Unghiuri

Mi-ar plăcea să am o casă cu grădină, într-un loc liniștit, lângă un oraș mare.
Mi-ar plăcea să am prieteni scriitori, artiști, filozofi.
Mi-ar plăcea să organizez o dată pe lună, în gradină, un cerc literar.
Mi-ar place să scriu și să pictez.

– Din Jurnalul scris pe hârtie, 27 mai 2013

În pete de soare – watercolor, ink – (my work)

Mi-am dorit atât de mult să dau la Litere, dar ai mei mi-au spus: Și din ce o să trăiești? O să predai la școală? Vei muri de foame! Într-adevăr, nu mor de foame. Dar foamea de cuvinte nu mi-a pierit niciodată.

– De ce nu scrii? – mă întreabă cineva. Suna aproape a blasfemie. Cu ce pretenții să mă apuc eu de scris? Mă bucur dacă reușesc să nu fac greșeli gramaticale și de acord. Deși fac oricum.
Dar persoana a insistat:
– Ai auzit de bloguri? Ai vizitat vreunul? Uite, răsfoiește și mai vorbim. Peste o luna stăteam în fața calculatorului și citeam cum se face un blog. Peste încă o luna se năștea Blue Wings. Apoi s-a născut Sic Cogito Sine Die. Și-acum, datorită inspirației unui prieten, blogul acesta –  Noiembrie – are pe lângă nume final și (un fel de) identitate.

– Visează… Nu te gândi la constrângeri materiale sau de alt fel. Nu te gândi: e imposibil. Visează… Ce ți-ar plăcea să faci, unde ți-ar plăcea sa fii, cu cine? Visează!

Așa mi-a spus altcineva când eu ajunsesem la concluzia că le-am văzut și trăit pe toate, că nu mai pot exista surprize pentru cineva care a trăit atâtea vieți.

Forța mea, atâta câtă am, nu vine dintr-o sursă care să aibă la origine o putere evlavioasă, o detașare spirituală, sau reflexie. Forța mea, câtă e ea, nu e nici reacție la acțiunile voite ale celorlalți. Și nu se trage nici din motivații și ambiții materialiste. Forța mea, și nu e multă, se trage din surprinderea unor momente precum: o femeie plimbându-și liniștită câinele dimineața devreme; de râsul liber și limpede al unui copil pe stradă; sau o altă scenă surprinsă pe stradă – oricare.

Am nevoie de ceva din afară ca să îmi insufle forță, de ceva din afară care să proiecteze în mintea mea o imagine anume, generatoare de o anumita stare, asta îmi dă forță. Mărturisesc: îmi doresc să găsesc o cale prin care să nu depind de nimeni și de nimic. Libertate. Forța de a fi liber chiar și de doamna care își plimbă câinele dimineața devreme, de râsul unui copil…

Știu: nu se poate.