Risipă de nedesăvârşire întru consolidarea sănătaţii şubrede

Fear-acrylic-my-painting-Jurnal-Noiembrie-wp

Fear – acrylic – (my painting)

Sănătatea şi însănătoşirea sunt două stări. Prima e mai presus de toate iar a doua este când prima începe să nu mai fie la fel. Lumina salonului se scurge galbenă dintr-un bec chior. Salonul e rece. Pereţii albi, sterili, lipsiţi de nori şi flori. Coridoarele sunt lungi cu mulţi paşi întru început şi sfârşit. Uşile toate sunt albe în jurul cărora se încolăceşte adeseori întunericul. Ferestrele nici nu mai contează atunci când casa e goală. Cineva vorbeşte ca şi cum ar ţipa. E vocea unei doamne asistente care duduie de sănătate, ori, poate, muzica e dată prea tare. Aici timpul curge în alte direcţii, în direcţii opuse, muritoare, în zig-zaguri de pieire.

━  Medicamentele trebuie mestecate.

━  Mmm?! Dar sunt amare…

━ Chiar dacă sunt amare, aşa își fac mai repede efectu’. Am citit asta undeva.

━  Nu ştiu. Oricum, sunt prea amare…

━  Le ronţăi puţin şi le înghiţi repede. Nu-i mare  lucru.

Am înghitit în sec. Apoi mi-am îndesat caştile în urechi. Prin uşa întredeschisă văd salonul de vis-a-vis. O doamnă aşterne pe pătura aspră şi învechita, reţete. Sunt multe. Cred că le colecţionează pe ani sau pe diagnostice. Le aşează cu gesturi prelungi lipsite de timp. Oare la ce se gândeşte? Aşterne sedimente de nefericire peste alte nefericiri. Cred că se gândeşte la ce a fost. Toţi ne gândim la asta. Perspectiva lui ce va fi e prea departe de noi şi ajungi să te îndepărtezi, până la înstrăinarea de propria-ţi persoană. De fapt, cum să spun, e un fel de distanţa voită, conştientizată, studiată. E aşa, un fel de… ca un fel de… ca şi cum ai pleca într-un exil voit care nu are nimic în comun cu despărţirea, ci doar cu trebuie pentru că doar aşa îti poţi păstra rezerve faţa de propriul destin. Și nu e fatalitate şi nici dezamăgire, e doar normalitate, un fel de glorie perisabilă în care crezi cu seriozitate mimând indiferent… indiferenţa. Distanţa dintre ce a fost şi ce va fi, aici, este ca o piesă cântată la pian cu o singură mâna. E ca o line melodică imperfectă, o atingere care respiră monoton, ponderată din nevoinţă.

Se sting luminile în saloane. Mă opresc din scris și din perspectiva prezentului care nu doreşte să se întâmple – pentru alte câteva zile, am să trăiesc așa, fără suflet.

Posted 3rd February 2016