily a însoțit-o ca elevă, dar suferea de dorul de casă și a rămas doar trei luni.

roeheadAB.jpg
Roe Head School – desen datat c. 1835 – 1837 când Anne a fost elevă a acestei școli. Aspectul este foarte similar cu schițele realizate de Charlotte. Toate cele trei surori au învățat în această școală – sursa
Roe Head School - (today).jpg
Roe Head School – (today) – sursa foto
În 1838, Emily a început să lucreze în calitate de guvernantă la Academia Miss Patchett la școala Law Hill, lângă Halifax, demisionând după aproximativ șase luni.
Pentru a păstra familia împreună, Charlotte a planificat să deschidă o școală pentru fete la Haworth dar nu au avut elevi suficienți. În februarie 1842, ea și Emily a plecat la Bruxelles pentru a învăța limbi străine și managementul școlar la Pension Heger – o școală privată întemeiată de Constantin Heger și soția lui – Claire Zoë Parent Heger.
Cu toate că Emily a tânjit să meargă acasă fiindu-i dor de mlaștinile sălbatice, se pare că, la Bruxelles, ea a avut aprecieri mai bune decât Charlotte, natura ei pasională a fost mult mai ușor de înțeles decât temperamentul cuviincios lui Charlotte. În luna octombrie, atunci când mătușa ei a murit, Emily a revenit definitiv la Haworth.
În colaborare cu surorile ei, Anne și Charlotte, a scris versuri, care au fost publicate în 1845 sub titlul Poems. Pentru a evita neplăcerile pe care le-ar fi făcut editura unor scriitori femei toate trei au utilizat pseudonime masculine.
Un an mai târziu, au publicat în comun un volum de versuri, Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell, din care 21 de poezii erau ale lui Emily – din păcate numai două exemplare au fost vândute.
The manuscript of Emily Brontë's Gondal Poems
Cover of the first edition of Poems by Currer, Ellis, and Acton Bell, by the Brontë sisters, 1846 – sursa
The manuscript of Emily Brontë's Gondal Poems_.jpg
The manuscript of Emily Brontë’s Gondal Poems – sursa
The only existing specimen of the three signatures of Currer, Ellis and Acton Bell.jpg
The only existing specimen of the three signatures of Currer, Ellis and Acton Bell – sursa commons.wikimedia.org
Ambițioase, surorile Brontë,  au luat decizia de a scrie fiecare câte un roman.
În vara anului 1847 lui Emily i-a fost acceptată pentru publicare cartea ”Wuthering Heights” și lui Anne”Agnes Grey” de către J. Cautley Newby din Londra. Însă publicarea celor două volume a fost amânată până la apariția romanului surorii lor Charlotte cu ”Jane Eyre” care a avut imediat un succes enorm.
În 1847,  ea a publicat ”Wuthering Heights”, sub forma a două volume dintr-un set de trei volume (ultimul volum fiind ”Agnes Grey” de sora ei Anne).
Agnes_Grey
Title page of the original edition of ”Wuthering Heights” (1847) – sursa
Catherine Earnshaw and Heathcliffe at Wuthering Heights circa 1910-11 by Lady Edna Clarke Hall 1879-1979

Catherine Earnshaw and Heathcliffe at Wuthering Heights – c.1910-11, Ink on paper
by Lady Edna Clarke Hall (1879-1979) – © Tate


