Categorie: Valize și fluturi

Zbor peste adâncimi (2)

desenez copii nou-născuți
vagi și silențioși
bulgări mici de fericire
așezați cu palmele înaintea brațelor
pâlc de roze
tufișuri de sunete
în adâncul unor continente adevărate
palate adânci cu nopți geroase ca niște candelabre aprinse

sufletul se ridică din mine
are greutatea covârșitoare a unui fir de praf
miraculos
pot cumva să mă țin la suprafață
să rezist
asta înseamnă ceva
deși n-am de unde să știu
n-am fost niciodată în pielea copiilor nou-născuți
desenați cu un creion bont
ascet
fără nimic altceva

flori zvelte
drum
o palmă
degetele mele fără direcții
cărbune – gest tardiv din coada ochiului
dar n-aș ști să spun mai mult de-atât

mușc moale dintr-o piatră – subtilități sobre
și cred că sunt fericită
călcând cumva pe niște urme
gleznele-mi pășesc pe deasupra timpanelor fără stăpân
se mușcă fără să se rănească
ascultă fără aplauze
fără spectacole
spinarea-mi zvâcnește nepregătită gata să mă rupă
dimineața-i ca arcurile unui ocean încordat sub puterea Lunii
îmi încerc sufletul cu o fericire venită prea târziu
fricile mă țin iar de mână
vreau să ajung doar atât cât să pot
să pot
doar să pot

să pipăi cu ochii deschiși streșinile pământului
și-n același timp să admir oglinda albă
îmbrățișându-mi o vreme genunchii osoși
îmi consum secundă de unicitate așa
amintindu-mi din ceea ce mai credeam că va fi fost o îmbrățișare veșnică
rămasă acum în alt colț al corpului
voind să se întindă lângă albia unui râu
până unde ține dealul ăla
apa ailaltă
muntele de colo
în țara asta
în orașul ăla
mai simt doar vântul trecând prin iarba înaltă
translucide oasele mele neidentificate se vor pierde în măduva nimicitoare
a ceea ce sunt eu cu adevărat

acum
sunt o foaie de hârtie în fața unui țipăt purtat atât de repede dintr-un loc în altul
amețesc
amețesc cu gândul la pungile pline cu aer
la aerul care stă în sfârșit locului
liniștitoare falduri
prin care orele trec pe vârfuri ca și cum nu ar avea nimic de zis

am luat ultima corabie

am luptat pe mări și oceane
am văzut naufragii pe oceane imposibile
mi-am odihnit oasele pe insule misterioase
printre fântâni cu fabuloasele lor priveliști de pe maluri
totemuri ferestre și semne de viață în piatră
am văzut sărmani gata să moară
am ascultat înțelepți goliți de sensuri
fricile cum aruncau priviri discrete
timid
curajul
construiește legi noi pentru drumuri ciudate
am găsit printre ruine lăcașuri în piatră
amfore de-argint
am vâslit corăbii
cu o viteză aproape certă prin venele mele
sosirile lui sugrumate
plecările mele despletite
sosirile mele vâscoase
plecările lui lichide
cu insomniile în stare de trezie
cu aerul că oricum nu ne mai pasă
chinuiți să ieșim din întinderea asta
unde nu mai e loc de vreascuri prinse-tr-o curea
unde nici măcar nu putem decupa o lume cu noi
niciodată pe partea stângă
mereu aceeași existență apăsătoare a unui vis a inimii noastre

din altă parte

am mai zâmbit așa
n-o să mai zâmbesc așa
fără să mă mai contrazică cineva vreodată
doar îmbrățișez vastele întinderi de pământ
de timp
cu ochii mei liberi
deschiși ca o scoică
poate chiar ca aripile unui fluture
sau cu o liniște atât de aproape de plexul solar
jos
talazurile
se lovesc de un pat de pământ
dimineața
îmi va memora victoria
cu un punct
alungindu-mi brațele până la zidul din cer
eu – noiembrie a lui nimeni
clandestin hazardul fidel împlinește zborul de sub piatră
să simt durerea jurământului uitat
necunosc cunoscând îngropat sub casa lui oricine
lângă crengile lui vânt
în pădurea lui nimeni
om disperat și flămând
ecou din virgule și puncte
zid peste care aripi perechi se înalță
până unde pot să ajungă rămânerile
numărând timp cărămizile-mi cad pe pământ
dreptunghiulare emoții
tensionate
strivite la colțuri
de urmele zborului muribund dintâi

