am început să șterg grăbită trecutul

Sunflower-ulei-panza-jurnal-noiembrie.JPG

Sunflower – ulei pe pânză – (my painting)


copiii din noi au adormit. începe noaptea albă a trupurilor ambulante. voi călători din nou prin amintiri greoaie, lipsite de orice fel de farmec sau conținut, voi adormi în vrăjbi albe pe care le voi șterge complet (mai ales pe acelea în care era dimineață – ținută în brațe până când sângele nu a mai scos niciun sunet). probabil că ziua de azi a trebuit să vină, să înceapă și să fie atât de diferită de celelalte. eu a trebuit să ajung să fiu mai puternică decât aș fi fost în oricare altă dimineață din toate diminețile mele. și au trebuit să se întâmple totuși multe în mai putin de o oră ca să mă scutur, să mă trezesc, să înțeleg. sigur, sigur că știu… maine dimineață aș putea fi la fel oarbă și încrâncenată încât să nu mai vreau să înțeleg nimic și, mai ales, să nu mai vreau să zic nimic. fotografiile sunt din ce în ce mai vechi. în zidul astă mi se usucă oasele, iar lângă mine locuiesc alte schelete din mine. aștept să mi se coaguleze sângele ca să pot începe să trăiesc o altă moarte comună. știi… râcâi zidul cu degetul arătător. cu pieptul împing zidul prăfuit cu piele – pulbere albă absorbită, încă, de respirația mea caldă, adulmec formele defragmentate într-o veșnică îndoială. agăț, una de cealaltă, aceste pulberi albe și-aștept să ne așezăm câteva secunde, ca mai apoi să ne naștem, pentru numele lui Dumnezeu, separat. caut un adăpost, ca și cum ar fi început războiul. și, mai rău, mă închid în mine protejându-mă de ceilalți. răul suprem: să mă protejez de toți. nu este lupta mai grea decât aceea cu mine însămi, nu există demon mai crud, mai adânc și mai parșiv decât cel care zace în mine, zămislit de mine. așa murim, gol peste gol, cerc peste cerc, vis peste vis, unul peste altul ne prăbușim în noi, doar atât de aproape ne învățăm pe de rost, analizăm acest fenomen înecați în aceeași placentă, așteptăm pentru a nu știu câta oară absorbiți de gândurile care ni se ating de cerul gurii, găsind explicații. atât de aproape, cât de mult, cât de puternic, cât de diferit. noaptea ridică umbrele diurne, întrezăresc cerul pe sub zid: nuanțe de gri, cu capetele dinspre orizont de un gri mult mai închis și apăsat, de parcă acolo unde cerul se sprijină de pământ are nevoie de o consistență mai puternică. probabil decorul, ca la orice spectacol, a contribuit decisiv la aceasta dimineață care îmi lăsa mici răni pe brațe iar pe picioare pare că timpul vrea să îmi scrie ceva sau poate este doar felul în care pielea mea își manifestă boala sau oboselile mele. a început să plouă. plouă puternic și totuși monoton și așezat. mă rog, mă rog până când gura nu se mai umple de scuipat iar pumnii nu se mai încleștează, mă rog până când corpul nu mai cere luptă, ci protecție. o văd pe mama pentru o secundă. apoi, doar o aud. sper că nu a zis ceva de genul: ți-am zis eu…; sau: niciodată nu mă asculți…; sau: așa îți trebuie dacă… . ceva, ori cineva, m-a îndepărtat de secunda aia. ce anume mă face oare să vreau să fiu sigură că văd o monstruozitate odată ce am apucat deja să bănuiesc, aproape cu certitudine, că a nu privi în altă parte înseamnă să vezi o monstruozitate? sigur, e vorba doar de o secundă, o secundă în plus, dar, mă întreb: de ce mintea mea are nevoie întotdeauna de acea secundă în plus? țin minte imagini groaznice care mă urmăresc și acum doar pentru că nu am refuzat să privesc în miezul acelei secunde din care de fapt înțelesesem dinainte că nu vreau să văd. din modul în care m-a oprit, adică atunci când clipa a încremenit, atunci am înțeles dimensiunile tragediei – în clipa când am știut, am refuzat să mai știu. îți amintești asta? în însingurarea din corp, și-n lumea aceasta fără timp și spațiu, când timpul este nemăsurat, iar măsura este doar praf cosmic, persoanele pe care îmi doresc să le întâlnesc sunt cu totul altele decât cele pe care le aștept. dialogul din imediata mea apropiere, este cel de dinaintea unei porți zdravene de frasin. totul generează spaime, frici, dureri, plăceri, morți, fericiri. toate se duc în alte corpuri născute de mintea mea, în visurile mele făcute din mușchi, oase și nervi. noaptea este locul în care mă întâlnesc, mă descopăr aievea ca și cum nu m-aș cunoaște (ceea ce, de cele mai multe ori, mă trezește). pot muri sub roțile unui tren neauzindu-l, în timp ce zgomotul pielii foșnind de-a lungul zidului mă face să tresar. mă descompun până rămân doar nervii care-mi amintesc de fantasme. ficțiunea se consumă ușor. ficțiunea poate ucide. noaptea e locul în care mă recompun, pentru că întunericul ne compune de foarte multe ori. înving temeri pe care nu le-aș confrunta nici în vis, contemplu cele mai fabuloase imagini, mă desprind de cele mai sângeroase muzici, mă înalț cu tot cu rădăcini. ficțiunea este cea care supraviețuiește. e inteligentă. mă sfâșie și mă vindecă, îmi oferă și îmi cere deopotrivă. da. nopțile sunt frumoase acum pentru că îmi proiectează rezultatul așteptărilor direct în închipuire. așa am eu grijă de sufletul meu: trag de mine mai departe, cu degetele translucide ale unui chin nocturn, descompus în tot ce e fost mai frumos și mai întunecat din el; totul către o destinație ce nu suferea nicio întârziere. trecutul a rămas acolo, l-am văzut preț de o secundă – plin cu negru, tăia o cale pentru sine în timp ce l-am depășit alunecând pe drumul subțire al căderii. deocamdată.

Reclame

Chestionar privind reabilitarea Cazinoului municipiului Constanța

Primăria municipiului Constanța supune atenției persoanelor interesate Chestionarul privind reabilitarea clădirii istorice Cazinoul municipiului Constanța.

Cetățenii interesați pot obține mai multe informații cu privire la această clădire emblematică și pot răspunde la întrebările din chestionar până la 28.02.2018, accesând link-ul: goo.gl/Gf6EMx

sursaCazino Constanta

 

cazino-constanta.jpg

…dându-i lui, lui Dumnezeu din ale Lui, i-ai dat pe săturate


Un Crăciun fericit, tuturor!
Gândurile bune, sănătate, ani buni și frumoși!

Urare de Crăciun

Să fie ziua de Crăciun
o zi cu har și pace,
iar tu să fii, om drept și bun
cum lui Hristos Iisus îi place.
Deschide ușa larg creștine,
primește-n casa ta copii.
Și chiar puțin de ai să dai!
Copiii aceștia sunt ca tine
când pe la case colindai
cu traista-n gât de Moș Ajun.
Iar din prinosul ce îl ai,
pe masa plină cu bucate,
cheam-un străin și nu uita
că dându-i lui, lui Dumnezeu
din ale Lui, i-ai dat pe săturate.

YouTube