Wuthering Heights, published 1847 under the pseudonym of Ellis Bell (Emily Brontë).jpg
Wuthering Heights” nu a fost foarte apreciată.
Criticii erau ostili, numind cartea ,,prea sălbatică, prea animalică și lipsită de tact în construcții”. Structura sa inovatoare a nedumerit oarecum cu toate că a primit și recenzii mixte atunci când s-a publicat. Abia în 1850 Charlotte a editat cartea și o publică sub numele real al lui Emily.
85321_1.jpg
Și mult mai târziu a ajuns să fie considerat unul dintre cele mai bune romane în limba engleză.
La foarte scurt timp după publicarea romanului ”Wuthering Heights”, sănătatea lui Emily, la fel ca și a surorilor sale, slăbea din ce în ce mai mult din cauza climei. Emily răcise în timpul înmormântării fratelui său Patrick Branwell Brontë (26 iunie 1817 – 24 septembrie 1848, pictor și scriitor), ceea ce a dus la tuberculoză.
Refuzând ajutorul medical, ea a decedat la 19 Decembrie 1848, la vârsta de 30 de ani.
Ea a fost îngropată lângă biserica Sfântului Mihail în Yorkshire de Vest.
St. Michael and All Angels' Church is the Church of England parish church of Haworth, West Yorkshire.jpg
St. Michael and All Angels’ Church is the Church of England parish church of Haworth, West Yorkshire – sursa foto
_brass-tablet-marking-the-place-where-emily-and-charlotte-bronte-are-buried-st-michael-and-all-angels-church-haworth (1).jpg
Brass tablet, marking the place where Emily and Charlotte Brontë are buried, St. Michael and all Angels Church, Haworth – Photograph © Alison Avery – sursa
IMG_9630.jpg
,,La răscruce de vânturi” este un roman uluitor. Esența lui este încordarea și lupta, o luptă fără tihnă, care se desfășoară pe o durată de douăzeci de ani și atinge patru generații.
Această carte descrie în vuiet și chinuri sălbatice mitul unei iubiri perfecte. Două personaje, care deși se iubeau până la moarte, au ajuns să se distrugă reciproc.
Top Withens, the ruin on the moors near Haworth that inspired Wuthering Heights.jpg
Top Withens, the ruin on the moors near Haworth that inspired Wuthering Heights – sursa
High Sunderland Hall in 1818, shortly before Emily Brontë saw the building.jpg
High Sunderland Hall in 1818, shortly before Emily Brontë saw the building – sursa foto
High_Sunderland_by_Duncan_Campbell.jpg
High Sunderland Hall. Painting by Duncan Campbell, 1911 – sursa foto
The climb to Top Withens, thought to have inspired the Earnshaws' home in Wuthering Heights.jpg

The climb to Top Withens, thought to have inspired the Earnshaws’ home in Wuthering Heights – sursa


,,Wuthering Heights” it is a work of black Romanticism, covering three generations isolated in the cold or the spring of the countryside with two opposing elements: the dignified manor of Thrushcross Grange and the rambling dilapidated pile of Wuthering Heights. The main characters, swept by tumults of the earth, the skies and the hearts, are strange and often possessed of unheard of violence and deprivations. The story is told in a scholarly fashion, with two narrators, the traveller and tenant Lockwood, and the housekeeper/governess, Nelly Dean, with two sections in the first person, one direct, one cloaked, which overlap each other with digressions and sub-plots that form, from apparently scattered fragments, a coherently locked unit.
Emily Brontë’s work on ,,Wuthering Heights” cannot be dated, and she may well have spent a long time on this intense, solidly imagined novel. It is distinguished from other novels of the period by its dramatic and poetic presentation, its abstention from all comment by the author, and its unusual structure. It recounts in the retrospective narrative of an onlooker, which in turn includes shorter narratives, the impact of the waif Heathcliff on the two families of Earnshaw and Linton in a remote Yorkshire district at the end of the 18th century. Embittered by abuse and by the marriage of Cathy Earnshaw – who shares his stormy nature and whom he loves – to the gentle and prosperous Edgar Linton, Heathcliff plans a revenge on both families, extending into the second generation. Cathy’s death in childbirth fails to set him free from his love-hate relationship with her, and the obsessive haunting persists until his death; the marriage of the surviving heirs of Earnshaw and Linton restores peace.
godwin-fay-20th-c13527-42.jpg

Walking the landscape of ”Wuthering Heights” – sursa foto

Sharing her sisters’ dry humour and Charlotte’s violent imagination, Emily diverges from them in making no use of the events of her own life and showing no preoccupation with a spinster’s state or a governess’s position. Working, like them, within a confined scene and with a small group of characters, she constructs an action, based on profound and primitive energies of love and hate, which proceeds logically and economically, making no use of such coincidences as Charlotte relies on, requiring no rich romantic similes or rhetorical patterns, and confining the superb dialogue to what is immediately relevant to the subject.

The sombre power of the book and the elements of brutality in the characters affronted some 19th-century opinion. Its supposed masculine quality was adduced to support the claim, based on the memories of her brother Branwell’s friends long after his death, that he was author or part author of it. While it is not possible to clear up all the minor puzzles, neither the external nor the internal evidence offered is substantial enough to weigh against Charlotte’s plain statement that Emily was the author.

Wuthering_Heights_family_tree.jpg
Family tree – sursa

cb.jpg

Who is Heathcliff?

