Climate – de André Maurois

André Maurois (nume real: Émile Salomon Wilhelm Herzog, n.1885 – 26 iulie 1885 – d. 1967, octombrie 1967) a fost un scriitor, eseist și istoric francez.

A devenit cunoscut și datorită biografiilor făcute unor personalități ca: Honoré de Balzac, Percy Bysshe Shelley, Frédéric Chopin, sau Benjamin Franklin.
André Maurois s-a născut la Elbeuf, într-o familie bogată de evrei alsacieni. Și-a făcut educația la Rouen, în Normandia. După ce a luat licența în litere, s-a ocupat o perioadă de conducerea uzinei pe care o deținea familia sa.

În timpul Primului Război Mondial s-a înrolat în armata franceză și a servit ca interpret, apoi ca ofițer de legătură cu armata britanică.

A debutat ca romancier cu Les silences du colonel Bramble (1918), o ficţiune acidă inspirată de experienţa din timpul războiului. Biografia lui Shelley, Ariel (1923), extrem de bine primită de cititori, a fost însă criticată de specialişti pentru lipsa de rigoare academică; biografiile ulterioare au respectat standarde academice mult mai riguroase.
Considerat capodopera lui Maurois, Climate (1928) e un roman despre iubire, gelozie şi despre slăbiciunile umane. Apărut între o biografie a lui (1927) şi una a lui Voltaire (1932), Climate îi e dedicat celei de a doua soţii a romancierului, Simone de Caillevet. Romanul a fost ecranizat, în 1962, de Stellio Lorenzi.
Maurois a ţinut frecvent prelegeri în America înainte de cel de al Doilea Război Mondial şi apoi, după ocuparea Franţei de către nazişti, s a mutat în Statele Unite. Din 1943 şi până la terminarea războiului a activat, alături de Antoine de Saint Exupéry, în cadrul forţelor Aliaţilor din Africa de Nord. A fost, în 1951, primul preşedinte al juriului de la Cannes. Din 1938 a fost membru al Academiei Franceze. Printre titlurile sale cele mai cunoscute, în afară de biografii, se numără Le cercle de famille (roman, 1932); Histoire de France (1947); Les roses de septembre (1956, roman); Mémoires (1970).

În 1938 (în ședința din 23 iunie) este ales membru al Academiei Franceze.

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost numit observator oficial francez atașat la Cartierul general britanic. În calitatea sa de oficial a urmat armata engleză în Belgia. După ce a fost demobilizat, a plecat în Canada, unde a scris despre experiențele sale de pe front, în „Tragedie în Franța”.

În 1947, pseudonimul „André Maurois” devine numele său legal.

În 1967, după o lungă carieră de scriitor, moare la Neuilly-sur-Seine, lângă Paris, unde este și înmormântat. – wikipedia

Climate – de André Maurois
Editura: Miasad / Imprimeria Coresi
Oraș: București
An: 1928
Pagini: 191
Copertă: Brosată
(my photo)

Climate, unul dintre cele mai apreciate romane ale lui André Maurois, reprezintă o adevărată lecție de educație sentimentală, izvorâtă din dubla experiență matrimonială a autorului.

Povestea unui dublu eșec conjugal, Climate, roman de o finețe psihologică exceptională, scris într-un limbaj admirabil, este cartea cea mai faimoasă și mai reprezentativă pentru talentul de romancier al lui André Maurois.

Filmul cu același nume, în care celebra Marina Vlady a realizat o creație magnifica, i-a încântat pe cinefili. O carte care a cucerit și va continua să vrăjească generații de cititori.

Doi singuratici târâți prin climatele în perpetuă schimbare are eurilor lor interioare, în căutarea unei fericiri care nu le mai aparține.

Provenind dintr-o familie strictă și tipicară, Philippe Mercenat a moştenit seriozitatea părinţilor, fiind la fel de calculat şi raţional ca şi ei, şi care nu a pus preţ pe iubire până atunci. În momentul în care Odile intră în viaţa lui, este cucerit imediat de exuberanţa tinerei, de firea ei visătoare, copilăroasă, şi de capacitatea de a însufleţi orice loc. Însă chiar aceste diferenţe dintre ei, care iniţial îi apropie, ei fiind ca doi magneţi de poli opuşi care se atrag, completându-se unul pe celălalt, umplând golurile din sufletelor lor, chiar acelea vor produce treptat fisuri în căsătoria lor, deteriorând-o. Nu va dura mult până când sămânţa geloziei va încolţi în sufletul lui şi îl va otrăvi lent, ajutată să răsară de mintea lui analitică, dar mai ales de comportamentul superficial al lui Odile, şi de alegerea ei de a lăsa mereu loc de interpretări.

