Panacéa

Transfigurare-Jurnal-Noiembrie-my-photo-wp
Trandfigurare – (my photo)

Am aprins lumânarea de la Paşte. Se întunecă a sfârşit în octombrie şi aş putea ieşi afară, dacă aş vrea.

Unii îmi spun că ar fi bine să trăiesc clipa. Cum să trăiesc clipa? Poate clipa de afară, cu toamna simţită pe piele, sau să beau un ceai cu arome de scorţişoară, sau să îmi amintesc de toate toamnele trecute făcute bulion, zacuscă, ori dulceaţă de gutui, ori de clipa aceea când, mică fiind, culegeam castane ca pe nişte pietre preţioase, ori clipa din toate mirosurile din bucătaria bunicii, ori clipa din primele zile de cursuri când aveam colegi noi. Clipa din amintirile care mi-a săpat tranşee în suflet, ori clipa cu noi în care singurătatea omora timpul din ea.
Acestea toate, și multe altele asemenea, pot însemna să retrăiesc clipa.
Înseamnă oare că trăiesc clipa atunci când mă uit conectată la fluxul de actualităţi cu tot ceea ce înseamnă clipa aceasta în lume – acum? A cui clipă mai este atunci clipa aceasta?
Ce înseamnă clipa? Aş putea să o personalizez în funcţie de starea vremii de pe telefonul la care mă uit din cinci în cinci minute, ca şi cum de asta ar depinde ziua pe care, oricum, o petrec în aceeași stare liniară, sau să fie harta, tot de pe telefon, care să mă îndrume unde mi-aș dori să merg, unde este localizată cea mai bună clipă din zi, combinată cu ultimele căutări pe Google, sau după un film bun sau după o carte?
Cum se trăiește clipa cool, după toate modernismele stupide, moderate de un timp dramatic și meschin? Cum să trăiesc clipa asta mestecată de toți ca fiind salvatoare și bătută în cuie, ca și cum clipa nu ar avea altă treabă de făcut decât să mă aștepte pe mine, să mă învețe cum pot face să…  wathever, întru binele meu?
Chiar și așa…
Clipa şi moartea – un epilog prezent în mai toate scrijiliturile mele stupide. Epilog înțeles doar de mine – la una din cele mai riscante şi tulburătoare sentimente pe care le-am încercat în viaţa asta. Asta clipă!
Trăirea aceea aproape că nu mi-a aparţinut niciodată în întregime, cu atât mai puţin acum când nici nu mai este de actualitate. Trăirea din vremea aceea, vremea în care toată lumea trăia public, clipa cu mulțimile de spectatori în jurul nostru încât nici nu mai conta câte clipe am fi putut pierde, fie ele și prețioase.
Atât timp cât sunt suficient de multe clipe imortalizate în postările unora, în care mă uimesc clipă de clipă cu neputinţa și cu frustrarea cum că eu nu sunt capabilă nici să mă trec strada darămite să mai cuget doct la recenzii pentru filme sau cărți cool, pot să dorm liniștită că nu voi rata nicio clipa.
Și totuși.
Unii dintre noi suntem ca nişte păsări neştiute, închise între pleoapele ochilor. Mă tot întreb: cât poate să mai ţină un astfel de semn prevestitor de sfârşituri și de clipe-aripi nezburate, arse de trăiri lăuntrice? Îmi răspund orbeşte în înserarile lutului tăcut de prin rosturile cărămizilor în care viețuiesc – tăcând. Și încă mai ard semne de întrebare în palmele în care inima bate clipa trecerii timpului.
Tic-Tac! S-a dus.
Clipele se pierd ca păsările oarbe pe un cer fără aripi, fără niciun pământ. Toamna aceasta ancestrală, specială pentru mine, va pleca în curând cu toate nerostirile mele, câteva frunze galbene mai stau agăţate de crengi, deasupra blocului meu cerul bate în roşu neştiut de ochii ce dor de dor, încă albastru.
Octombrie se petrece prin faţa ferestre goale de drumuri, în curând va cădea întunericul sfărâmat din nou. Felinarele din parc se aprind galbene pe strada anotimpului ruginiu.
Aș vrea să trăiesc clipa altcuiva, să văd dacă îmi lipsesc.

31 Octombrie, 2016

YouTube