Categorie: Cinéma

Acestea nu sunt recenzii, ci doar simplele mele înțelesuri.

Wołyń – Hatred (2016)

     Este un film pe care l-am întrerupt de zeci de ori, pur și simplu nu am putut să îl văd cap-coadă…

Este un film zdrobitor, dureros de sincer, fără pic de banalitate sau naivitate. Este un film dificil. E o pedeapsă, o traumă! Este un film greu, dar nu greu de înțeles. Este un film frust despre inevitabilitatea răului, niciun strop de ficțiune, niciun derapaj de la tot ce e inuman.

Eu ce aș fi făcut? Eu ce aș fi ales? Eu cum aș fi ales? Cât de umană aș fi putut fi? Umanitatea are gradații? Se oferă după împrejurări? Cu ce măsură? Care este suportul instrumentului de măsură a umanității? Ce modalitate aș fi găsit pentru a evita răul previzibil? Oare cum se aude tăcerea după un măcel? Oare cum se aude țipătul nedreptății sub stindardul unei religii? Cu ce argument m-aș fi apărat? Mi-ar fi ajuns? Ar fi ajuns? De ce moartea printr-o lovitură de topor este mai puțin cruntă decât tăcerea? De ce nu-i la fel? De ce vorbim atât de tare? De ce mai este nevoie să vorbim?

După un astfel de film, îți vine să îți iei lumea în cap… Nu i-aș mai spune film, ci doar realitate istorică.

Director: Wojciech Smarzowski
Writer: Wojciech Smarzowski
Stars: Michalina Labacz, Arkadiusz Jakubik, Wasyl Wasylik | See full cast & crew »

3 wins & 1 nomination. See more awards »

MV5BYjVjOWM1YzItNGExMS00Y2MwLTg1NzctYWNiYWMwMDEwNDFmXkEyXkFqcGdeQXVyMzY4MDEwMTE@._V1_

Gloomy Sunday (1999)

– Compui din nou? Ce e acolo?
– Versurile pentru ”Duminică Sumbră”.
– Tot încerci să găsești mesajul?

”Cu o ultimă suflare mă-ntorc spre a mea casă,
În siguranță, în ținutul umbrelor, unde bântui…”

Promite-mi că nu o vei face.

– Nu cât timp te iubesc.

(…)

”Ochii îmi sunt închiși, iar tu te îndepărtezi
Dar adormi, iar eu aștept ziua de mâine,
Văd siluete și îți trimit această rugăminte:
Spune-le îngerilor să facă loc și pentru mine în
Duminică Sumbră.
Atâtea duminici, singur în umbre
Voi merge cu noaptea, oriunde m-ar duce,
Ochii strălucesc în lumina lumânărilor
Nu lăcrimați prieteni, povara-i ușoară
Cu o ultimă suflare mă-ntorc spre a mea casă,
În siguranță, în ținutul umbrelor, unde bântui
În Duminică Sumbră.”

Director: Rolf Schübel
Writers: Ruth Toma, Rolf Schübel, Nick Barkow (novel)
Stars: Joachim Król, Erika Marozsán, Stefano Dionisi | See full cast & crew »
7 wins & 5 nominations.  See more awards »

     Duminică sumbră (în germană Ein Lied von Liebe und Tod, în engleză Gloomy Sunday, în maghiară Szomorú vasárnap), este un film germano-maghiar, regizat de Rolf Schübel. Filmul a avut premiera în anul 1999, fiind ecranizarea romanului scris de Nick Barkow.

Cântecul care a luat multe vieți. Iată, pe scurt, povestea lui reală.

Gloomy Sunday _

IMDb

     Gloomy Sunday, este un cântec compus de pianistul și compozitorul ungur Rezső Seress (1889 – 1968), piesă publicată în anul 1933. Această melodie tristă și melancolică, a devenit celebră în principal pentru că a fost interzisă în localurile din Budapesta, existând teama că i-ar împinge la sinucidere pe clienți.
Ca o ironie a soartei, însuși compozitorul s-a sinucis în anul 1968 aruncându-se de la fereastra apartamentului său din Budapesta.

A lăsat un bilet:

     Sunt în mijlocul acestui succes mortal, în postura acuzatului. Mi-am pus toate dezamăgirile inimii în acest cântec și se pare că cei care l-au ascultat și-au găsit în el propria suferință.

297a5c618ea4f0d1801f5466e6e80cfd

Rezső Seress – Image source

     Versurile originale au fost intitulate Vége a világnak (The world is ending) și descriau disperarea cauzată de război, sfârșindu-se cu o rugăciune mută la adresa păcatelor omenești.

