Tempo di viaggio (1983) – Nostalghia (1983)

tempo-di-viaggio-729373l.jpg

Tempo di viaggio” (1983)

Directors: Tonino GuerraAndrei Tarkovsky (as Andrey Tarkovsky)
Stars: Tonino GuerraAndrei Tarkovsky

”Tempo di viaggio” (cunoscut și sub titlul englez ”Voyage in Time”), propune o „călătorie în timp”, un documentar, care îi evocă pe doi mari artiști și prieteni, regizorul rus Andrei Tarkovski și scenaristul italian Tonino Guerra.

Documentarul filmat în 1983 de Tarkovski și Tonino Guerra a fost prezentat la secțiunea ”Un Certain Regard” a ediției cu numărul 48 a Festivalului de Film de la Cannes.
Cei doi se află în căutarea unor locuri în care să filmeze ”Nostalghia”, contemplând frumusețile arhitectonice care li se oferă privirii și discutând despre cinema.

”Tempo di viaggio” este un film-poem cu mișcări de aparat lente, decoruri, sunete și încadraturi ce amintesc de universul tarkovskian – identificarea artistului cu omul, cu cea mai mare grandioasă operă de artă: viața.

La început, Guerra îi citește lui Tarkovski un poem pe care i-l și dedică. Tema versurilor este casa înțeleasă ca spațiu sacru:

,,nu știu ce e o casă.
e un palton?
sau o umbrelă atunci când plouă?
am umplut-o cu sticle, boarfe, rățuște de lemn
perdele, ventilatoare
se pare că nu vreau s-o părăsesc niciodată
înseamnă că e o cușcă
în care ești închis
dacă treci pe lângă ea
chiar și o pasăre ca tine,
murdară de zăpadă
dar ceea ce ne-am spus unul altuia
e atât de ușor
că nu poate fi ținut înăuntru.”

Chiar înainte de începerea filmărilor la ,,Nostalgia”, Tonino Guerra (autorul scenariului) i-a prezentat lui Tarkovski o serie de posibile locații naturale, din diferite colțuri ale Italiei, pentru a alege cadrul potrivit cu atmosfera filmului și psihologia personajului principal. Barocul sofisticat și bizar al mozaicului „ecumenist” din care este alcătuit pavimentul bazilicii Sfintei Cruci din Lecce nu-l impresionează. Nu este amăgit de explicațiile unui prelat catolic, un erudit care susține că:

„toate culturile – indiană, persană, egipteană, mesopotamiană, scandinavă, elenistică, platoniciană și augustiniană, biblică și bretonă – sunt reprezentate în acest copac care ocupă întregul paviment al sălii…. pentru că în toate culturile este ceva adevărat, ca omul să se îmbogățească fără a-și trăda propriile credințe religioase și politice. Ființa umană se hrănește din alte culturi, într-un mod deschis. Acest concept a fost reafirmat de Conciliul Vatican II, dar el se regăsește aici, fiind un concept biblic”.

Nici pledoaria „ecumenistă” și nici „prea frumoasele” locuri „de vacanță” pe unde îl plimbă Guerra nu l-au încântat pe Tarkovski. L-a fascinat însă Bagno Vignoni pentru bogăția expresivității sale:

„Mă interesează să sugerez o călătorie în adâncurile sufletului omenesc, nu să surprind exotismul unei arhitecturi care se înalță”.

Guerra îl provoacă pe regizor să răspundă unor întrebări adresate de cinefili și cineaști. Astfel, Tarkovski vorbește despre cei pe care îi consideră cei mai mari regizori de film. Dovjenko, care „a făcut minuni în anii aceia”. La Bresson îl atrage „ascetismul și simplitatea absolută”. De la Antonioni îi place cel mai mult ,,Aventura”, unde „nu se întâmplă nimic, iar acțiunea este condiționată de atmosfera întregului film”. Pe Fellini îl iubește pentru „bunătatea cu care își privește personajele și pe noi, spectatorii”, pentru umanismul său și tonul intim al creației sale, pentru barocul, exuberanța și frumusețea sa. La Mizoguchi remarcă ,,eleganța, noblețea și simplitatea”. Pe Vigo îl consideră „părintele cinematografului modern. Nimeni nu a mers mai departe de el”. Admiră „gândirea paradoxală și poetică” a lui Paradjanov, precum și enorma sa libertate de exprimare artistică.

