The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society (2018)

Director: Mike Newell 
Writers: Don Roos (screenplay by), Kevin Hood (screenplay by) | 3 more credits »
Stars: Jessica Brown FindlayTom CourtenayMichiel Huisman See full cast & crew »

Filmul este o adaptare după romanul cu același nume scris de către Mary Ann Shaffer (13 decembrie 1934, West Virginia – 16 februarie 2008, California) și Annie Barrows (născută în anul 1962 în San Diego, California).

The Guernsey Literary and Potato Peel Pie Society is a novel by Mary Ann Shaffer and Annie Barrows published in 2008.JPG

Ianuarie 1946. Londra iese din umbra celui de-al doilea război mondial, iar scriitoarea Juliet Ashton (Lily James) își caută următorul subiect de carte. Într-o zi primește o scrisoare de la un fermier – Dawsey Adams (Michiel Huisman), membru al unui club literar din timpul ocupației naziste, care i-a găsit numele și adresa scrise într-o carte veche – ,,Eseurile lui Elia” de Charles Lamb.

„I wonder how the book got to Guernsey? Perhaps there is some sort of secret homing instinct in books that brings them to their perfect readers.”

Captivată de conținutul scrisorilor lui, decide să viziteze insula Guernsey. Acolo se întâlnește cu membrii excentrici ai societății ”Guernsey Literary and Potato Peel Pie”, incluzându-l și pe Dawsey, bărbatul care i-a scris scrisorile. Pe măsură ce

Reclame

Ancoră


Când nu vor mai fi aceste clipe
vom porni prin lume
zămislind noi timpuri
de față cu faptele singure

în miezuri de noapte
vom primi
întreagă
așteptarea

zborul
copacii
stânca din ierburi
malul bănuit

capătul rătăcirii
imaginea frunzei
căzute pe apă

YouTube

111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca și I. Negoițescu – Radu Stanca – Un roman epistolar

Editura Nemira, 2016
Coperta: Alexandru Csukor

Editura Nemira 2016 Coperta Alexandru Csukor poet poezii Radu Stanca (2).jpg

Coperta volumului ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – (my photo)


Radu Stanca (n. 5 martie 1920, Sebeș – d. 26 decembrie 1962, Cluj) a fost un dramaturg, poet, eseist și regizor de teatru român.

Radu Stanca a fost fiul Mariei (născută Munteanu, era rudă îndepărtată cu Titu Maiorescu) și al lui Sebastian Stanca, preot – fervent iubitor de literatură, a scris articole de ziar, monografii, piese de teatru și librete de operă); era nepotul medicului Dominic Stanca, cel care a descoperit Băile Someșeni din Cluj-Napoca, unde a creat o mică stațiune balneară vizitată și de englezi în perioada interbelică, iar scriitorul Horia Stanca i-a fost frate.

Școala primară o urmează la Cluj (din 1927). A debutat în presă încă de la vârsta de 12 ani, în anul 1932, în cadrul revistei ,,Universul Copiilor” cu lucrarea intitulată ,,Legenda Peștilor”. Conduce revista școlară ,,Mâine” (1935) – face parte din gruparea revistei clujene ,,Symposion”. Absolvent al Liceului „Gh. Barițiu” din Cluj (1938) – în această perioadă datează debutul poetic.

Radu Stanca licean în Cluj (stânga) şi Dori la 17 ani (dreapta).jpg

Radu Stanca licean în Cluj (stânga) purtând pe braț matricola Liceului ,,Gh. Barițiu” și Doti la 17 ani (dreapta) Foto: revista clujeană ,,Apostrof” anul XXIII nr.12, 2012 – sursa

În 1938 se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, pe care o continuă la Sibiu cu o dizertație despre ,,Problema cititului”. Este redactor responsabil al revistei sibiene ,,Curțile dorului” (1941).

Își va lua licența cu Magna Cum Laude.

Radu Stanca, student.jpg

Radu Stanca, student – Foto: din revista clujeană ,,Apostrof” anul XXIII nr.12, 2012 – sursa

1945, ianuarie – apare la Sibiu ,,Revista Cercului Literar” – revistă lunară de literatură, filosofie și artă. Redactor: I. Negoițescu, iar Radu Stanca se numără printre colaboratori.

1945, octombrie – Radu Stanca rămâne la Sibiu, ca profesor de ,,Introducere în estetica teatrului” la Conservatorul Popular (până în 1949); actor (1947 – 1948), prim-regizor al teatrului sibian (1949 – 1961) și al Teatrului National din Cluj (1961 – 1962).

1947 – a fost distins cu Premiul ,,Sburătorul” pentru piesa de teatru în manuscris ,,Dona Juana”.

1949, 13 februarie – are loc premiera piesei ,,Căsuța din câmpie” de S. Marșak, primul spectacol semnat de Radu Stanca, încadrat pe atunci numai asistent de regie; 17 august – primește numirea de regizor – printr-o activitate stăruitoare, de excepțională vocație și concepție artistică.

Negoitescu_Stanca_Un_roman_epistolar_Radu_Stanca.jpg

Radu Stanca – fotografie din volumul Un roman epistolar – Radu Stanca , I. Negoițescu sursa foto

Semnătura lui Radu Stanca 2.jpg

sursa foto

A pus în scenă: O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale – în trei montări diferite, D’ale carnavalului, Hagi-Tudose de B. Delavrancea, Suflete tari, Gaițele de Al. Kirițescu – în patru montări diferite, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Mirandolina (Hangița) de C. Goldoni, Maria Stuart de Friedrich Schiller, Casa inimilor sfărâmate de George Bernard Shaw, Trei surori; Unchiul Vania de Anton Cehov ș.a.

Teatrul său poetic, are în centru omul problematic sau modelele fundamentale ale culturii (Oedip; Antigona; Don Juan etc), nuanțându-le ori schimbându-le sensurile consacrate, dar poetul nu dispare niciodată. El este un „trubadur mincinos”, care are un castel în Spania, dar nu poate uita ca acolo „vinul negru” curge zi de zi.