Poetul ungur László Jávor (1903 – 1956), a scris propriile sale versuri pentru acest cântec, intitulate Szomorú vasárnap (Sad Sunday), în care protagonistul vrea să se sinucidă, să-și urmeze iubirea în moarte. Aceste versuri au devenit mai populare decât primele și, cu timpul, primele versuri au fost uitate.

În anul 1935, cântecul a fost înregistrat în Ungaria de cântărețul Kalmár Pál. Îl cânta la radio, în cluburi și baruri.Kalmár_Pál-cropped

 Kalmár Pál – Image source

Piesa Szomorú Vasárnap (Gloomy Sunday), a fost reluată de Paul Robeson în anul 1940 sub titlul Gloomy Sunday, dar și de alți artiști, în special de Billie Holiday

Billie_Holiday,_Downbeat,_New_York,_N.Y.,_ca._Feb._1947_(William_P._Gottlieb_04251)

a cărei versiune a fost interzisă de BBC în 1941, fără îndoială din cauza contextului: Al Doilea Război Mondial, când se cenzurau toate cântecele deprimante. Image source

Din film nu povestesc nimic.

ein-lied-von-liebe-und-tod-432911l-576x0-w-08419fd1

Gloomy Sunday – scenă din film

Vier Minuten (2006)

”4 Minutes” (2006) | ”Vier Minuten” (original title)

Director: Chris Kraus
Writer: Chris Kraus
Stars: Hannah Herzsprung (actriță care a jucat și în filmul ”The Reader” (2008); super film; în rolul Juliei – fiica lui Michael Berg (în film), rol principal masculin, interpretat de Ralph Fiennes), Monica Bleibtreu, Vadim Glowna | See full cast & crew »
22 wins & 11 nominationsSee more awards »

YouTube

     Este un film cu un scenariu unic, o dramă în care 4 minute sfidează orice așteptare. În spatele unor nevinovății, două femei, în multe privințe identice în ciuda generațiilor care le despart, rănite în mod diferit, ascund cu prețul durerii supreme tăcerea.

Traude Krüger în vârstă de 60 de ani, și Jenny, o tânără de 20 de ani, dezvoltă până la sfârșitul filmului (deși povestea nu are început și nici sfârșit) o relație tensionată, o formă contradictorie de luptă și afecțiune. Interesante sunt trăirile interioare ale acestor personaje; șocante prin intensitatea lor și neașteptate în toate privințele.

Este un film care m-a învățat încă ceva despre tăcere și despre pasiune, despre forța furiei capsulată în sufletele unor oameni și despre dorința eliberării acesteia folosind bunăvoința, mângâierea și propria voință… despre ura pentru iubire și pentru toate relațiile.

Patru minute prețioase în care poți cunoaște caracterul omului care îndrăznește să fie, și să facă, un lucru la care te aștepți cel mai puțin. Un film cu totul deosebit, cu actori foarte buni. Mi-a plăcut.

MV5BYmM1ZTI3ZjMtZjI3Ni00ZWVkLWJmODktNGY1Y2MwMzM1YWFmL2ltYWdlL2ltYWdlXkEyXkFqcGdeQXVyMzA3Njg4MzY@._V1_SY1000_CR0,0,709,1000_AL_

Image source

MV5BMThhNzM3MGMtOTRmZS00Y2U5LTliYjAtZjUxNTc5MGU3MjM1L2ltYWdlL2ltYWdlXkEyXkFqcGdeQXVyMzA3Njg4MzY@._V1_

Image source

Oglinda (1975) – film de Andrei Tarkovski

1975, Andrei Tarkovsky

Oglinda – secvență din film |Image source

Director: Andrei Tarkovsky (as Andrey Tarkovskiy)
Writers: Aleksandr Misharin (as A. Misharin), Andrei Tarkovsky (as Andrey Tarkovskiy)
Stars: Margarita Terekhova, Filipp Yankovskiy, Ignat Daniltsev | See full cast & crew » | source7146

Poster: Oglinda Zerkalo (1975)

     După ce am vizionat Andrei Rubliov (1966), Călăuza (1979), Sacrificiul (1986) și Nostalgia (1983), astăzi, s-a prăbușit peste mine măreția timpului, frământările vieții și liniștea morții privite în Oglinda lui Andrei Tarkovski.

Oglinda este ocazia favorabilă a filmului ca să bată viața. Oglinda este momentul de film din realitate, este artă, este sculptură în timp!