în tăceri
măsor povestea zborului pentru ziua de mâine
disperarea
mi-a prins niște ferestre la gât
tălăngile fricii mele
la care nimeni nu se mai roagă
încă o aud cum pășește reînnoită
gravitând în juru-mi rotundă
nepricepută să fie iubită
torturând neștiind a muri

amintirea mamei sporește neputința mea
sărutările răscolitoare dintr-un vis visat
aud povestea suavă din gând –
labirint absurd al întunericului de la început
pivnițe umede
catacombe întunecate
impresii subiective
convalescente penumbre
vid și rațiune de a fi uitat în existența atâtor abisuri

crucile de prin lume provoacă un tropot anume prin aer
eu le aud
invizibile
pândesc de pe margini
pregătite să răstoarne liniștea asta tulburătoare
se aud și respirațiile propriilor demoni
se aud cum viețuiesc pe culoar
legănându-ne durerile
încrucișându-ne mâinile plictisite pe piept

voi salva aparențele în pumni – asurzitoare teribila-ncleștare
palmele cu sufletul la gură plescăie din grumajii scaunului
fricile țipă cât le țin plămânii
și mă agăț de toată hărmălaia sufletului din cerul gurii
mă tot uit la foaia albă
caut urma de sânge pe jos
respirația îmi revine
arterele zvâcnesc regulat
întorc privirea peste umăr
cei de pe rândurile din spate pe care nu i-am văzut
sau nu mi-i amintesc acum
probabil că nu mi-i voi aminti niciodată
deja încep să se ridice
oricum nu vedeau mare lucru șezând
iar eu
eu nu-mi mai amintesc nimic
am aterizat
am ajuns undeva
poate nici atât

[31 august, 2017 – în avion]

YouTube

Anunțuri

Zbor peste adâncimi

drama unei zile noi, compacte, eliptice, masiv îndesată claustrofob în acest spațiu cu pereții metalici și alungiți.

zborul.

dincolo de măsurabil, de-a stânga și de-a dreapta aceluiași păcat, făcut-a ca timpul să muște tenace din timpul cu speranța călăuzitoare. doar că eu nu cred în speranță.

am îndrăgit cerul de la sfârșitul iernii cosmice, și-ntr-un început astral al unei supernove am așteptat legământul făcut la răscrucea promisiunii atentă fiind la toate zgomotele lumii care au susținut libertatea aceleiași dorințe din sângele meu nevertebrat spre o călătorie aridă, rotundă, plină de o culoare neidentificată: întinderi nisipoase, interstelare ⎼ parfum al viselor nebuloase.

de acum aș vrea ca timpul să nu mai muște din timpul nimănui, să-mi lase intactă povestea de pe fața oglinzii ⎼ portal care despică anevoie timpurile sau doar în fața căruia să-mi trec degetele prin părul negru și lung.

din călătoria aceasta nu se mai întoarce nimeni. acum adevărul este când bate vântul solar, nu cu palma, ci cu niște linii curbe fixate pe axul vieții sau al morții.

m-au cuprins cu brațele de aluminiu ⎼ alb metalizat; în corpul subțire foșnește zgomotul întunecat al fricii, îmi simt strângerea oaselor care nu vor să se sfărâme în palme, alunec prin spirala unui cer necunoscut; mă simt ca o insectă aproape moartă căreia nimeni nu vrea să-i țină companie, să-i spună ceva încurajator sau să mă întrebe:

⎼ nu ai murit? 

mă uit pentru ultima oară într-un sfert de urmă și văd în fața ochilor, pentru o clipă, locul din care am plecat, ca și cum ar fi fost singurul loc de pe pământ: aeroportul.

în visuri – o casă albă din cărămidă, cu ferestre înalte, arcuite în partea de sus. un tei imens care, atunci când plouă, dezlănțuie paradisul. și uite-așa azi, zbor într-o călătorie lungă, lungă, poate prea lungă, negăsind scara către ceea ce caut:  soarele pământului și al apelor multicolore.