Radu Stanca a fost și un mare om de teatru cu o intuiție a decorului, a costumului, a gestului, totul fiind tratat într-o manieră stilizată, de esență romantică, lesne descifrabilă și în poezia:

Trubadurul mincinos

Eu am iubito,-n Spania un castel.
Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur
Și lângă fiecare stă un maur
Cu fes de-argint, cu scut și cu cercel.

Pe socluri mari și verzi dorm lei regești
Si prin alei se plimba trist păunii,
Cadâne moi cu lungi și grele funii
Târăsc prin ierburi leneșe calești.

La geamuri, vergi albastre străjuiesc,
Și prin odăi, din amfore rotunde,
Un fum verzui dezbracă și ascunde
Bazine cu făpturi ce dănțuiesc.

Castelul are turnuri fără preț
Și turnurile-n vârf au streșini care
Când strălucesc aprins în depărtare
Opresc în loc pe orice călareț.

În zori de zi prin curți se joacă cerbi
Si prin fântâni se scaldă porumbițe,
Iar pomii încărcați cu flori și vițe
Se leagănă-n văzduh ca niște șerpi.

Nu pas de om se-aude prin alei
Ci pas duminical de antilopă,
Doar rozele tresar într-o sincopă
Când se presimte-n preșuri mersul ei.

Într-un ungher cu blăni de jder pe jos
Piticii scunzi beau miere din magnolii.
Acolo eu primesc, pe perne, solii
Și sorb tutun din pipe lungi de os.

Acolo, la un gong, pe tăvi de-argint
Îmi vin fazani umpluți și fructe coapte
Și curge vinul negru zi și noapte
În cupele de crin și mărgărint.

Eu am, iubito, -n Spania un castel
Și, dacă vrei, te fac stăpâna-n el!
— Din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” [pagina 49]

Imaginația este mereu aprinsa de dorința creatorului de a se închide într-o ficțiune perfectă, ca într-o cetate, în care moartea nu poate pătrunde. Doar in ultimele clipe, când poetului i se smulg măștile și toate decorurile sale se prăbușesc, comedia aceasta tragică își arată adevărata fața: marele regizor e de fapt destinul necruțător. Numai acum artistul își dezbracă veșmintele quijotești și recunoaște într-un vers ultim, epigramatic, că scrie doar ce i se dictează, căci ,,poetul este secretarul morții”. Schimbul care se înfăptuiește pe această scenă lirică e cel dintre iluzie și deziluzie, specific baroc.

Teatrul, în viziunea lui Radu Stanca, este unul muzical, atât ca text, cât și ca artă scenică.

1951, 9 iunie – se căsătorește cu Dorina Ghibu, actriță de la Teatrul Național din Cluj; este numit profesor la recent înființata Școală Populară de Artă din Sibiu.

Soţia lui Radu Stanca, Dorina Ghibu, la 20 de ani.jpg

Soția lui Radu Stanca, Dorina Ghibu, la 20 de ani Foto: revista clujeană ,,Apostrof” anul XXIII nr.12, 2012 –sursa

Doti

Dă-mi la o parte vălul și privește!
Ești primul muritor care mă vezi.
Te-ai furișat în templul meu hoțește
Și-acum, ajuns aici, cunoști și crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânță din străvechiul Amon-ra,
Și-azi când mă pipăi simți cum se contractă,
În trupul meu de piatră, inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Și lasă-ți palma aspră și pe sâni!
Așa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.

O pulbere de-argint mă împresoară
Și raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum te înfioară
E sângele ce-mi susură prin trunchi.

Când ochii mi-s închiși, ciulesc urechea,
Iar, când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal mi-o urmăresc!

Străinule, intră aici hoțește!
Hoinarule, căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” [pagina 215]

Dorina-Stanca.jpg

Dorina Stancu (Doti) și Radu Stanca împreună cu fiul lor, Barbu (1956) – sursa foto

Peisaj

Iubita mea-i o salcie plângătoare,
Curg sub ea ca râul plin de unde,
Aici încovoiat în văi afunde,
Aici domol în albii-ncăpătoare.

Din creștetele munților sihaștri,
I-aduc în dar, pe palme călătoare,
Visările, ca niște bărci ușoare,
Tristețile, ca niște pești albaștri.

Culcat sub ea ăi legăn în tăcere
Cosițele și brațele pletoase,
Pe gura ei, ce valul mi-o căutase,
Pun gura mea de ape în cădere.

Împotmolit în mâluri mari și grele,
Șoptind în scoici abia întredeschise,
La rădăcina ei, muncit de vise,
Sap noaptea scorburi: patimile mele.

Și vara, când sunt limpede ca cerul,
Ia-runc, scăldând-o, stropi de-argint pe glezne,
Dar toamna, aburind năluci și bezne,
O-nvălui, ca-ntr-o ceață, cu misterul.

Îmi culc în poala ei cuminte fruntea
Și-ngheț așa ca pentr-o iarnă lungă.
Abia de-aud, prin liniștea prelungă,
Un pas de om când moale trece puntea.

Iubita mea-i o salcie plângătoare,
Curg pe sub ea ca răul plin de unde,
Iar uneori, când vraja-i mă pătrunde,
Îmi ies năuc din albii… și vin mare.
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 217]

I. Negoițescu - Radu Stanca - Un roman epistolar - Editura Albatros, 1978 - (my photo).jpg

O vedetă a scenei de teatru, Dorina Stanca – I. Negoițescu – Radu Stanca – Un roman epistolar – Editura Albatros, 1978 – (my photo – pagina 187)

1952 – se decernează ,,Premiul de Stat cls. III”, pentru spectacolul cu Hagi Tudose de B. Delavrancea, unui colectiv de la Teatrul de Stat din Sibiu compus din: C. Sincu, R. Stanca (,,laureat al Premiului de Stat”), C. Rădulescu, N. N. Matei și S. Mușatescu (premiera a avut loc în 1951).