Pe regizorii tineri Tarkovski îi sfătuiește să nu separe munca de viață, să nu își exploateze profesia, să fie responsabili, să știe că filmul este o artă serioasă care cere sacrificii.

„În vremurile noastre, e ușor să filmezi și să editezi un film. Toți își închipuie că fac filme. Și totuși, artistul trebuie să slujească artei sale, iar nu invers.”

Despre genul S.F., Tarkovski afirmă tranșant:

„Nu am fost nici pasionat de el și nici nu am dorit să evadez, prin el, din realitate”. De altfel, ”Solaris” i se pare filmul său cel mai slab, tocmai pentru că nu a reușit să elimine cu totul elementul S.F. din scenariu (în ,,Călăuza” avea să reușească).

,,Genurile cinematografice, în general, indică spre show business, spre cinematograful de bâlci unde arta nu mai are ce căuta”.

O ultimă secvență cu Tarkovski ni-l prezintă pe regizor pe veranda casei lui Guerra, în fața unui geam cu gratii. Ajunsese, în sfârșit, dincolo de gratiile „Cortinei de Fier” și în scurtă vreme avea să anunțe, printr-o conferință de presă, decizia de a nu se mai întoarce în URSS.


[văzut și revăzut]

MV5BN2VmZjJkMGUtZGQ4My00NGJiLThjMDMtYTU5ODM1Y2Q0Yzc5XkEyXkFqcGdeQXVyMzIwNDY4NDI@._V1_

Nostalghia” (1983)
Director: Andrei Tarkovsky (as Andrey Tarkovsky)
Writers: Andrei Tarkovsky (screenplay) (as Andrey Tarkovsky), Tonino Guerra (screenplay)
Stars: Oleg YankovskiyErland JosephsonDomiziana Giordano|See full cast & crew »
3 wins & 1 nominationSee more awards »

,,Nostalgia” (”Nostalghia”) a fost primul film a lui Andrei Tarkovski realizat în afara URSS-ului, cu sprijinul autorităților italiene și a companiei franceze de film Gaumont.

Cenzurat în URSS de un regim antiintelectual și ateu, regizorul alege calea exilului şi se refugiază mai întâi în Italia unde avea mai mulți prieteni. Exilul impus, îi creează o senzație acută de nostalgie față de țara natală care se reflectă în film. Cadre reci, care îți dau fiori, replici care dau de gândit și o aparentă înfrângere a omului în fața misiunii sale. Un film plin de simboluri; este cel mai poetic film al lui Andrei Tarkovski.

Personajul principal în „Nostalgia” este om profund înstrăinat de lume și de el însuși, un om ce nu poate găsi echilibrul între realitate și idealul spre care se îndreaptă.

,,Am obosit să tot merg în locuri ucigător de frumoase. Nu mai vreau nimic. În ce mă privește, am văzut destul.”

Cu ajutorul Eugeniei (Domiziana Giordano) – translatoarea cu care consumă o poveste de dragoste – vizitează, chinuit de dorul de casă (nostalgie vine de la nostos = întoarcere acasă și algos = durere), câteva locuri din Italia de nord. În peregrinările lui, Gorceakov îl întâlnește pe Domenico (Erland Josephson), fost profesor de matematică, un profet neînțeles ce meditează la sensul vieții. Cei doi împărtășesc aceleași convingeri asupra tragediei civilizației, iar simplitatea sufletească a lui Domenico îi dă lui Gorceakov puterea de a-și depăși nesiguranța interioară, dezvăluindu-i taina unui ritual purificator.

