– A fost femeia azi să facă curățenie – spune el, imediat cum intră. O cafea? un ceai?
– Da, mulțumesc, aș bea un ceai.
– Eu nu bea niciodată ceai, dar asta nu mai contează. Voi bea o cafea. El zâmbește. Zâmbește și ea.
Cărți, titluri, autori, ziare pe jos, lângă un fotoliu reviste, lumânări pe o etajeră, neaprinse, poze de familie. Ochii fetei cauta ceva, mintea aleargă de la un colț la altul, ca un animal captiv de bună voie într-o casă mare în care azi ,,a fost femeia să facă curățenie”.
– Cu zahar? – se aude vocea lui de undeva, din bucătărie. Unde o fi bucătăria? Unde o fi baia? Dormitorul… Și ochii aleargă cu răsuflarea tăiată, tot mai repede de la o statuetă la un tablou și înapoi la o carte deschisă pe birou, culcată pe burtă despicată în aproape două jumătăți egale – un semn de carte.
– Nu, mulțumesc, fără zahăr.
Deschide cartea, citește câteva rânduri. Vine ceaiul și cafeaua lui cu zahăr. Așezate toate pe o tavă. În mâna stângă ține un prosop de bucătărie caraghios, cu pătrățele colorate, mototolite. O aplecare protocolară, un zâmbet reținut de chelner politicos:
– Domnișoara e servită.
Domnișoara râde. Ochii se opresc să își tragă răsuflarea, gândurile se rostogolesc destinse peste muchiile pătrățelelor mototolite ale prosopului de bucătărie, relaxându-se puțin după cursa nebună a neliniștirii. Ea râde ușor…
El zâmbește. De la fereastra înaltă se vede cerul: nori amestecați, negri, gri, albi, violeți, aurii, învolburați. Vântul foșnește prin grădina din fața casei, trosnete, ropot de ploaie pe stradă, pe pervaz…
Gândurile le fură întrerupte de o melodie cunoscută care se auzea domol la un radio din vecini. Ea închide ochii. Cunoșteau amândoi piesa, trebuia să o asculte. Zâmbeau amândoi.
Apoi, spiritul ascuns al dezordinii și haosului începe să spulbere ordinea atent și conștiincios făcută de femeia care a fost azi să facă curățenie – titlurile și autorii și cuvintele autorilor riguros tipărite și statuetele și lumânările poziționate studiat și filele cărții lăbărțate de pe birou, prosopul de bucătărie și ceaiul ei și cafeaua lui cu zahar și mâinile lui și pălăria ei, eșarfa de alături, parfumul lui și melodia de la radio, toate se amestecă și se contopesc și se rotesc amețitor în jurul lor.
desenez copii nou-născuți
vagi și silențioși
bulgări mici de fericire
așezați cu palmele înaintea brațelor
pâlc de roze
tufișuri de sunete
în adâncul unor continente adevărate
palate adânci cu nopți geroase ca niște candelabre aprinse
sufletul se ridică din mine
are greutatea covârșitoare a unui fir de praf
miraculos
pot cumva să mă țin la suprafață
să rezist
asta înseamnă ceva
deși n-am de unde să știu
n-am fost niciodată în pielea copiilor nou-născuți
desenați cu un creion bont
ascet
fără nimic altceva
flori zvelte
drum
o palmă
degetele mele fără direcții
cărbune – gest tardiv din coada ochiului
dar n-aș ști să spun mai mult de-atât
mușc moale dintr-o piatră – subtilități sobre
și cred că sunt fericită
călcând cumva pe niște urme
gleznele-mi pășesc pe deasupra timpanelor fără stăpân
se mușcă fără să se rănească
ascultă fără aplauze
fără spectacole
spinarea-mi zvâcnește nepregătită gata să mă rupă
dimineața-i ca arcurile unui ocean încordat sub puterea Lunii
îmi încerc sufletul cu o fericire venită prea târziu
fricile mă țin iar de mână
vreau să ajung doar atât cât să pot
să pot
doar să pot
să pipăi cu ochii deschiși streșinile pământului
și-n același timp să admir oglinda albă
îmbrățișându-mi o vreme genunchii osoși
îmi consum secundă de unicitate așa
amintindu-mi din ceea ce mai credeam că va fi fost o îmbrățișare veșnică
rămasă acum în alt colț al corpului
voind să se întindă lângă albia unui râu
până unde ține dealul ăla
apa ailaltă
muntele de colo
în țara asta
în orașul ăla