închid ochii. în adâncul înaltului, întunericul ploilor prolifice cu perseide policolore picură în drumul lor cosmic niște forme moi, colorate. mă învelesc cu întunericul acestei zile care încercuiește pământul de sub mine și aud cum suspină vântul pe lângă hublourile închise ermetic. îmi înving teama de spațiu închis cu hăul de sub picioare ⎼ respir. nimic nu mă ține și nimeni nu îmi scoate pământul rămas pe retină, nimic nu îmi poate elibera sufletul din mijlocul discului stelar în care zbor, poate de prea greu, poate de prea frumos…

nu găsesc rostul acestor centuri de siguranță. siguranța cui? probabil a avionului. dacă s-ar decoji o bucată considerabilă din pereții ăștia aș fi smulsă de pe scaun și aș ajunge să fiu înghițită/ tocată de una din elice (am văzut așa ceva într-un film), aș ajunge să fiu papa bun pentru unul din motoare care ar înceta să mai funcționeze, explodând. din această pricină, viețile atâtor oameni ar fi în pericol. așa deci: centura este pentru siguranța avionului/zborului. avionul se teme de mine iar această centură este împotriva mea. dacă avionul se prăbușește, care ar mai fi utilitatea centurilor de siguranța sau a măștilor de oxigen?

⎼ vă vorbește comandantul aeronavei. ne prăbușim. vă rog, puneți-vă centurile de siguranță și măștile de oxigen, care, imediat, vă vor cădea în cap. deja v-au căzut…  și toate celelalte, asemenea.

stai, cred că am înțeles utilitatea centurii de siguranță: să mă poată găsi moartă-strânsă-grămadă în centura de siguranță și cu dinții împrăștiați în masca de oxigen ⎼ bune toate pentru identificarea unui cadavru.

aproape că îmi vine să îl întreb, sarcastic, pe domnul de lângă mine care se revarsă generos peste brațul meu:

⎼ nu ați dori să vă fixați cu totul în centura de siguranță?

dar nu îl întreb. bine că pot scrie cu mâna stângă. uite, un avantaj. dacă îmi rezervam loc la geam aș fi fost înghesuită din partea stângă, ceea ce mi-ar fi convenit pentru că pot scrie și cu mâna dreaptă. am teamă de spațiile închise/înguste. locul de la geam nu îmi convine, ci doar locul acesta de lângă culoar ⎼ singurul loc care îmi poate oferi o oarecare larghețe rațională din care pot respira fără panică. oricum, l-am bătut pe tip din toate părțile. mă simt mai bine din punctul ăsta de vedere. din alte puncte de vedere mă simt groaznic. măcar e senin. printr-un hublou văd puțin din suprafața pământului care se înclină odată cu cerul, aerul se înclină și el, și eu… văd asta și cu ochii închiși și cu urechile înfundate. înghit în sec cuvintele din sunetele pieselor pe care le ascult în căști și mi-e frică.

pe pământ, se construiește prezentul meu născut pe un viitor dezastros. sunteți toți acolo. aș putea să cred că acum chiar priviți cerul din podul ochilor, mijind trecerea mea mută și mai imposibil de atins. aș putea să cred că m-așteptați în locuri cunoscute și sigure, dar în fiecare cerc pe care îl veți desena pe pământ eu voi fi. ștergându-le.

nu vreau să fiu uitată în afara lumii mele nedumerite și înghețate. așa sunt eu, așa voi fi mereu, cu atât mai mult acum când nimic nu mă mai adoarme, așa cum nimic nu pare să mă mai poată trezi definitiv.

niciunul din voi să nu conducă pe nimeni, nici cine pe cine să judece sau să condamne  -cum și de ce să îmi judece fapta –

când am greșit?

în nesfârșitul oglinzii ovale, timpul își mai umflă o dată pieptul împingându-mă în pereții corpului astral. îmi țin venele ca pe niște sfori strânse-n pumni. zidul conectat la vid mă va înghiți cu același (can)cer încolăcit pe cărnurile oaselor mele calde și digerate pe jumătate ⎼ atât cât să nu mă lase de tot fără suflet, fără nervi, fără aer. zbor.

