Elemente (II)

Fruct – acrylic – (my work)

Optimismul, la prima vedere, pare să îndobitocească. Optimismul e ca o excursie surpriză, primită cadou, având ca destinație un tărâm de catalog turistic, plin de soare și oameni veseli și locuri frumoase. Optimismul e lecția pe care nu o poți învăța nicicum, oricât ai repeta și oricât te-ai strădui – ori o știi pe din afară, fără să îți fi fost predată, ori nu. Optimismul te face să pari în ochii celorlalți necredibil, superficial și, uneori, indolent. Optimismul inspiră scepticism și, în cel mai bun caz, compasiune: săracu’, o să vadă el când dă cu capu’ de pragul de sus cum e, de fapt, viața… Și viata, într-adevăr, nu pare să joace prea mult pe mâna optimistului.

Acei câțiva, putini, care în pofida a tot ce merge rău continuă să creadă că lucrurile pot să meargă și bine, aceia sunt cei care impun progresul. La o sută de pesimiști bine documentați, care pot să ofere zeci de motive, toate plauzibile și verificabile, datorită cărora un proiect sau o idee nu va avea succes, există poate un optimist care nu îi ia în considerare (cu bună știință sau din ignoranță) și din cauza asta ,,risca” să realizeze ceva deosebit, altceva decât ce s-a verificat deja în ce feluri poate aduce beneficii și dezavantaje.

Iar dacă planurile unui astfel de membru nonconformist al societății, care nu ține cont de atenționări și sfaturi binevoitoare, chiar reușesc, e posibil ca din nebunul satului să devină rege pentru că, în ciuda înclinației fataliste spre pesimism, oamenii au nevoie de speranță și aceasta nu poate fi alimentată decât de optimiști.