mai simt doar vântul trecând prin iarba înaltă
translucide oasele mele neidentificate se vor pierde în măduva nimicitoare
a ceea ce sunt eu cu adevărat
acum
sunt o foaie de hârtie în fața unui țipăt purtat atât de repede dintr-un loc în altul
amețesc
amețesc cu gândul la pungile pline cu aer
la aerul care stă în sfârșit locului
liniștitoare falduri
prin care orele trec pe vârfuri ca și cum nu ar avea nimic de zis
am luat ultima corabie
am luptat pe mări și oceane
am văzut naufragii pe oceane imposibile
mi-am odihnit oasele pe insule misterioase
printre fântâni cu fabuloasele lor priveliști de pe maluri
totemuri ferestre și semne de viață în piatră
am văzut sărmani gata să moară
am ascultat înțelepți goliți de sensuri
fricile cum aruncau priviri discrete
timid
curajul
construiește legi noi pentru drumuri ciudate
am găsit printre ruine lăcașuri în piatră
amfore de-argint
am vâslit corăbii
cu o viteză aproape certă prin venele mele
sosirile lui sugrumate
plecările mele despletite
sosirile mele vâscoase
plecările lui lichide
cu insomniile în stare de trezie
cu aerul că oricum nu ne mai pasă
chinuiți să ieșim din întinderea asta
unde nu mai e loc de vreascuri prinse-tr-o curea
unde nici măcar nu putem decupa o lume cu noi
niciodată pe partea stângă
mereu aceeași existență apăsătoare a unui vis a inimii noastre
din altă parte
am mai zâmbit așa
n-o să mai zâmbesc așa
fără să mă mai contrazică cineva vreodată
doar îmbrățișez vastele întinderi de pământ
de timp
cu ochii mei liberi
deschiși ca o scoică
poate chiar ca aripile unui fluture
sau cu o liniște atât de aproape de plexul solar
jos
talazurile
se lovesc de un pat de pământ
dimineața
îmi va memora victoria
cu un punct
alungindu-mi brațele până la zidul din cer
eu – noiembrie a lui nimeni
clandestin hazardul fidel împlinește zborul de sub piatră
să simt durerea jurământului uitat
necunosc cunoscând îngropat sub casa lui oricine
lângă crengile lui vânt
în pădurea lui nimeni
om disperat și flămând
ecou din virgule și puncte
zid peste care aripi perechi se înalță
până unde pot să ajungă rămânerile
numărând timp cărămizile-mi cad pe pământ
dreptunghiulare emoții
tensionate
strivite la colțuri
de urmele zborului muribund dintâi
în tăceri
măsor povestea zborului pentru ziua de mâine
disperarea
mi-a prins niște ferestre la gât
tălăngile fricii mele
la care nimeni nu se mai roagă
încă o aud cum pășește reînnoită
gravitând în juru-mi rotundă
nepricepută să fie iubită
torturând neștiind a muri
amintirea mamei sporește neputința mea
sărutările răscolitoare dintr-un vis visat
aud povestea suavă din gând –
labirint absurd al întunericului de la început
pivnițe umede
catacombe întunecate
impresii subiective
convalescente penumbre
vid și rațiune de a fi uitat în existența atâtor abisuri
crucile de prin lume provoacă un tropot anume prin aer
eu le aud
invizibile
pândesc de pe margini
pregătite să răstoarne liniștea asta tulburătoare
se aud și respirațiile propriilor demoni
se aud cum viețuiesc pe culoar
legănându-ne durerile
încrucișându-ne mâinile plictisite pe piept
voi salva aparențele în pumni – asurzitoare teribila-ncleștare
palmele cu sufletul la gură plescăie din grumajii scaunului
fricile țipă cât le țin plămânii
și mă agăț de toată hărmălaia sufletului din cerul gurii
mă tot uit la foaia albă
caut urma de sânge pe jos
respirația îmi revine
arterele zvâcnesc regulat
întorc privirea peste umăr
cei de pe rândurile din spate pe care nu i-am văzut
sau nu mi-i amintesc acum
probabil că nu mi-i voi aminti niciodată
deja încep să se ridice
oricum nu vedeau mare lucru șezând
iar eu
eu nu-mi mai amintesc nimic
am aterizat
am ajuns undeva
poate nici atât
drama unei zile noi, compacte, eliptice, masiv îndesată claustrofob în acest spațiu cu pereții metalici și alungiți.
