Zenobia, ,,mirificul dezlegat” de Gellu Naum

,,1. Prea multe lucruri ne solicită și, dat fiind mecanismul echivoc al solicitării, prea multe cuvinte se îngrămădesc să le cuprindă, să le ascundă în labirintul lor inutil și înșelător – de aceea poate că, pe alocuri, am să spun ce nu trebuia spus; oricum, sunt convins că fiecare va medita mai mult asupra surplusului, lăsând la o parte starea în care plutesc, pe dedesubt, ca un înotător subacvatic, de exemplu.
Dar mai există și vuietul acela și capacitatea fiecăruia de a-l percepe…”

[,,Zenobia”, Capitolul I, ,,Mlaștinile” – pagina 7]

Gellu Naum-Zenobia-.jpg

Zenobia de Gellu Naum – © 2014, Iași, Editura POLIROM – (my photo)


Gellu Naum, n. 1 august 1915, București – d. 29 septembrie 2001, București), a fost un eseist, poet, prozator și dramaturg român, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.

BiografieGellu Naum cu tatal sau, Andrei Naum.jpg

Născut la Bucureşti pe 1 august 1915, fiul poetului Andrei Naum [foto: Gellu Naum cu tatăl său, Andrei Naum, poză preluată din revista Athanor – Caietele Fundatiei Gellu Naum (2-2008) – sursa] și al soției acestuia, Maria Naum, născută Rosa Gluck.

A început să scrie versuri pe vremea când era elev al Liceului ,,Dimitrie Cantemir” din București. S-a apucat de poezie în urma unui pariu pus cu colegii și a debutat cu două poezii publicate în revista ,,Cuvântul”.

S-a dedicat studiului filosofiei la Universitatea București, iar în 1938 a plecat la Paris pentru a-și continua studiile la Sorbonna. Revenit în țară în 1939 a fost mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.

La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind ,,parole cu caracter subversiv” pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.

Lyggia si Gellu Naum in anii 40.jpg

Foto: Lygia și Gellu Naum în anii ’40 – sursa foto

La îndemnul prietenului său, Victor_Brauner pictorul Victor Brauner (n. 1903, Piatra Neamţ – d. 1966, Paris) pictor și poet suprarealist (Victor Brauner, ,,Autoportret premoniție”, 1930 – sursa foto), Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez).

naum-gellu-1936-37.jpg

Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit. (Foto: Gellu Naum – 1936-37, sursa)

În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme:

,,Centrul lumii suprarealiste s-a mutat la București.”

André_Breton

André Breton (n. 1896 – d. 1966) a fost un poet francez, eseist, editor și critic, șef inițiator și unul dintre fondatorii curentului cultural suprarealism, împreună cu Paul Eluard, Luis Buñuel și Salvador Dalí printre alții. Manifestele suprarealiste ale lui Breton conțin cele mai importante expuneri teoretice ale mișcării. sursa foto

După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică ,,Calea Șearpelui”, experiență care îi va marca definitiv stilul. Scrisă în 1948, dar publicată post-mortem în 2002, ,,Calea Șearpelui” este o adevărată mandală sub forma de text și desen, în care realul se împreunează cu simbolul – dând naștere unei serii de adevăruri despre lume, viața, moarte, om, dar mai ales despre dezvoltarea sinelui sau cunoașterea și atingerea Musei (starea de libertate suprema, Divinul). Textele sunt structurate sub forma de enunțuri care ne amintesc de melodicitatea poeziei, dar au un mister de introspecție precum cel al sfaturilor sau gândurilor inițiatice, în vreme ce desenele vin și completează toate aceste lecții inițiatice formând un Tot clar și plin de armonie.

Calea Sarpelui.jpg

De ce Calea Șearpelui? – pentru că șarpele este simbolul cercului, al perfecțiunii, al fluviului eternității, iar Gellu Naum spune:

,,Nu există decât eternitatea din care viața este doar o formă, un accident. Iubesc acest accident.” Astfel, întregul Univers este un imens cerc format din alte cercuri concentrice în cadrul cărora fiecare individ se regăsește – ,,Tu porți în spate imensul cerc, cel mai imens, ca pe un fulg și cel ce te gâtuie, singurul căruia îi simți groaznica apăsare, e propriul tău cerc, cel mai îngust. Înlătură-l, pentru a le atinge pe celelalte.”

Șarpele, în același timp, reprezintă metamorfoza, schimbarea constantă și definitorie de care fiecare dintre noi avem nevoie pentru a accede:

,,Pricepi de ce își schimbă șearpele pielea? Aceasta nu e reîncarnare, aceasta e el însuși. Schimbă-ți pieile care au îmbătrânit. Aceasta e posibil când ești liber, la un înalt grad.” – Gellu Naum

Pentru Gellu Naum libertatea, atingerea Musei este indisolubil legată de iubire – de legătura cu femeia iubită – ea reprezentând cheia în această călătorie inițiatică, atât călăuza ce iluminează (precum Beatrice a lui Dante) cât și destinația finală. Este șearpele ce își mușcă coada, este androginul hermetic, este nunta alchimică cu piatra filozofală, este iubirea pe care Gellu Naum a împărtășit-o cu Lyggia Naum în plan real.

ŞASE PORUNCI

Nu uita iubirea. Vorbesc cu preciziune de iubirea pentru o singură femeie.
Fă-o ritual.
Aici e cel mai greu, cursele conștientului sunt nenumărate.
Pornind de la un gest, ai s-o realizezi.
Când ai să crezi că ai realizat-o, controlează-te foarte bine. Aici e domeniul cel mai delicat și mai falsificat totdeodată, datorită posibilităților de ambalare.
Ceva care îți poate servi de indiciu: iubita mea rostește cu voce tare răspunsuri la întrebări pe care eu i le pun în gând. Noi nu facem experiențe cu asemenea lucruri, aceasta se întâmplă firesc, pentru că suntem liberi, pentru că ne iubim.
Nu te descuraja dacă femeia către care te simți atras nu face asemenea lucruri. Ea face, poate, altele (dacă e liberă) pe care tu nu le vezi.
Încearcă să vezi.
Nu acorda însă cu ușurință încrederea iubirii tale.

—  Gellu Naum, ,,Calea Searpelui

,,În visul de acum câteva nopți soarele se unise cu luna… Respectul e iubirea solară. Acesta era astrul meu. Și nu uit luna, pentru iubita mea.”

 —  Gellu Naum, ,,Calea Searpelui”

iar moartea devine doar o schimbare de piele:

,,A treia oară va fi schimbarea de piele, aceea pe care o vei cunoaște sub numele de moarte. O ciudată liniște îți va cuprinde inima, o liniște necunoscută încă, pe care o vei confunda cu tristețea. Nici o părere de rău. Vocea ta va fi auzită totuși. Ține minte: vocea ta va fi auzită de iubita ta, de unul sau doi din oamenii liberi cu care ai vorbit adesea, vei fi chiar vizibil pentru ei.”

,,Calea Șearpelui”, dezvoltă spiritul dar mai ales te poate ajuta să VEZI. Gellu Naum, a văzut în dincolo… și astfel fiecare dintre noi poate fi ucenic timp de o carte – cât calea șarpelui.

