opunându-mă somnului

contemplu acestă panoramă a nopții cu gândul de a vedea zborul unei păsări care sigur sigur se va așeza înaintea gândului pentru a-și vedea zborul respirând sănătos
și mai remarc un lucru cum am ajuns înainte cuvintelor am ajuns mai târziu decât mine însămi și e cumva ridicol omul care ajunge prea târziu întotdeauna se va vedea din spate alergând după el fără să se poată ajunge

ce mai

e complicat

cum de m-am născut năucă într-un gol șubred la care privesc în ochii lui giganți ori de câte ori amintirile nu își mai găsesc locul firesc în tranșeele războaielor pe care nu le-am putut duce dar de-aș putea resimți subtila prezență a tandreții care mi-a tăiat cândva răsuflarea și capilarele albastre

mult prea mari sunt tălăngile astea pentru orbitele mele mici

Doamne Doamne
cât de frumos era timpul acela pentru emoții și cum reușeam să privesc ochii aceia din fotografie atingându-i cu buricele degetelor de la o mână în timp ce buzele murmurau în cealaltă palmă curentul de aer lăsat de gândul șoptit ca un abur fin deasupra unei căni cu ceai fierbinte și unde toate lucrurile de peste zi îmi păreau deja date cu măsura întâmplării oferite cândva cu lopata
și cum mai vedeam Doamne și cum mai simțeam ziua și noaptea
cuvântul pe care îl așteptasem cu atâta vreme umplându-mi sufletul cu fluturi mov de dor

ce dor rătăcirile pe propriile urme până când zorii cu un vânticel răcoros îmi vor aduce mângâierea pentru a mă simți din nou săracă și simplă
lipsită de graba celorlalți
apoi le voi contempla pe toate în voie ca un călător înțelept sosit în zori la suprafața vieții mele ridicată pe vârfuri

noaptea se va risipi în curiozitățile zorilor simțind aerului și gustul timpului forțat de împrejurări
umbra nu va mai avea nevoie de corp

se pregătește să plece acolo unde aerul se lăfăie pe sub tălpile goale

ce dispariție minunată

trebuie să ne considerăm întotdeauna mai săraci decât suntem asta nu face rău este un fel de scară pentru suflet un tot deasupra locului în care te afli un adevăr puternic și asurzitor de frumos și de necunoscut o înălțime care plutește atât de sus încât întâmplarea devine vie un timp care trece și care se petrece în corp sau în suflet atunci și nimicul are înțeles ar putea să fie neant iar neantul ar putea fi o neînțelegere sau un refuz care îți va putea ridica fruntea cândva totul supraviețuiește sufletului atunci când te simți sărac într-o amară fertilitate

conștiința vociferează îndepărtând insuportabilul
profunzimile cartografiază liniile de front
#speranțele își rup oasele protestând întotdeauna din spate
atât de mult zgomot după ce alegem cu picioarele
stingem lumina cu bâtele iar valorile le apreciem prin eliminare
profunzimile le acoperim cu întinderile
le adâncim cu întunericul
ori cu rânjetul
cu burțile
cu gușile
cu tălpile
cu mâinile goale săpăm prin noi tot felul de șanțuri
și nu ne întrece nimeni în mod evident
să devenim eroi trăgându-ne câte un pumn în față
până la urmă
ne împingem înainte bazându-ne pe trecut

e dimineață e miezul nopții
într-o clipă voi adormi prăbușindu-mă într-un strop de melancolie
foșnind prin haosul zidului întrebându-mă ce caut pe-aici
apoi voi adormi la loc

YouTube

Anunțuri

12 gânduri despre “opunându-mă somnului

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s