Gândul de dimineaţă

kid_with_kite_by_tinypilot

    Zâmbetul s-a întors acasă. În ce sens? De nostalgie sau de dor.
Gândul de dimineață zboară pe înțelesul meu – spațiu albastru și câteva litere pierdute în amintiri comune la o ceașcă de ceai.

(Sâmbătă, 23 aprilie 2016)

Image’s source

Anunțuri

Sens colateral

– Tu ce ai putea să povestești acum?

– Hmm… orice…

Un alt ritm, e o altă muzică. Imagini. Ce imagini… ce lumi, ce Universuri se pot construi în spatele unui cuvânt scris în locuri diferite. Nu mi-ar spune nimic în plus, dar m-ar îngrijora.

☙◦❧

Un trecător care, în ploaie, și-a împăturit umbrela și s-a udat leoarcă. Un elev care a descris cum crește o ferigă pe aburul lăsat pe fereastra unui autobuz ticsit de lume… Eu… uimită. O femeie oarbă care, simțindu-mi prezența, își căuta pe bâjbâite ceasul.

E minunat să trăiești doar cu spiritul, doar cu ce e spiritual în mintea noastră, să depui mărturie pentru o eternitate… Vezi, câteodată mă cam satur de existența mea… spirituală. Aș vrea să simt o ușurătate care să mă apese. Să se termine cu infinitul, și să mă leg doar de pământ. Aș vrea ca la fiecare pas, la fiecare rafală de vânt… să pot spune: Acum, acum și acum! Să nu mai spun niciodată: Pentru totdeauna sau Pentru eternitate. Să fiu în stare să mă înflăcăreze răul… să atrag toți demonii acelora care trec pe lângă mine… și să-i pot alunga din această lume. Să fiu o sălbatică. Să merg desculță și cu părul despletit. Știu că nu aș putea să zămislesc un copil, nici o plantă, nici un copac… dar ce frumos ar fi, ca după o zi lungă de hoinăreală pe câmpuri, simțindu-mi oasele mișcându-se în timp ce umblu, să dau mâncare unui ghepard…

În sfârșit, să mai și știu întotdeauna, nu doar să ghicesc. Să am o obsesie. Una nouă. Să mă emoționeze nu doar inima și mintea, ci și o piatră, un perete, un fir de praf, o pălărie udă, o pălărie urâtă, foarte urâtă, aruncată într-un șanț… să-mi mișc degetele de la picioare – așezată fiind pe un scaun într-un autobuz… așa.

Să fiu în stare să întreb: de ce? unde? și cum? și cât? –  în loc doar de Da și Amin. Să stau la o masă, în mijlocul unei piețe plină cu lume, și să scriu pe o coală de hârtie un singur cuvânt. Să stau ca un instrumentist singur. Să las lucrurile să se întâmple. Să nu mă împotrivesc. Să nu fac altceva decât să privesc. Să mă ascult. Să îmi mărturisesc. Să rămân. Să păstrez o anumită distanță, dar să mă țin de cuvântul acela… așa.

YouTube

Iulia Hasdeu – d. 29 septembrie 1888

Lilica –

Cea care a fost Iulia Hasdeucastelul_hasdeu_campina_artindex_35

    Secolul al XIX-lea a fost marea epoca a tuberculozei, care a răpus adesea persoane tinere, în floarea vieţii. Conştienţi de sfârşitul lor tragic, artiştii şi scriitorii bolnavi, continuau să creeze, cu atât mai multă voinţa şi frenezie, cu cât simţeau moartea mai aproape.

La 29 septembrie 1888, la Bucureşti, Julia Hasdeu cade victimă tuberculozei, în vârstă de doar 18 ani, în ciuda eforturilor disperate ale părinţilor ei de a o salva. Pentru tata, ilustru profesor la Universitatea din Bucureşti, director al Arhivelor Statului, istoric, lingvist şi filolog, scriitor care a abordat toate genurile literare, moartea unicului copil a marcat momentul în care a început să edifice cultul memoriei lui.

În 1889, la Paris, Casa Editorială Hachette (Paris) edita în colaborare cu Socec (Bucureşti) operele postume ale Juliei B.P. Haşdeu în trei volume: Muguri de aprilie, Medievale, Teatru. Legende si povestiri.