Gellu Naum – fotografii preluate din revista Athanor – Caietele Fundatiei Gellu Naum (2-2008) – sursa

În anii 1950 și 1960, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata ,,Carte cu Apolodor”, București,1959 (desenele au fost realizate de Jules Perahim, (n. 1914, București – d. 2008, Paris) a fost un pictor român, evreu de origine, care a excelat în stilul suprarealismului, dar și al realismului socialist. Și ,,A doua carte cu Apolodor”, Editura Ion Creangă, București, 1975),

Gellu Naum - Cartea cu Apolodor.JPG

(my photo)

dar și de literatură proletcultistă (precum volumul ,,Soarele calm” sau ,,romanul pentru tineret” ,,Tabăra din munți”), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale.

Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 ,,Heraclit”. În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.

Odată cu perioada destinderii regimului, începe să îți publice poezii, începând cu volumu ,,Athanor” (1968).

Athanor

– din volumul ,,Athanor”, publicat în anul 1968

Dintr-un străvechi gest ars
de patru mii de ani

Foșnet al cenușei memorie stinsă a focului
peste tatuajele de calcar
cămăși de apă limpezi între nisipuri
viermi vegetali ocolind pietricelele
vuiet al găleților căzute în fântâni

Dar toate acestea se petreceau sub o pătlagină
și într-o bună zi el a ieșit să vadă

Deasupra noi ședeam lângă araci
și cârlionții ni se întindeau spre ei
Groapa de var se cam părăginise
prin ceață umblau păsările amenințătoare ale somnului
noi ne feream pe cât puteam
și el ne rezema cu ochii

Cu acest volum și cu următoarele (,,Copacul-animal”, ,,Tatăl meu obosit”etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanului ,,Zenobia” (1985).

Gellu si Lygia Naum.jpg

Gellu şi Lygia Naum, o poveste de dragoste dincolo de cuvinte – sursa foto

Jumătatea lui Naum a fost Lygia, femeia cu care a împărțit 60 de ani de căsnicie și cu care a trăit o poveste de iubire suprarealistă, asemenea scrierilor sale.

,,9. Astfel am dus-o, săptămâni întregi, ca niște cârtițe, în adăpostul nostru, iar pe deasupra se întindea imensul cer care, pesemne, noaptea, se împodobea cu toate stelele lui, desfășurate la nesfârșit; Zenobia își continua șoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei – rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresându-mi-se, direct, ca unui întreg, în afară de clipele când îmi spunea că mă iubește neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întâlnit […]”

[,,Zenobia”, Capitolul I, ,,Mlaștinile” – pagina 18]

Lyggia a apărut în viața lui Naum în perioada în care era concentrat pe front. Întâlnirea n-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă un concurs de împrejurări în care revelația iubirii a venit mult mai târziu. S-au cunoscut la o petrecere în care, în urma unui joc de societate, lui Naum i-a revenit sarcina de a o săruta pe Lyggia. S-au revăzut mai târziu, în casa unui alt prieten, la o ședință de hipnoză. Întâmplător, Naum a fost singurul care a reușit să o hipnotizeze pe tânăra de 20 de ani. În următorii doi ani, în care Naum a fost concentrat pe front, cei doi s-au văzut sporadic.

Revelația iubirii a venit pentru Lygia în 1943.

Gellu şi Lyggia Naum și ,,reîntregirea” lor

Mirajul apropierii de androginul Gellu-Lyggia va lăsa în afara poveștii multe lucruri care ar trebui spuse.

Mitul androginului apare în cosmogoniile și religiile arhaice. Îl regăsim deasemenea în literatura modernă și în preocupările poeților suprarealiști.

O versiune cunoscută a acestui mit este relatată de Platon, în ,,Banchetul”, prin intermediul personajului numit Aristofan, explicând astfel modul în care a apărut iubirea.

La început trăiau pe pământ ființe androgine, de formă sferică, compuse din doi bărbați, două femei sau o femeie și un bărbat lipiți spate în spate. Puterea lor era nemărginită. Zeii, temându-se de aceasta putere, au hotărât să îi despartă. Jumătățile astfel separate au început să moară de tristețe și de dor. Văzând că rămân fără supuși, zeii au căutat o modalitate de a le da noilor oameni un motiv pentru a trăi. În acest scop a fost creat Eros, pentru a semăna iubirea în lume. De atunci, cele doua jumătăți se caută una pe alta toată viața, iar dacă se regăsesc, formează ființa perfectă de odinioară.

,,Cândva, demult, noi nu eram alcătuiți cum suntem acum, eram cu totul altfel. În primul rând, oamenii erau de trei feluri, nu de două ca acum, de fel bărbătesc și de fel femeiesc, ci și de un al treilea fel, care era părtaș la firea fiecăruia dintre cele două. Însă din acesta a rămas doar numele, ființa lui a pierit din lume. Făptura aceea omenească din vremurile acelea era un bărbat-femeie, un androgin, iar alcătuirea lui, ca și numele, ținea și de bărbat și de femeie. În al doilea rând, cele trei feluri de oameni de pe atunci se înfățișau, toate trei, ca un întreg deplin și rotund, cu spatele și laturile formând un cerc; aveau patru mâini și tot atâtea picioare; singurul lor cap, așezat pe un gât rotund, avea două fețe întru totul la fel, care priveau fiecare înspre partea ei; patru urechi, două părți rușinoase și toate celelalte pe măsură. Făpturile acestea mergeau, ținându-se drept și putând să se miște înainte și înapoi, ca și noi cei de acum, iar când doreau să alerge se foloseau de toate cele opt mădulare ale lor și se învârteau în cerc, dându-se de-a rostogolul, ca niște saltimbanci care fac roata aruncându-și picioarele în sus și apoi revenind cu ele pe pământ. Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei și alcătuiți cum am spus pentru că cel bărbătesc avea obârșia în soare, cel femeiesc în pământ, cel bărbătesc-femeiesc în lună, luna ținând și de soare și de pământ. Și tocmai de aceea erau rotunde și rotitoare aceste făpturi, atât ele însele, cât și felul lor de a merge, pentru că semănau cu astrele care le zămisliseră. Și erau înzestrate cu o putere uriașă, iar mândria lor era nemăsurată, astfel că s-au încumetat să-i înfrunte până și pe zei. (…) De aceea Zeus a hotărât să-i taie în două. (…) Așadar fiecare dintre noi este ca jumătatea unui semn de recunoaștere, fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim.”

,,Banchetul” – de Platon (sursa)

Leonardo_da_Vinci_-_unknown_drawing_of_androgyn_corpus_with_two_heads.jpg

Androgin – by Leonardo da Vinci sursa

Forma sferică a androginului ne duce cu gândul la viziunea pitagoreică a Cosmosului închis, format din cercuri concentrice. Ideea de Cosmos se află în legătură cu cea de Ordine și Armonie, opunându-se unui univers deschis, marcat de imperfecțiune.

Androginul, realizează uniunea armonioasă a aspectelor complementare, este simbolizat prin forma sferică, ce este cea mai puțin diferențiată dintre toate figurile geometrice, întrucât ea se poate extinde în toate direcțiile simultan. Acesta este, de altfel, motivul pentru care pitagoricienii o considerau ca fiind figura geometrică perfectă, care reprezintă Totalitatea Universală.

