,,Ce mai faci? Ce-ai mai făcut?”

Summer Day – watercolor – (my painitng)

Astăzi, cineva, m-a întrebat:

⎼ Ce mai faci? Ce ai mai făcut?

Inițial am avut intenția să răspund în detaliu, dar m-a oprit. Nu am reușit decât să zâmbesc mic și vinovat, după care m-am auzit spunându-i:

⎼ Mulțumesc! … mai nimic.

Dar mi-a fost tare greu în ultima vreme. În mod deosebit cu dezamăgirile provocate de oameni mi-a fost cel mai greu. Cu stările de confuzie provocate de familie mi-a fost greu. Am fost supărată pe mine pentru că am fost slabă intrând conștient în coliziune cu lumea unor oameni total diferiți de mine ⎼ mi-am dat prea mare importanță pe motiv că m-au băgat în seamă/ că mi s-au adresat, iar eu, în marea mea naivitate, am crezut că este mai mult altceva. Nu a fost nimic mai mult și nimic altceva decât ceea ce se vedea. Clar că nu am însemnat mai nimic pentru ei sau nu atât de mult cât au însemnat ei pentru mine încât să ajung să mă distrug. Dacă ar fi fost altfel, acum i-aș fi avut aproape, nu?

Cel mai greu mi-a fost să mă lupt cu un sentiment care nu m-a încercat niciodată. Dar simțind atâta nedreptate, revolta m-a grăbit să spun că este ură. Nici acum nu știu dacă a fost ură ceea ce am simțit sau a fost doar o dezamăgire intensă, o tristețe grea și dificilă pe care am dus-o de una singură multe luni de zile; cu atât mai mult că încă simțeam iubirea de oameni în sângele meu, clocotea intens și mai presus de oricare alt sentiment existent pe pământ.
Niciodată nu m-am uitat cu mânie în urmă, niciodată nu am dori răul cuiva, prin urmare știu că nu ar fi putut fi ură ceea ce eu, poate, chiar mi-am dorit să simt. Dar știu sigur, asta știu sigur: nu mai credeam în oameni. Astăzi, simt nevoia să îi ocolesc, în interiorul meu mă dau un pic mai încolo când sunt în preajma lor, simt nevoia să mă apăr anticipând un rău iminent sau poate inexistent, dar mă feresc. Nici înainte de a nu mai crede în oameni nu prea credeam în oameni, probabil că așa m-am născut ⎼ să fiu sceptică, simplă și singuratică.

Nu mi-a fost niciodată frică de singurătatea pe care eu am considerat-o ca pe ceva provizoriu, ca pe un refugiu. Așezată fiind într-un fotoliu în mijlocul unui câmp cu flori, cu dimineți reci și seri înstelate așteptam ceva care va veni negreșit. Singurătatea pentru mine nu a fost niciodată ca o despărțire de lume, nu a fost niciodată o durere pe care nu am avut cu cine să o împart, singurătatea pentru mine a fost prilej de visare asupra unui sentiment perfect, a unei stări unice și indestructibile, sau spațiul în care îmi permiteam să derulez amintiri dragi. Doar că singurătatea poate avea și altă față.

Au existat zile crunte atunci când suferința se năpustea peste mine flămândă, atacându-mă din toate părțile. În cele din urmă i-am plăcut atât de mult încât s-a decis să facă parte din viața mea. Ajunsesem să mă întreb de ce m-am născut în viața ei? Năuceala mă strângea de gât și de inimă. Atunci m-am convins că pe lume nu există doar alb, ci mai mult negru, abia atunci am realizat cât de greu este să le pot înțelege pe amândouă fără ca acest lucru să nu mă afecteze până la paroxism. Și tot atunci am înțeles cât de fragile pot fi promisiunile și cât de aproape de noi este dezamăgirea.

Din acest motiv, și din multe altele, am hotărât să fac câțiva pași înapoi ca să pot merge înainte. Cine nu e menit să nu fie lângă mine, nu va fi. Mergeam mai departe, măream pasul zi de zi, dar mă gândeam cu teamă, recunosc, că poate mă voi întoarce ⎼ cu toate că nu am avut niciodată motiv pentru care să revin acolo unde ceva s-a rupt pentru totdeauna, acolo unde nu simțisem că nu eram dorită pe motiv că nu mai rămăsese nimic din mine. Singură în fața unei dureri sufletești pe care oricum nu aveam cu cine să o împart, acolo, în forul meu interior se năștea un alt fel de singurătate: un dor pustiitor o izolare morală, un loc pustiu încremenit într-o tăcere de gheață. 

Am știut întotdeauna că eram prea puțin pentru mult prea mult. Nu am fost capabilă să pot avea grijă de îndoielile oamenilor ca mai apoi să am parte de îngăduința lor. Dumnezeu îmi este martor că am încercat tot ce se putea încerca din poziția în care mă aflam.