Professor John Bowen considers the enigmatic outsider of Wuthering Heights

Heathcliff is one of the greatest enigmas in all of English literature. When we ask what seems a simple question of Wuthering Heights – why, for example, is Heathcliff so appallingly vengeful to those such as Hareton Earnshaw who have done him no harm? – we can find explanations in the terrible misfortunes of his life: he is an orphan; he is brutalised by Hindley; he is relegated to the status of a servant; Catherine marries Edgar. But the novel matches these kinds of social or psychological explanations by quite other ones: by the suggestion (as Charlotte believed) that he may be diabolical, a vampire or a ghoul.

The novel gives us both kinds of understanding together; neither is allowed to trump the other. The passionate intensities of Wuthering Heights create a world of revenge without law or justice, in which Heathcliff is the dominant, overbearing presence, both outsider and insider, starving orphan and cruel landlord. Like the book itself, he is both remarkably self-disciplined and completely wild. What is most remarkable in Brontë’s description of him is the combination of two apparently contradictory qualities; on the one hand a reckless and passionate intensity that is indifferent to the feelings of others; on the other, an ability rationally to plan and sustain his vengeance over decades. Like a great novelist, Heathcliff is a brilliant great constructor of plots involving other people, which bring them (and us) into the presence of the most raw and deep emotions. This is why we can never be sure about Heathcliff.

leighton-clare-illustrations-B20144-63-783x1024.jpg

sursa foto

Heathcliff’s origins

Heathcliff‘s origins are deeply mysterious: we know that he is picked up on the streets of Liverpool by Mr Earnshaw but little else for certain. Liverpool was both a major port for Ireland (where the Brontë family originated and which suffered a terrible famine in the 1840s, the decade the novel was published) and of the slave trade. But the way that Emily chose to write the novel with interlocking and inset narrators means that we can never be certain about Heathcliff: the story of his vengeful and disastrous marriage, for example, is told by his estranged wife Isabella to Nelly Dean, the housekeeper, who then tells Mr Lockwood, the southern intruder, who in turn tells us. Like Nelly, we never learn ‘where he was born, and who were his parents, and how he got his money’ (ch. 4). Nor is it ever clear what our feelings should be. He is described in many different ways by the characters of the book: old Mr Earnshaw calls him both ‘a gift of God’ and ‘dark almost as if it came from the devil’; Mrs Earnshaw rejects him as a ‘gypsy brat’ (ch. 4); Mr Linton thinks he is ‘little Lascar, or an American or Spanish castaway’ (ch. 5); Nelly both consoles him with the thought that his father might be ‘the Emperor of China and your mother an Indian queen’ and asks if he is a ‘ghoul or vampire’ (chs. 7; 34). Our response to Heathcliff, like that of the characters of the novel, is constantly in motion.

Această prezentare necesită JavaScript.

Wuthering Heights
Illustrated with twelve wood engravings by Clare Leighton
Published: 1931, London
Book, Illustration, Image
Creator: Clare Leighton, Emily Brontë sursa

‘A sentiment fierce and inhuman’

In 1850, after her sister’s death, Charlotte Brontë wrote a preface to the novel in which she describes Heathcliff as ‘unredeemed; never once swerving in his arrow-straight course to perdition’, someone who only once shows human feeling, in his treatment of Hareton Earnshaw.

His love for Catherine, writes Charlotte, is ‘a sentiment fierce and inhuman: a passion such as might boil and glow in the bad essence of some evil genius; a fire that might form the tormented centre–the ever-suffering soul of a magnate of the infernal world.’ Apart from his regard for Hareton, he is like ‘a man’s shape animated by demon life – a Ghoul – an Afreet.’ This is too simple a view but it shows how violently disturbing a figure Heathcliff is, how he seems hardly to belong to the human world at all.