Această idee este preluată și de scriitorul realist Liviu Rebreanu în romanul ,,Adam și Eva”, însă dintr-o altă perspectivă. Rebreanu se concentrează pe ideea sufletelor pereche. Despărțirea o explică numai pe scurt: el vorbește de un atom spiritual în echilibru, datorită a două principii din atom. Când atomul se rupe în planul spiritual, acest echilibru este distrus. Principiile se diferențiază și ajung pe planul material. Aceasta are loc înainte de prima naștere. În planul material, sufletul există, chiar mai mult, acesta nu se schimbă precum corpul fizic. Acesta râvnește necontenit după starea de echilibru, astfel începe o căutare involuntară pentru jumătatea pierdută. Dar Rebreanu consideră că o viață nu este de ajuns pentru această misiune. După părerea lui o viață adevărată conține șapte vieți omenești în care sufletele se caută neîncetat. A șaptea viață aduce revelația: este sfârșitul vieții materiale, și-a regăsit jumătatea. O asemenea bucurie aduce o scânteie aparte în ochii muribundului (numai pe pragul morții își dă omul seama dacă a trăit în zadar sau nu). wiki/Androgin

Nuremberg_chronicles_-_Strange_People_-_Androgyn_(XIIr).jpg

Reprezentare medievală a unui androgin – Illustrations from the Nuremberg Chronicle, by Hartmann Schedel (1440-1514) war ein deutscher Arzt, Humanist und Historiker.

,,Să ni-l închipuim pe Gellu și Lyggia anului 1941, umblând pe străzi, pe jumătate, trăind și iubind numai pe jumătate, căutându-se unul pe celălalt cu intuiția melancolică a celor ce știu că se vor găsi și se vor recunoaște și vor redeveni androginul care au mai fost cândva, demult, când noi nu eram alcătuiți ca acum, ci cu totul altfel. Gellu se întorsese de curând de la Paris și tocmai divorțase de Mariana. Era concentrat pe front și, din când în când, mai apărea prin București. Lyggia avea 20 de ani și un prieten, inginer la Ploiești, care semăna foarte bine cu actorul Charles Boyer. El o iubea și Lyggia credea că îl iubește.

Într-o zi de sâmbătă a acelui an, Lyggia a fost invitată la niște prieteni, într-un apartament deasupra fostului garaj Leonida de pe bulevardul Magheru, unde s-a dus singură. Acolo se jucau gajuri. Ajunsese deja când în acel apartament a intrat Gellu. Hazardul obiectiv își făcuse deja apariția și androginul își începuse încet reîntregirea. Primul semn: la gajuri, a ieșit ca Gellu să o sărute pe Lyggia. Și a sărutat-o. Apoi nu și-au mai dat atenție unul altuia. La un moment dat, Lyggia a vrut să plece acasă, iar Gellu s-a oferit să o conducă până la tramvai. Pe drum au vorbit ceea ce obișnuiesc oamenii să vorbească pe drum. Și-au spus la revedere și asta a fost tot din acea primă întâlnire. Lyggia a ajuns acasă și, la scurt timp, a sunat-o prietenul ei. A întrebat-o: „Ce-ai făcut la ora opt?”. Lyggia nu a știut pe moment ce să răspundă. I-a spus doar că a fost la niște prieteni și au jucat gajuri. El a repetat întrebarea. Nedumerită, Lyggia l-a întrebat de ce insistă atât de mult cu ceea ce a făcut ea la ora opt. Și el i-a povestit Lyggiei că în seara aceea a ajuns acasă și a adormit și a visat un câine care îl mușca de buze. Și atunci Lyggia și-a amintit și i-a spus prietenului că, la gajuri, a ieșit să se sărute cu cineva. Și asta se întâmpla exact în timp ce prietenul Lyggiei visa că îl mușcă un câine de buze.

La două săptămâni de la această întâmplare, un bun prieten a invitat-o pe Lyggia la el, fiindcă învățase să hipnotizeze și voia neapărat să-i arate. Lyggia s-a dus și prietenul acela al ei s-a chinuit mult și bine să o hipnotizeze, dar nu a reușit. Îmbrăcată într-o rochie frumoasă, Lyggia era tare mândră că nu se lăsase hipnotizată. În acest moment, penibil pentru novicele hipnotizator, apare și Gellu care, după ce află ce se întâmpla acolo, zice că ar vrea să încerce și el. În câteva clipe, Lyggia a și fost hipnotizată. După ce și-a revenit, a fost foarte contrariată și foarte nervoasă că cineva reușise să o hipnotizeze. Din acel moment l-a privit mult mai atentă pe Gellu. Înainte de a pleca, și-a deschis geanta pentru a-și scoate batista, și poza prietenului i-a căzut fără ca ea să observe. Când a văzut-o pe jos, Gellu stătea cu talpa pantofului peste fotografia celui care, altfel, semăna foarte bine cu Charles Boyer. Era încă un semn și ea a înțeles acest lucru.

La scurt timp după episodul cu hipnoza, Gellu i-a dat un telefon Lyggiei, care atât aștepta, spunându-i că ar vrea să se întâlnească. Au început să se vadă, se plimbau, se sărutau, ea îl uitase deja pe acel prieten, el îi spunea cât de bine se simte cu ea, îi scria mici povestioare absurde care, împreună, aveau să alcătuiască piesa de teatru ,,Exact în același timp”.

Timp de aproape doi ani, din toamna anului 1941 până în iarna lui 1943, Gellu și Lyggia s-au văzut sporadic. Pe 12 februarie 1943, Lyggia a simțit că trebuie să-l vadă pe Gellu care era concentrat la o unitate în Constanța. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureștiul avea nevoie de autorizație, s-a dus la poliție, a stat la o coadă nesfârșită și a obținut autorizația.

[ din ,,Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum”, aici tot articolul]

Sâmbătă, 14 februarie, la ora 11 noaptea, Lyggia se afla în Constanța, căutând strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam și i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăți ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de ,,Ziua Îndrăgostiților”, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai târziu. A doua zi, Gellu a condus-o la gară, Lyggia se afla deja în tren, când el îi tot făcea niște semne – îi arăta un fluture adevărat lipit de geamul vagonului. Legat de acest episod, în poemul ,,Singură și imobilă” din ciclul ,,Culoarul somnului”, Gellu Naum va scrie:

Singură și imobilă

– din volumul ,,Oglinda oarbă”, 1943

Când te oprești în fața oglinzilor
o mâna iese din apele clare ca să te mângâie
o mâna care este totdeauna a ta
aceasta mâna de mătrăgună și de hârtie
care-mi amintește dezastruoasele și amplele întâlniri în fața oglinzilor

și de data aceasta umerii mei nu mai au umbră
nu mai sunt decât picioarele mele care aleargă
aceste triste biciclete aceste butoaie încărcate cu pălării

vom trece strada fără a vedea ce se întâmplă
în pachetul acesta sunt pantofii uzați ai cenușăresei
dar nu ne privește
în camera aceea goală răsună poate armonica morții

ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică

Și, tot în acest poem, există câteva versuri care vorbesc despre aventurile androginului Naum în drumul său către o întregire definitivă:

iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărțit în două
jumătatea mea roșie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o mușcându-mi palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îți vor trebui ace mai tari ca să le coși împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
și mai ales va trebui să te miști liberă
când voi traversa orașul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru

Și împărțirea aceasta la doi i s-a mai aplicat androginului Naum încă un an și ceva: în vara lui 1944, în geamul casei de pe Theodor Aman, unde locuia Lyggia, într-o noapte, cineva a bătut de câteva ori. Era Gellu, avea în mână un nufăr furat din Cișmigiu, venise la Lyggia pentru a-i spune că el s-a gândit bine și și-a dat seama că este foarte îndrăgostit de ea și că numai pe ea o iubește. Din acea noapte, androginul Naum nu s-a mai despărțit o clipă de el însăși.