În această lume debusolată și fără ideal, în care omul pare să-și fi uitat de tot sinele, un poet rus – Gorceakov (Oleg Iankovski) – pleacă pe urmele unui compatriot (un muzician exilat în Italia secolului al XVIII-lea) în scopul redactării biografiei acestuia.

e98ddd275b2e50691b14a94539c1a9e3--film-stills-tarkovsky

Nostalgia sa este provocată nu doar de faptul că trăiește asemenea regizorului, în ultimii ani de viață – departe de țară, ci mai cu seamă de aspirațiile sale pentru o existență deplină. Nostalgia regizorului față de patria sa reiese din textul scrisorii scrise de imaginarul compozitor rus Pavel Sosnovski, care trăise același exil și se întorsese în patrie cu riscul de a-și pierde libertatea și chiar viața:

„Dragul meu Piotr Nikolaievici,

Au trecut doi ani de când sunt în Italia. Ani extrem de importanți, în toate privințele, atât pentru profesia mea de muzician, cât și pentru viața de zi cu zi.
Astă-noapte am avut un coșmar. Se făcea că trebuia să pregătesc o operă grandioasă pentru a fi prezentată în teatrul personal al domniei sale, contele. Actul I se desfășura într-un parc imens, presărat cu statui, care erau, de fapt, oameni goi, pictați în alb,obligați să stea nemișcați tot timpul. Eu însumi eram una dintre aceste statui. Știam că dacă m-aș fi mișcat puțin, aș fi fost aspru pedepsit, pentru că domul și stăpânul nostru ne urmărea cu mare atenție. Simțeam frigul pătrunzându-mi picioarele lipite de piedestalul de marmură înghețată, în timp ce frunzele de toamnă cădeau pe brațele-mi întinse. Și totuși, nu mă mișcam deloc. Și când, sfârșit, simțeam că nu voi mai rezista mult, m-am trezit. Eram înfricoșat căci am priceput că nu era un vis, ci propria-mi viață.

Aș putea încerca să nu mă mai întorc, niciodată, în Rusia, dar gândul acesta mă omoară. Pentru că nu se poate ca eu să nu mai pot vedea niciodată țara în care m-am născut, mestecenii, aerul copilăriei…

Te salut cu drag, sărmanul tău prieten părăsit,
Pavel Sosnovski”

Oricâtă admirație ar avea pentru Italia, el nu va putea să se acomodeze acolo, lipsindu-i pacea interioară a sufletului ce fusese dezrădăcinat de legătura cu propria patrie.

,,Nostalgia” este și o meditație pe tema crizei din arta modernă, care ,,a luat-o pe un alt drum”. Nu mai contează acum aspirația către un ideal, căutarea unui sens în viață, ci afirmarea valorii individului ca entitate autonomă. Artistul nu mai este ,,un slujitor al unei idei mărețe, al unui ideal comun, gata oricând să-și răscumpere înmiit darul cu care a fost înzestrat”.

8016d84dff126340032812f823613b94.jpg

Arta nu mai este comparată o cel mai înălțător discurs, nu mai este o expresie a ceea ce are omul mai bun în ființa sa: nădejde, credință, dragoste, frumusețe, rugăciune. De aceea omul modern, extrem de suspicios față de ideea de jertfă (chiar dacă exprimarea de sine presupune obligatoriu o formă de sacrificiu) și bombardat din toate părțile de clișeele diferitelor genuri, manifestă o sensibilitate și o dependență excesivă față de surogatele artistice. Domenico şi Andrei (personajele principale) își asumă însă jertfa de sine la propriu.

„Nostalgia” reprezintă o meditație asupra ,,omului recent” și a civilizației moderne dominate de materialism, de pierderea credinței și a respectului față de natură.

Ca în toate filmele sale precedente, Tarkovski se folosește de elementele naturii (focul, apa), de referințe muzicale (Debussi, Verdi, Beethoven, Wagner) și picturale (Da Vinci, Piero della Francesca) precum și de contrastul dintre imaginea color și cea alb-negru (procedeu pe care l-a folosit constant începând cu filmul „Andrei Rubliov”) – elemente de compoziție specifice universului său inconfundabil. La fel ca în „Oglinda” și în „Călăuza”, versurile tatălui (Arseni Tarkovski) sunt o călăuză către filmele fiului:

,,Copil fiind, m-am îmbolnăvit,
De foame și de frică. Îmi amintesc
Săratul gust al buzei, când coaja
Mi-o rupeam ades.
Și tot mergeam, mergeam.
Mă așezam în casa scării
Să mă-ncălzesc.
Și iar mergeam, ca în delir.
Mi-e cald. Mi-am descheiat
cămașa, m-am culcat.
Și goarnele deodată răsunară.
Lumina mă lovi în pleoape, brusc.
În alergat de cai. Și iată, mama
Zbura deasupra străzii, mă chema,
Și dusă fu… iară acum visez
Spitalul
Alb, cu meri în jur.
Copil bolnav…”

nostalghia

„Idealul a încetat să mai existe. Ori este imposibil să mai trăiești fără un ideal. Nimeni nu mai este în stare sa inventeze unul, iar cel vechi s-a prăbușit: Biserica.”

