Categorie: The Truths Of Silence

opunându-mă somnului (2)

     Azi-noapte, niște cuvinte s-au împrăștiat cu zgomot de pe un raft al bibliotecii. Fiindu-mi foarte teamă de întuneric și prea bine în pat, am uitat zgomotul și spaima la locul lor. Dimineață, imaginea cuvintelor împrăștiate pe parchet mi-au amintit de teama și de zgomotul de azi-noapte.

Privesc la toată acea imagine din fața mea încercând să refac filmul căderii și gândul deslușitor al acestuia. Cuvintele nu par a fi așezate cu noimă, sunt căzute alandala, lipsite de orice melancolie. Umflate de plâns, unele mutilate de tăceri, palme, spinări, dinți, sânge, plămâni, oase, țipete, paturi, spitale, ibrice, căni, cruci, dezamăgiri, fotografii, nopți, nu tu zbor, nu tu iubire, nu tu muzică, nu tu culori, nu tu zâmbet, nu tu aer, nu tu timp, nu tu cer, nu tu mama, nu tu, nu eu… nicio floare, nicio frunză, niciun strop de ploaie.

Pipăi cuvintele îndoite de dureri crâncene, îngrămădite în palma mea vie…. ce să fac? Unde să le pun? Să le sap o groapă? Să le repun pe raft?

Simt gust amar de neputință până la un moment dat când privirea ridată de îngrijorare se întinde până sus, sus, pe ultimul raft. Răspunsul e gata, știu: strecor între filele unui jurnal (alt jurnal) cuvintele care au căzut! De exemplu: la pagina cu titlul Zbor, voi strecura cu blândețe cuvântul nori, iar la pagina cu Liniște, voi alătura căni și ibrice, pentru Muzici – nopți, pentru Mama – lipesc pe pagină culori; pentru Tuiubire, pentru Durerizori, pentru Poze amintiri, palme și dezamăgiri… și tot așa, până la ultimul cuvânt.

Jurnalul s-a rotunjit, durduliu s-a deformat ca ierbarul făcut în copilărie – acum chiar nu mai încape nimic în el. Mi-a mai rămas un singur cuvânt, cel mai mic, cel mai prăpădit, cel mai răsfoit – eu.
Înțeleg imediat subtila ironie a sorți și prin urmare m-am pus la ronțăit întrebări: Ce să fac cu eu? Ce să fac cu mine? În ce spațiu să mă îndes, să mă înghesui, sau ce corespondent să îmi găsesc? Unde oare, sau de cine/cum să mă lipesc?

Nu am izbutit să găsesc nimic pentru mine.

Voi rămân chiar aici pe marginea asta, nu e grabă nu e nimic în neregulă. Eu. Nimic mai simplu. Cu mine printre cuvintele de acum și celelalte care vor urma, dând câte o pagină subțire din viața de zi cu zi, acoperindu-mă cu mormane de promisiuni oarbe, cavități, rădăcini, găuri zburătoare prin care mi se va scurge viața cu degetele ei răsfirate.

Acum mă îmbrac în cămașa de noapte puțin uzată care îmi provoacă alergii din pricina decolteului și a imprimeului, îmi strâng coastele pe lângă brațele și mă bag în pat respirând în liniște ori de câte ori vreau. Eu cu mine sau fără eu, plină de vânătăi și mai singură ca niciodată, dar nu e grabă nu e nimic în neregulă, îmi vorbesc despre orice, știu că acesta este timpul – simplu, cuvânt scris de mână, dictando, pe hârtie sugativă cu cerneală roșie – eu. Și nu mă întreb nimic important pentru că nu știu să îmi vorbesc despre lucruri importante, însă vorbesc, pot să vorbesc despre lucruri complicat de simple, pot să vorbesc despre cele mai însemnate nimicuri, iar despre nimicuri neînsemnate mi-aș putea vorbi ani întregi. Pot chiar să îmi dau sfaturi. Aș putea să încerc, totuși, să îmi vorbesc despre iubire, dar m-aș minți. Și nu vreau asta. Nici despre fericire nu știu mare lucru, ci doar din auzite. Nici despre dezamăgire nu îmi voi spune nimic, nici despre moarte, relații, căderi. Succes? Nici nu știu ce gust are. Lucrurile despre care pot să vorbesc cu mine sunt acelea pentru care nu mai sunt pregătită să îmi vorbesc.