,,Și iată că, într-o seară, plimbându-mă prin București, am rămas țintuit în mijlocul străzii. Și s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluționare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafață, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am știut că o iubesc pe Lyggia. Șocul eliberator a fost atât de puternic, încât nu exagerez când spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc.”

— Gellu Naum

Povestea scriitorul despre momentul revelației iubirii pentru Lyggia

Din 1944, până la sfârșitul vieții scriitorului, cei doi au fost nedespărțiți. S-au căsătorit în 1946, iar la sfârșitul anilor 60 s-au retras la Comana – (Comana este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Giurgiu, Muntenia).
Lygia si Gellu Naum la Praga in 1957.jpg

Soției sale, Lyggia (foto: Lyggia si Gellu Naum la Praga în 1957) i-a dedicat romanul ,,Zenobia”, scriere inspirată din incredibila lor poveste de iubire, presărată cu miracole greu de explicat și înțeles.

Gellu Naum alege să pătrundă în esența sentimentului în mod diferit, ascunzându-l în spatele unor povești spuse de personaje diferite și stranii.

„Trăim și viermuim cu toții în aceeași fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord și dacă domnul Sima ar încuviința, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aș pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aș duce cu ea, așa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la niște locuri pe care le știu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne amenință acum și am putea viermui împreună sau despărțiți, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea să te duci dracului!”

[,,Zenobia”, Capitolul I, ,,Mlaștinile” – pagina 14]

,,Am sa viermuiesc singur, am sa umblu razna prin lume, ca un sicriu, purtând în mine imaginea ei aproape leșinată pe care o iubesc neînchipuit de mult, am sa-i vorbesc, în gând, prin păduri și prin gări, am să-i fac patul în mine, s-o culc, în fiecare seară, s-o învelesc în cârpe, voi știți foarte bine câte cârpe poartă în sine fiecare dintre noi și câți dorm înveliți în ele, în fiecare dintre noi, și ea n-o să-mi răspundă niciodată pentru că n-o să mă audă când o să-i spun nani-nani, pentru că acolo, în mine, în cârpele din ea, are să-l învelească pe iubitul ei care o va purta învelită în cârpele din el și o va legăna și îi va spune nani-nani și așa mai departe; iar eu am să plec singur, cuminte și palid, și voi o să mă duce și în voi, nu-i nimic, așa a fost să fie…”

[,,Zenobia”, Capitolul I, ,,Mlaștinile” – pagina 15]

Ca și în scrierea lui Naum, în viața reală, cei doi soți veșnic îndrăgostiți au comunicat dincolo de cuvinte. Obișnuiau să-și dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din București ar trebui să se întâlnească. În mod miraculos, reușeau să se întâlnească în același loc.

,,Scaunul se afla în cameră, la locul lui. pe el am găsit un bilet de la Zenobia: ,,Te aștept la cinema”. Atât. Nici oră, nici la care cinema.
M-am spălat și m-am odihnit un pic. Apoi, când am simțit că venise vremea, am pornit, la întâmplare. Am luat un tramvai, pe urmă un autobuz, mă conducea lumina aceea… Am nimerit într-un cartier în care nu mai călcasem de mult. Am dat de un cinema de care nu mai auzisem până atunci. În fața intrării mă aștepta Zenobia, cu două bilete în mână. Mi-a spus: ,,La șapte începe.” Era șapte fără cinci.
Am intrat. Nu ne-am mirat, nici eu, nici ea…”

[,,Zenobia”, Capitolul VI, ,,Martorii” – pagina 182]

,,Dragostea, înțelegerea și împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul și incomunicabilul.” spunea Gellu Naum. Pentru scriitor, ,,incredibilul și incomunicabilul” au început în momentul întâlnirii cu Lyggia.

Alături de Naum, Lygia a învățat să deseneze legată la ochi. Așa cum povestea într-un interviu, soția scriitorului nu a făcut studii de specialitate și nu a experimentat desenul până la Naum. Ideea desenelor pe nevăzute a fost a scriitorului. A desenat doar alături de soțul ei.

,,Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gândit întotdeauna că desenele astea mi-au ieșit pentru că eram eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut crize și mai târziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci când desenam, ori intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred că aș putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decât cu el, chiar dacă erau prezenți de multe ori și alți prieteni”, mărturisea soția lui Naum într-un interviu dat în 2003 pentru revista Observator Cultural.

Gellu-Naum si Lyggia

Foto: Lygia și Gellu Naum în Str. Galați în 1975 – sursa foto

gellu naum si sotia.jpg

Gellu și Lygia Naum au trăit o poveste de dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă și împlinită. Așa a fost dragostea celor doi soți care s-au întâlnit în timpul războiului și nu s-au mai despărțit niciodată.

„Ce prăpădiți eram, Doamne, și ce ne mai iubeam,
ca niște linguri de lemn nedesfăcute încă din trunchiul lor comun…”

Lyggia a fost pentru Gellu mai mult decât o muză, a fost însăși jumătatea sa, ființa necesară alături de care poetul a reinventat o lume.

„Pentru mine, de când mă știu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenței și pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, spunea Gellu Naum, cel mai reprezentativ scriitor român al curentului suprarealist. Poetul, eseistul, dramaturgul și scriitorul de origine aromână a scris, a trăit și, mai ales, a iubit într-o altă dimensiune, suprarealistă, în care dragostea a reprezentat scopul central al vieții. (sursa foto)

În 1989, la 74 de ani, scriitorul a făcut un infarct și a stat în spital o lună de zile. Din dragoste pentru el, convinsă că orice sacrificiu din parte ei l-ar ajuta să-și revină, Lygia s-a ras în cap.

,,Mă gândeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai să se facă el bine. Și la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea și cu tăierea parului. Aveam un păr foarte bogat și mi-am zis că asta era o jertfă importantă. M-am hotărât să mă rad în cap, și dintr-o dată am simțit o mare ușurare, ca și cum aș fi luat o decizie foarte bună și sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui Gellu tensiunea de două ori pe săptămână, să mă ajute și să cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aș fi putut să mă duc la coafor, pentru că ar fi râs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să mă tund precum Sinead O’Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap. Asistentul a fost drăguț și m-a ajutat, m-a tuns el însuși, mirându-se mereu că vreau să fac un asemenea gest și spunându-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de două ori mai des decât îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte”, povestea soția lui Naum într-un interviu din 2003.

Gellu Naum a murit pe 29 septembrie 2001, la 86 de ani. Soția sa i-a fost alături până în urma clipă. După moartea scriitorului, Lygia Naum s-a dedicat memoriei soțului său. Deși orbise la vârsta de 80 de ani, Lyggia Naum a pus bazele fundației Gellu Naum și Casei memoriale de la Comana. S-a îngrijit de publicarea mai multor volume postume ale soțului său. S-a stins din viață trei ani mai târziu, la 83 de ani.

Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.

,,Pentru mine, Zenobia reprezenta mirificul dezlegat; naivitatea și spaimele ei erau de altă natură: ea tresărea și se speria la orice foșnet, auzea cum se mișcă umbrele pe ziduri.”