Astăzi am ajuns la punctul în care îmi doresc să fiu singură pentru o analiză, cât de cât matură, cu ce mi-a rămas de făcut. În primul rând mi-am anulat unele amintiri pentru a putea să judec cât mai obiectiv. Am tras o linie cu vârful degetului, o tușă groasă și rezonabilă pentru că altfel risc să devin din ce în ce mai mult străină de mine și mi-ar fi extrem de greu să mai pot decide, logic, ce este mai bine pentru mine. Este doar o linie după care încep să mă repar. Încerc să mă reconstitui, spre mirarea tacită a familiei care întotdeauna mi-a respectat deciziile și stările, chiar dacă, de foarte multe ori, eu nu au fost în acord cu ale lor. Îmi fac proiecte, calcule, și mă dezgrop cu tot cu munții îngropați alături, apoi încep să urc pentru mine. Și nu din egoism, ci doar din teamă. Și merg cu acestă perspectivă în brațe chiar dacă drumul este anevoios din pricina condiției fizice fragile. Lupt doar cu o parte din trecut ca să pot privi în fața bucata mea de liniște după care am tânjit aproape de când mă știu. Mă bucur de fiecare dimineață și sunt recunoscătoare vieții pentru că m-a înconjurat cu atât de multe culori de care nu mă va putea despărți nimeni, și merg așa mai departe, cu umerii drepți ai recunoștinței plecați în fața acelora pe care îi întâlnesc în viața mea și care, cu sau fără voie, îmi dau câte ceva fără ca eu să le fi cerut vreodată, ceva care mă ajută să mă întregesc în ceea ce sunt astăzi și în ceea ce voi deveni mâine, sau într-un alt timp.

Ce altceva aș putea să fac? Ce altceva aș putea să mai spun?

⎼  Ce mai faci? Ce ai mai făcut?

Am căutat o cauză și am găsit adevărul personal. M-am reîntâlnit cu prietenii mei imaginari de când eram mică (am constatat că nu ne-am schimbat foarte mult). Oricum, eu am fost o privilegiată pentru că am avut parte de doi prieteni imaginari, nu doar unul. Chiar dacă nu a demonstrat nimeni existența lor, prietenii imaginari nu sunt o invenție, ci sunt reali și trăiesc printre noi de când lumea și pământul. Am potrivit altfel lumina de la veioză ⎼ cumpărându-mi o altă veioză, corzi pentru chitare, două ibrice, mai multe borcane și câteva farfurii colorate. Pe vreme rea m-am întins jos, pe parchet, am închis ochii și am așteptat tăcerile cu cele mai multe cuvinte, pe mama, sau o altă mână lângă mâna mea. Mi-am ținut răsuflarea ⎼ ascultând muzică pe nerăsuflate, am cugetat încet și dezaprobator la fel și fel de sentimente și am căutat explicația insomniilor fără să găsesc o explicație mulțumitoare. Zilnic, după ora 15:30 devin dependentă de liniște, de dialoguri imaginare și de pictat borcane goale ⎼ un fel de vaze pentru flori (pe care le ofer cadou). Am citit câteva cărți scrise de Virginia Woolf și am văzut filmul Shogun – (1980) care mi-a plăcut. Film pe fondul căruia mi-am creat ecosisteme proprii de judecată (acesta fiind un lucru la care țin foarte mult, cred că de aici mi se trage și aversiunea instinctivă în fața recenziilor). Am modelat/ aplicat/ colorat, alături de copii, tablouri de dimensiuni mici din aluat nedospit pe care am lipit/turtit (tot din aluat) umbrele, pisici albastre cu mustăți negre, căței galbeni, fluturi cu aripi asimetrice și pantofiori roșii lăcuiți, copaci roz, rândunele ⎼ linii zburătoare – buburuze aurii cu patru buline roșii, frunze zeci, păpădii ovale, flori mari și minuscule, căsuțe cu arhitectura clasică: o ușă și două ferestre asimetrice, soare cu trei raze, cu ochi verzi și gurița zâmbăreață, baloane, zmee, ghiocei sărutând pământul, nori geometrici, eu, mama și cu tata, ciupercuțe dolofane, coșulețe plutitoare etc ⎼ toate grămadă, înghesuite artistic, sau pe rând, proiectate minimalist – fiecare după cum a simțit – unde fluturii sunt de înălțimea ciupercilor, buburuzele sunt cât copacii, iar iarba este albastră până la cer.

Am fost și la Teatru de Păpuși însoțind copii pupăcioși cu mânuțe căldicele și brațe îmbrățișătoare, mici și fără griji. Mi-am ordonat puținele proiecte în grămăjoare de idei frumos legate cu șnur de mărțișor (și dezlegate seară de seară doar atât cât să le privesc câteva minute minunându-mă de ele). Am devenit o cheltuitoare notabilă – prevăd că o să ajung la sapă de lemn.

Am o grămadă de lucruri de rezolvat cu mine, dar îmi vorbesc zilnic, dorindu-mi să mă pot înțelege de capul meu și în privința mea, și așa mai departe.

În cercul meu, visez la planul unei mașinării de fabricat baloane de săpun parfumate, mici cât nasturii și care nu se sparg niciodată. Le voi oferi cadou copiilor, în cornete de turtă dulce-colorată. Pentru noi, cei mari, mă gândesc la o mașinărie a timpului care să te poate duce în trecut. Asta în cazul în care nu a inventat-o altcineva între timpuri fără ca eu să fi aflat.

Posted 6th March 2017 by S i c C o g i t o S i n e D i e

YouTube