— Andrei Tarkovski

Despărțit de Rusia, țara în care își găsise inspirația pentru operele sale cinematografice, Tarkovski își compune propriul epitaf rostit în film de poetul Andrei Gorceakov:

,,Mi se înnegurează privirea,
puterea îmi stă, acum
în două misterioase boabe de diamant.
Auzu-mi confundă tunetul îndepărtat
cu respirația casei părintești.
Mușchii își pierd încordarea,
precum boii cărunți pe arătură.
Iar când se lasă noaptea,
nu-mi mai lucesc pe umeri două aripi.
În timpul festinului, ca
o lumânare, m-am stins.
În zori, strângeți-mi ceara scursă.
Și în ea, citiți pe cine să plângeți
plângeți, de ce să fiți mândri.
Aflați cum, dându-și ultima
picătură de fericire,
a murit cu sufletul ușor,
și, la adăpostul unui acoperiș improvizat,
va lumina postum, precum un cuvânt.”

Acest epitaf este o presimțire a regizorului că va muri curând și o speranță că spiritul său va rămâne viu.

nostalghia-.jpg

În „Nostalgia” apare cel mai definit imaginea paradisului pierdut, transpusă pe pelicula amintirii: este spațiul blând și cețos, voit idilic din jurul casei rusești, de dealuri, de calul alb și de lacul oval din fața casei. Întregul film se instituie într-un cântec nostalgic al paradisului pierdut (cel individual și cel al întregii umanități), imaginat ca o grădină care se refuză trăirii, pentru că omul nu mai știe să o cucerească. Pentru prima dată, omul nu mai este figura centrală a retrospecției: el lasă loc naturii, sufletului peisajului.

maxresdefault

Secvențe cu o puternică semnificație afectivă: un stol de păsări ce zboară dintr-o statuie a Fecioarei; ruinele inundate ale unei biserici gotice; cuvinte rostite de Domenico de pe statuia lui Marc Aureliu din Piața Capitoliului din Roma; lupta pe viață și pe moarte dusă de Gorceakov în încercarea sa de a trece bazinul cu lumânarea aprinsă în mână [această experiență reprezintă căutarea căii de a accede în lumea divină. Câtă deosebire este între căutarea veșniciei prin sacrificiu final și căutarea veșniciei prin mijloace simple… Această comparație amintește de secvența de la începutul filmului în care călugărul îi spune Eugeniei că ,,o căutare spirituală fără credință nu are niciun efect”; cadrul final în care ,,casa de împrumut” din Italia (biserica în ruină) se suprapune cu ,,casa amintirii” din Rusia…

nostalghia

„Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pot adapta la viață în mod pragmatic. În filmele mele nu există eroi. Protagonistul „Nostalgiei” este imaginea mea în oglindă. Niciodată nu mai făcusem un film care să-mi oglindească starea de spirit cu atâta violență și să îmi elibereze lumea interioară cu atâta profunzime. Am dorit să zugrăvesc un om profund înstrăinat de lume și de el însuși, un om ce nu poate găsi echilibrul între realitate și armonia idealului spre care se îndreaptă.”

— Andrei Tarkovski

Nostalgia sa este provocată nu doar de faptul că trăiește departe de țară, ci mai cu seamă de aspirațiile sale pentru o existență deplină.

maxresdefault (1)nost 7tumblr_ohf6peHnnk1qghl49o1_540

Andrei Tarkovski – un regizor complex, mistuit de dorința de a lăsa omenirii o creație valoroasă care să reziste timpului. Un om care s-a dedicat aproape în totalitate artei, iubind frumosul și refuzând compromisurile de natură comercială.

240px-Andrei_Tarkovsky.jpgSuntem prea chinuiți de propria noastră neputință de a fi siguri pe adevărul pe care-l cunoaștem. Dar, ca să-l cunoaștem trebuie să iubim. Și să credem. Credința e cunoaștere cu ajutorul dragostei.