În deschiderea primei cărţi se afla o introducere semnată de lingvistul italian Angelo de Gubernatis, vechi prieten al lui B.P. Hasdeu. Ea provine dintr-o conferință publică susţinută de semnatar la 18 februarie 1889, în cadrul Cercului Filologic din Florenţa. Al doilea volum e precedat de o scrisoare a lui Emile Boutroux şi de o notiţă a lui Louis Leger, intitulată: Un poet francez în România.

Iulia Hasdeu s-a născut la Bucureşti, la 14 noiembrie 1869, fiind fiica savantului şi scriitorului Bogdan Petriceicu Hasdeu şi a Iuliei, o ardeleancă născută Faliciu.

img069

source

La vârsta de doi ani şi jumătate ea ştia să citească şi făcea dovada unei memorii excepţionale, recitând lungi poezii.

img049La opt ani vorbea curent franceză, germană, engleză. img109La unsprezece ani a terminat gimnaziul Sf. Sava, obţinând premiul întâi, şi a încheiat în mod strălucit pregătirea muzicală la Conservator.

În septembrie 1881 sosea la Paris, în compania mamei sale, pentru a-şi continua studiile.

La şaisprezece ani şi-a încoronat eforturile prin obţinerea bacalaureatului în litere (retorică şi filosofie), ceea ce i-a permis să se înscrie la Sorbona, la Facultatea de Litere si Filosofie.

În afara preocupărilor legate de şcoală, tânara româncă, dotată cu o voce admirabilă de mezzosoprană, lua ore de canto cu tenorul Lawers.

În atelierul parizian al pictorului Maillart, îşi exersa talentul la pictură. De asemenea, învăţa latina şi greaca.

Dar marea ei pasiune o constituia studiul aprofundat al literaturii şi limbii franceze. Încet, ea a fost atrasă de frumuseţea şi forţa de expresie a limbii franceze. A ales această limbă, dintre toate celelalte, pentru a exprima starea poetică a sufletului său sensibil.

Moartea a frânt frumoasele vise ale studentei care-şi prepara teza de doctorat având tema: Filosofia populară la români: logica, psihologia, metafizica, etica şi teodiceea.

Iulia pusese o pecete iubirii. Scria:

Fiecare om are in el darul de a iubi (…) Dar obiectul dragostei diferă: unul iubeşte aurul, altul ştiinţa, un altul arta, altul plăcerile; un altul, şi pe acesta îl plâng, se iubeşte pe sine. Câţi au mai rămas ca să-şi iubească semenii? Şi acestora, acestui număr redus de aleşi, ce le va mai rămâne să iubească? Oameni care nu-i vor iubi, nu-i vor înţelege. Ei se vor zbate mult timp în gol, căutând o inima care să-şi reverse preaplinul inimii lor, nu o vor găsi; alţii vor avea inima zdrobită: vor muri; alţii se vor replia: sunt eu. Rien ne peut toucher son coeur/ Son coeur sans amour ni haine…

Nimic nu putea atinge inima sa. Inima sa fără iubire, fără ură…

Totuşi Iulia a iubit, poate din nevoia de a suferi pentru ca Dumnezeu să-i trimită inspiraţia.
A scris poezii de dragoste pentru Maria Mavrodin, o prietena din copilărie.

La poesie te plait Marie
tu veux de vers; faut-il en donner?
il besoin de la poesie
Quand on se jure de bien aimer.
(Sur un album)

A inspirat-o, cu ochii lui de peruzea, un englez, un tânăr student la arhitectură şi poet în timpul liber: Albert James.

S-au văzut de câteva ori, au schimbat câteva cuvinte, el i-a trimis flori şi pastile pentru durerile de cap apoi a dispărut în Indii. Suficient ca Iulia să nu mai creadă în iubire. Suficient ca Iulia să treacă prin cea mai mare şi unică criză şcolară.

A avut un singur vis – să fie cunoscută ca scriitoare – s-a împlinit în timp, graţie răbdării nefericiţilor părinţi, care au cules din caietele Juliei fructele inspiraţiei sale poetice.