MV5BNzM1NGUwZDktYWJhMy00M2ExLWE5MTEtMTZkMjNlY2U4NTVkXkEyXkFqcGdeQXVyMjU0MjU2MjI@._V1_

Poster: Oglinda Zerkalo (1975)

acf5f9590027455509de91cb19ed3f4c

Andrei Arsenyevich Tarkovsky – (Rusia, 1932 – Franța, 1986). Cauza decesului: cancer pulmonar – avea 54 de ani. Cariera regizorului se limitează la șapte filme și câteva scurt-metraje – în 27 de ani. A jucat un rol în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film – dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time. |Image source

Oglinda este o confesiune, este:

     Filmul acesta, și-a propus să reconstituie viețile oamenilor pe care i-am iubit și pe care i-am cunoscut bine. Am dorit să spun povestea suferinței pe care o trăiește un om atunci când simte că nu-i poate răsplăti pe cei dragi din familia sa pentru tot ceea ce ei i-au dăruit. Acest om simte că nu i-a iubit îndeajuns și această idee îl chinuie și nu îl lasă să trăiască.

– Andrei Tarkovski

     Există o secvență în film în care copilul stă de vorbă cu bunica lui, poate cu mama, nu știm, e o bătrână din familia lui.

Zerkalo_1220644620_1975

Femeia îi spune copilului să citească dintr-un carnețel de la o anumită pagină și doar pasajele subliniate cu creionul roșu. Nu se știe dacă femeia aceea e mortă sau e vie, dacă este doar o amintire sau e din realitatea acelui moment al copilului. Nu știi care e poziția ei în timp.

Zerkalo_1220644635_1975

Pe masa lucioasă, este o cană cu ceai rusesc – fierbinte.

Zerkalo_1220644625_1975

Femeia dispare. Dispare și cana cu ceai.

Zerkalo_1220644631_1975

Pe masă rămâne o pată rotundă de condens. Apoi imaginea/ cadrul se apropie foarte mult de acea pată, și pata începe să se micșoreze puțin câte puțin, până dispare, realizând în acest fel iluzia timpului. Asta înseamnă artă, aceasta este tipul de arhitectură a timpului (o străfulgerare a minții mele cu imagini din Inception… ), asta înseamnă emoție, acesta este momentul când sufletul tresare – nu vei mai avea cum să uiți.

Sursa imaginilor

Muzica: Eduard Artemiev și J.S. Bach (Patimile după Ioan), G.B. Pergolesi, Henry Purcell |

YouTube

Am descoperit un articol interesant:

Timpul regăsit

Zerkalo / Oglinda

de Marian Rădulescu

     Proiectul Oglinzii (al patrulea lung-metraj al lui Tarkovski, ce ocupă un rol central – atât numeric cât și estetic – în filmografia sa) a fost intitulat – provizoriu – Mărturisirea, apoi O zi luminoasă și este dedicat mamei sale (Maria Vișniakova) – care se joacă pe sine în film.

(…) După vreo 20 de variante provizorii de montaj, Tarkovski optează pentru o secvență-prolog ce nu are, aparent, nimic în comun cu filmul: într-un mini-documentar științific un tânăr (un adolescent licean la o școală tehnologică) este vindecat de logopatie prin hipnoză și, la capătul ședinței de bioenergie, va rosti – așa cum l-a instruit medicul bio-energetician – „tare și clar, liber și degajat, fără teamă față de propria-i voce: Pot vorbi!

Tot ceea ce urmează – un flux de amintiri ale personajului principal, Alexei (Oleg Iankovski), gânduri colorate de imaginație despre casa părintească, părinți și actuala familie, ce intră într-un dialog plin de meandre (datorită unui îndelung repaus la pat, cauzat de boală) – pare a sugera relativitatea prezentului și importanța memoriei, a istoriei precum și ecoul lor în veșnicie. Toate personajele (și, prin extensie, întreaga societate sovietică, aflată încă sub „hipnoza” totalitară a partidului unic) par, la rândul lor, să sufere de aceeași problemă a dificultății (a imposibilității chiar) de a „articula” (nu atât sunetele în cuvinte, ca tânărul din prolog, ci faptele de viață), de a se exprima liber. Fiecare personaj se împleticește în felul cum se exprimă în viață și tânjește după o „restaurare” a propriului „limbaj”.

Cum se regăsește publicul în Oglinda? O spune – cu aleasă reverență – unul din spectatorii filmului, într-un articol (apărut la gazeta de perete a unei Academii de Științe) reprodus de Tarkovski în Sculpting in Time:

„Este un film despre Om, despre tine, despre tatăl tău, despre bunicul tău, despre omul care va trăi după tine și care este tot „Tu”. Despre Omul care trăiește pe Pământ, este o parte a Pământului, iar Pământul este o parte a lui; despre faptul că omul, prin viața sa, răspunde în fața trecutului și a viitorului. Acest film trebuie pur și simplu privit, așa cum ascultăm muzica lui Bach și versurile lui Arseni Tarkovski. Trebuie privit așa cum privim stelele, marea, așa cum admirăm un peisaj. Aici nu există nici o logică matematică, ea nu poate explica ce este Omul și în ce constă sensul vieții lui.”