[,,Zenobia”, Capitolul II, ,,Orașul” – pagina 50]

Gellu Naum nu era doar un poet care făcea suprarealism, ci era un om care trăia suprarealist, iar iubita lui nu avea cum să fie altfel decât o femeie înzestrată cu daruri neobișnuite. Iubirea ei îi dădea puterea să facă niște lucruri ,,la care oamenii ar rămâne cu gura căscată și pe care nu le spui”.

Zenobia își inventează un limbaj propriu, ea gândește cu propriile-i cuvinte, însă vorbește folosindu-se de cuvintele celorlalți, ea percepe altfel lumea și oamenii, ea citește cu degetele și îi este prelungire urechii lui Naum, căci femeia acestuia nu este născută din coasta bărbatului, femeia lui Naum trebuie să stea de strajă la porțile minții sale pentru a nu lăsa ordinarul să ucidă orice fel de magie a sufletului.

Se repetă de nenumărate ori că această carte ar trebui să fie citită cu degetele, adică simțită, căci volumul lui Naum trebuie pipăit, pătruns în lucrurile lui cu ochii închiși, trebuie înțeles ca un demers artistic de păstrare a dragostei pe lume, trebuie simțit ca atare pentru că este un ,,pohem” care se dezice de realitatea poeziei și pentru că traduce dragostea în alți termeni.

,,[…] Zenobia intra în norul meu, șoptea ceva, nu învăța nimic de la mine și nu mă învăța nimic, eram trăiți fiecare de universul nostru comun ne înțelegeam firesc, fără prea multe vorbe.
Pe urmă ea zâmbea, uita, uitam și eu, afară se întuneca, stăteam așa, îmbrățișați, în mijlocul odăii, de afară nu pătrundea nici un zgomot, nici un fir de lumină, mă întindeam pe sofa.
,,Zenobia”, spuneam, ,,am scris niște poheme tâmpite, n-ai vrea să mi le citești tu? Sunt acolo pe masă…”.
Ea lua hârtiile, se culca lângă mine, în beznă, cred că închidea și ochii, întunericul devenea cald și moale. Zenobia citea cu degetele, cuvintele picurau când limpezi, când tulburi, le intuiam exact pe cele care trecuseră dincolo.”

[,,Zenobia”, Capitolul II, ,,Orașul” – pagina 60]

Ceea ce trebuie înțeles este faptul că Zenobia este pohezia de dragoste pe care mulți au încercat să o scrie și rescrie, însă puțini au izbutit, este o pohezie de o simplitate nebănuită, însă complicată tocmai de refuzul de a o asemăna cu altceva sau de a o împodobi cu ceva:

,,Deprinderile mele pohetice refuză să se supună oricărei ordini în afară de a lor, în care claritatea e o capacitate subterană, la fel de necesară și celui ce primește…”

[,,Zenobia”, Capitolul IV, ,,Scara” – pagina 119]

Scrisul este undeva între infirmitate și terapie, Naum este scriitorul care scrie (și) despre scris, căci există numeroase nuanțe autobiografice și de pătrundere în sine, o lectură plăcută pentru profunzimea ei, pentru candoarea cu care plăsmuiește noi perspective asupra lumii, ca într-o cameră obscură a realității, în care tot ceea ce contează este ochiul celui care developează. Și totuși, scrisul nu e de ajuns pentru un om frământat de neînțelegerea lumii dezordonate.

„Ca să nu scriu, vorbeam. Aveam o stranie senzație ascultându-mă: mi se părea că aud glasul unui străin destrămându-se în propriul său vuiet, ca vântul în pustiu. Continuam, firește, să caut sunete independente, dar îmi dădeam seama că ascultam ecoul propriei mele destrămări.”

[,,Zenobia”, Capitolul V, ,,Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceașcă de cafea fabricată în Suedia” – pagina 141]

Gellu Naum -

Gellu Naumsursa foto

Gellu Naum deplânge un gol imens:

„Era un pustiu în mine, fără sfârșit; șuiera vântul, ardea soarele Saharei în mine, mă acoperea nisipul. Era urât și rău în mine, aș fi preferat să mor de o mie de ori ca să nu mai simt pustiul acela.”

[,,Zenobia”, Capitolul IV, ,,Scara” – pagina 121]

Însă golul se sfârșește odată cu zâmbetul cald al Zenobiei care îl consolează desenându-i.

,,11. În seara aceea, poate pentru că mă văzuse necăjit, Zenobia și-a amintit de jocurile noastre și mi-a cerut hârtie și creion. I le-am dat, împreună cu bucata de carton care îmi ținea loc de masă când voiam să scriu. Apoi am stins lumina din cameră și de pe coridor și m-am ghemuit între sofa și perete, ca să n-o tulbur.
Întinsă pe cearceaf, în întuneric, Zenobia a început să deseneze.
După un timp (am notat, ca de obicei, durata jocului: primul desen – 1/2 oră, al doilea, ceva mai mult, mi-am dat seama că ea adormise. Atunci am ridicat binișor de pe pieptul ei, ca să n-o trezesc, creionul, am aprins becul și am citit mai întâi titlul primului desen, caligrafiat cu deosebită aplicației deși Zenobia nu folosise mâinile și ochii pentru asta: Zenobia în viața mea.
Și fără titlul mi-aș fi recunoscut trăsăturile pentru că timpul cât dura un astfel de joc însemna pentru mine intrarea într-o stare de seninătate indescriptibilă în care simțeam fiecare liniuță, fiecare literă, fiecare cifră cu sensul lor de dincolo de noi și pentru că după aceea, cu o luciditate care mă uimea de fiecare dată prin firescul ei, izbuteam să înțeleg cele mai criptice semne. Iată descrierea directă și simplă a desenului:
În centrul se afla conturul feței mele, fără urechi, ca o mască stranie și diafană. Ochii, mai mici și mai depărtați decât îi am, priveau parcă spre înăuntru. Linia bărbiei părea o mângâiere a creionului. Gura, mult mai accentuată, domina toate cele trei elemente ale feșei. (Țineam între dinți vechea mea pipă ,,en corne”.) Sprâncenele subliniau și ele un spațiu esențial deasupra căruia fruntea și părul mi se contopeau în rotocoale de fum.
Lipită de obrazul meu, acolo unde ar fi trebuit să-mi fie urechea stângă, se afla Zenobia. Părea un cercel uriaș sau o lampă-infuzor întinsă până unde ni se termină bărbia. Era înfățișată ca un cerc cu 13 cili dintre care 3 dubli, toți pe partea stângă. Al treilea, al patrulea și al șaptelea cil pornea de sub mediana superioară.
În interiorul primului cerc se desena un al doilea, format din numeroase gene care împrejmuiau ochiul lăuntric. Primul cerc (cel exterior), accentuat pe alocuri cu câte două sau chiar trei linii, se sprijinea pe două piciorușe cu spațiul dintre ele umbrit, încrustate într-un aparent suport oval înclinat și el spre stânga. În dreapta ovalului, o linie între Zenobia și mine, înclinată tot spre stânga, îmi atingea partea de jos a bărbiei. În sus, Zenobia nu trecea de pomeții obrajilor mei, bine accentuați; în jos, cu piciorușe cu tot, abia îmi ajungea la limita bărbiei.
În dreapta desenului, un con de umbră subțire din ansamblu, zămislit parcă din transparențe și palori…
Al doilea desen, intitulat ,,Starea Lumii”, n-am să-l descriu. Am să vă spun doar că începea, jos, cu mulțimea infirmilor care viermuiau în marea cutie a maladiei conștientului și se termina în vârful piramidei, sub stea, acolo unde nu se mai află nimeni…”

[,,Zenobia”, Capitolul IV, ,,Scara” – pagina 123]

,,Constant era doar spațiul care îmi desființa ideea că aș fi putut evada din el: mă aflam într-o cușcă fără margini, cu gratiile în afară și în mine.”

