Tot Timpul am luptat înapoi

În-ograda-unei-case-watercolor-my-painting-Jurnal-Noiembrie-wp

În ograda unei case – watercolor – (my painting)

Unii cred că există realități alternative pe care ni le inducem. Câte copii din mine există? Este cu putință ca mentalul meu să fie îmbinat? Tu crezi vreodată, dacă îți imaginezi ceva, că va putea deveni realitate?

M-am adus aici ca să mă protejez de mine, am încercat să mă știu în siguranță. Îmi amintesc când noi două eram prietene înainte. Am crezut că pot păstra adevărul astfel că niciodată nu va trebui să-l văd sau să-l simt. Adevărul este că nici nu am vrut să-l văd. Am făcut o greșeală cumplită. Apoi mi-a fost teamă, teamă de ce mi-ar face situația aceea. Pentru noi. Acesta nu a fost niciodată secretul meu de păstrat, și am preferat mai bine să trăiesc în întuneric atât de mult timp. Am făcut-o. Nu m-am gândit niciodată că va duce lucrurile atât de departe.

Neștiința a existat mereu, însa, cum spune Murphy, prostu-i prost când te aștepți mai putin. Acum nu mai pot face aproape nimic, poate doar să îmi arăt, zi de zi, ce a făcut. Îmi pare așa de rău.

Și eu am greșit! Înțeleg dacă tu nu mă poți ierta sau… ai vrea să decizi pentru a mă închide înapoi spre a-ți fi bine. Okay. Atât timp cât știi că poți trăi și fără mine: do it.

Mi-e teamă de oameni. M-am speriat de ei practic toată viața mea. Oameni pe care i-am iubit, oameni în care am avut încredere, mi-au făcut răul absolut. Și mult timp asta a fost tot ce știam vreodată.

Dar sunt unii oameni acolo, asta nu se întâmplă foarte des, este ceva rar: oameni care refuză să mă lase să mă tem de ei. De fapt, le pasă de mine în ciuda acesteia, și ce este cu adevărat deosebit: ei sunt necruțători la așa ceva. Nu contează ce le spun, ei o iau ca atare și au grijă de tine oricum. Nu mă abandonează, oricâte de multe motive le dau, oricât îi implor să plece. Și știi de ce? Pentru că ei simt că eu nu mai pot. Ei sunt aceia care mă iubesc. Și pentru toată durerea prin care am trecut, asta mă vindecă. Poate nu instantaneu, poate nici măcar pentru multă vreme, dar se vindecă. Și, da, există neplăceri, ne facem lucruri unii altora, ne rănim reciproc, totul devine neplăcut, dar nu contează pentru că suntem doar noi, oriunde ne-am afla.

Îmi spun adeseori că nu am nicio șansă, și totuși nu fac nimic. Stau, mă despart de toți, continuu, și asta nu este rău. Asta cred, asta-i ceea ce îmi fac. Deci, nu, nu pot să renunț la această lume, și dacă tu nu poți vedea de ce, atunci vorbesc pentru ceilalți și spun: f..k you all!

Eu nu am fost niciodată doar eu. Știu. Nu sunt nici pe departe ca ea. De aceea m-am creat în ceea ce sunt acum. Eu sunt aceea de care am nevoie. Nu de aceea care am fost. Dacă aș fi putut să o opresc… dacă aș putea să mă întorc în timp, să schimb tot ce mi s-a întâmplat, să fac totul să plece… Atunci aș fi eu, atunci m-aș avea cu totul. Nu știu dacă mai pot merge mai departe, nu știu dacă mai pot face ceva în plus.

E timpul să învăț că suntem aceeași parte.

Viața m-a pus în situații unice și nu mi-am permis luxul unei explicații nenorocite și neașteptate. Deci, ce ar trebui să fac acum? Să continui fără răspunsuri, să stau confortabil și să-mi conduc propria nebunie cu întrebări? Și dacă nu merge? Mă simt împotmolită într-un conflict continuu. De aceea sunt așa.

Tudor Arghezi observa că doar în limba romană se spune despre unii că sunt deștepți iar despre alții că sunt inteligenți. Am impresia că actualul meu sistem de valori e bazat mai mult pe deșteptăciune. Ghinion.

Cum să fac? Deci, da, sunt îngrijorată și insuficient de singură. Orice ar fi… tot vine.

YouTube