1954, 24 septembrie – se naște Barbu Stanca, unicul fiu al scriitorului.

1956, 1 octombrie – se înființează, la insistențele lui Radu Stanca, secția germană a Teatrului de Stat din Sibiu.

1957 – revine masiv în publicistică – începuturi sporadice încă din 1946/47 – cu versuri, articole, eseuri, aforisme etc. în: ,,Tribuna”, ,,Contemporanul”, ,,Steaua”, ,,Viața românească” etc.

1961, 1 octombrie – Radu Stanca este numit prim-regizor la Teatrul Național din Cluj.

1962 – montează, în această calitate, ultimele două spectacole: D-ale carnavalului” de I. L. Caragiale (februarie) și Unchiul Vania de A. P. Cehov (noiembrie).

I. Negoițescu - Radu Stanca - Un roman epistolar - Editura Albatros, 1978 - (my photo).jpg

I. Negoițescu – Radu Stanca – Un roman epistolar – Editura Albatros, 1978 – (my photo – pagina 186)

Sănătatea i se deteriorează pe parcursul întregului an. Suferă mai multe internări. La 26 decembrie, Radu Stanca se stinge din viață, la nici 42 de ani împliniți, la clinica de boli pulmonare din Cluj, ca urmare a unei coxalgii (tuberculoză) contractate în copilărie.

Tragedia e documentată de Horia Stanca, în memoriile sale apărute în anul 1994:

,,Din cele spuse răzleț mai târziu, când se mai liniștise, ultimele clipe ale lui Radu au fost de un dramatism pe care nu-l putuse înfrânge nici el [Octavian Stanca, celălalt frate, n.m., C.C.] povestind li noi ascultându-l. Radu i-a cerut să-mi comunice mesajul pentru Barbu, fiul său. Apoi a dorit să rămână cu Doti câteva clipe, căreia, printre altele i-ar fi spus: <<Se întâmplă acum un eveniment pe care nu-l vom mai putea comenta, cum le-am comentat pe toate de când suntem împreună>>. Rămas apoi iarăși cu Tavi, a avut un moment în care revenindu-i puterile și-a mărturisit dorința: << Aș vrea să rămân lucid în clipa supremă, să văd ce se petrece dincolo!>> Cu un efort uimitor a căutat apoi să se ridice din pat și, pentru că l-au părăsit ultimele puteri, s-a prăbușit înapoi și s-a stins din viață.
— din Cronologie – Volumul ,,111 cele mai frumoase poezii”

64_bigTN-Sibiu

Teatrul National din Sibiu a fost înființat în 1788 și redenumit după dramaturgul și scriitorul sibian Radu Stanca – sursa foto 1 – sursa foto 2Teatrului Național „Radu Stanca” Sibiu

Poezie scrisă în 1962 şi semnată de Radu Stanca.jpg

Poezie scrisă în 1962 și semnată de Radu Stanca  FOTO: revista clujeană ,,Apostrof” anul XXIII nr.12, 2012 –  sursa

1963, 14 iunie – moare, sub narcoză operatorie, fiul scriitorului, Barbu, în vârstă de 9 ani.

radu-stanca.jpg

1965 –  Apare monografia dedicată actorului Șerban Braborescu, prima dintre operele postume ale lui Radu Stanca.

1966 – Apare volumul ,,Versuri”, îngrijit și prefațat de I. Negoițescu.

1968 – Apare volumul ,,Teatru”, conținând piesele Hora domnițelor, Ostatecul, Oedip salvat, Dona Juana, Critis sau Gâlceava zeilor.

1971 – Apare, sub îngrijirea lui Mircea Tomuș volumul ,,Acvariu”, cuprinzând o selecție din eseistica lui Radu Stanca.

1978 – Apare volumul ,,Un roman epistolar”, ce conține o selecție din corespondența purtată de I. Negoițescu și Radu Stanca în intervalul 1945 – 1961.
Apare, sub semnătura lui Ion Vartic, primul studiu masiv dedicat scriitorului, ,,Radu Stanca. Poezie și teatru”.

1980 – Apare volumul Versuri, (ediție, prefață, note și comentarii de Monica Lazăr), reprezentând cea mai cuprinzătoare selecție din poezia lui Radu Stanca.

1985 – Apare (sub îngrijirea Ioanei Lipovanu) volumul ,,Teatru”, conținând piesele Ochiul, Madona cu zâmbetul, Rege, Preot și Profet, Faunul și cariatida și Secera de aur.

1997 – Apare, editat independent, volumul ,,Problema cititului. Contribuții la estetica fenomenului literar”, sub îngrijirea lui Mircea Muthu.

2000 – Apare volumul de teatru ,,Turnul Babel”, îngrijit de Irina Petraș, conținând piesele Povestea Dulgherului și a preafrumoasei sale soții, Turnul Babel, Greva femeilor, Drumul Magilor.

2011 – Apare volumul de poezie ,,Doti”, îngrijit, prefațat și adnotat de Ioana Lipovanu.

Scrisori-catre-Doti.png

2012 – Apare, în nr. 12 al revistei Apostrof, un consistent dosar Radu Stanca (coordonat de Ion Vartic), reunind o serie de scrisori indite, adresate de scriitor soției sale în intervalul 1948 – 1962. (aici revista cu articolul amintit).

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul ,,Resurecția baladei” (1945) și a fost adeptul poeziei pure, ruptă de contextul social.