— Andrei Tarkovsky (1932-1986)

  • photo, secvențe din film/ surse Google
Reclame

The 12th Man (2017)

YouTube —

Den 12. mann” (original title) – Drama, History, Thriller, War
Director: Harald Zwart
Writer: Petter Skavlan (as Alex Boe)
Stars: Thomas GullestadJonathan Rhys MeyersMarie Blokhus | See full cast & crew »

1 win. See more awards »

This breathtaking action adventure tells an incredible true-life story of heroism and a man’s unbreakable will to live.

Norway, 1943: after a failed anti-Nazi sabotage mission leaves his eleven comrades dead, Norwegian resistance fighter Jan Baalsrud (Thomas Gullestad) finds himself on the run from the Gestapo through the snowbound Arctic reaches of Scandinavia. It’s a harrowing journey across unforgiving, frozen wilderness that will stretch on for months – and force Jan to take extreme action in order to survive.

With gut-punching realism and vivid psychological immediacy, director Harold Zwart pays tribute to one man’s extraordinary courage – and to the everyday heroes who helped him along the way.

Cât de departe de realitatea istorică poate fi un regizor și, în același timp, cum poate susține că producția sa de film este adevărată și reală?

Fredrik Fagertun – istoric /Institutt for Historie or Religionsvitenskap, UiT – sursa


s-l300

Prima ecranizare: Nine Lives (1957) – Ni liv (original title)

Filmul se bazează pe cartea ,,Ni liv, povestea lui Jan Baalsrud” (”Ni liv, historien om Jan Baalsrud”) de David Howarth.

Director: Arne Skouen
Writers: David Howarth (book), Arne Skouen
Stars: Jack FjeldstadHenny MoanAlf Malland See full cast & crew »
Nominated for 1 Oscar. Another 2 nominations. See more awards »

Vezi și articolul: Nin Liv” vs. ”Den 12. mann

Un Faust rusesc: Călugărul și demonul (2016)

Adevărul trebuie să-l cauți și se obține eliberator doar când fiecare om și-a înfrânt prin iubire propriu demon ispititor. Filmul este de Oscar, deși americanii nu abordează astfel de subiecte, și realizat într-o manieră clasică, cu un talent regizoral cum numai regizorii ruși o pot face, abordând eternul conflict între bine și rău.

Filmul l-am vizionat aici:

YouTube

Am găsit și o prezentare elocventă (dar am citit-o abia după ce am vizionat filmul).

Aceasta:

Continuator al genului tragico­me­diei-pildă cu subiect duhovnicesc din ,,Ostrovul” lui Pavel Lunghin, filmul ,,Călugărul și demonul” (”Monakh i bes”, Rusia, 2016), în regia apreciatului regizor și scenarist Nikolai Dostal, are un succes aproape la fel de răsunător, care promite să fie la fel de stabil.

Pelicula a fost apreciată în mediile de specialitate din Rusia, dar mai ales de publicul larg, apropiat sau nu de Biserică, iubitor de film de artă ori de film de consum. Filmul a obținut în Rusia prestigioasele premii ,,Vulturul de aur” pentru cel mai bun scenariu (Yuri Arabov) și patru premii NIKA (pentru scenariu, pentru cel mai bun rol principal masculin: Timofei Tribunțev; pentru cel mai bun rol secundar masculin: Boris Kamorzin; și pentru regie de sunet: Maxim Belovolov).

Construit pe calapodul comediei satirice amplasate în mediu monahal, presărat cu percutante studii de caracter și cu miracole minore, tratate în cheie fantas­tic-peiorativă, pigmentat cu umor savuros, filmul pare, în prima sa jumătate, o pildă populară duhovnicească din familia ,,Ivan Turbincă”, în care omul simplu se ia la harță cu dracul, care nu e atât de negru, și îl biruie prin istețime, umor și bunătate. Cam atât ar fi fost suficient pentru un reușit film de gen, din seria pildelor creștine, pe care școala cinematografică rusă le produce cu succes în ultima vreme. Ar fi ieșit în acest caz un pilduitor film parohial, dar nu unul de festival, care să stârnească polemici și discuții teologal-filozofice, nici unul care să intre în istoria cinematografului.