Versurile poetului Arseni Tarkovski (tatăl regizorului) punctează din când în când fluxul de amintiri și trăiri ale personajului, conturând ideea că „nemuritor e totul, nemuritori sunt toți”, că „toți stăm la aceeași masă: Copii, neveste, străbunici și eu”.

Pentru a aprecia filmele lui Tarkovski – și Oglinda în mod special – este nevoie, e-adevărat, de o sensibilitate aparte. Este necesară activarea conexiunilor (tainice, personale) cu amintirile cele mai dragi – din copilărie până în clipa morții. Nu mai puțin adevărat este că – oricât ar părea de greu de acceptat – Tarkovski nu e regizor „elitist”, iar filmele sale – dacă știm cum să ne apropiem de ele – se adresează tuturor și fiecărui spectator în parte. Și aceasta pentru că păstrăm cu toții, în colțurile nevăzute ale sufletelor, imagini și chipuri dragi, regrete și vise pe care opera tarkovskiană le reflectă în mii de nuanțe. Dar această punte se produce doar atunci când avem dispoziția necesară pentru întâlnirea cu ea (fiindcă nu e ușor lucru să te descotorosești de prejudecăți, de poncife și de cenușiul cotidian), spre a ne regăsi acolo negreșit. Că Oglinda – în opinia unora, cel mai dificil film al regizorului – nu este imposibil de deslușit (în ciuda multor conotații mai greu de descifrat) o arată și însemnările lui Tarkovski din Sculpting in Time, bazate pe corespondența bogată primită după premiera filmului în Rusia – mărturii ce consemnează atât „presa negativă”, cât și epistolele pline de admirație și bucurie.

Iată ce-i scria o femeie-maistru la o uzină din Novosibirsk:

”Timp de o săptămână am văzut filmul dumneavoastră de patru ori. Și nu mergeam numai ca să-l văd, ci ca, măcar pentru câteva ore, să trăiesc cu adevărat… Tot ce mă chinuie, tot ce nu îmi dă liniște, tot ce mă indignează, tot ce îmi face greață și ce mă sufocă, tot ce mă încălzește și mă luminează, tot ce îmi dă viață și tot ce mă distruge – pe toate acestea le-am văzut, ca într-o oglindă, în filmul dumneavoastră. Pentru prima oară în viața mea, filmul a devenit realitate – iată de ce merg la el: ca să trăiesc în el.”

Iar o adolescentă (tot din Novosibirsk) îi scria:

„Știți, am impresia că sufletul meu are ceva comun cu al dumneavoastră. Este atât de minunat să știi că, totuși, există un om care ar putea să te înțeleagă, să te înțeleagă corect și până la capăt!”

O spectatoare din Gorki:

„Vă mulțumesc pentru Oglinda! Așa a fost și copilăria mea… Dar cum de ați știut? La fel erau vântul și furtuna. Galea, dă afară pisica! – striga mama… În cameră era întuneric… La fel se stingea lampa de gaz, umplând tot sufletul de sentimentul Așteptării mamei… Și ce frumos este redat în filmul dumneavoastră sentimentul trezirii conștiinței, al gândirii copilului!… Și, Doamne, cât e de adevărat! Căci, într-adevăr, nu cunoaștem adevăratul chip al mamelor noastre… Știți, în sala întunecoasă, privind spre pânza ecranului luminat de harul dumneavoastră, pentru prima oară în viață nu m-am mai simțit singură.”

Încă de la „nașterea” sa, Oglinda avea să stârnească vii discuții. Se spune că, imediat după prima sa proiecție în avanpremieră, din 1974 (într-un cerc restrâns de cineaști), reacțiile celor ce fuseseră invitați de regizor au fost dintre cele mai aprinse. Controversele s-au prelungit mult „peste program”, iar femeia de serviciu, auzind cum oameni de specialitate – connoiseurs, critici, snobi – se contrazic între ei sau chiar se sfădesc din pricina sensului pe care filmul ar voi să-l transmită, ar fi afirmat ferm:

„Ia mai încetați cu cearta, că s-a făcut târziu de când vă tot contraziceți și ar fi cazul să mai plecați pe la casele voastre să fac și eu curățenie! Ce e așa de greu de priceput? Doar e vorba de un om care e pe patul de moarte – un om care se gândește la răul pe care l-a făcut în viață și nu știe cum să ceară iertare…”

Întrebat ce crede despre comentariul femeii, Tarkovski ar fi răspuns scurt: „Nu mai am nimic de adăugat.”

Timpul regăsit – Zerkalo / Oglinda – Marian Rădulescu

 

  • Monument – Andrei Tarkovsky at entrance of Gerasimov Institute of Cinematography – Russia
  • Andrei and Larisa Tarkovsky’s grave – Sainte-Geneviève-des-Bois Russian Cemetery – France