Director: Ingmar Bergman
Writer: Ingmar Bergman
Stars: Harriet Andersson, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow | See full cast & crew »
| Actori | Rol | |
|---|---|---|
| Harriet Andersson | … | Karin |
| Gunnar Björnstrand | … | David |
| Max von Sydow | … | Martin |
| Lars Passgård | … | Minus |
Ingmar Bergman in het Amstel Hotel te Amsterdam. 10 oktober 1966 – sursa
Regizorul Ingmar Bergman a structurat filmul ca pe o piesă în trei acte, bazându-se pe experiențele și relațiile sale personale. Bergman s-a născut în Uppsala (14 iulie 1918), Suedia, în familia unui pastor luteran de descendență saneză, Erik Bergman, care a devenit ulterior capelanul regelui Suediei, și Karin. Ingmar Bergman a crescut fiind înconjurat de omniprezența a diferite imagini și discuții pe teme religioase. A fost crescut foarte strict, fiind adesea pedepsit prin încuierea sa în dulapuri complet lipsite de lumină. Cu siguranță a simțit în cursul vieții sale un gol, golul sufletesc resimțit de un filozof ateu, care, oricât de cult ar fi, simte că înțelegerea lui este limitată și nu poate pătrunde profunzimile existenței umane.
Să fie de vină poate climatul rece și neprimitor al țării în care a trăit, educația familială austeră ce substituia dragostea cu amabilitatea sau lecturile nietzscheene care propovăduiau ,,moartea lui Dumnezeu”? Greu de știut.
Începând cu anul 1943 Bergman a prelucrat scenarii semnate de alți autori pentru compania Svensk Filmindustri, la care a fost angajat ca scenarist și asistent de regie. Pentru prima oară contribuie ca scenarist și asistent de regie pentru ,,Frământări” („Hets”), în 1944. Filmul descrie zbuciumul sufletesc al unui student care suferă din cauza unui profesor crud și nedrept. Din 1944 Bergmann este și director al Teatrului Municipal din Helsingborg; avea să fie directorul acestui teatru până în 1946.
În 1945 Bergman debutează ca regizor cu filmul ,,Criză” (,,Kris”). Din 1946 până în 1955 toarnă, pe lângă diverse spoturi publicitare, șaisprezece filme prin care își dezvoltă un stil propriu, influențat de expresionismul german și de neorealismul italian. Cu ,,Amurgul unui clovn” (,,Gycklarnas afton”) din 1953 își începe colaborarea cu Sven Nykvist, care va deveni cameramanul său preferat.
Cinematographer Sven Nykvist and director Ingmar Bergman shooting Through a Glass Darkly – sursa
Primul mare succes internațional îi este datorat peliculei ,,A șaptea pecete” (,,Det Sjunde inseglet”) (1956), care va câștiga Premiul Special al Juriului la Cannes. Este prima operă bergmaniană care se concentrează tematic asupra întrebărilor privind existența lui Dumnezeu și a căutării unui sens al vieții. Cu Ursul de Aur este premiat la Berlin, în 1957, filmul ,,Fragii sălbatici” (,,Smultronstallet”), avându-l pe celebrul regizor suedez Victor Sjöström în rolul principal. Bergman folosește aici reprezentări ale halucinantului și oniricului pentru a evidenția zbuciumul interior al personajelor și pentru a pătrunde în subconștientul acestora. Procedeul va fi întâlnit și în opera sa târzie. Atât ,,Jungfrukällan” (,,Izvorul fecioarei” – 1959), o prelucrare a unei vechi legende suedeze, cât și ,,Printr-o sticlă întunecată” din 1961 sunt încununate cu premii Oscar pentru cel mai bun film străin. ,,Lumină de iarnă” (1951/62) și ,,Tăcerea” (1963) sunt ultimele filme care abordează în mod central o temă religioasă.
Din 1963 până în 1966 Ingmar Bergman este directorul Teatrului Regal de Stat din Stockholm. Opera sa cinematografică se axează acum asupra psihicului personajelor feminine. Filme tipice pentru această perioadă sunt ,,Persona” (1966) cu Liv Ullmann și Bibi Andresson, ,,Pasiunea Annei” (1969), ,,Atingerea” (1970) și ,,Strigăte și șoapte” (1972), film încununat cu un Oscar pentru cea mai bună imagine (Nykvist) în care sunt reprezentate diverse ipostaze ale naturii feminine, având-o ca model pe mama regizorului. Bergman începe să producă și filme pentru televiziunea suedeză. Două dintre acestea, ,,Scene dintr-o căsnicie” (1974) și ,,Față în față” (1976), ajung și pe marele ecran, în versiuni prescurtate.
Bergman părăsește Suedia în 1976, plecând în SUA. Următoarele sale filme, ,,Oul de șarpe” (1976/77) și ,,Din viața marionetelor” (1979/80), sunt produse în Germania. ,,Sonata de toamnă” cu Ingrid Bergman și Liv Ullmann este filmată în Norvegia. În 1978 regizorul se restabilește în Suedia. Între 1981 și 1982 este turnat filmul autobiografic ,,Fanny și Alexander”, care câștigă premii Oscar pentru cel mai bun film străin, pentru cea mai bună imagine, pentru decoruri și costume. După acest mare succes Bergman renunță la activitatea de regizor de cinema și se rezumă la cea de scenarist, regizor de teatru și scriitor. Următoarele sale filme sunt produse de televiziune.