,,Desigur, nuanțele tristeții mele sunt multe. Dar, în general, ea se manifestă printr-o atitudine de refugiu intelectual, de bunăvoință amară, de suferință înfrântă sau înfrânată, de retragere înțeleaptă în destin. Timpul, scurgând din orice stare sufletească tensiunea, o transformă pe aceasta în înlănțuire sălbatică, în jăratec ascuns sub cenușă. Căci tristețea mea nu este altceva decât o stare sufletească oarecare în declin. Ura în declin e tristețe. Bucuria în declin e tristețe. Iată de ce marile pasiuni sunt întotdeauna pândite de tristeți; pentru că, la limita lor inferioară, stă mereu aceeași matcă esențială a oricărui afect tensional: tristețea, adică echilibrul, adică unitarul.
— Radu Stanca ,,Ceva despre tristețe”, în Universul literar, an LI, nr.28, 11 iulie 1942
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 16]

Poetul tristeții devine cu timpul poetul melancolic al durerii:

Horoscop

Căutând visările-n tristețe
Și aflând tristețile-n visare
Eu sunt un zeu cu două fețe
Și-o singură înfățișare.
[…]
Un cântec pur cu vorbe-ntoarse
Îmi susură-n gâtlej ca-n strune,
Buzele, însă, ele-s arse,
Cântecul n-o să-l poată spune.
[…]
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 62]

Procedeul poetului este, prin urmare, un procedeu foarte simplu. El înșală pentru moment spiritul, făcându-l pe acesta să creadă că străbate un teren cunoscut, pentru că, dintr-odată apoi, să-l întoarcă din drum și să-l transporte într-o regiune cu totul necunoscută.’
— Radu Stanca, ,,Versul ultim”, în Universul Literar, an LI, nr. 32, 8 august 1942
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 208]

O altă față a poeziei lui Radu Stanca este aceea a solidarității cu idealurile suflet-corp – fascinația în fața forțele ascunse ale sufletului – lumină, culoare, muzică:

Concert de orgă

Cântă-mi din nou din Dietrich Buxtehude,
Bătrâne cantor smuls din veacul meu!
În turn acuma nimeni nu ne-aude,
Stăm muți în el doar noi și Dumnezeu.

Deschide iarăși filele uitate
Și urcă iarăși treptele în cor,
Acolo-și fac prin geam înmănuncheate
Razele lunii mistic coridor.

Afară de noi doi, în catedrală
Sunt numai sfinți palizi în picturi,
Apasă-ți,deci, piciorul pe pedală
Și degetele pe claviaturi!

În fiece tub veghează-un înger
Și orga-ntreagă pare-un heruvar.
Abia aștept să sufăr și să sânger.
Abia aștept preludiul de cleștar.

Sunt zeci de ani de când mi-am pus armura
Și-am părăsit cetatea-nfipt în șea.
Am cunoscut doar sulița și zgura
Și cornu-ncovoiat care vestea.

Acuma vreau s-aud acorduri pure
Și să îmbrac cămașa sfântului.
Orga așteaptă-n zid, ca o pădure
Cu pomii zvelți, sărutul vântului.

Să se fi scurs pe noi un val de șoapte
Sau doar ecoul unui vechi mormânt?
Știut Prin 1707
Ea a murit la orgă așteptând.

Dar nu-i nimic. De-atunci sunt ani de zile
Și rana mi s-a-nchis sub sânul stâng.
Poți să deschizi din nou acest file!
Acum am sale-ascult fără să plâng.
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 38]

YouTube

Radu Stanca, baladist

În realitate, după cum demonstrează propria-i creație poetică, Radu Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelență a genului epic – de „a se deghiza“ în spațiile lirico-dramatice, cultivând trinomul baladesc.

,,Resurecția baladei nu însemnează întoarcerea la forme desuete, ci acordarea formelor câștigate cu formele ce sunt în curs de a fi câștigate. Saltul poeziei din experiență în construcție e necesar. Că el se va face și în sensul amendării jocului teribil, e evident. Iar în acest sens, resurecția baladei însemnează o construcție în spirit de disciplină, de unitate în multiplicitate, de conștiință și răspundere artistică. Resurecția baladei, ca și termeni ce o însoțesc, mai mult decât un proiect, ascund, în fapt, o atitudine în fața poeziei.
— Radu Stanca, ,,Resurecția baladei”, în Revista Cercului Literar, an. I, nr. 5, mai 1945
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 138]

1. lamentația (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, Lamentația poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristețe înainte de luptă, Un cneaz valah la porțile Sibiului etc.) Spre deosebire de legendă și balada propriu-zisă, în lamentație, anecdota rămâne doar un pretext care provoacă starea lirică, căci el comunica evenimentul prin intermediul măștilor sale:

Corydon

Sunt cel mai frumos din orașul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de grațios port inelu-n ureche
Și-atât de-nflorite cravata și vesta.
Sunt cel mai frumos din orașul acesta.

Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbește-n oraș toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt Prințul penumbrelor, eu sunt amurgul… […]
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” [pagina 75]

Poet al Sibiului, „cneazul valah”, se stinge la porțile cetății, vrăjit de un „coral luminos”.

Un cneaz valah la porțile Sibiului

Lupt în sfârșit la porțile cetății.
Mi-e scutul frânt, iar calul, istovit.
Și la un pas de clipa libertății,
Fără să vreau, deodată, m-am oprit.

De dincolo de ziduri se aude
Un cor dumnezeiesc, plin de mister.
Feciorele râvnitelor feude
Fug din cetate, peste-un pod, în cer.

Înfipt în șea las frâiele din mână
Și-ascult uimit coralul luminos.
Soarele bate-n turn ca-ntr-o fântână
Și apele îi curg pe zid în jos.

Abia mai simt sub cal cum zace stârvul,
Abia mai văd prin gloată câte-un chip.
Ca de la sine lancea-și pleacă vârful
Și calmă și-l înfinge în nisip. […]
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 36]

Cuprins de mari neliniști interioare, el intră într-un Sibiu ca un zeu:

Nocturnă

[…]
Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna
Mai mult alunecând decât cu pasul
Și-n liniștea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Într-n Sibiu livid, sătul de viață
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau față
Cu mortul care umblă prin cetate.
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 22]

,,Sibiul este cetatea umbrelor. Lucrurile sunt toate topite în umbră. Faptele sunt toate încolăcite unele în altele. Istoria trece dintr-o încăpere într-alta fără să închidă în urma-i uși. Între oameni, corespondențele se suprapun, între vârste, limitele dispar. Totul trece printr-o zodie a sa – zodie specială, zodie sibiană. O zodie în care stăpânesc umbrele. Nimic nu e definitiv limitat, nici un contur nu e tras până la urmă, nici un sunet complet încheiat. Pe deasupra Sibiului plutește un cer perpendicular care face din bătrâni tineri, din tineri bătrâni, din moderni niște medievali, din medievali niște existențe prezente, vii.
— Radu Stanca, ,,Sibiu, cetatea umbrelor”, în România Nouă, an XII, NR. 88, 22 decembrie 1944
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 178]

Motivul morții, presimțirile funeste care au cutreierat marile singurătăți ale poetului au o esență tragică. În moarte ,,Nu e mai rău și poate nici mai bine”, moartea fiind o „plecare-n noaptea putredă ca scrumul”,

,,E ca și cum ai da deodată drumul
Unui canar din tine pe fereastră…” [din poezia ,,Post-mortem”, pagina 204].