[,,Zenobia”, Capitolul VI, ,,Martorii” – pagina 172]

Gellu Naum - Poezii.jpg

,,Trăiam senzația unei anihilări uscate, sterpe. Era ca o cădere lipsită până și de spaime, un fel de saturație brutală și opacă, greu de exprimat. O uriașă renunțare, nu a mea, ci a Totalității. Ceva ca o memorie adânc îngropată în mine mai încerca zadarnic să-mi sugereze că poate n-o să dureze mult… Pe străzile târzii ale orașului văzuții și mai ales nevăzuții, cunoscuții sau necunoscuții, îmi dădeau târcoale, atrași de jalnica mea stare. Și fiecare ținea să-mi transmită câte un semn, o vorbă sau măcar un nume.

[,,Zenobia”, Capitolul V, ,,Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceașcă de cafea fabricată în Suedia” – pagina 158]

,,15. Se făcuse târziu. Deasupra străzii Batiștei se ivise o lună imensă, galbenă, ostilă. […] Mă cuprinsese neliniștea. La o asemenea fază a lunii ar fi trebuit să fiu lângă Zenobia, să o țin strâns de mână…”

[,,Zenobia”, Capitolul V, ,,Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceașcă de cafea fabricată în Suedia” – pagina 152]

,,Am început să alerg. Acasă, nu mergea liftul. Am urcat scările în goană. Pe coridor m-am oprit să respir. Gâfăiam. Lumina galbenă a becului se împletea cu cenușiul zorilor. Ușa camerei noastre era deschisă, vedeam clar scaunul încărcat cu hârtii prăfuite și sofaua goală. Simțeam în aer un pustiu, adăugându-se pustiului din mine.
,,Zenobia”, strigam, ,,unde ești?”. Mă cuprinsese panica, deși mai speram vag, să fie o joacă de-a ei, să se fi ascuns, în glumă…
Am ieșit pe coridor. Fereastra cea mare dinspre terasă era deschisă. Am trecut prin ea. Și am încremenit.
Pe jgheabul de tablă subțire, Zenobia stătea liniștită, își balansa picioarele deasupra vidului, ca o fetiță care se dă în leagăn. Era cu spatele spre mine, poate nu mă vedea. Jos, în prăpastia de sub ea, huruiau primele tramvaie, se zăreau primii trecători ai dimineții. Jgheabul, destul de șubred, ar fi putut să se rupă și să se prăbușească în orice secundă.
,,Zenobia!”, am izbutit să spun (mi se tăiase respirația), ,,nu te mișca! Stai așa! Vin să te iau…”
Dar îmi era cu neputință să mă urnesc din loc. Mi se părea că am ghetele de plumb, cu tălpile țintuite în pardoseală.
Ea s-a întors liniștită, și-a trecut un picior peste celălalt (o vedeam ca și cum aș fi fost la un pas) a sărit pe terasă și a venit la mine.
,,Îmi era frică” spunea, ,,îmi era frică să nu ți se fi întâmplat ceva…”.
Am luat-o în brațe, era incredibil de ușoară. Am trecut cu ea prin fereastră. Își lipise fruntea de obrazul meu, era foarte mică, rotundă, ca ghemul de raze desenat lângă urechea mea în seara plecării lui Dragoș. Abia îndrăzneam să respir de teamă să nu se destrame.
,,N-ai fost cuminte”, mi-a șoptit.
,,Zenobia”, am spus, ,,să nu mai faci asta niciodată, auzi? Dacă se mai întâmplă o dată, să știi că mor și gata… ”

[,,Zenobia”, Capitolul V, ,,Ultima întâlnire a lui Dante cu Beatrice pe o ceașcă de cafea fabricată în Suedia” – pagina 162]

Hector y Andromaca (1917)-65.jpg

Hector and Andromache
by Giorgio de Chirico
Date: 1912; Paris, France
Style: Metaphysical art
Genre: allegorical painting
Media: oil, panel – sursa

The masks by Giorgio de Chirico.jpg

The Two Masks
by Giorgio de Chirico
Date: 1926; Paris, France
Style: Metaphysical art
Genre: allegorical painting
Media: oil, canvas
Location: Private Collection – sursa

Giorgio de Chirico– pictor suprarealist, poate cel mai enigmatic exponent al artei figurative din secolul al XX-lea. Născut în Volos, Grecia dintr-o mamă grecoaică și un tată sicilian, de Chirico este fondatorul ”La scuola metafisica” în arte.


,,Fiecare poartă cu sine un neadevăr menit să-i deslușească mișcarea încâlcită a lumii sublunare. Aceasta se numește adevăr și ține până când apare altul. Destinul tău poate fi ciocnirea, rând pe rând, atât cu adevărurile agresive ale celorlalți, luate în parte, cât și cu adevărul depresiv al tuturor, luați laolaltă.”

[,,Zenobia”, Capitolul VI, ,,Martorii” – pagina 163]

_Gellu Naum.jpg

Gellu Naum – (sursa foto)

Heraclit

din volumul ,,Athanor”, publicat în anul 1968

Pe rădăcini vechi, dormeam un somn noduros. Pe crengi, frații mei își zvântau pletele lungi. Vântul încetase. Apoi, deodată, a început o părăsire uriașă.

1

O pasăre de lemn a trecut de pe copac pe tabla caselor
copacul aștepta o pasăre de tablă
pentru mine toate erau perfect conjugate
dar eram pasărea de lemn și de tablă care ședea pe un scaun și se uita pe fereastră

(Îmbrățișează-mă, soarele meu ud. Toiagul ochilor s-a rătăcit. Cel ce doarme le împrumută pomilor varul inocenței noastre. În sobă, cuvintele trosnesc ușor.)

2

Visam peisaje acustice
dealuri sonore piramide cu muzică piane abia înfrunzite
visam ritmul diurn al pământului
ghitare energice baterii
și toate și apeși pe-o clapă cu efect sigur și ochiul dansează
atingi o coardă bine cunoscută și piciorul râde și se bucură

(Trecând prin seve, o, sora mea necruțătoare. Cu flori nemișcate. Până când munții mei s-au urnit. Afară, soarele îmi ocrotea comorile de bălegar.)

3

Stăteam la spatele meu și visam să mă bucur ca piciorul meu
căutam cuvinte hexagonale
la limita de sârmă a liniștei
căutam culori lungi îmi era foame de culori lungi
visam mănuși și ghete de sunete violete
și casele sunau și norii foșneau
și eu oxigenam în gând nenumărate turme de oi și le fardam
pentru marea transhumanță de primăvară
apoi după munca aceasta istovitoare
treceam în fața mea și-mi ștergeam sudoarea de pe frunte

4

Noaptea cocoșii aveau creste de țipăt
răsuflarea lumii îmi aburea geamul
și eu îl ștergeam cu un prosop curat
du-te careva de vezi câinele ăsta
apoi o femeie foarte frumoasă îmi dădea lapte
poate avea foarte multe lămpi nu mai știu
vorbeam încet să nu-i sfâșii cămașa
ea îmi dădea lapte și pâine și pornea desculță pe drum
spre est spre vest spre surd spre mort

5

Apoi fluviul frenetic
și prietenii mei înotând adormiți

(Noi ne iubeam ca pomii, la umbra unor sprâncene stufoase.
Ca trecătorii, în fum. Lămpile noastre erau pline de fructe. Mă
culegeam din tine. Te odihneai pe banca tăcerilor mele.)

