The Turin Horse (2011)

Bela TarrCând am făcut „Calul din Torino“ știam că va fi ultimul meu film, toată lumea o știa, inclusiv actorii, care au încercat să mă facă să mă răzgândesc.

Béla Tarr,
regizorul filmului

The_Turin_Horse_poster

This is a poster for ,,The Turin Horse” – Image’s source

Directors:  Béla TarrÁgnes Hranitzky (co-director)
Writers:  László Krasznahorkai (screenplay), Béla Tarr (screenplay)
Stars: János DerzsiErika BókMihály Kormos|See full cast & crew »
7 wins & 14 nominationsSee more awards »

YouTube

    La începutul anului 1889, filosoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche, aflat în trecere prin piața Carlo Alberto din Torino, asistă la o scenă șocantă: un birjar enervat de încăpățânarea calului său, care refuza să se miște de pe loc, îl biciuiește fără milă. Tulburat de scenă, Nietzsche sare să apere calul, agățându-se cu brațele de gâtul acestuia, după care se prăbușește. Episodul de o cruzime ieșită din comun pare să-i fi declanșat lui Nietzsche prima criză de nebunie în cursul căreia are manifestări delirante (considerându-se Dionysos sau Iisus), care îl va reduce la tăcere și îl va țintui la pat pentru următorii zece ani, trăind fără să poată articula niciun cuvânt și cuprins de demență. Este îngrijit de mama și sora lui.

Începutul filmului este legat de povestea lui Nietzsche, care se încheie cu această întrebare: „Ce s-a întâmplat cu calul?”

Această întrebarea l-a mișcat și l-a inspirat pe regizorul Béla Tarr.

Calul din Torino este un film despre greutatea unei existențe trăite zi de zi în monotonia unei vieți aparent simple și curate. Nu este vorba despre moralitate, ci despre un rezultat al vieții. Există o constantă a acelorași acțiuni în timp, o repetare zilnică a aceleiași rutine care face posibil să se arate că ceva nu este în regulă cu lumea, cu lumea oricui, care așteptă să se întâmple ceva nou. Este o tendință tipică a ființei umane. De exemplu imaginea din film, aparent banală: cât de greu și de covârșitor este să mergi în fiecare zi la fântână și să aduci apă. Iarnă de iarnă… zi de zi. Tot timpul.

Regizorul lasă soarta personajelor neterminată într-un eveniment intens, cel mai intens cu putință – sfârșitul. Sfârșitul este mut și imperceptibil, deși moartea pare întotdeauna cea mai teribilă scenă a vieții, și mai ales atunci când privești pe cineva care moare (personal, am trăit un astfel de moment), moartea este întotdeauna teribilă, dar cel mai groaznic și năucitor lucru din acest sfârșit este că de fapt nu se întâmplă nimic. Nimic. Nu știi ce se întâmplă, deși vezi, ba chiar vezi ceva foarte foarte de aproape.

Nimicul și sfârșitul sunt întinderi neterminate, născute acolo unde nu ne aflăm niciodată în întregime, ci la care doar ne gândim… cadența unui punct, ezitările unei umbre. Iar umbra aceasta are o față – este întotdeauna cineva sau ceva.

Timpul din acest film este textul alb folosit pe un ecran negru – tranziția dintre zile. Lumina care iese din casă odată cu personajele. Lumina este Timpul care se estompează într-o imensă umbră intensă până la muțenie.

Mi-a plăcut.

Coloana sonoră constă dintr-o singură piesă muzicală care se repetă în diferite momente ale filmului.

Feature films

Television films

Short films

Documentary films

  • City Life (1990) – segment: Az utolsó hajó / The Last Boat

From Wikipedia, the free encyclopedia

Anunțuri