Sau poate fi o „afacere-nsemnată” pusă la cale într-un decor intim:

Finister

Iată-ntrebarea care-mi rupe tăcerile:
Dacă mor, scap de toate durerile?

Dacă trec Styxul, apa nopților, sumbrelor,
Capăt iertarea ta, demon al umbrelor?

Nici un răspuns. Și-ntrebarea tot stăruie:
Dacă mor, templul meu de argint nu se năruie,

Casa mea, suferința mea neagră și tulbure,
N-o să cadă ca valul de nimfă, în pulbere?

În zadar cercetez, ca scafandrii, veciile,
În zadar scarmăn caierul nopții, tăriile.

Întrebarea amară-mi tot scurmă sub tâmplă:
Dacă mor, ce se-ntâmplă-n Mormânt, ce se-ntâmplă?

Stau acolo uitat, împietrit în păcate,
Sau mă scoate, pe-o poartă ascunsă, Hecate,

Stau întins, nemișcat, ca-ntr-o pivniță rece
Sau un sol misterios pe-alt pământ mă petrece?

Nici un semn. Și ecoul întruna mă spintecă:
Dacă mor, oare faptul acesta mă vindecă,

Dacă mor, oare urc ne-ndoielnic în sferele
Unde domnesc, îndoliate, Himerele,

Unde bocesc, până udă țărânile,
Fetele-acelea ce-și sfâșie mâinile,

Fetele-acelea ce-și varsă ulcioarele
Miruindu-mi de zor fruntea, pieptul, picioarele?…
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii” – [pagina 109]

Intimitatea afectivă devine tulburătoare când iubita este asociată umbrei nemiloase a morții:

O! Dacă moartea…

O! dacă moartea ar avea ca tine
Brațele lungi și degetele fine,
Sânii rotunzi și umerii de piatră
Țâșnind din văl ca flacăra din vatră.

O! dacă ar privi, printre agate,
Cum ochii tăi privesc pe înserate,
Și de-ar umbla, cum umbli tu, alene,
Atunci de pașii ei nu m-aș mai teme,

N-aș mai simți fioru-acesta rece
Care prin toate fibrele îmi trece
Învălurindu-mi aripile-n aer
Întocmai ca un tors desprins din caier…

O! dacă moartea ar avea paloarea
Obrajilor tăi dragi, înfiorarea
Buzelor tale umede și calde,
M-aș învoi în unda-i să mă scalde,

M-aș da pe mâna ei ca să-mi întindă
Pe ochi această plasă aburindă,
Această fină negură țesută
În atelierul ei de zână mută…

O! dacă moartea-ar semăna cu tine
Ea ar putea oricând, oricând, să-mi vină…
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 231]

Ca să se salveze, poetul îi oferă morții libertatea, în vreme ce el, la adăpostul altei ficțiuni, plutește, îndepărtându-se de locul malefic al dezastrului:

Și-n timp ce moartea umbla-n Danemarca,
Nestingherită, plină de oroare,
Învăluit în straie orbitoare
Eu, Regele, mă plimb vâslind cu barca…

Mai jos toată poezia – este mult prea frumoasă ca să nu o transcriu:

Regele visător

E ceva putred, grav în Danemarca!
Mor oamenii cu miile pe uliți
Și obosiți, soldații-adorm pe suliți
Când de pe stema porții zboară țarca.

Din racle ies strigoi ca să vestească 
Și umbla printre vii, ca printre semeni,
Fecioarele au toate-n pântec gemeni,
Dar toate vor muri fără să nască.

Orbi, cavalerii stăruie la masă 
Și hotărăsc, dar lămpile sunt stinse,
Caci în oraș, flămânde și învinse,
Oștile-atâtor visuri vin acasă.

Din cer nu-i nici un zvon de mântuire,
Prin râuri nici un strop nu mai răzbate,
Iar brazdele sunt arse și crăpate
Ca niște buze fără ispășire.

În schimb, corbii foșnesc prin piața largă 
Și nu-s deloc a bună, precum nu e
Nici cucuveaua de pe cetățuie,
Nici stelele cu coada care-aleargă

De nopți întregi pe sus și poartă știrea,
De nesfârșite ori tulburătoare,
Ca în adânc stau duhuri sublunare
Ce vor sa cotropească omenirea.

Fântânile din curți și de prin piețe
Sunt pline de otravă, iar din ape
Când vine câte-o gura să s-adape,
Ies șerpi cu limbi verzui și lunguiețe.

Lingoarea curge muceda prin ganguri
Și noaptea uneori, când vântul bate,
Cadavrele, cu mâinile la spate,
Se leagănă, demult uitate-n ștreanguri.

Blazoanele-au căzut de pe drapele
Și-n grajduri caii-s morți, încât nu-i nime
Să ducă veste țărilor vecine
De molima ce crește către ele.

Și ne-ncetat prin burg străabate-un hohot
Când pe sub turnuri lungi, ca niște salbe,
Ce fetele-nvelite-n giulgiuri albe
Leproșii merg sunând încet din clopot.

Liliecii prinși pe ziduri și pe lemne
Se scarpină sub aripi plini de râie
Și-n fiecare noapte o momâie,
Spun unii, prin cetate face semne.

