Ascult și nu plec nimic

YouTube


Un semn într-un spațiu – atunci când  exteriorul e păcălitor (miliarde de asfințituri de soare diferite – dintre care unele nici nu există) și din moment ce, în afară le privesc pe toate înăuntrul meu, eu însămi le sunt multora pe dinafară – și-n care oamenii m-ascultă-n vânt și toți, ca mine, singuratici sunt.

Muzică la întâmplare și peisaje în mișcare. Învățat să ascult instrumentele pline cu lumină – sub soare le vad cum se amestece în dansul gesturilor, cum se stabilesc într-o nicio ordine, nicio lista, în nimic. Iar toate acestea constituie o viziune care se extinde, un interval între nimic și nimic, o liniște înaripată, suspendată undeva sus de tot, în tonalități de cer și nefericire, într-un alb livid, complicat și indefinit. Există în mine un fel de extaz de a simți, un gen de toropeală ce mă cuprinde atunci când nu pot obține ceva pentru totdeauna.

Și este atât de tangibil de neconceput, ca un bolovan împins de pe piept și ca o înfrângere mă arcuiesc în durerea mea și-n cea mai nobilă boltă îngenunchez – inima clopotului va începe să se zbată.

Între timp, ascult până în adâncul stomacului, cu brațele și cu picioarele și mai ales cu gâtul și umerii. Îmi apropii urechea, degetele, inima, pașii, chiar dacă peste cei ce pășesc nu îi mai interesează dacă există viață dedesubtul lor și nici deasupra. Numai pe morți știm să-i deprindem cu adevăratele reguli ale vieții…

Va trebui să vină o nouă iarnă, și-abia apoi, din nou, o altă primăvară, într-o altă lună de aprilie când voi avea din nou câteva vise de vânzare și o altă fereastră de la care voi asculta arta sunetelor într-o după-amiază de aprilie când cerul va fi de un albastru imaculat, iar ca fundal un acoperiș roșu de lângă care se va înălța unduindu-și crengile abia înverzite ale unui plop.

Să îți apropii și tu urechea și să îmi spui dacă ai auzit.

Reclame

Cuvinte minime

Abstract -pictura pe, carton panzat, in acrilic- Jurnal Noiembrie

Monocrom – pictură pe carton pânzat, în acrilic  – (my painting)


Cu ochii aș șterge zăpada de pe calea ta și-apoi mi-aș închipui sfârșitul.

Pe o rază de lumină porumbelul se înalță, înainte de tot.

Umbrele se ridică de pe străzi, rătăcesc singure, pustii, fără rost.

Verzi sfârșituri luminează noaptea trifidelor pe crengi în frunze mici, aproape albastre, mai târziu, sângerânde, coapte, mângâindu-și cu dosul palmelor respirațiile calde vor cădea spărgându-se de asfalt cu zgomot de nacru. Statui cu nasul ros de vreme, alămuri lustruite și cântece liturgice, un glas de copil care-și avântă melodia plângătoare până sus în cupolă, unde se pierde în zbor de porumbel. Statuile morților culcați în pace se odihnesc sub flamuri și blazoane vechi. Rătăcesc de colo-colo, privesc și îmi pun întrebări, încerc să mă înalț odată cu ruga altcuiva până sus, în cupolă, apoi dincolo de ea, până în locul spre care se îndreaptă ruga, oricare ar fi fost locul acela. Dar îmi dau seama că mi-am pierdut ținta, că aripile mele fâlfâie zadarnic și cobor spre pământ și fac popas pe o piatră funerară cu înflorituri sparte. Cu teamă și cu mirare am făcut toate acestea. Glasul de copil se avântă din noi spre cupolă și orga se lasă în voia unui sentiment de triumf greoi. Ce bine ar fi să ne putem întâlni aici sub același acoperiș, să ne facem unul din toate acestea, să ne pictăm, sus de tot, sub bolta cupolei glasurile ce ni se sting în vaiet, amestecând în valuri de culoare poezia și muzica.

Dar vei dispărea în cântecul tău, iar eu între pliurile unui oraș vechi. Voi tăcea după, ciocnindu-mă fără rost de o bucată de ziar, sau chiar de o scrisoare de pe care ploaia a dizolvat numele destinatarului. Pielea mi se va întinde așteptând acel rămas bun cu privirea țintită în sus, ca înainte. Poate că o vom lua de la capăt, neștiind ce mai înseamnă înainte. Cât despre mine, despre plante și cuvinte făcute verigi… tu caută să agăți de fiecare mugur genul acela de dimineți când ne lipeam cuvintele de buze, când ne țineam de suflete atât de intim, când îngenuncheam pe malul râului, în căldura amiezii unde rămâneam până ne pierdeam conștiința trupurilor noastre.

Pădurile au dispărut. Pământul e o mare întindere de umbră. Niciun zgomot nu sparge tăcerea orașului. Nu mai răsună niciun clopot. Nu se mai înalță niciun porumbel. Nu mai trece niciun tren.

Doar eu – un om fără eul lui, cu deznădejde rece, cu dezamăgire totală. Eu, cu jurnalul cu scoarțele tocite, eu cu jalea mea apăsătoare, cu frazele mele ca niște umbre, eu într-o lume plină cu iluzii, eu pe un câmp alb și pustiu, eu cu ecourile și nălucile, cu umbrele și urmele de pași de pe pământul plat, adormit, eu lângă o lopată înfiptă în pământ, eu lângă un șanț plin cu frunze, eu lângă un zid, eu pe un pod sau pe o potecă împărțind totdeauna cu câte cineva paltonul subțire.

Doar eu sunt aici, ghemuită în mine, și nu mai există cuvinte. Nimeni nu mă mai vede; nu mă mai schimb nici eu. Pun piciorul pe pământ, pășesc binișor și ating cu mâna ușa de lemn tare a orizontului.

Pe o ramură cenușie de cireș amar
muguri de frunze –
sprintene trupuri. curând,
îi vor ghici florile niște fluturi.

Oamenii vor mai primi o pereche de aripi,

lumina ca o pulbere incandescentă îi va inunda amestecându-le îngrămădeala de pene într-o singură undă curgătoare de vâlvătaie verde, strălucitoare.

momente fericite nimic nu rămâne

Second Light.Jurnal Noiembrie.pictura acril pe carton

Second Light – acril/carton (my paiting)


într-o zi ne vom relua drumul împreună și ne vom vedea cortina trăgându-se o clipă e ceva acolo care nu merge și ne vom întrevedea toate astea înainte de-nțepenirea tic-tacului cu mult înainte ajutându-ne reciproc să înaintăm căzând împreună și așteptând unul în brațele celuilalt clipa unei noi plecări

un ceas mare obișnuit prins cu un lanț greu
strâns în mână înfășurând degetul arătător
taie drum printre degetele strânse
și se tot aude pulsul trecutului
mult mai clar cum îi sorb din timp
prin încheietura mâinii mele
și trag pipăind
secundele îndelungi din pumn
prinse de un lanț greu
peste puterile mele