sursa

wh
Wuthering Heights by Emily Brote art type edition printed – 1964 hardcover
The World’s Popular Classics – Books,INC. New York – sursa
gmcginniswuthering.jpg
genealogyplan
Patti Smith on Emily Brontë’s uniquely powerful masterpiece
An extract from the introduction to ”Wuthering Heights” by the acclaimed musician and poet.
Through the endless winter of 1847 the Brontë sisters paced, sparred and provoked one another. They had written since childhood; a form of comradely self-entertainment, inventing scandalous histories, warring countries, dueling kings – their own game of thrones. At the ink-stained table, scarred in the center with a candle-burn the size of a small hand, each conceived of her heroine – drawing from the sap of their particular situations.
Anne offered her own double with the gentle, empathetic Agnes Grey. In an act of proud defiance, Charlotte created the small, plain and beloved Jane Eyre. Agnes Grey and Jane Eyre each would be obliged to overcome numerous trials before securing constant and fulfilling love-on-earth by book’s end.
And what hath Emily wrought? No such earned splendor. She drew from her restive pulse and unleashed the unquiet apparition of Catherine Earnshaw, whose pale fingers reached from the grave as if to paralyze the breath of her soul’s predestined mate. Those who are not passionate are pallid, and those languishing from passion develop a color of their own – that of death. Charlotte and Anne’s protagonists sought redemption, equilibrium. Emily courted no such outcomes. She created a heroine spawned from interesting winds, reflecting her own emotional range, from inner waywardness to the deep restraint of self-deprivation. Emily was like a small volcano, dormant yet restlessly bubbling, and erupting through the words and actions of her chosen characters. She sternly adhered to her own sense of morality from which she would not waver, not even to appease her extremely vexed sisters. Snipping the chains of convention, ,,Wuthering Heights” was declared uniquely powerful, yet so savage and morally repellent that it was to plunge Ellis Bell, like it or not, into the public forum.

© The Folio Society

Wuthering Heights” (1992)

Director: Peter Kosminsky
Writers: Emily Brontë (novel), Anne Devlin
Stars: Juliette Binoche, Ralph Fiennes, Janet McTeer |See full cast & crew »
Emily Bronte's Wuthering Heights on Netflix USA.jpg
 – December 19, 2016]

Fuga binecuvântată într-un cerc al meu

Lupta pentru supraviețuire, în vremuri în care oamenii sunt dispuși sa nu își mai sacrifice timpul pentru alții, de dragul umanității, mă obosește peste măsură – poate fi și datorită faptului că am văzut prea multe – și mă determină să nu îmi mai pese. Deși probabil aceasta este cea mai dăunătoare atitudine dintre toate, nu găsesc resurse pentru o alta. Până la urmă poate e chiar prea mult să ceri unor oameni să renunțe la sine și să se gândească doar la ceilalți. Fiecare are de purtat luptele lui și fiecare e răspunzător pentru sine. Supraviețuirea e doar un joc de conjuncturi care favorizează pe unii și defavorizează pe alții, nu înseamnă nimic din punct de vedere moral. Omul singur nu se poartă ca oricare alt om, el simte pe umerii lui povara zecilor de mii, a sutelor de mii, a milioanelor de întrebări ale căror răspunsuri depind doar de el. Pe cine te poți baza în viața asta? Pe fiecare din fiecare…

,,A exista e doar o vorbă
Și a muri e altă vorbă
Dar numai zidul evadează dintre definiții
Clădim
Infinit
Straniu și neexplicat
Dar există doar un prezent
Nu există trecut
Nu există niciun viitor
Tu ești doar acum
Și acum nu mai ești decât tu
Doar știința ta luminează și se răspândește
Să nu mai fie decât o întrebare
O nesfârșită întrebare:
Ce este ceea ce este?
Ce poate fi?
Ce este ceea ce este?
Ce poate să fie?”

[din piesa de teatru ,,Regele moare” – scrisă de Eugen Ionescu]

Frezii-acrylic-jurnal-Noiembrie-wp.JPG

Frezii – acrylic/ carton – (my painting)

Probabil nici Paradisul nu e comun (așa cum Rainer Maria Rilke credea că fiecare om ar trebui să moară de propria sa boală, nu de una comună, serială), probabil și acela e individual și fiecare ajunge la paradisul său pe calea lui, indiferent de vremurile sale – aceleași lupte interioare, adesea meschine și limitate, le purta orice om din secolul XIX ca un oricare om din secolul acesta. Diferă poate scara, diferă poate armele, diferă, poate, adversarii, dar luptele sunt aceleași și doar destinația finală poate fi alta pentru fiecare.
Poate e falsă ideea izbăvirii sau pierzaniei sufletului la moarte, poate sunt mai aproape de adevăr teoriile legate de reîncarnare… Dar, indiferent de final, cert este ca viața, prezentul cu toate luptele lui, ne iau în stăpânire. Aproape că îmi vine să mă uit după loje masonice sau servicii secrete înfrățite prin idealuri comune – semn evident de dezamăgire, disperare și demență melancolică, vorba lui Camil Petrescu, da, de câteva zile demența mea a intrat într-o altă fază. Dar nu e nimic nou sub soare. Ce mai contează dezamăgirea mea dacă cei care au fost considerați de mulți ca fiind cei mai frumoși și mai ,,dezamăgiți” oameni – iluștri gânditori, filozofi ai lumii, au murit decepționați de oameni și de viață.