Iar când de sub mormanele de oase
Răsare luna palidă, buimacă,
Ies fluturi străvezii cu cap de vacă 
Și zboară nebunatici peste case,

Ies șobolani cu limbile de zgură 
Și-aleargă, plini de pofte, pe stradele,
Prind leneși curtezanele fidele
Și le ucid, mușcându-le de gură…

[…]

Și-n timp ce moartea umbla-n Danemarca,
Nestingherită, plină de oroare,
Învăluit în straie orbitoare
Eu, Regele, mă plimb vâslind cu barca…
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 54]

2. alegoria-legendară (povestea întâmplării /evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) –

Fata cu vioara

Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănțuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,

Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârșit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine.

Voi o credeați nebună, negreșit,
Când o vedeați mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliți veșnica-i cântare.

Dar adevăru-i altul și mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic.
Fata purta cu vioara un blestem!
Și ce blestem – sălbatic și amarnic.

Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!

De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin piețe, dornică de viață,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceață.

De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Își aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie.

Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt și-un țipăt încleștat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră.

Atunci, cu ochii mari, înspăimântați,
Din părul blond îşi smulse patru fire.
(Şi voi râdeaţi, nebunilor, râdeaţi)
Fecioara însă, ea cânta-n neştire.

Ce cântec pur şi nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune.
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit,
Nu dăinuiră nici aceste strune,

Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie.
Și-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie.
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 165]

3. dramaticul eroic – culminând cu strofe de o frapantă frumusețe – adică: Balada celor șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, Infidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spada regelui etc.

Capul de fată

Din cele șapte capete
Răpuse șase-n luptă.
Răni n-ar fi vrut să capete,
Dar lancea-i era ruptă.

Deci strânse pumnul pe hanger
Și, ridicând văpaie,
Înfipse lama albă-n cer
Ultimul cap să-l taie.

Dar, tocmai când să dea cu ea,
Văzu pe trunchi, deodată,
Că cel din urmă cap era
Un cap de fată!

Și mâna se întorse-n șold
Și sufletul se frânse,
Molcome pleoape-n trist imbold
Cătau la dânsul plânse.

Voinicul zace-n prund acu
Căci, dacă,-n solzi ca mierea,
Capul era de fată, nu
Și trupul și puterea…
– din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – [pagina 155]

I. Negoițescu - Radu Stanca - Un roman epistolar - Editura Albatros, 1978 - (my photo).jpg

I. Negoițescu – Radu Stanca – Un roman epistolar – Editura Albatros, 1978 – (my photo – pagina 188)

Volumul ,,Versuri” apărut în anul 1980 la editura Dacia, este un volum cuprinzător, punând la dispoziție 280 de poezii ale scriitorului. Este cea mai amplă selecție de poezii ale sale, apărută până acum, dar și volumul ,,111 cele mai frumoase poezii”, respectă însemnele poetului, împărțind materialul pe cicluri, având următoarea succesiune, conform însemnărilor făcute de însuși Radu Stanca în manuscrisul său:

Ars Doloris, Baladele Regelui, Fumul ruinilor, Argonaut cosmic, Cina cea de dragoste – poezia Doti este așezată în fruntea ciclurilor, conform însemnării autorului. Ultimul capitol – Din tinerețe – încheie volumul cu încă nouă poezii care vor închide frumos cercul.

basm-acrilic-jurnal-noiembrie.jpg

De când tot ce e ’n lume era numai poveste– acrilic /carton – (my painting)

,,Poezia lui Radu Stanca poate părea un simplu triumf al ornamentației curtenești. Bântuită de holograme anacronice, ea recompune din scintilații și stingeri un ev mediu la drept vorbind niciodată petrecut aievea. Ce vedem pe peretele alb al paginii sunt doar umbre elegante. Adevărul ultim, cel mai adânc, al scrisului lui Radu Stanca e, în definitiv, unul tragic și insuportabil, nu mult diferit în substanța lui de mărturiile unor Bacovia, Blecher sau Emil Botta.
– Emil Ciotloș
[citat preluat de pe coperta volumului ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca”]

În timpul facultății, la Cluj, Radu Stanca a legat o prietenie cu criticul și istoricul literar Ion Negoițescu – Ion_Negoitescu_tanar(n. 1921, Cluj – d. 1993, München), poreclit în cercul de prieteni Nego, a fost un poet, eseist, critic și istoric literar român, unul dintre liderii Cercului Literar de la Sibiu – prietenie ce după terminarea facultății, când Radu Stanca a rămas la Sibiu iar Ion Negoițescu s-a întors la Cluj, s-a materializat într-un roman epistolar, ce cuprinde scrisori schimbate de cei doi tineri datate din 1945 până în anul 1961.

Una din cele mai importante teme de discuție a fost Cercul Literar de la Sibiu care până în anul 1945 a publicat o revistă de artă și literatură. Planul celor doi tineri era să continuie acest proiect sub un alt nume: ,,Euphorion”. Acest proiect însă, a rămas doar la stadiul de idee.

Epistolarul dezvăluie numeroase lucruri despre viața intimă a fiecăruia: probleme financiare, sentimentale sau pur și simplu pasiuni ale lor. Deseori discuțiile celor doi luau aspect de dezbatere. Multe scrisori capătă chiar tente eseistice în discuțiile pe tematici culturale, ambii angajându-se în lecturi de dificultate mare – chiar și scrise în limbi străine – pentru a-și susține ideile.

Șirul epistolar ia sfârșit în 1961. Treptat, scrisorile din partea lui Radu Stanca se răresc datorită turnurii pe care o ia viața sa – având atunci familie și un post solicitant în calitate de prim-regizor al Teatrului Național din Cluj.

Volumul a apărut în anul 1978 ca urmare a efortului istoricului literar Ion Negoițescu de a aduna și a publica aceste epistole sub forma unui roman de corespondențe.