timpul începe să curgă murind spre miezul nopții dându-mi de veste că nu a vrut nimic în schimb de la mine, ci mi-a umplut doar stiloul cu sânge, schilodindu-mi neînsemnatul monolog. Aa, și mi-a împrumutat câteva semne de pe cadranul lui colțuros cu ideea de a-mi duce la sfârșit dizertația strivită ca pe-o muscă de-un far fierbinte.

Bine, zic. acum sper să pot adormi într-o dispariție mută, într-un vis în care să mă uit – într-un cerc alb al imposibilului -, așa cum m-am uitat atunci, dar nu mai țin bine minte când… (se pare că degeaba mă uit, dacă mereu o să uit, uitându-mă).

Ce frumos dispar în culmea autenticului… somnul vine grăbit cu o compresă rece pe frunte, iar cămașa de noapte îmi zdrelește gleznele subțiri cu orașele ei mari, imprimate cu noapte bună!

YouTube

opunându-mă somnului

contemplu acestă panoramă a nopții cu gândul de a vedea zborul unei păsări care sigur sigur se va așeza înaintea gândului pentru a-și vedea zborul respirând sănătos
și mai remarc un lucru cum am ajuns înainte cuvintelor am ajuns mai târziu decât mine însămi și e cumva ridicol omul care ajunge prea târziu întotdeauna se va vedea din spate alergând după el fără să se poată ajunge

ce mai

e complicat

cum de m-am născut năucă într-un gol șubred la care privesc în ochii lui giganți ori de câte ori amintirile nu își mai găsesc locul firesc în tranșeele războaielor pe care nu le-am putut duce dar de-aș putea resimți subtila prezență a tandreții care mi-a tăiat cândva răsuflarea și capilarele albastre

mult prea mari sunt tălăngile astea pentru orbitele mele mici

Doamne Doamne
cât de frumos era timpul acela pentru emoții și cum reușeam să privesc ochii aceia din fotografie atingându-i cu buricele degetelor de la o mână în timp ce buzele murmurau în cealaltă palmă curentul de aer lăsat de gândul șoptit ca un abur fin deasupra unei căni cu ceai fierbinte și unde toate lucrurile de peste zi îmi păreau deja date cu măsura întâmplării oferite cândva cu lopata
și cum mai vedeam Doamne și cum mai simțeam ziua și noaptea
cuvântul pe care îl așteptasem cu atâta vreme umplându-mi sufletul cu fluturi mov de dor

ce dor rătăcirile pe propriile urme până când zorii cu un vânticel răcoros îmi vor aduce mângâierea pentru a mă simți din nou săracă și simplă
lipsită de graba celorlalți
apoi le voi contempla pe toate în voie ca un călător înțelept sosit în zori la suprafața vieții mele ridicată pe vârfuri

noaptea se va risipi în curiozitățile zorilor simțind aerului și gustul timpului forțat de împrejurări
umbra nu va mai avea nevoie de corp

se pregătește să plece acolo unde aerul se lăfăie pe sub tălpile goale

ce dispariție minunată

trebuie să ne considerăm întotdeauna mai săraci decât suntem asta nu face rău este un fel de scară pentru suflet un tot deasupra locului în care te afli un adevăr puternic și asurzitor de frumos și de necunoscut o înălțime care plutește atât de sus încât întâmplarea devine vie un timp care trece și care se petrece în corp sau în suflet atunci și nimicul are înțeles ar putea să fie neant iar neantul ar putea fi o neînțelegere sau un refuz care îți va putea ridica fruntea cândva totul supraviețuiește sufletului atunci când te simți sărac într-o amară fertilitate