Tatăl scria în prefaţa celui de-al treilea volum:

Dacă eu public ceea ce Julia Hasdeu nu a publicat încă, sau ceea ce n-ar fi publicat deloc, este pentru că, aceste volume, pentru unii un pios monument ridicat în memoria defunctei de dragostea parinţilor săi, pentru alţii o culegere de literatură, sunt de fapt, mult mai mult decât atât: trebuie să fie pentru toţi, în primul rând, o bogată contribuţie la filosofia spiritului uman. Baratier, Chatterton şi Julia Hasdeu au dispărut înainte de a împlini 19 ani, formând trei capitole ale aceleiaşi cărţi, o carte care demonstrează nu numai că sufletul nu are vârstă, nici pe departe, ci că, din contră, un suflet foarte matur, cavaler străvechi şi emerit vine uneori să stea un timp într-o fiinţă foarte tânără. Iar aici eu nu vorbesc ca un tată; eu gândesc şi ştiu.

img102

Image source

După mărturia tatălui, apariţia operelor postume ale Iuliei îi consola pe cei doi părinţi, având efectul unui balsam:

img099

Singura noastră consolare – consolare terestră – este ca fiica noastră, moartă în floarea vârstei, a lăsat o moștenire literară, care prin bogăția și varietatea sa, ar fi marcat suficient o viață întreagă. Ca scriitoare ea a trait o jumătate de secol, cel putin.

Există material pentru două volume de poezii, un volum de teatru și de legende, două volume de povestiri, impresii, cugetări și studii; doua volume de mici romane, apoi scrisori și memorandumuri, cele mai multe pline de vervă și de interes.

Image source

Cel care a descoperit geniul literar al Juliei a fost profesorul sau de la Colegiul Sévigné, Maurice Albert, fiul celebrului Paul Albert.

El îi dădea gratuit ore de greacă.

Poeta destăinuia hârtiei uşurinta cu care scria, sub aripa muzei inspiratoare:

Camille Armand scria în general fără nici un efort; peniţa alerga pe hârtie. Inspiraţia ei era vie şi înflăcărată. Ea nu scria decât atunci când inspiraţia venea, cu sufletul plin de subiectul sau, pradă zeului, spunea ea; peniţa părea că se imprimă sub mâna sa în trăsături de foc pe hârtie.

Iulia visa să fie cunoscută de public sub numele de Camille Armand.

În august 1887, B.P. Hasdeu a descoperit poeziile fiicei. La rugămintea lui, Iulia a acceptat să citească vreo câteva. A refuzat însă ideea de a le publica, spunând:

Trebuie să revăd mai întâi în întregime şi de mai multe ori tot ceea ce am scris. Apoi, sunt încă prea tânără.

Contra teribilei rezistente a copilului său, savantul a luat o decizie: a dus la redacția ziarului „Steaua României” patru poezii („Poveștile albastre„, „Lacrimi de copil„, „Dispreț„, „Dorința unei urâte„). Unul dintre redactorii literari, August R. Clavel a făcut o frumoasă recenzie în trei articole, intitulată: „Domnișoara Julia Hasdeu, poeta„.

Iulia Hasdeu iubea trei oameni: pe Napoleon I, pe Ferdinand de Lesseps și pe Victor Hugo. A suferit mult la moartea lui Victor Hugo și și-a manifestat starea de spirit într-o scrisoare adresata din Paris tatălui sau, pe 22 mai 1885:

Victor Hugo a murit astăzi, la ora unu şi jumătate după amiaza, la vârsta de 83 de ani, trei luni şi patru zile.
… şi iată teribila veste! Iată ceea ce consternează, copleşind întregul Paris, toată Franţa, ceea ce emoţionează Europa şi lumea: Victor Hugo este mort!
Eu, eu sunt abătută, sunt consternată; citind pe prima pagina a jurnalului, încadrată de doliu în litere negre, groase şi lugubre, aceste cuvinte:
Victor Hugo e mort, o mare lumină se stinge, am simţit un pumnal în piept. Chiar şi acum când îţi scriu, dragă tată, peniţa îmi tremură în mâna, mă simt opresată şi încerc în zadar să plâng. Oh! Nu se plânge în asemenea dureri!
Ah! Ce glorie! N-am putut niciodată să văd nimic mai presus de acest om. Viaţa lui m-a frapat la fel de mult ca şi opera sa. Iar operele lui mă transportă, mă înalţă. De ce era un aşa de mare om? Pentru că era şi un om de bine. În cealaltă zi – alaltăieri – am început să plâng ca o nebună înţelegând extrema gravitate a bolii lui, şi mama care e şi ea destul de tristă, mi-a spus ca să mă consoleze că a murit bătrân şi plin de glorie. Nu contează, am răspuns eu, datoram o lacrimă celui care de atâtea ori v-a făcut să plângeţi pentru alţii. Şi mama a fost obligată să mă lase să plâng.
Cât mi-aș fi dorit să-l vad măcar o dată! Aș fi păstrat toată viața imaginea lui sacră în inima mea. Dar, pentru că aceasta supremă fericire mi-a fost refuzată, vreau cel puțin ca amintirea lui să nu mă părăsească niciodată. Mi-ar plăcea la nebunie să-i trimit o coroană.
A murit Victor Hugo! Nu-mi pot reveni. Nu pot înţelege această moarte; nu, pur şi simplu, nu pot.
Bună seara tată, nu sunt în stare să scriu altceva în acest moment.