6

Seara când reintram în cubul meu
vroiam să mă bucur și lucrurile fumegau în contururi incerte
cerbul vecinului tropăia în bucătărie
dar cei doi bătrâni cu un ou la ureche
ascultau tăcerea intactă a gălbenușului
și clipeau ritmic după tic-tacul ceasornicului

7

(Departe, vedeam cum îți arde țipătul. Din loc în loc, unde
nisipul contura obrazul unei umezeli ucise, rămâneai vizibilă.
Podar al acestor treceri, noaptea lega capetele drumului.)

Apoi imensa ecloziune
și printre atâtea lucruri deosebit de grave
pe urechile mele de piatră se așezau fluturi

(1958)

,,Când am coborât în gara aceea, valuri de liniște senină m-au năpădit pe creștet spre tălpi, ca să se scurgă în pământ. Mă amețeau, era bine. Trenul s-a dus mai departe, la Dunăre, o clipă mi l-am închipuit afundându-se în apele fluviului, ca un hipopotam greoi, cu pielea încinsă de soare. Noi am trecut peste podul pustiu. Dincolo se întindeau până departe digul și marginea de stuf încă verde a mlaștinii…”

[,,Zenobia”, Capitolul VII, ,,Scândura” – pagina 206]

,,Era un cer senin, nu se mișca o frunză. Oamenii treceau încoace și încolo, toți păreau vii, până și morții, zâmbeau prietenoși.”

[,,Zenobia”, Capitolul IV, ,,Scara” – pagina 110]

ZENOBIA

de Gellu Naum

Printre exodurile mele
exista și una Zenobia supranumită refuzul falsei conștiințe
pe o șosea cânta purta baticuri
ne adoram știa două trei cuvinte mai scurte într-o limbă necunoscută
eu treceam singur ca orice fihință umană o adoram mă făceam că nici n-o observ
îi dădeam târcoale într-un camion de transport ghemuit printre prelate și busturi de marmură
în dreptul ei mă coboram intram în cabina telefonică formam un număr oarecare îmi ceream scuze
apoi mă ghemuiam lângă ea era poate singura fericire posibilă
era plăcut ne culcam cu oasele noastre îmbibate de amintirea unei străvechi adorații
cu ochii noștri lucioși înăuntru era o puternică adorație
filozofam prostii ne simțeam bine
departe rătăciți orbiți de faruri
nu se putea să nu mă adore era o fihință umană
ținea degetele bine întinse pe o coapsă bine întinsă
ne adoram Ce nevoie ai tu de cuvintele astea cam scurte
(o dar cum le rostea ce superb eram fiecare în adorația celuilalt)
să nu uiți adorația asta ce fihinţă ai fi tu fără ea
cunosc o pasăre care ne adoră nici nu ne vede ne pune gheara pe frunte
ne poartă în marea ei limpezime o supranumită Zenobia pe o șosea internațională
de fapt ce fihinţă ai fi și mai vrei să plantezi busturile astea pe stânga șoselei
notează în carnet adorația
stăteam așa cu degetele bine întinse
era o lumină gălbuie ceva între fulger și gheață
respirația noastră acoperea vuietele totul se legăna liniștit
mă speria ferocea mea luciditate

☙❧

Timpul este cel mai prețios lucru pe care îl avem (sau poate că nu noi avem timpul ci timpul ne are pe noi), și din acest motiv trebuie să îl folosim cu înțelepciune. […] cât de mult își pot influența reciproc oamenii destinele, este uimitor”.

☙❧

O lume dincolo de forme, în care neapărat trebuie să mă pierd trăind simplu, destrămând cu dovezi și mărturii proprii păienjenișul unei iubiri comune. Atunci vom deveni copaci, păstrători ai dragostei pe lume.
Dacă vreau să înțeleg mai multe despre iubire și despre adâncimile cele mai crunte, care (adeseori) devin orizonturi în cea mai cumplită liniște, trebuie să recitesc Zenobia. Și o voi reciti de astă-dată cu o voce egală, participând la sensul fiecărui cuvânt, voi pluti în haloul scânteietor al cuvintelor, voi merge încet, tăcută și prudentă, așteptând timpul de trecere al acestei imense păsări în care trăiesc, desenându-i ademenitor, cu ochii închiși, un cerc nevăzut și neîntrerupt. Așa voi învățat de capul meu și de una singură, să gândesc cu mâinile făcute aripi pentru că am înțeles ,,că trăim într-o pasăre imensă care ne poartă în ea” din ce în ce mai sus. Pesemne așa trebuie să se întâmple, pentru că întâmplarea nu-i niciodată de capul ei. Trebuie să retrăiesc amețitoarea geometrie abstractă ale acelei lumi rotunde și nevolnică, deoarece ,,câte nu se întâmplă în noi și le uitam acolo ca într-un ghiozdan și fiecare crede ca numai el știe lucrul acela pe care îl știu foarte bine și alții”, cu siguranță mi-au scăpat o mulțime de simțiri la prima citire. Bănuiesc că fiecare personaj e un sol menit să transmită ceva (eu nu am aflat în întregime ce anume), fiecare își comunică acțiunile cum poate mai bine, iar ele cuprind doar un pic de adevăr, iar un ritm dușmănos care vibrează, ciripește, zbârnâie, se izbește în geam, trosnește în varul pereților, îi dă târcoale povestitorului care îl simte pretutindeni, real și perfid. Ca să se apere, începe să-și penduleze capul spre dreapta și spre stânga, era ca o amenințare, dar într-un final, s-a restrâns, s-a comprimat, o unghie care zgâria ușurel pe dinăuntrul unei cutii de carton de pe o masă… Ceilalți înțeleg atât cât vor, fiecare spune ceva mai puțin decât înțeleg, alții tac înțelegând mai mult decât li se spune sau nu li se spune, fiindcă nu întotdeauna se dorește… și așa mai departe, și împreună cu alte trupuri ale unor oameni „morți” care nu fac decât să estompeze granițele dintre realitate și ficțiune.

Îmi este greu să finalizez acest articol, îmi este greu pentru faptul că nu vreau să îl închei. Este atât de frumos mersul pe sub lumina puternica a Zenobiei, iar noaptea se petrece același lucru, doar că lumina devine sunet. Am reușit să citesc și câteva poezii ale autorului (voi citi și mai multe). Mi-au plăcut, sunt tulburătoare, tainice… dar Zenobia m-a învăluit pe deplin în căldura ei lichidă.
Finalul cărții l-am văzut senin și liniștit (altora, poate, li s-a arătat altfel, nu știu) eu am auzit aievea, dincolo de vaietul lumii, un phoem de-o liniște adâncă, am privit la un tablou cu floricele de lumină – ,,mirificul dezlegat”, foșnetul fluid al umbrelor pe ziduri.

Acum, mă așez la umbra acestei izbânzi – liniștitoare certitudine, fără să mă mai îndoiesc de realitatea percepțiilor mele, fără să mă mai istovesc bătând în maluri sterpe, ,,neînchipuit de mult”.