Romanul este structurat în două părţi mari, scrise sub forma unor scrisori, deci avem două voci care ne relatează povestea şi viaţa lui Philippe Mercenat.

O carte care nu se joacă doar cu emoţiile tale, stilul fiind unul pătrunzător, intens, ci şi cu răbdarea şi capacitatea de a oferi circumstanţe atenuante lui Odile şi apoi lui Philippe.

Climate
de André Maurois
Colecții/Serii: Cele mai frumoase romane de dragoste
Data apariției: mai 2018
Editura: Litera
Titlu original: Climats
Pagini: 240
Limba: Română

„Singura mea ocupație a fost sa urmăresc fericirea absolută la care credeam că pot ajunge cu ajutorul femeilor; nu exista ceva mai iluzoriu. Iubirea absolută nu exista, cum nu exista guvernarea perfectă, si oportunismul inimii este singura înțelepciune sentimentală.”

Considerat capodopera lui André Maurois, Climate este un roman epistolar de factură psihologizantă. Aflat în căutarea femeii perfecte, Philippe Marcenat se îndrăgosteşte de Odile. Relaţia se va complica prinol jocul intelectual al bărbatului – suspicios, gelos, analist – şi lejeritatea frivolă a femeii, care nu face nimic pentru a-i infirma bănuielile.

Partea a doua a romanului aduce schimbarea vocii epistolare: cea care povesteşte este acum Isabelle. Ea manifestă seriozitatea analitică a lui Philippe în mariajul său cu Odile, iar acesta, plictisit de încrâncenarea şi de grija femeii, încearcă să evadeze, apropiindu-se până la nuanţă de vechea Odile.

„Daca iubim cu adevarat, nu trebuie sa dam prea mare importanta faptelor acelora pe care ii iubim.”

„La fiecare zece ani, ar trebui să ștergi din mintea ta câteva idei pe care experiența a dovedit ca sunt false, primejdioase.
Idei de șters:
a) Femeile se pot simți legate de o promisiune sau de un jurământ. E fals. Femeile nu au morala, ele depind, în ce privește moravurile lor, de acela pe care-l iubesc.
b) Există o femeie perfectă cu care dragostea ar fi un lanț de bucurii nealterate ale simțurilor, ale spiritului și ale inimii. E fals. Două ființe umane ancorate una lângă alta sunt ca doua vase zguduite de valuri; carcasele lor se izbesc una de alta și gem.”

„Când iubeşti o femeie, aşa cum o iubeam eu pe soţia mea, tot ce e legat de chipul ei e împodobit, în dragostea ce i-o porţi, cu calităţi şi virtuţi imaginare: oraşul în care ai întâlnit-o ţi se pare mai frumos decât este în realitate, şi restaurantul unde ai luat cina împreună cu ea ţi se pare deodată mai bun decât toate celelalte; chiar şi rivalul, cu toate că-l deteşti, îl vezi într-o lumină mai frumoasă.”

„Femeile sunt schimbătoare, totdeauna sunt în căutarea unei ținte precise către care să-și îndrepte gândurile și dorințele lor rătăcitoare – poate această nevoie îi creează bărbatului datoria de a fi busola lor, de a fi punctul fix. O mare dragoste nu reușește să lege de tine ființa iubită, dacă nu știi, în același timp, să-i umpli viața cu o bogăție de sentimente mereu reînnoite.”

Alte fragmente din volum:

“Bănuielile înfipte în suflet detonează ca niște mine înșirate la rând și distrug iubirea prin explozii succesive. În seara întoarcerii ei acasă, drăgălășenia lui Odile, dibăcia ei, plăcerea de a o revedea amânaseră catastrofa. Începând din acel moment, am știut însă amândoi că trăiam într-o zona minata și că, într-o buna zi, aveam să sărim în aer.