,,Din păcate, chiar pe linia acestei unități epice, lipsesc multe din scrisorile lui Radu Stanca adresate mie, care s-au pierdut, și care, prin existența lor, ar fi sporit indiscutabil interesul acestei cărți, datorită personalității și talentului epistolierului. 
(…) Astfel, epistolariul de față este de fapt un ,,bildungsroman”, un roman al formării spirituale a doi tineri scriitori pasionați de muncă și ambițioși prin muncă. Desigur, și nu mă refer în primul rând la mine, care i-am supraviețuit cu atâția ani lui Radu, multe din contradicțiile, căutările și orgoliile de altădată s-au dizolvat în maturitatea ce depășește zbuciumul tinereții. În volumele pe care le-am publicat eu în ultimul deceniu, se găsesc destule din deciziile de gust și gând din acea tinerețe, dar și vederi noi, opuse lor: e legea firească a evoluției, a maturizării. (…) Parcurgând aceste pagini, pline uneori de amărăciuni provocate fie de neînțelegerea omenească, fie de mizeria materială pe care întreaga Europă a cunoscut-o după crâncenul război, ceea ce m-a uimit a fost totuși optimismul ce se degaja din ele, prin faptul că, în mai multe rânduri, după diferite încercări dureroase sau penibile, vezi gândul cum poate birui (ca să parafrazez pe cronicar).

I.N.

I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar”- din Prefață [pagina 5]

I. Negoitescu  Radu Stanca  Un roman epistolar  Editura Albatros 1978.jpg

I. Negoițescu – Radu Stanca – Un roman epistolar – Editura Albatros, 1978 – (my photo)

Cartea, într-o stare impecabilă, deși a fost publicată în anul 1978, am găsit-o de cumpărat într-un anticariat. Am citit-o cu multă nerăbdare, bucurie și neliniște. Corespondența dintre Radu Stanca și I. Negoițescu se înalță până la cele mai pure și desăvârșite trepte ale emoției. Nu există scrisoare oricât de banală ar părea, scrisă cu atât de multă trăire, la care să nu vibrezi, să nu intereseze, să nu încânte.

I. Negoițescu - Radu Stanca - Un roman epistolar - Editura Albatros, 1978 - (my photo).jpg

I. Negoițescu – Radu Stanca – Un roman epistolar – Editura Albatros, 1978 – (my photo – pagina 185)

,,În 1964, Dorina Stanca mi-a dăruit pachetul cu scrisorile trimise de mine de-a lungul vremii soțului ei, Radu. Mai recent, în urmă cu vreo câțiva ani, le-am recitit, împreună cu scrisorile ce mi le adresase mie Radu Stanca. În afară de emoția pricinuită de retrăirea epistolară a tinereții noastre, am descoperit că această corespondență, mult peste interesul ei documentar, apare, în linii mari, pe plan beletristic, ca un adevărat roman în scrisori. Și astfel mi-a venit ideea publicării ei. Dar, pentru a păstra tocmai caracterul romanesc, al dialogului viu, autentic, de opinii literare și estetice (secolul nostru ne-a deprins cu formula romanului-eseu), am recurs la ajutorul unui martor care nu a participat la dialogul respectiv, și care era în măsură deci să sesizeze mai bine, în sensul obiectivității, firul romanesc. L-am rugat așadar pe fratele lui Radu, Horia Stanca, să citească și să-mi semnaleze acele scrisori care asigură unitatea ,,epică” a corespondenței și să le completeze cu câteva note.

Iată de exemplu o scrisoare din 1943, cum mai există și altele, lăsate la o parte (de fapt cronologic solitară, căci corespondența legată începe din 1945, când eu m-am reîntors la Cluj, iar Radu a rămas la Sibiu):

13 ianuarie 1943

,,Dragă Negoițescu,
Din capul locului te rog să mă ierți că nu ți-am mai scris nimic, întrucât îmi amânam de pe alta plecare și, neavând cunoștință precisă a termenului ultim până la care urma să rămân pe aici, n-am putut organiza nici aceste rânduri cu care îți eram dator. Amânările de care îți vorbesc mai sus s-au produs ba odată dintr-un fel de motive, ba odată dintr-altul. În orice caz trebuie să-ți spun că de distrat pe la București nu m-am distrat prea grozav, așa că regret foarte mult de anu fi putut petrece sărbătorile împreună cu tine. În schimb – lucru care te va interesa probabil – am fost la Lovinescu împreună cu Ioana Postelnicu, la care am vorbit foarte mult despre tine. Îți voi spune detaliat totul la Sibiu. De asemenea, tot eu îți voi aduce și Revoluția lui Nicodin, din partea << Maestrului<<.
Eu revin acasă abia în jurul zilei de 29 ianuarie, asta deoarece dacă am întârziat până acum, mai întârzii 6 zile, întrucât în 20 va fi premiera piesei Horațiu (Corneille), iar în 21 un recital de dans al lui Harald Kreutzberg.
Pe aici oamenii tineri de litere… nu au nici un fel de humor și sunt foarte încuiați. L-am întâlnit pe Regman a cărui situație e în curs de clarificare. Anunță-i deci pe Băieți ca va fi și el la Sibiu pe la sfârșitul lui februarie, așa că să-i rețină o zi pentru conferință.
Am întâlnit de vreo două ori pe Paula și am ieșit cu ea la cinematograf. Spectacole simpatice am văzut, cu toate acestea. Anume: Nostra Dea, Cireși pentru Roma, Femeia Dracului (la care te sfătuiesc să mergi) și din nou Don Carlos. La cinematografe am fost mereu, dar ceva deosebit nu am vizionat. După-amiază merg din nou la Friedemann Bach, care abia acum a sosit aici.
Concerte nu au prea fost. Afară de concertul de duminica trecută, pe care l-ai auzit probabil la radio (Enescu-Georgescu), altceva n-am ascultat. După cum vezi, o activitate nu prea strălucită. În fine, despre toate acestea îți voi vorbi la Sibiu, unde abia aștept să te văd.
Îmi pare rău că am să pierd conferința lui Petru Hossu, însă la celelalte voi fi cumplit de prezent. Și fiindcă veni vorba de conferințe, trebuie să-ți comunic că pe aici toată lumea cu care am vorbit despre noi e dărâmată (pur și simplu!)…

Al tău Radu”

I. Negoițescu – Radu Stanca – ,,Un roman epistolar”- din Prefață [pagina 3]

Tristețe de toamnă

Privește din fereastra deschisă podgoria
Și câmpul de-astă vară! Ce repede s-au stins.
De-acum s-au întors tristețea și cerul ca leșia
Și peste toate vălul mâhnirilor s-a-ntins.