Mama și fiica, au mers în vechea stradă Eylau, la casa lui Victor Hugo.

Acolo, Iulia a luat penița pentru a așterne un gând în registrul deschis. Acesta a fost:

Domnișoara Hasdeu din colonia română, celui mai mare dintre poeți, celui mai mare cetățean.

400px-HautevilleHseHugoGsy

Hauteville House where Hugo lived in Guernsey

Apoi împărtășește tatălui emoția:

Nu-ti pot descrie senzația pe care am încercat-o aflându-mă atât de aproape de acel perete în spatele căruia îl știam întins pe el, Victor Hugo: inima îmi bătea, mâna îmi tremura, eram roșie, roșie, roșie.

iuliahasdeu_ph2

Image source – Julia Hasdeu in perioada studiilor pariziene

Lucru straniu, sănătoasă și zâmbitoare, în 1886, Julia a notat pe o bucățică de hârtie certitudinea sa:

Cine te va dezvălui ochilor lor? Moartea.

S-a gândit ea atât de devreme la sfârșitul precoce al existenței sale terestre? A simțit chemarea invizibilului?

Iulia a fost prima româncă ce a studiat la Sorbona, studiu început la 16 ani, uimindu-și profesorii cu talentul său.

castelul_hasdeu_campina_artindex_34.jpg

castelul_hasdeu_campina_artindex_36

Portrait of Iulia Hasdeu – ulei pe pânză (1889) – Author: Diogene Ulyssee Napoleon Maillart (1840–1926)

castelul_hasdeu_campina_artindex_59.jpg

Image source

castelul_hasdeu_campina_artindex_20castelul_hasdeu_campina_artindex_21

Image source

castelul_hasdeu_campina_artindex_66

castelul_hasdeu_campina_artindex_67

Image source

Opera poetică

    Imediat după moartea Iuliei, în paginile periodicului Revista Nouă, al cărui director era B.P. Hasdeu, au fost publicate câteva din poeziile sale.

Un număr al Revistei Noi a fost expediat de către savant colegului și amicului parizian, Michel Bréal, care se grăbea să-i răspundă, confirmându-i primirea revistei și faptul că proiectul de a publica operele tinerei la Paris a fost primit cu mare simpatie, demersurile în acest scop continuând. Casele de editură Hachette și Socec au găzduit în cursul anului 1889 apariția celor trei volume din colecția Oeuvres posthumes de Iulia B.P. Hasdeu.

Primul tom, cuprinzând poezii, a apărut în martie, 1889, sub titlul dorit de poeta, Bourgeons d’Avril.

Încântat de lectura lui, Michel Bréal scria în acel an, la 20 aprilie:

… fiindcă a iubit atât de mult Franţa, ea merita ca noi să-i păstram totdeauna numele în onoare şi dragoste.

După cuvântul înainte semnat de B.P. Hasdeu, cititorii erau introduși în universul poetic al Iuliei de contele Angelo de Gubernatis, filolog italian, apropiat al tatălui ei.

Pe baza unei biografii expediate de savantul român spre finele anului 1888, acesta a ținut o Conferința la Cercul Filologic din Florența, în seara zilei de 18 februarie, a anului următor. Într-o scrisoare transmisă la 15 ianuarie, Angelo de Gubernatis anunță lui Hasdeu data Conferinței despre iubita lui fiica, ce va fi inserată ulterior în Revue InternationaleRevista Internațională.

Pe 13 martie 1889 revista apăre și, o zi mai târziu, de Gubernatis o expedia prietenului sau din România. Un auditoriu numeros a umplut sala cu prilejul Conferinței contelui. Președintele Cercului Filologic, marchizul Matteo Ricci, eminent elenist, traducător al lui Herodot, a citit cu acea ocazie scrisoarea lui B.P. Hasdeu.