Filmele sale tratează întrebări fundamentale existențiale de moralitate, singurătate și credință; tinzând în același timp spre simplitatea și claritatea directă a vieții, opusă stilizării, metaforizării și alambicării altor realizatori de film. Ca un contraexemplu, ,,Persona”, unul dintre cele mai faimoase filme ale lui Bergman, este neobișnuit de sofisticat și complex pentru întreaga operă filmică a regizorului suedez, având conotații multiple.
Bibi Andersson and Liv Ullmann in Persona (1966) – sursa
Bergman a considerat mereu acest film ca fiind unul dintre cele mai importante ale sale. Astfel, în cartea sa ,,Imagini”, regizorul suedez scrie:
Astăzi cred că în filmul ,,Persona”, și mai târziu în filmul ,,Plânsete și șoapte”, am mers atât de departe cât am putut merge. În aceste două cazuri de totală libertate artistică, am atins secrete care nu pot fi spuse în cuvinte, și pe care doar cinematografia le poate descoperi.
Tot atunci, Bergman a adăugat:
Cu diferite ocazii, am spus că ,,Persona” mi-a salvat viața – și aceasta nu este o exagerare. Dacă nu aș fi avut curajul de a face acest film, aș fi fost probabil total devastat. Un lucru semnificativ, pentru prima dată nu mi-a păsat dacă rezultatul va fi un succes comercial sau nu.
Filmul tratează relația dintre două femei, Elisabet, o actriță o actriță care pare sănătoasă în toată regula, doar că de la o întâmplare pe scenă devine mută, și Alma (care semnifică suflet în spaniolă și portugheză), sora medicală desemnată îngrijirii condiției sale. ,,Persona” (masca exterioară) a Almei pare să fie absorbită de personalitatea lui Elizabeth. Filmul elaborează o temă de psihologie, mai mult sau mai puțin patologică. De văzut.
Persona a fost unul dintre cele zece filme favorite ale cineastului rus Andrei Tarkovski.
Pentru întreaga sa operă Bergman a fost distins cu un premiu special al Festivalului de la Veneția în 1983, cu Premiul European de Film Felix (1988), o mențiune specială cu ocazia celei de-a 50-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, cu titlul de Doctor honoris causa al Universității din Stockholm și cu Legiunea de onoare a Franței.
Ingmar Bergman s-a retras din carieră în decembrie 2003. A suferit o operație în octombrie 2006 și a avut o perioadă dificilă de recuperare. A murit liniștit în somn, în casa lui din Fårö, la 30 iulie 2007, la vârsta de 89 de ani. Regizorul suedez a fost înmormântat la 18 august 2007 în cadrul unei ceremonii private, în curtea bisericii din insula Fårö. – sursa
Am ajuns într-o încăpere imensă. E luminoasă și liniștită. Oamenii se mișcă de colo colo. Unii îmi vorbesc, iar eu îi înțeleg. E atât de frumos și mă simt așa de bine. Pe unele chipuri strălucește un fel de lumină. Toți ÎL așteaptă pe Cel Ce va să vină, dar nimeni nu e neliniștit. Îmi spun că și eu pot fi acolo când va sosi clipa. Uneori mă apucă o jale cumplită, tânjesc după momentul acela, când ușa se va deschide și toate chipurile se vor întoarce către El. Dacă te uiți timp îndelungat cu capul într-o parte, te trec fiorii. E așa de greu să ții în tine ceva ce te apasă tot timpul.
Personaje: David, un scriitor văduv, cu un suflet gol al cărui egoism las este umplut doar de suferința fiicei sale, folosita ca subiect de studiu în scrierile sale. Apoi un frate, Minus, care fuge de colo colo pe plaja pentru a spori tensiunea dramatică, apăsat și complexat fiind de relația sa neprincipială frate-sora. Și în fine, un soț Martin foarte iubitor și resemnat care nu participă în film decât ca element de legătură. Pe măsura ce defectele tuturor ies la iveală, singura normală, în ciuda halucinațiilor sale mistice, rămâne Karin, singurul personaj feminin din film.
Un zeu coboară de pe munte, străbate pădurea întunecoasă, pretutindeni sunt fiare sălbatice în întunericul liniștit. E atât de îngrozitor să îți vezi propria confuzie și s-o înțelegi.
Filmările au avut loc pe insula Fårö, la recomandarea regizorului suedez Sven Nykvist.
Fårö este o insulă a Mării Baltice situată chiar la nord de insula Gotland, în afara coastei sud-estice a Suediei. Este a doua cea mai mare insulă din provincie și este o stațiune populară de vară. Are propriul său dialect. sursa
Filmul se bazează pe sunete naturale pentru a transmite tăcerea în viața personajelor. Doar patru interpretări: Sarabande din Suita nr. 2 în re minor pentru violoncel, BWV 1008 de Johann Sebastian Bach sunt utilizate în film – violoncelistul danez Erling Blöndal Bengtsson (March 8, 1932 – June 6, 2013) interpretându-le pe toate.
