Substitut

a-corner-of-the-artist-s-room-paris_011..JPG

într-una din aceste zile
voi părăsi colțul
devenit plin
de fiecare dată când plouă.
în lipsa mea
umbra se va usca,
bucurându-se de tine –
tu fiind singurul loc însorit
din întreaga cameră.

 

 

 

Image’s source

Anunțuri

Azimut

noiembrie_2017_m.d.e.jpg

Noiembrie – (ulei pe pânză) – my painting

mai sunt doar câțiva soldați care știu să lupte
rațional întru dreptate,
nedeghizați în civili cu picioare de stâncă,
de grabă neîmpinse –
de gurile pline de cuvinte-ntărite
în nesupusă mâniei –
strașnice suflete.

mai sunt soldați…

vinovăția luminii în sânge locuiește,
nu-și recunoaște umbra
în foșnet se-odihnește
în bani
căci banul lumea stăpânește.

fericirile au roțile dințate –

mai sunt soldați…

mai sunt doar câțiva care știu să lupte
fără nicio poveste de spus la sfârșit – eroi
cu ochii spre cer și cu pasul în umbră,
cu privirea robită de gânduri
mânjită cu sânge-amestecat cu noroi.

mai sunt soldați care știu să asculte
viața a plin, ziua-n straie de seară.
fără văz și auz.
tăcerea-și fixează azimutul pe cerul cilindric,
singură-și ține arma la tâmplă – simbolic.
pasu-i trosnește sub un obuz.

mai sunt soldați.

Și Moartea-i recurentă

Și Moartea va da înapoi aceste comori pentru un cântec.

Privighetoarea a cântat.
A cântat în cimitirul liniștit, unde cresc trandafiri albi,
Unde florile de crini parfumează aerul.
Și acolo unde iarba e verde întotdeauna, udată de lacrimile celor vii.
Moartea își dorește grădina.

Prin ferestrele gri se vede prin ceață cum Moartea a plecat.

– Mulțumesc, mulțumesc, a declarat prințul.
Pasăre micuță din rai, te știu de multă vreme.
Te-am alungat odată de pe pământul meu…
Si totuși ai cântat din nou, ai alungat răul de la mine,
Și Moartea din inima mea,
Cum pot să te răsplătesc?
– Deja m-ai răsplătit, a spus privighetoarea.
Ți-am adus lacrimi în ochi când ți-am cântat prima dată.
Pentru inima unui cântăreț, acestea sunt mai prețioase decât orice plată.
Dar culcă-te acum și crești mare și puternic în timp ce cânt.

A cântat până ce prințul a căzut într-un somn adânc, dulce și liniștitor…

☙◦❧

uriașe gesturi, înțelese-n grabă, și-au luat zboru-ntr-un adânc

nefericitul

de sub cupola coliviei îi sunt zbaterile de-acum puține
la colțurile zilei

miezurile decojite dospesc aerul în sensul timpului umbrelor
din senin

un tremur
un înger istovit îmi tulbură perdeaua
atingând cu degetul curbat
prelunga sfer-a clipelor
ce-o urmă argintie de-a lungul beznei a lăsat

YouTube

să mă satur

aș vrea să fiu gardianul înălțimilor
să umblu pe dinăuntrul vieții îmbrăcată-n vise lungi sau mai scurte
aș vrea să ascult singurătățile timpului din dreptul inimilor
fără niciun cuvânt
aș vrea să mă gândesc uitându-mă în gol prin oameni
ca niște bărci ce-alunecă în noapte
când nici nu salută și nici nu se cunosc
aș vrea să mă aud visând
să-mi vărs amarul pe marginea unui pat
fără niciun fel de teatru
strivindu-mi oasele în spațiul acela
fără niciun efort estompat
aș vrea să mă agăț de-o fereastră fără pârghii
întinzându-mi vertical brațele cu pielea aproape desprinsă
spre ziua aceea
înnegrindu-mi sufletul în astmatice iluzii
legăturile șeilor pieptului să-mi strângă porii albi
lamentați în zdrențe de mătase
să trăiesc triumful unui ascet îmbrăcat în livre de culori necunoscute
aș vrea să-mi odihnesc umbrele timpului din nopți nedormite
să le ascult foșnetul rănilor prinse-n sârme de oțel răsucit
aș vrea să trăiesc într-un timp cu iubiri salvate din temnițe
să le găsesc urma să le pipai picioarele coapsele mușcătura
ori dincolo unde se opresc toate cortegiile
aș vrea să mă opun vântului din cealaltă cameră
înveșmântând cu privirea fereastra-n vitraliu
îndepărtând cu măna penumbra vagă din colțul din dreapta
aș vrea să-mi recapăt gustul imens dulce de Timp
să-mi închid inima pe culmi palide ale clipei
să străbat mici golfuri marine pline cu noi
să-mi aparțin cu încredere dându-mi unul altuia mâinile
cuvintele culorile lumile timpurile sufletele podurile
aș vrea să leg în fir de brocart incertul lucrurilor de mai departe
urmărindu-mi viața cu umbra până-n orizontul auzului
miruindu-mi iubirea din mijlocul lumii
să o înfășor în cercuri mici într-un giulgiu de in
să o aștern și s-o tac cu degetele mele lungi flămânde de încleștare
peste spaimele mele țepene
peste gustul imperfecțiunii noastre
peste adâncul ochilor
și să țip
să țip din toată amorțeala sufletului
inspirând aerul ca din jurul unui sfinx absurd
să țip din toate disperările
cu ochii ficși
cu degetele răsfirate
iar și iar
oricât ar fi de liniște

YouTube