Volumul a fost primit cu interes de cunoscuții savantului și chiar ai poetei.

La 9 aprilie, Emile Boutroux confirmă la rându-i sosirea cărții. Profesorul de limbă greacă al Iuliei, Maurice Albert, îl asigură pe B.P. Hasdeu, la 10 iulie, de primirea celui de-al doilea volum al poetei, intitulat Chevalerie.

La 1 decembrie 1889, un alt profesor, Charles Lavigne, scrie savantului că a primit cel de-al treilea volum care, de această dată, conținea proză și schițe dramatice. Maestrul tinerei își însușea puțin din meritul de a fi lucrat cu o asemenea elevă:

… există un pic de paternitate în inima unui profesor care a văzut crescând un copil de elită și care a fondat pe un spirit superior speranțe deja în parte realizate.
Am văzut crescând copilul pe care-l plângeţi…

Scria cu două luni mai devreme profesorul Lavigne:

… am contribuit puțin la formarea spiritului său și știu mai bine ca oricine ceea ce puteați să așteptați de la această inteligență atât de deschisă și atât de vie.

În opinia lui, această moarte făcea parte din durerile care nu vor să fie consolate. În final, îi asigura pe nefericiții părinți ca amintirea Iuliei va rămâne aici, fidel păstrată, în sufletul celui care i-a fost maestru.

La 13 ianuarie 1890, Emile Picot semnează o scrisoare de mulțumire către B.P. Hasdeu în care afirmă că atât el cât și soția au fost emoționați la primirea celor trei volume ale Iuliei. Au citit, scria el:

… cu un dureros interes versurile sale atât de delicate și atât de armonioase.

Deoarece a pierdut doi copii, scria el, nu putea vorbi despre această experiență. În ceea ce privea opera poetei de origine română, minunată era

expresia pe care Iulia a știut să o dea viselor copilăriei, forma perfectă a aspirațiilor sale.

Gaston Paris expediază la 7 noiembrie 1888, o scrisoare către B.P. Hasdeu:

… cât sunt de mișcat de a vedea că ea a făcut limbii noastre (franceza – n.n. J.T.) onoarea de a o alege pentru a exprima cele mai înalte gânduri ale sale și sentimentele sale cele mai intime.

Louis Leger își exprimă și el admirația pentru poetă:

Franţa era pentru Iulia însăşi patria inteligenţei. Să păstrăm cu pioşenie amintirea acestei tinere străine, care visa la un loc printre maeştrii noştri, şi al cărei nume merită să fie înscris alături de al lor.

Lazăr Saineanu, într-un periplu prin Paris, după terminarea studiilor, în primăvara anului 1889, făcând o vizită lui Louis Leger, a putut vedea primul volum, Bourgeons d’Avril, despre ale cărui pagini scria că:

… respira toată originalitatea unui talent matur.

Frecventând cu regularitate pe cele două Iulii, la Paris, tânărul o cunoscuse bine pe Lilica (numele de alint al poetei).

Eu, care am avut trista fericire a putea observa mai de-aproape acest spirit extraordinar…

scria lui B.P. Hasdeu, la 3 mai 1889:

nu voi putea uita niciodată farmecul irezistibil al conversațiunii sale; limba franceză părea a fi căpătat o noua grație în expresiunea-i plină de suavitate.

img111 (1)

Publicarea operelor Iuliei aducea tatălui consolarea necesara precum aerul pentru a-și putea continua existența, consolare cu atât mai mare cu cât savantul era convins de importanța tezaurului literar lăsat de fiica.

Aveți dreptate a găsi mângâiere în culegerea acestor flori gingașe, cărora pietatea părintească și valoarea intrinsecă le asigura un loc meritat în literatura poetica.

îi scria Lazăr Saineanu:

E într-adevăr surprinzător a vedea disproporția enormă între vârsta copilei și calitatea pentru a nu mai vorbi de cantitatea producțiunilor sale poetice.

Opera literară a Juliei Hasdeu

    După dispariția fizică a Juliei, pe culmile disperării, omul de știința a explorat fără încetare caietele fiicei, depozitare ale gândurilor și literaturii sale.

A găsit acolo poezii, proză și schițe dramatice, o producție literară care i-a dezvăluit lumea ascunsă a Juliei. Discretă și profundă, ea a lăsat urmele spiritului său printre lecții, exerciții sau compuneri.