conștiința vociferează îndepărtând insuportabilul
profunzimile cartografiază liniile de front
#speranțele își rup oasele protestând întotdeauna din spate
atât de mult zgomot după ce alegem cu picioarele
stingem lumina cu bâtele iar valorile le apreciem prin eliminare
profunzimile le acoperim cu întinderile
le adâncim cu întunericul
ori cu rânjetul
cu burțile
cu gușile
cu tălpile
cu mâinile goale săpăm prin noi tot felul de șanțuri
și nu ne întrece nimeni în mod evident
să devenim eroi trăgându-ne câte un pumn în față
până la urmă
ne împingem înainte bazându-ne pe trecut

e dimineață e miezul nopții
într-o clipă voi adormi prăbușindu-mă într-un strop de melancolie
foșnind prin haosul zidului întrebându-mă ce caut pe-aici
apoi voi adormi la loc

YouTube

Identitate

Processed with VSCO with hb2 preset

my photo – 25 Iunie, 2017

     Cel acoperit cu o mască, cel care până de curând privea nemișcat o altă față cu mască aflată la un colț al străzii, în conversație cu un om fără mască, a întins mâna în cele din urmă și a salutat zâmbind. Apoi, omul neafectat, cel pur, cel veritabil, cel natural, a cotit spre stânga, la colțul altei străzi, de-a curmezișul aceleia pe care stătea. Cel care până de curând privea nemișcat o față fără mască, s-a îndepărtat în direcție opusă, dispărând printre umbre și lumini cu nuanțe albăstrii de sidef, într-o despărțire absolută și neobișnuită. Numai atunci mi-am dat seama că pe stradă se mai afla și altcineva decât felinarele aprinse; era, dincolo de locul luminat de ele, un alt om fără mască, fără umbră, mut, ocult; era, privea în dreptul meu plin de nimic, distant, anonim, exilat și straniu. Distanța dintre noi era luminată de un fascicul de groază și durere; era un felinar infinit sub care ne distingeam tulburători și vagi.

Sunt masca identității mele sub care nu m-am recunoscut niciodată în ceilalți și în nimeni. Sunt masca sub care nimeni n-a înțeles că este vorba tot de mine; așa cum nimeni nu va ști că există pe această lume și mascați neafectați, puri, veritabili, naturali.
Alături de mine trăiește mereu altcineva, care în fond sunt tot eu. Sunt egalul meu, fără să îmi semăn. Trec, adeseori, pe lângă mine, însă nu mă bănui. Mă încred în mine – m-am crezut întotdeauna. Trăiesc aievea cu mine însămi chiar dacă inima mea rătăcește pe undeva departe – deși bate atât de aproape. M-am găsit. Înseamnă că nu mai e loc pentru nimic.

Și totuși, dacă nu sunt pregătită să fiu?

există ceva

4

posibil.

ar putea fi ceva subțire ca o ezitare, un fir de lacrimă, o exclamație, un punct final

sau o emoție înfricoșătoare, o durere care ne sufocă într-un un spațiu închis de seră în care se îngrămădesc tot soiul de răutăți. dar ochii s-au stins în uitare iar urechile au asurzit până-n degetul arătător plin de dispreț.

fără îndoială, există ceva. să fie oare sufletul care se strecoară în sufletul altora ceea ce mă face să mă văd eu însămi pe mine așa cum mă văd ceilalți sau așa cum m-ar vedea dacă aș reuși să ne strigăm niște cuvinte nimicitoare care-și pot imagina că ne simpatizează? nici asta nu e. niciodată nu m-am înclinat în direcția simpatiei niciunui cuvânt încolăcit ca o durere despre care știu. altele mor înainte de a le cunoaște și din nou există ceva ce n-am reușit să fim.