Nu mai puteam vorbi cu Odile, chiar și atunci când dragostea mă copleșea, decât pe un ton marcat de multa amărăciune. În cele mai banale fraze pe care le rosteam se strecurau reproșuri neexprimate, aidoma unor nori ce se aduna în zare. Filozofiei optimiste și vesele pe care o afișasem în primele luni de căsătorie, îi luase locul un pesimism melancolic. Natura, pe care o iubisem atât de mult, după ce Odile știuse să mi-o dezvăluie, nu-mi mai oferea decât acorduri minore și triste. Nici frumusețea lui Odile nu mai era perfectă și mi se întâmpla să descopăr în trăsăturile ei semnele falsității. Însă era ceva trecător. După cinci minute, fruntea ei mi se părea din nou neteda, ochii plini de candoare și o iubeam pătimaș.

La începutul lunii august am plecat amândoi la Gandumas. Singurătatea, depărtarea de marele oraș, lipsa completă a oricăror scrisori pentru noi, a apelurilor telefonice m-au calmat și am trăit câteva săptămâni de respiro. Copacii, pajiștile însorite, plantele întunecoase acoperite de brazi aveau o mare putere asupra lui Odile. Natura îi crea niște plăceri aproape senzuale și, fără să-și dea seama, le transpunea asupra celui de lângă ea, chiar dacă eram eu acela. Viața în doi, atunci când nu e prelungita până la sațietate și plictis, permite o lentă dezvoltare a sentimentelor și a încrederii, care ii apropie mult pe cei ce o trăiesc. “În fond”, își zicea Odile, „e drăguț și el…”, iar eu mă simțeam foarte aproape de ea.”

Climate – de André Maurois – [pag. 77]

,,…și eu înţelesesem, ca şi dânsul, ce fire avea Odile, dar deosebirea dintre noi consta în aceea că eu n-am avut curajul să i-o spun. Cinismul lui Francois a făcut mai mult decât delicateţea mea? Reflectând îndelung la aceste lucruri, n-am regretat nici eu nimic. Să învingi şi să aduci oamenii la disperare e uşor. Şi acuma, încă, după eşecul meu, continuu să cred că e mult mai frumos să încerci a-i iubi, chiar împotriva lor.”

,,Greşesc aceia care spun că dragostea este oarbă; adevărul e că dragostea-i indiferentă la defecte sau slăbiciuni – pe care le vede foarte bine – când îşi închipuie că a găsit într-o fiinţă acel ceva ce-o interesează mai mult decât orice şi care, de cele mai multe ori, nici nu se poate defini.”

,,Impresia de tristeţe ironică izvorâtă din constatarea că relaţiile dintre două fiinţe umane sunt atât de puţin variate. În comedia dragostei, jucăm, rând pe rând, rolul celui mai iubit şi al celui mai puţin iubit. E rândul meu acum, după o zi petrecută în afara casei, să fiu constrâns a da explicaţii amănunţite: ce-am făcut, oră cu oră.[…] Ce n-aş fi dat odinioară ca Odile să acorde atâta importanţă faptelor mele! Şi dacă am dorit-o, nu a fost tocmai din cauză că pentru ea nu aveau nici o însemnătate?”

,,…şi eu aş fi putut să-ţi inspir acea dureroasă nelinişte de care te temeai, pe care o căutai. N-am vrut. Am dorit să te iubesc fără viclenie, să lupt cu pieptul deschis. M-am predat fără apărare atunci când tu însuţi îmi ofereai arme. Cred că am făcut bine. Mi se pare că dragostea trebuie să fie ceva mai înălţător decât războiul crud între doi îndrăgostiţi. Trebuie să existe o posibilitate să-ţi mărturiseşti iubirea şi totuşi să te faci iubit. Mă simţeam în stare de un devotament neţărmurit. Nimic nu exista pe lumea asta decât tu. Poate a fost imprudent că te-am lăsat să vezi şi să auzi asta. Puţin îmi păsa. Cu tine, dragostea mea, nu voiam să duc o politică înţeleaptă. Eram incapabilă să mă prefac şi să fiu prudentă. Te iubeam.”

,,Ceea ce nu-mi iert e că mă complac în această tristeţe. Gust o plăcere misterioasă să privesc viaţa de departe ca un spectacol melancolic, plăcere izvorâtă, fără îndoială, din orgoliu.””Lucrul cel mai important pe care l-am înţeles de un an încoace e că, dacă iubim cu adevărat, nu trebuie să dăm prea mare importanţă faptelor acelora pe care-i iubim. Avem nevoie de ei, ei sunt singurii care ne ajută să trăim într-o anumită “atmosferă” (prietena ta Helene spune “climat” şi cuvântul e foarte potrivit) de care nu ne putem lipsi. Totul e să-i putem păstra, să nu-i pierdem, restul, Dumnezeule, ce importanță are?”