drama unei zile noi, compacte, eliptice, masiv îndesată claustrofob în acest spațiu cu pereții metalici și alungiți.
zborul.
dincolo de măsurabil, de-a stânga și de-a dreapta aceluiași păcat, făcut-a ca timpul să muște tenace din timpul cu speranța călăuzitoare. doar că eu nu cred în speranță.
am îndrăgit cerul de la sfârșitul iernii cosmice, și-ntr-un început astral al unei supernove am așteptat legământul făcut la răscrucea promisiunii atentă fiind la toate zgomotele lumii care au susținut libertatea aceleiași dorințe din sângele meu nevertebrat spre o călătorie aridă, rotundă, plină de o culoare neidentificată: întinderi nisipoase, interstelare ⎼ parfum al viselor nebuloase.
de acum aș vrea ca timpul să nu mai muște din timpul nimănui, să-mi lase intactă povestea de pe fața oglinzii ⎼ portal care despică anevoie timpurile sau doar în fața căruia să-mi trec degetele prin părul negru și lung.
din călătoria aceasta nu se mai întoarce nimeni. acum adevărul este când bate vântul solar, nu cu palma, ci cu niște linii curbe fixate pe axul vieții sau al morții.
m-au cuprins cu brațele de aluminiu ⎼ alb metalizat; în corpul subțire foșnește zgomotul întunecat al fricii, îmi simt strângerea oaselor care nu vor să se sfărâme în palme, alunec prin spirala unui cer necunoscut; mă simt ca o insectă aproape moartă căreia nimeni nu vrea să-i țină companie, să-i spună ceva încurajator sau să mă întrebe:
⎼ nu ai murit?
mă uit pentru ultima oară într-un sfert de urmă și văd în fața ochilor, pentru o clipă, locul din care am plecat, ca și cum ar fi fost singurul loc de pe pământ: aeroportul.
în visuri – o casă albă din cărămidă, cu ferestre înalte, arcuite în partea de sus. un tei imens care, atunci când plouă, dezlănțuie paradisul. și uite-așa azi, zbor într-o călătorie lungă, lungă, poate prea lungă, negăsind scara către ceea ce caut: soarele pământului și al apelor multicolore.
închid ochii. în adâncul înaltului, întunericul ploilor prolifice cu perseide policolore picură în drumul lor cosmic niște forme moi, colorate. mă învelesc cu întunericul acestei zile care încercuiește pământul de sub mine și aud cum suspină vântul pe lângă hublourile închise ermetic. îmi înving teama de spațiu închis cu hăul de sub picioare ⎼ respir. nimic nu mă ține și nimeni nu îmi scoate pământul rămas pe retină, nimic nu îmi poate elibera sufletul din mijlocul discului stelar în care zbor, poate de prea greu, poate de prea frumos…
nu găsesc rostul acestor centuri de siguranță. siguranța cui? probabil a avionului. dacă s-ar decoji o bucată considerabilă din pereții ăștia aș fi smulsă de pe scaun și aș ajunge să fiu înghițită/ tocată de una din elice (am văzut așa ceva într-un film), aș ajunge să fiu papa bun pentru unul din motoare care ar înceta să mai funcționeze, explodând. din această pricină, viețile atâtor oameni ar fi în pericol. așa deci: centura este pentru siguranța avionului/zborului. avionul se teme de mine iar această centură este împotriva mea. dacă avionul se prăbușește, care ar mai fi utilitatea centurilor de siguranța sau a măștilor de oxigen?
⎼ vă vorbește comandantul aeronavei. ne prăbușim. vă rog, puneți-vă centurile de siguranță și măștile de oxigen, care, imediat, vă vor cădea în cap. deja v-au căzut… și toate celelalte, asemenea.
stai, cred că am înțeles utilitatea centurii de siguranță: să mă poată găsi moartă-strânsă-grămadă în centura de siguranță și cu dinții împrăștiați în masca de oxigen ⎼ bune toate pentru identificarea unui cadavru.
aproape că îmi vine să îl întreb, sarcastic, pe domnul de lângă mine care se revarsă generos peste brațul meu:
⎼ nu ați dori să vă fixați cu totul în centura de siguranță?
dar nu îl întreb. bine că pot scrie cu mâna stângă. uite, un avantaj. dacă îmi rezervam loc la geam aș fi fost înghesuită din partea stângă, ceea ce mi-ar fi convenit pentru că pot scrie și cu mâna dreaptă. am teamă de spațiile închise/înguste. locul de la geam nu îmi convine, ci doar locul acesta de lângă culoar ⎼ singurul loc care îmi poate oferi o oarecare larghețe rațională din care pot respira fără panică. oricum, l-am bătut pe tip din toate părțile. mă simt mai bine din punctul ăsta de vedere. din alte puncte de vedere mă simt groaznic. măcar e senin. printr-un hublou văd puțin din suprafața pământului care se înclină odată cu cerul, aerul se înclină și el, și eu… văd asta și cu ochii închiși și cu urechile înfundate. înghit în sec cuvintele din sunetele pieselor pe care le ascult în căști și mi-e frică.
pe pământ, se construiește prezentul meu născut pe un viitor dezastros. sunteți toți acolo. aș putea să cred că acum chiar priviți cerul din podul ochilor, mijind trecerea mea mută și mai imposibil de atins. aș putea să cred că m-așteptați în locuri cunoscute și sigure, dar în fiecare cerc pe care îl veți desena pe pământ eu voi fi. ștergându-le.
nu vreau să fiu uitată în afara lumii mele nedumerite și înghețate. așa sunt eu, așa voi fi mereu, cu atât mai mult acum când nimic nu mă mai adoarme, așa cum nimic nu pare să mă mai poată trezi definitiv.
niciunul din voi să nu conducă pe nimeni, nici cine pe cine să judece sau să condamne -cum și de ce să îmi judece fapta –
când am greșit?
în nesfârșitul oglinzii ovale, timpul își mai umflă o dată pieptul împingându-mă în pereții corpului astral. îmi țin venele ca pe niște sfori strânse-n pumni. zidul conectat la vid mă va înghiți cu același (can)cer încolăcit pe cărnurile oaselor mele calde și digerate pe jumătate ⎼ atât cât să nu mă lase de tot fără suflet, fără nervi, fără aer. zbor.
(road)e în karma mea ⎼ Universul ⎼ spațiu în patru dimensiuni și două galaxii pe care nu le voi atinge nici de data aceasta. zbor într-un spațiu tainic și oricât ar fi de sigur și de liniște în zborul acesta, întotdeauna voi auzi teama foșnind în sângele meu împrăștiat tăcut prin ceruri. și-am să închid imediat ochii, să n-o mai aud…
[1 Aprilie, 2017 ⎼ în avion]
Publicat în Jurnalul meu – S i c C o g i t o S i n e D i e