Eu? Cine sunt eu?

Eu sunt doar acum.

Sunt doar fiica mamei mele. Mama mea îmi este pildă de puritate și curaj, mama mea și-a păstrat cu toată seriozitatea convingerile despre suferință într-o lume a cinicilor binecuvântați de Dumnezeu. Eu de ceva vreme mă tot străduiesc să procedez ca ea, dar succesul mi-a fost întotdeauna susceptibil. Succesul cu care îmi păstrez eu convingerile e foarte șubred. Am ajuns să cred că bunătatea, bunul simț, onestitatea nu sunt nicidecum țelul suprem al fiecărui om, așa cum aș considera eu firesc să fie, ajung să cred că nu există garanții că oamenii înaintând prin viața și doborând greutăți de care nu se lasă doborâți pot deveni mai generoși și mai înțelepți, am ajuns să cred că îndemnul ,,iubește-ți aproapele” e menit să amăgească cu existența unei bunătăți pentru care, poate, nici măcar nu am fost programați genetic.

Singura redută care rămâne în picioare e cea a suferinței, doar ea reușește să transceadă dincolo de orice, dincolo de alte legi mulțumitoare. Eu nu cred în speranță și nici năzuințe – am spus asta de foarte multe ori. Speranța este doar o mască frumoasă și fățarnică pe care omul idealist o poartă crezând că îl poate ajuta. În schimb, cred în destin. Da, poate părea contradictoriu dar, în același timp, poate fi și demonstrabil. Nu este nimic absurd. Așa cum putem spune că iluzia optică este un adevăr recunoscut unanim, asta nu însemnă că ea există. Este o iluzie.

Această prezentare necesită JavaScript.

Am renunțat să caut adevărul unei soluții. Nici nu aș putea spune că e renunțare – mai degrabă acceptare. Acceptarea faptului că nu mai am intenția să cuceresc colțul vreunui vârf. Oricum nu se mai întrezărește nicăieri unul care să nu fie deja suprapopulat.

Oneirosime (7) – Spiral Out

tușesc din nou pe înfundate din cauza luminii artificiale care îmi bate în ochi tac într-o limbă necunoscută lăsându-mi cuvintele strivite de cerul gurii respir prin tuburi trecute prin bălțile viitorului distopic și știu că pe partea cealaltă de mine se aude același scrijelit al vârfului acului pe fereastra desăvârșirii sunete provocate de apropierea gândurilor stinse în ochi atât doar cât să mă scurg pe treptele micii mele golgote și să mă ridice puțin la viața aceasta și așa aruncată peste mine în scârbă știu că acolo pe partea cealaltă se moare aceeași viață din care se înalță vlăstare înmugurite ca acum curând în aprilie mor în fiecare an căutându-mi sfârșitul de noiembrie cărări crăpate de setea mersului cu pașii copți de durere și nu știu cu ce am greșit împovărându-mă așa pe vecie cu neîmpreună și nu știu de ce călătoresc urmându-i pe ceilalți și neavând habar cum să mai ating imediata apropiere și nu știu

distopic-abstract-acrylic-jurnal-Noiembrie

Distopic – abstract, acrylic – (my painting)