Temele explorate includ: ecuația lui Dumnezeu cu dragostea, exploatarea în artă, psihoză și sexualitate.
Uneori suntem așa de lipsiți de apărare. Ca niște copii alungați în sălbăticia nopții. Bufnițele dau târcoale, privindu-te cu ochii lor galbeni. Auzi foșnete, murmure, șoapte și oftaturi. Boturi umede te ating, lupii își arată colții.
Filmul este împărțit, distinct, pe episoade sau chiar acte (episodul picnicului, episodul ploii, episodul lecției de latină). Actele nu au importanta, pentru că practic tot filmul e un pretext pentru fundal: simbolistica sugerată subtil și jocul puternic dar aproape imperceptibil de lumini creat Bergman, te poarta de la amurg la răsărit în câteva cadre.
Såsom i en spegel a fost lansat cu recenzii pozitive, în special pentru performanța lui Andersson, și a câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film în limba străină. A fost urmat de filmele din 1963 legate prin tematică de primul: Winter Light și The Silence.
Filmele lui Bergman sunt o căutare spirituală a adevărului și a credinței, o nevoie de a apela la speranță atunci când simți că progresele științifice sunt inutile pentru că nu vindecă sufletul, iar o vindecare trupească este inutilă cât timp nu vindecă și cauza suferinței. Cele patru personaje din film reprezintă elemente de bază ale alchimiei: aer, apă, foc, pământ, elemente ce îndrumă regizorul spre înțelegerea adevărului etern care conferă profunzime vieții.
Desenăm un cerc magic în jurul nostru, să ne ferim de tot ce nu se potrivește cu jocurile noastre secrete. De fiecare dată când viața rupe cercul, jocurile devin firave și ridicole. Și-atunci mai tragem un cerc și construim alte metereze.
Suferința lui Karin (personajul feminin din film) este un efect al înstrăinării sufletești, al percepției lipsei de sens a vieții și al lipsei dragostei. În ciuda faptului că suferă de o boală psihică, acest personaj este cel mai lucid deoarece înțelege că viața omului este inutilă în lipsa dragostei divine.
După ce Ingmar Bergman a notat ideile sale pentru film în jurnalul său, bazându-se pe experiențele sale personale în planificarea întâlnirii și reconcilierii cu părinții săi Karin și Erik Bergman, Ingmar a scris scenariul pe insula Torö din arhipelagul Stockholm. El și-a imaginat filmul ca pe o piesă în trei acte, în care actele servesc drept „panouri oglindă”, arătând același lucru din unghiuri diferite. Acest lucru a condus la sintagma din pasajul biblic 1 Corinteni 13 ca titlu al filmului.
Bergman a susținut că inspirația pentru personajul lui Karin era o femeie cu care trăise când era mai tânăr. Scena în care David descrie încercarea sa de sinucidere este, de asemenea, inspirată de încercarea reală a lui Bergman în Elveția, înainte de a face Smiles of a Summer Night în 1955. Bergman a explicat că „în timp ce pregăteam filmul, am devenit interesat de drama umană care înconjoară o altă ființă umană și care era într-adevăr într-un proces de cădere”.
Relația lui Bergman cu soția sa Käbi Laretei a influențat filmul, care îi este dedicat – sursa
De asemenea, el s-a referit la scenariul său ca la „o încercare disperată de a prezenta o filozofie simplă: Dumnezeu este iubire, iar iubirea este Dumnezeu”. Ulterior, Bergman a regretat acest mesaj ca fiind lipsit de adevăr, adăugând că: „mă refeream la un concept divin care este real, ca mai apoi să aștern doar un strat difuz de dragoste peste tot”.
Ingmar Bergman se pierde în labirintul propriilor iluzii. Personajele sunt niște îngeri decăzuți care au pierdut puterea de a aspira către absolut și se scufundă în mediocritatea iluzorie a orgoliului lor. Deși instinctul îmi spune că regizorul nu și-a dorit asta.
Și totuși, lumea nu este sortită pieirii și mai există o speranță. Dragostea poate salva, așa cum subliniază dialogul profund între David și fiul său, Minus, din finalul filmului:
– Este certitudinea că dragostea există cu adevărat în lumea noastră. (…) Nu știu dacă dragostea e dovada că există Dumnezeu sau dacă dragostea e chiar Dumnezeu.
– Pentru tine dragostea și Dumnezeu sunt totuna?
– Acest gând îmi hrănește golul interior și lipsa amară de speranță.
– Spune-mi mai mult, tată.
– Deodată golul se preschimbă-n abundență și lipsa de speranță în viață. E ca o grațiere, Minus, de la pedeapsa cu moartea.
…
12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu.
13. Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
– din Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel – Capitolul 13
𝐍𝐨𝐢𝐞𝐦𝐛𝐫𝐢𝐞˚ 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.