zborul.
dincolo de măsurabil, de-a stânga și de-a dreapta aceluiași păcat, făcut-a ca timpul să muște tenace din timpul cu speranța călăuzitoare. doar că eu nu cred în speranță.
am îndrăgit cerul de la sfârșitul iernii cosmice, și-ntr-un început astral al unei supernove am așteptat legământul făcut la răscrucea promisiunii atentă fiind la toate zgomotele lumii care au susținut libertatea aceleiași dorințe din sângele meu nevertebrat spre o călătorie aridă, rotundă, plină de o culoare neidentificată: întinderi nisipoase, interstelare ⎼ parfum al viselor nebuloase.
de acum aș vrea ca timpul să nu mai muște din timpul nimănui, să-mi lase intactă povestea de pe fața oglinzii ⎼ portal care despică anevoie timpurile sau doar în fața căruia să-mi trec degetele prin părul negru și lung.
din călătoria aceasta nu se mai întoarce nimeni. acum adevărul este când bate vântul solar, nu cu palma, ci cu niște linii curbe fixate pe axul vieții sau al morții.
m-au cuprins cu brațele de aluminiu ⎼ alb metalizat; în corpul subțire foșnește zgomotul întunecat al fricii, îmi simt strângerea oaselor care nu vor să se sfărâme în palme, alunec prin spirala unui cer necunoscut; mă simt ca o insectă aproape moartă căreia nimeni nu vrea să-i țină companie, să-i spună ceva încurajator sau să mă întrebe:
⎼ nu ai murit?
mă uit pentru ultima oară într-un sfert de urmă și văd în fața ochilor, pentru o clipă, locul din care am plecat, ca și cum ar fi fost singurul loc de pe pământ: aeroportul.
în visuri – o casă albă din cărămidă, cu ferestre înalte, arcuite în partea de sus. un tei imens care, atunci când plouă, dezlănțuie paradisul. și uite-așa azi, zbor într-o călătorie lungă, lungă, poate prea lungă, negăsind scara către ceea ce caut: soarele pământului și al apelor multicolore.
închid ochii. în adâncul înaltului, întunericul ploilor prolifice cu perseide policolore picură în drumul lor cosmic niște forme moi, colorate. mă învelesc cu întunericul acestei zile care încercuiește pământul de sub mine și aud cum suspină vântul pe lângă hublourile închise ermetic. îmi înving teama de spațiu închis cu hăul de sub picioare ⎼ respir. nimic nu mă ține și nimeni nu îmi scoate pământul rămas pe retină, nimic nu îmi poate elibera sufletul din mijlocul discului stelar în care zbor, poate de prea greu, poate de prea frumos…
nu găsesc rostul acestor centuri de siguranță. siguranța cui? probabil a avionului. dacă s-ar decoji o bucată considerabilă din pereții ăștia aș fi smulsă de pe scaun și aș ajunge să fiu înghițită/ tocată de una din elice (am văzut așa ceva într-un film), aș ajunge să fiu papa bun pentru unul din motoare care ar înceta să mai funcționeze, explodând. din această pricină, viețile atâtor oameni ar fi în pericol. așa deci: centura este pentru siguranța avionului/zborului. avionul se teme de mine iar această centură este împotriva mea. dacă avionul se prăbușește, care ar mai fi utilitatea centurilor de siguranța sau a măștilor de oxigen?