(road)e în karma mea ⎼ Universul ⎼ spațiu în patru dimensiuni și două galaxii pe care nu le voi atinge nici de data aceasta. zbor într-un spațiu tainic și oricât ar fi de sigur și de liniște în zborul acesta, întotdeauna voi auzi teama foșnind în sângele meu împrăștiat tăcut prin ceruri. și-am să închid imediat ochii, să n-o mai aud…

[1 Aprilie, 2017 ⎼ în avion]

YouTube

Publicat în Jurnalul meu – S i c C o g i t o S i n e D i e

Rotund

Existența unui început își ițește făptura fragilă prin crăpăturile aspre ale cosmosului.

Alunec subțire și mai în adânc, respirând din bobul rotund cu aer.

Gândurile nu se lovesc de nimic și de nimeni, spațiile nu mai au ecou, cuvintele nu se mai satură de pieptănătura amintirilor, iar eu atârn în vasta singurătate a cerului, alcătuită din uitări și atenuări de un albastru spălăcit.
Un adagio se prelinge pe umerii rotunzi ai lunii, stelele, ca niște coconi transparenți își țin respirația în spirale nisipoase de lumină. Și încă mai aud în tâmpla stângă râsul tău dospind de secrete, clipele cu formele și culorile lor parfumate, mâinile noastre reci cu vene albastre, muzicile în care ne-am odihnit răsuflările, camera mea cu cele două uși, umbra trupului tău liniștit care stă în picioare la marginea patului meu uriaș, toamna cu ploile ambalate în celofan, fereastra cu visuri aromate din ceașca cu ceai Anotimpurile, gândurile cu sunetele dilatate în timp… toate zvâcnesc în cuvinte lipicioase pe cerul gurii,

toate urcă spre mine
iată-mă-s
am ajuns
am ajuns atât de adânc
în înalt
în nedefinit

Umbrele continentelor las dâre grele prin crăpăturile vieții, schimbând mereu și mereu și mereu răsăriturile. Zumzetul cosmic și-a găsit culcuș în amarul inimii, dar nu mai dau atenție nici măcar respirației mele care o fi rămas pe marginea unui pat de spital sau pe buza unei căni cu apă, în vreun colț de batistă zdrențuită, cine știe, poate peste pleoapele tale adormite, ori pe firul bolovănos al căderii în gol, poate că vizitează locuri necunoscute cu fel și fel de cuvinte mâncate pe întuneric. Dar cine-ar putea acum să le mai înghită pe toate? Ce bine este că nu ne mai consumam porțiile obligatorii de oxigen cu cel mai zdrobitor argument: Respiră!

Uneori, viața îmi pare ca o veșnică bâjbâială, o împrăștiere, cu toate acestea tinde grațioasă spre mine, împodobită în somptuoase brocarturi ale spiritului, atrasă fiind de acest centru în jurul căruia descriu mișcări eliptice și-ndepărtate, jelindu-mi cu însuflețire existența atâtor abisuri.
Îmi imaginez că tăiem luna în felii confiate, înfigându-ne dinții în cuvinte casante și dulci, îmi imaginez nopțile sufletelor noastre cu spinările încovoiate înainte de vreme, explodând în embolii cosmice pe la marginea lumii. Umbrele încep să dispară, simt că mă pierd treptat-treptat, până voi ajunge să devin vie, să trăiesc, să respir prin exterior, cu gâtul întins spre viață, ca spre un jug imens, fără urmă de tristețe și fără amintiri, cu toată masivitatea unei vieți simple – simțite cu mânuțele copilăriei care mototolesc rochia înflorată a mamei -, cu toată iubirea dorită și neîmplinită, cu toate slăbiciunile, muzicile și culorile, cu toate cuvintele și toate singurătățile mele publice.

începutul s-a născut
plecând
soarele adoarme în asfințitul pe care-l zăresc fără să-l am
cometele-trestii se sting în tot felul de întâmplări
în tot felul de constelații întunecate

visele plutesc prin noaptea profundă ca pe o câmpie umedă și lugubră
nu voi avea tot timpul din lume pentru a aștepta măcar unu-napoi
curând voi plonja din nou spre pământ
dureros
mă-nfășor
cu părul în vânt
pe firul subțire-al clepsidrei
și mai în adânc
ca o plecare-ntr-o doară
exod
pentr-o ultima gură de aer
din bobul rotund

YouTube