Frunzărind

Monochromos – ink, watercolor – (my panting)

Copil fiind priveam cu uimire și candoare pomii, păsările, fluturii, firele de iarbă, pietrele, cerul, oamenii… Mai apoi scurgerea timpului în răsărituri și apusuri, soarele și stelele. Și le vedeam asa cum erau, cum sunt și cum vor fi întotdeauna. Apoi, copilul din mine a crescut.

Marti, 07. Septembrie 2010 Timp 20:15.

Am devenit mai înaltă și am văzut mai mult, mai departe, mai în adânc. Am învățat să simt – iar văzul a fost pensula care a dat formă și culoare lumii în care trăiam. Am văzut dincolo de ramele acestei lumi, dincolo de umbre, acolo este o minune cerească oferită omului. Am văzut ce e bine, ce e rău. Doar am văzut. Unele lecții au fost mai grele, de exemplu cea cu adevarul și minciuna sau cea cu viata și moartea.

Credeam în cuvintele mamei.

Prima lacrimă, prima durere, prima rană a sufletului, primul compromis (și ultimul), prima cedare, prima dezamăgire, prima minciună. Apoi următoarele. Toate au lăsat în urmă riduri doar de mine știute. Mi se spunea că sunt frumoasă, mai ales când zâmbeam.

M-am trezit într-o zi mai mare și mai încărcată cu vise. Încă nu eram suficient de ridată, de pătată, încât să nu mă văd la fel de frumoasă.

Cred că fiecare dintre noi am avut, măcar pentru o clipă în viață, poate fără să conștientizăm, credința în miracole. Doar că de miracole nu au parte decât cei ce le merită cu adevarat. Eram încă atât de tânără. Mă priveam în oglindă și vedeam tot puștoaica care am fost în urmă cu câțiva ani. În colțul ochilor, mai era lumina aceea iar zâmbetul mai trăda faptul ca eram locuită de o altă ființă vie, ce înlăuntrul ei avea bucățele pure. Apoi, viața m-a furat și m-a transformat.

Așa am crezut.

Cu excepția oamenilor care contează pentru noi, restul, de la firul de iarbă până la ultima stea, totul a rămas la fel. Oamenii, în esență, nu se schimbă niciodată. Doar ne trece felul acela de uimire și visare, modul în care percepem viața e altul. Ne copleșește realitatea și ajungem adesea sa ignoram pomii, păsările, fluturii, firele de iarba, pietrele, roua, cerul.

Nu mai avem puterea să credem în visuri până la capăt, să luptam pentru ele. Ne redefinim fericirea mai simplu pentru a ne minți că mai putem ajunge la ea sau ne recunoaștem învinși înainte de luptă, ne spunem că ne-am mințit singuri creând ca ea există. Fericirea. E mult mai ușor așa decât să ne recunoaștem cu adevărat, să ne acceptam destinul și să învățăm să trăim străbătuți simultan de trecutul, prezentul ș viitorul propriei ființe.

•

Dragostea protectoare și necondiționată primită de la părinți, în copilărie, pare să ne facă dependenți de un anumit tip de afecțiune pe care o căutam apoi toată viața, sperând să găsim pe cineva care ne va iubi mereu, va rămâne cu noi pentru totdeauna, ne va alina toate supărările / suferințele / singurătățile, nu ne va părăsi / minți / trăda niciodată, ne va face să uitam toate durerile, o persoană care să fie făcută să ne iubească și să ne facă fericiți.

Dacă nu ai părinți, te vei raporta la visuri. Ceea ce este devastator.

De fapt, cred eu, ceea ce cautam noi cu atâta frenezie și ceea ce ne susură amăgitor în urechi melodiile de la posturile de radio memorate în mașină, nu e normal.

Nu e normal nici sa crești orfan și bătut și exploatat, dar nu e normal nici să crești crezând că e în firea lucrurilor sa fii mereu iubit și protejat și alinat.

Fact is: suntem singuri.

Și, probabil, cu cât mai repede conștientizăm asta cu atât mai ușor ne va fi în viață. Și culmea, dacă te înveți să te descurci singur, fără ajutor, cel mai probabil nu vei fi singur niciodată și toată lumea va fi dispusă să îți ofere tot ajutorul de care tu, norocosul de tine, pari să nu ai nevoie.

Așa că aștept cu interes un nou trend în versurile melodiilor, un trend care să promoveze independența și forța, nu dependența și melancolia.

YouTube