De prin adâncuri, neguri și umbre se adună,
Pădurile răsuflă greoaie lângă drum,
Iar gândurile-mpinse sub cerul gol, pe lună,
Ca niște cete triste de leșuri par acum.

Veranda-n care-o vară întreagă nenorocul
Ne-a năpădit de-aiurea e prăfuită azi,
Tristețea nu-și mai face prin încăpere jocul
Și tremurând aleargă cu ochii la pervaz.

Pe vrafuri, lumânarea își micșorează grosul,
Iar dorul ni se face din zi în zi mai lin.
Parc-am uitat de sute de mii de ani mirosul
Buchetelor umplute cu izmă și pelin!

Parc-am uitat de sute de ani că mai trăim!
— din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” [pagina 206]

,,Ars doloris” este o artă patetică, ce revine mereu la surse, căci, pentru a trăi etern e nevoie să să te hrănești din alte și alte suferințe.

Căci numai când voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde„, exclamă poetul, scoțându-și, o clipa, masca, pe care, apoi, și-o pune iarăși peste fața, păcălind cu travestiul sau de actor decadent:

Eu, îmbrăcat în negru, cum seniorii-s,
Voi recita ceva din «Ars doloris»,
Iar la sfârșit o palida harfistă
Va încheia serbarea asta trista” [din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” – Invitație la o artistă – pagina 179]

Ars doloris 

Îmi trebuie o nouă suferință
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astâmpără, pe stânci, descătușarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrânge,
Căci numai când voi plânge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.

De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sunt mai încăpător decât o rană,
Mai vast decât o peșteră din ere
Și poate că e loc destul în mine
Și pentru tine și pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi găsesc în mine locul,
De-aceea vreau o nouă suferință
Din care focul meu să-și soarbă focul,

De-aceea vreau o nouă încleștare
Pe care harfa mea s-o strângă-n coarde.
Căci numai când voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.
— din volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” [pagina 24]

3 decembrie 1945

,,Dragă Negoițescu,

Nu te mai pune pe gânduri cu tristețile mele. Cel puțin, de astă dată. Mă gândesc la câteva clipe după ultimul rând din ,,Ochiul” și, prin urmare, încă în febra entuziastă a unui efort căpătuit. Sunt, aș zice, în ultimul spasm al ,,facerii”, care spre deosebire de lungul calvar pe care l-a precedat, e plin de satisfacție și plăcere. Fără-ndoială în actul concret al nașterii se ascunde alături de așa-zisele dureri și un moment de voluptate fizică, de dragul căreia femeia acceptă sarcina procreării. Dacă n-ar exista acel moment, unic, care să merite atâta suferințe, mă îndoiesc că femeile nu s-ar constitui într-o <<grevă>> a lor, refuzând pe mai departe misiunea binecuvântată. Aidoma în actul creației literare, există acest moment unic, al unei revărsări de plăcere organică, de dragul căreia acceptăm continuul, dificilul efort, intermediar. Și cred că acest moment se poate fixa în clipa aceea sublimă, ireversibilă, liberatoare, când – împingând ușor pagina finală – cauți, într-un spațiu imaculat, sub ultimul rând, sub ultimul punct, locul blagoslovit în care vei scrie, tremurând de plăcere, cuvântul: cortina, dacă scrii o piesă, sfârșit, dacă scrii un roman, Radu Stanca, dacă scrii o poezioară.”
– Radu Stanca, scrisoare către I. Negoițescu – ,,Un roman epistolar” – [pagina 15]

Poetul Radu Stanca trebuie descoperit și redescoperit. El și-a regizat propriul spectacol interior, amestecat cu feeria visului și izbucnirile unei sensibilități torturate sub un peisaj imens, imaginar. Radu Stanca, poetul, actorul, artistul, își arătă adesea chipul chinuit de o trează amărăciune trăită aievea. O priveliște vastă, ce vede în depărtare pe poetul artist care susține primatul culorilor pure, pline de dinamism, ca mijloc de exaltare a luminozității Nemuririi și a trăirilor lui interioare – iar peste toate aceste descrieri sufletești, ,,în fumuri moi”, se vor legăna agale în apusuri coborâte prematur, faldurile catifelei unei scene căzută prea repede peste viața lui.

Mai multe, și mai pline de semnificații, am găsit pentru prima dată aici, pe Colțul Cultural. Așa l-am descoperit și eu, plesnindu-mi obrazul de rușine pentru că nu-l descoperisem până atunci ca poet, pe dramaturgul, eseistul și regizorul de teatru, Radu Stanca.

Volumul ,,111 cele mai frumoase poezii – Radu Stanca” este de o frumusețe copleșitoare. 111 pași care m-au purtat peste ,,tristeți nenumărate”, desprinse din Marea Întristare.

Un oras medieval-acrilic-jurnal-noiembrie.jpg

Medievală – abstract /acrilic – (my painting)

Și încă recitesc poeziile lui Radu Stanca, unde himerele ies rând pe rând din mintea poetului, ca printr-o „perdea de valuri sparte”, și umblu alene prin orașe de veacuri uitate, ,,trec Styxul, apa nopților”, sumbrele orașe, stârnesc cu tălpile praful prăbușit de pe zidurile cetăților și mă acopăr cu pulbere de bronz vălurită din sunetul clopotnițelor medievale.

Și încă mai recitesc din poeziile lui Radu Stanca…

Mulțumesc, Mihai!