există ceva care caută altceva

niște palme care se strivesc în înverșunări una pe cealaltă,

niște brațe prinse în îmbrățișări eliberatoare,

niște munți care cresc tot mai greu sub spirale de pietre puse de-a valma ce duc spre adânc,

și am să îmbătrânesc de atâtea senzații. m-am sensibilizat. m-am epuizat. m-am abandonat niciunde și nu știu cui. adorm între două plecări ale trenului. le-am presimțit. aștept viitoarea stație când voi fi din nou planificată să mă ridic influențată de ceea ce voi visa. voi fi un alt moment, purtat foarte sus de un zmeu frumos colorat. cineva, nu știu cine, va trage de sfoară brusc – să revin pe pământ și să-mi recunosc conștiința înfrângerii fără să fi avut timp să lupt.

se poate.

există mereu un tren înaintea noastră după care alergăm, dar picioarele nestatornice mor neașteptat, tot înaintea noastră, și nu mai reușim să fim.

există ceva intact, destinat pentru ceva mult mai ireal. sufletele se destramă, și acolo și dincolo. ceea ce prisosește nu simțim, nici ce lipsește, și nici măcar ceea ce ți-e destul nu-i destul.

cine dintre noi ar putea, întorcându-se pe drumul fără întoarcere, să susțină că l-a parcurs fără să simtă durerea încercării pe care o provoacă? un viitor diferit de acel prezent, care să poată avea un alt trecut decât acesta; mă simt în siguranță numai acolo unde am mai fost.

nici măcar asta.

cred că adevărul e o presupunere – sensurile posibile îi sunt nenumărate

și nici o idee nu poate fi suficient de strălucită dacă nu i se adaugă câteva trăsături de tâmpenie.

Image source

prin câmpia gândurilor

     După toate aceste zile percepute întâmplător, mustind de trecut, iată că cerul îmi aduce din nou puțină viață clinchetitoare, pe care plecase să o caute îndesată în suflet ca un căluș sufocant al amintirilor mele. Între străzile pe care băltoacele încă mai dorm ca niște mlaștini pe câmpuri și bucuria sunetului care proiectează o înfrigurare în inimă există un contrast care face plăcere gândurilor mele și face tomnatic acest smead cer de început de vară. E duminică și n-am nimic de făcut. N-am chef nici să visez, atât de frumos este sunetul. Lumina îmi atinge obrazul livid, profit de ea cu un fel de sinceritate a simțurilor în care se abandonează și abisul din sufletul meu. Mă plimb, ca un cerșetor în libertate, în liniștea înlănțuită a tuturor porților. Mă simt pierdută, din pură plăcere de a mă simți regăsindu-mă.

YouTube

Mărul – relevarea unei primăveri

1942783-HMIJCSAD-7

nu pe vastele câmpii am descoperit eu primăvara acestui an, ci mai mult atunci când privesc bietul măr, împovărat de ani, din gradina de lângă bloc.
pe ramurile negre ca scheletul unui ciorchine de struguri au apărut frunzulițe. sensibile, definitive, crude, galbene-verzui. au apărut târziu, pe ascuns, ca un fel de cadou, ca o ezitare, ca o întrebare, ca un surâs al împlinirii în fața unei tristeți bune, târșâindu-și puțina viață spre inima mea – cu dorința de a fi mereu același și mereu altul.

Image source

instinct

1194054-7sufletul are mereu nevoie de surprize, probabil ca să nu poată scăpa de suferință și ca necazurile sale să nu se împuțineze prea mult – pentru că sunt și ele un principiu de bază al vieții.

toate se întrepătrund. toți suntem egali în capacitatea de a ne înșela și a suferi. numai celui care nu simte nu i se va întâmpla nimic.

oricum,

cu sau fără, viața mă doare. și cine sunt eu pentru mine?

Image source