⎼ vă vorbește comandantul aeronavei. ne prăbușim. vă rog, puneți-vă centurile de siguranță și măștile de oxigen, care, imediat, vă vor cădea în cap. deja v-au căzut… și toate celelalte, asemenea.
stai, cred că am înțeles utilitatea centurii de siguranță: să mă poată găsi moartă-strânsă-grămadă în centura de siguranță și cu dinții împrăștiați în masca de oxigen ⎼ bune toate pentru identificarea unui cadavru.
aproape că îmi vine să îl întreb, sarcastic, pe domnul de lângă mine care se revarsă generos peste brațul meu:
⎼ nu ați dori să vă fixați cu totul în centura de siguranță?
dar nu îl întreb. bine că pot scrie cu mâna stângă. uite, un avantaj. dacă îmi rezervam locla geam aș fi fost înghesuită din partea stângă, ceea ce mi-ar fi convenit pentru că pot scrie și cu mâna dreaptă. am teamă de spațiile închise/înguste. locul de la geam nu îmi convine, ci doar locul acesta de lângă culoar ⎼ singurul loc care îmi poate oferi o oarecare larghețe rațională din care pot respira fără panică. oricum, l-am bătut pe tip din toate părțile. mă simt mai bine din punctul ăsta de vedere. din alte puncte de vedere mă simt groaznic. măcar e senin. printr-un hublou văd puțin din suprafața pământului care se înclină odată cu cerul, aerul se înclină și el, și eu… văd asta și cu ochii închiși și cu urechile înfundate. înghit în sec cuvintele din sunetele pieselor pe care le ascult în căști și mi-e frică.
pe pământ, se construiește prezentul meu născut pe un viitor dezastros. sunteți toți acolo. aș putea să cred că acum chiar priviți cerul din podul ochilor, mijind trecerea mea mută și mai imposibil de atins. aș putea să cred că m-așteptați în locuri cunoscute și sigure, dar în fiecare cerc pe care îl veți desena pe pământ eu voi fi. ștergându-le.
nu vreau să fiu uitată în afara lumii mele nedumerite și înghețate. așa sunt eu, așa voi fi mereu, cu atât mai mult acum când nimic nu mă mai adoarme, așa cum nimic nu pare să mă mai poată trezi definitiv.
niciunul din voi să nu conducă pe nimeni, nici cine pe cine să judece sau să condamne -cum și de ce să îmi judece fapta –
când am greșit?
în nesfârșitul oglinzii ovale, timpul își mai umflă o dată pieptul împingându-mă în pereții corpului astral. îmi țin venele ca pe niște sfori strânse-n pumni. zidul conectat la vid mă va înghiți cu același (can)cer încolăcit pe cărnurile oaselor mele calde și digerate pe jumătate ⎼ atât cât să nu mă lase de tot fără suflet, fără nervi, fără aer. zbor.
(road)e în karma mea ⎼ Universul ⎼ spațiu în patru dimensiuni și două galaxii pe care nu le voi atinge nici de data aceasta. zbor într-un spațiu tainic și oricât ar fi de sigur și de liniște în zborul acesta, întotdeauna voi auzi teama foșnind în sângele meu împrăștiat tăcut prin ceruri. și-am să închid imediat ochii, să n-o mai aud…