Dar drama fantastico-religioasă realizată de Nikolai Dostal după scenariul lui Yuri Arabov are (ca și ,,Ostrovul” ori ca ,,Primăvara este aproape” de Vera Storojeva) toate aceste calități: un scena­riu-beton, o regie simpatetică și un joc actoricesc de mare virtuozitate și dăruire. Pornind de la complicitatea oarecum nevinovată, să spunem, pe care o are omul cu dracul în cultura populară răsăriteană, Yuri Arabov dezvoltă o teză teologică profundă și tulburătoare, abordată și în scenariul său la Faust-ul lui Sokurov. Este interogația asupra posibilității de umanizare și mântuire a îngerilor căzuți. Interogație dezvoltată nu prin speculații scolastice, ci dramaturgic, prin modelarea atentă a relației dintre personaje – călugărul ispitit Ivan și demonul ispititor pe nume Legiune -, relație dinamică, în care partenerii se intercondiționează psihologic reciproc și ambii evoluează.

Suntem în secolul XIX, pe vremea țarului Nikolai I. Tocmai scăpat dintr-un incendiu, călugărul Ivan bate la porțile unei mănăstiri. Este primit cu suspiciune. Ivan vor­bește în pilde, uneori sibilinice, care îi irită pe frați; îl pune zdravăn la încercare pe stareț când la spovedanie îi mărturisește că iubește toată făptura, inclusiv, ba mai ales pe demoni. Starețul însuși este vizitat de un demon cu înfățișare de episcop, care se transformă apoi în femeie. În loc de împărtășanie, Ivan primește canon să desfunde o fântână adâncă plină cu noroi, corvoadă de care se achită în timp-record, la fel ca și de alte munci grele la care este supus. Bănuind că nu e lucru curat cu el, obștea îl leagă de o plută și îi dă drumul pe un râu, dar pluta se întoarce la mal. Abia când Ivan e trimis într-o pădure deasă, primind canon să taie toți copacii bătrâni, se arată demonul care îl ajutase la toate corvezile. Ivan se roagă și mănâncă pesmeți, în timp ce dracul îl ispitește cu trufandale, îi îmbunătățește spațiul locativ și încearcă să-i intre în voie. Discuțiile dintre cei doi sunt memorabile.

„Nu vei putea străluci decât în urma luptei cu mine!”, îi spune Legiune; „Iar voi nu puteți fără noi!”, îi replică Ivan. Între cei doi e o relație veche, dracul urmărindu-și bine cunoscutul pact; nu îl obține cu amenințările, căci Ivan nu se teme de moarte, iar Dumnezeu îl păzește, stârnind o ploaie atunci când Legiune îl leagă pe Ivan, încercând să-i dea foc. Până la urmă Ivan acceptă să-i dea sufletul dacă dracul îl va duce în zbor la Ierusalim, să se închine la Mormântul Domnului. Condiția e incomodă, dar dracul e nevoit să accepte. Aici, Ivan îi ceartă pe vânzătorii de false relicve și le dărâmă tarabele, ca odinioară Iisus; este bătut crunt de aceștia, dar Legiune îl vindecă. În fața Sfântu­lui Mormânt, Ivan îl forțează pe Legiune să intre cu el („Dacă până acum am fost împreună, nu ne putem despărți acum!”) și iese de acolo cu dracul leșinat, aproape mort, în brațe. Legiune își pierde puterea de a face minuni și, pentru a se însănătoși, e sfătuit de Ivan să se roage. Rămași fără orice resursă, cei doi cerșesc pentru a se întoarce în Rusia; sunt arestați pentru vagabondaj și acuzați de toate crimele comise în oraș, pe care Ivan le ia cu seninătate asupra sa. În urma loviturilor de bici la care sunt pedepsiți, Ivan moare, spre disperarea sinceră a lui Legiune, care nu reușeșe nici să-i salveze trupul, nici să-i rețină sufletul.

În final, șchiopătând și jerpelit, la fel ca odinioară Ivan, Legiune bate la poarta aceleiași mănăstiri, unde parcă nimic nu s-a schimbat. I se deschide; starețul simte că l-ar cunoaște, dar nu știe de unde… „De ce trebuie să primim pe oricine?”, ripostează unul din frați. „Dacă nu noi, atunci cine?”, replică starețul.

sursa articol