de ce caut prin gânduri cu setea răsucită pe partea asta a vieții cu atâtea înțelesuri și timpuri când deja știu milioanele de primejdii care mă pot strivi din nou însemnându-mi destinul în temeiul unui sentințe crunte cauzate de nevinovăția pe care nimeni nu ar mai putea-o tăgădui astă dată nu vad nu știu nici de ce nu suntem împreună nu știu de ce nu am nevoie de tine nu știu dacă vei mai veni și altădată dar caut te caut adulmec adulmec și tac în dreapta în stânga din sens opus de pe străzi laterale oricum doar mi-am dat seama că în cazul acesta nu există perspective și nu îmi dau seama ce anume mi-ar putea elibera preventiv de teama rămasă între zidurile sufletului nu contează pentru că în dragoste ce altceva ce mai contează în afară de dragoste și cu ce ironie a sorții să înțeleg tocmai acum când a mai rămas puțin din fitilul lumânări făcute să îmi tremure oasele în jurul sufletului pâlpâitor lăsându-mă vieții să-i plătesc puțina singura vamă și cum mai pipăi cu cilii subțiri zidul care îmi acoperă corpul vibrez la fiecare respirație și nu scot niciun sunet doar o parte din creierul meu se trezește și mă smulge cu totul din fiecare secundă care trece prin mine și devin aproape și mai imposibil de atins gândurile și amintirile și visele le țin legate cu ațe lichide într-o poveste brutal de delicată în care soarele există și pe timpul nopții poveste care nu a durat fiind scrisă alb pe alb poveste cuprinsă doar vag în cuvinte și toate acelea fără ca ele să fie de fața așa cum iubirea ar putea dura și pe drumul singurătăților de prin locuri reci așezate la temelia zidului sau a acelora născuți vii din timpuri moarte unde unele forme erau neuniforme doar cercurile cercuri umplute cu vise cu tot în borcane pictate pentru că asta îți permite un oarecare confort așteptând împlinirea care va să urce sau să coboare gesturi probabil am râde mult și am plânge fără lacrimi împreună dar ce mai contează că trec prin păduri de brațele nearticulate lăsând în urma adânciturilor tălpilor vâscoase înroșind floarea de mac lipită cu obrazul de firul de iarbă crescut din cheaguri de sânge până la umeri înecatul și doritul roșu în puținul sau în altceva pierzându-mă în ceea ce nu credeam eu că mă voi putea pierde privindu-mi propriul înec în scuipații dinapoi ca să-i mai înghit o dată apoi încă o dată și încă o dată închisă fiind de prea multă vreme în colțul din zid și-ntr-o tristețe crescută trup c-am fost și sunt pentru că adevarul e calea și-mi pare rău că ai aflat abia acum

YouTube
[vineri, 14 Aprilie 2017]

Publicat în Jurnalul 

Cold War (2018)

Zimna wojna” (2018) – ,,Războiul rece” – film dramatic polonez din 2018 regizat de Paweł Pawlikowski.

În timpul Războiului Rece, undeva între Polonia stalinistă, ruinată de cel de-Al Doilea Război Mondial, și Parisul boem al anilor ’50, un muzician înnebunit după libertate și o tânără cântăreață trăiesc o iubire imposibilă, într-o perioadă istorică imposibilă. Îi desparte totul: trecutul lor, temperamentul, caracterul, ideile lor politice, imperfecțiunile fiecăruia și inevitabilele lovituri ale sorții. Cu toate acestea, sunt în mod fatal condamnați să fie împreună. ”Cold War”, în regia lui Paweł Pawlikowski, este o poveste de dragoste improbabilă și totuși neobișnuit de puternică, între Polonia, Berlin, Iugoslavia și Paris, de o parte și de alta a Cortinei de Fier.

Această prezentare necesită JavaScript.

Filmul este inspirat din viața părinților regizorului Paweł Pawlikowski.

Dla moich rodziców
(,,pentru părinții mei”)

Perioada de filmare a început în noiembrie 2016.
Premiera filmului a avut loc la cel de-al 71-lea Festival Internațional de Film de la Cannes în 2018, cu o recepție aproape pozitivă a criticilor de film. Paweł Pawlikowski a fost onorat cu Golden Palm pentru regie.

Filmul a fost realizat pe locație din Lodz, Wroclaw, Bialaczow și ruinele bisericii greco – catolice din satul prinț în municipalitatea Lubycza Royal.

Director: Paweł Pawlikowski
Writers: Paweł Pawlikowski (story), Paweł Pawlikowski (screenplay) | 2 more credits »
Stars: Joanna KuligTomasz KotBorys Szyc | See full cast & crew »
15 wins & 24 nominationsSee more awards »


Priveliste-de-iarna- albastra-watercolor-jurnal-Noiembrie-wp.JPG

Priveliște de iarnă albastră – watercolor – (my painting)

YouTube

cu adevărat

suntem aburi de ceață
de ceva vreme
încâlciți în rădăcinile cubice
ale orașelor
pe valurile mărilor
fără de cârmă
ne pârguim tăcerile verzi
la jumătate
ne izbim oasele plutitoare de țărmuri
în retorice sulițe de lumină
spre cer

Viziuni-spectrale-acrylic-carton-panzat-jurnal-Noiembrie-wp.JPG

Viziuni spectrale – abstract – acrylic, carton pânzat- (my painting)

YouTube