Mă simt bine, mă privesc cu duioșie.

Reclame

Două moduri ale aceluiași simț


Înaintam, împreună și separat, pe cărările abrupte ale pădurii. Pașii noștri, construiesc o pantă străină a noastră, suntem uniți doar prin mersul nostru la unison în molaticul fâșâit al frunzelor galben-verzui. Însă în acești pași ai noștri sunt în același timp și despărțiri, fiindcă noi suntem două gândiri, fără să existe între noi altceva comun decât ceea ce nu suntem, și în același timp facem ca totul să răsune la unison pe același drum auzit simultan de amândoi – rațiunea plecărilor sau a sosirilor noastre gândite fără ajutorul celuilalt, neștiind nici drumul, nici în ce scop ne aflăm la drum. Nu știm nici dacă plecăm sau sosim și nici unul nu vrea să afle mai multe despre celălalt… însă nici unul nu ar putea merge mai departe fără celălalt.

Pașii noștri la unison pășesc înainte – două forme ale unuia singur – foșnet al frunzelor călcate în picioare, înconjurate de un foșnet vag de frunze căzând în această pădure care a devenit Totul, în această pădure identică Universului… din moment ce pășim înainte.

YouTube

am început să șterg grăbită trecutul

Sunflower-ulei-panza-jurnal-noiembrie.JPG

Sunflower – ulei pe pânză – (my painting)


copiii din noi au adormit. începe noaptea albă a trupurilor ambulante. voi călători din nou prin amintiri greoaie, lipsite de orice fel de farmec sau conținut, voi adormi în vrăjbi albe pe care le voi șterge complet (mai ales pe acelea în care era dimineață – ținută în brațe până când sângele nu a mai scos niciun sunet). probabil că ziua de azi a trebuit să vină, să înceapă și să fie atât de diferită de celelalte. eu a trebuit să ajung să fiu mai puternică decât aș fi fost în oricare altă dimineață din toate diminețile mele. și au trebuit să se întâmple totuși multe în mai putin de o oră ca să mă scutur, să mă trezesc, să înțeleg. sigur, sigur că știu… maine dimineață aș putea fi la fel oarbă și încrâncenată încât să nu mai vreau să înțeleg nimic și, mai ales, să nu mai vreau să zic nimic. fotografiile sunt din ce în ce mai vechi. în zidul astă mi se usucă oasele, iar lângă mine locuiesc alte schelete din mine. aștept să mi se coaguleze sângele ca să pot începe să trăiesc o altă moarte comună. știi… râcâi zidul cu degetul arătător. cu pieptul împing zidul prăfuit cu piele – pulbere albă absorbită, încă, de respirația mea caldă, adulmec formele defragmentate într-o veșnică îndoială. agăț, una de cealaltă, aceste pulberi albe și-aștept să ne așezăm câteva secunde, ca mai apoi să ne naștem, pentru numele lui Dumnezeu, separat. caut un adăpost, ca și cum ar fi început războiul. și, mai rău, mă închid în mine protejându-mă de ceilalți. răul suprem: să mă protejez de toți. nu este lupta mai grea decât aceea cu mine însămi, nu există demon mai crud, mai adânc și mai parșiv decât cel care zace în mine, zămislit de mine. așa murim, gol peste gol, cerc peste cerc, vis peste vis, unul peste altul ne prăbușim în noi, doar atât de aproape ne învățăm pe de rost, analizăm acest fenomen înecați în aceeași placentă, așteptăm pentru a nu știu câta oară absorbiți de gândurile care ni se ating de cerul gurii, găsind explicații. atât de aproape, cât de mult, cât de puternic, cât de diferit. noaptea ridică umbrele diurne, întrezăresc cerul pe sub zid: nuanțe de gri, cu capetele dinspre orizont de un gri mult mai închis și apăsat, de parcă acolo unde cerul se sprijină de pământ are nevoie de o consistență mai puternică. probabil decorul, ca la orice spectacol, a contribuit decisiv la aceasta dimineață care îmi lăsa mici răni pe brațe iar pe picioare pare că timpul vrea să îmi scrie ceva sau poate este doar felul în care pielea mea își manifestă boala sau oboselile mele. a început să plouă. plouă puternic și totuși monoton și așezat. mă rog, mă rog până când gura nu se mai umple de scuipat iar pumnii nu se mai încleștează, mă rog până când corpul nu mai cere luptă, ci protecție. o văd pe mama pentru o secundă. apoi, doar o aud. sper că nu a zis ceva de genul: ți-am zis eu…; sau: niciodată nu mă asculți…; sau: așa îți trebuie dacă… . ceva, ori cineva, m-a îndepărtat de secunda aia. ce anume mă face oare să vreau să fiu sigură că văd o monstruozitate odată ce am apucat deja să bănuiesc, aproape cu certitudine, că a nu privi în altă parte înseamnă să vezi o monstruozitate? sigur, e vorba doar de o secundă, o secundă în plus, dar, mă întreb: de ce mintea mea are nevoie întotdeauna de acea secundă în plus? țin minte imagini groaznice care mă urmăresc și acum doar pentru că nu am refuzat să privesc în miezul acelei secunde din care de fapt înțelesesem dinainte că nu vreau să văd. din modul în care m-a oprit, adică atunci când clipa a încremenit, atunci am înțeles dimensiunile tragediei – în clipa când am știut, am refuzat să mai știu. îți amintești asta? în însingurarea din corp, și-n lumea aceasta fără timp și spațiu, când timpul este nemăsurat, iar măsura este doar praf cosmic, persoanele pe care îmi doresc să le întâlnesc sunt cu totul altele decât cele pe care le aștept. dialogul din imediata mea apropiere, este cel de dinaintea unei porți zdravene de frasin. totul generează spaime, frici, dureri, plăceri, morți, fericiri. toate se duc în alte corpuri născute de mintea mea, în visurile mele făcute din mușchi, oase și nervi. noaptea este locul în care mă întâlnesc, mă descopăr aievea ca și cum nu m-aș cunoaște (ceea ce, de cele mai multe ori, mă trezește). pot muri sub roțile unui tren neauzindu-l, în timp ce zgomotul pielii foșnind de-a lungul zidului mă face să tresar. mă descompun până rămân doar nervii care-mi amintesc de fantasme. ficțiunea se consumă ușor. ficțiunea poate ucide. noaptea e locul în care mă recompun, pentru că întunericul ne compune de foarte multe ori. înving temeri pe care nu le-aș confrunta nici în vis, contemplu cele mai fabuloase imagini, mă desprind de cele mai sângeroase muzici, mă înalț cu tot cu rădăcini. ficțiunea este cea care supraviețuiește. e inteligentă. mă sfâșie și mă vindecă, îmi oferă și îmi cere deopotrivă. da. nopțile sunt frumoase acum pentru că îmi proiectează rezultatul așteptărilor direct în închipuire. așa am eu grijă de sufletul meu: trag de mine mai departe, cu degetele translucide ale unui chin nocturn, descompus în tot ce e fost mai frumos și mai întunecat din el; totul către o destinație ce nu suferea nicio întârziere. trecutul a rămas acolo, l-am văzut preț de o secundă – plin cu negru, tăia o cale pentru sine în timp ce l-am depășit alunecând pe drumul subțire al căderii. deocamdată.