Tatăl și-a luat o misiune scumpă și delicată: să facă să apară Operele postume ale Juliei. Ele au fost publicate în trei volume, cu sprijinul celor două case de editură: Hachette din Paris și Socec din București. Iulia-Hasdeu__Medievale-Chevalerie__973-22-0888-0-785334217807.jpg

Primele două volume, Bourgeons d’avril [Muguri de aprilie] și Chevalerie [Medievale] (1889) reunesc opera poetică.

Proza și teatrul se găsesc în al treilea volum, intitulat Théatre. Légendes et contes [Teatru. Legende și povestiri].

B.P. Hasdeu a anunțat un al patrulea volum… El nu a apărut niciodată. Documentele ne-au revelat dorința sa de a face să se reediteze în Franța opera literara a Juliei, dar și acest proiect a rămas fără ecou.

Savantul a observat că Iulia reprezentase

a patra generație neîntreruptă de oameni de litere

a familiei Hasdeu. Romani de origine și toți poligloți, bunicul savantului, Tadeu, a scris în poloneză, tatăl, Alexandru, în rusă, Bogdan în românește și fiica în franceză.

Iulia a ales limba lui Hugo, însă motivul alegerii sale va rămâne o enigmă. Totuși tatăl a încercat să-l explice:

… pentru că Franța este civilizația contemporană în accepțiunea cea mai vastă a cuvântului, cetățenii ei sunt peste tot: nu există nici un străin pentru ea. Inamici înșiși, orice ar face și orice ar spune, respiră spiritul francez involuntar, pentru a putea să trăiască, așa cum respiră oxigenul.

Iulia nu a fost un caz singular. Putem cita alte nume de scriitoare de origine română și de expresie franceză: Anne de Noailles (născută Brâncoveanu), Marta Bibescu, Elena Văcărescu.

Unii nu încetează a ignora opera ei spunând: nu se mai scrie o asemenea poezie. În afară de faptul că nu suntem siguri de aceasta, trebuie pusă problema altfel decât în termeni de modă. Se mai scriu versuri ca Lamartine, piese de teatru ca Musset, romane ca Balzac sau Proust?

Și totuși sensibilitatea lor încă se amestecă cu gustul de astăzi și urma lor în arta literară rămâne încă de neșters.

Iulia, desigur, nu poate să se compare cu asemenea uriași. Moartea a smuls-o în floarea tinereții sale, virgină încă în inimă și-n corp, și cu mult înainte ca maturitatea să-i încoroneze talentul. Fascinată după toate evidențele de modelele romantice, nu a avut timpul să strângă mierea simboliștilor și parnasienilor, și, se înțelege, nu a cunoscut suprarealiștii, dadaiștii, nici alți inovatori ai secolului XX.

Rămân de la ea câteva dintre trăsăturile esențiale ale frumuseții poetice: simțul rimei și al ritmului, o întâlnire melodioasă a cuvintelor alese și flacăra vie, care nu cerea decât să se înalțe, a inspirației sale. Această tânără debutantă a găsit imediat un public luminat și admiratori importanți.

Dacă ar fi trăit ar fi egalat cu certitudine pe o Anne de Noailles.

Așa cum a fost și în ceea ce a făcut, ea oferă încă epocii noastre o frumoasă mărturie a unirii mereu fecunde a geniului românesc și a civilizației franceze.

De la Iulia către B.P.Hasdeu

Paris, 17 noiembrie 1887:

2_Deci, am optsprezece ani, și, pe cuvânt! Regret. Nu plâng pe cei șaptesprezece ani ai mei, ci pe cei șaisprezece ani! Ah! nu voi mai avea niciodată șaisprezece ani! Și i-am avut atât de puțin timp, doar pentru douăsprezece luni. Abia am gustat din ei, și – gata, au zburat și de aceea sunt contrariată, – și sunt foarte plictisită de faptul că am optsprezece ani.

În ciuda insistentelor tale, în ciuda înțeleptelor păreri ale doctorului Percheron, în ciuda strigătelor mamei, mă culc aproape totdeauna la miezul nopții și mă scol la ora șase.

Paris, 23 ianuarie 1888:

Dacă n-aș avea examene de trecut, n-aș munci mai puțin.

Paris, 22 martie 1888:

Cât despre a renunța la continuarea studiilor mele și reîntoarcerea în țară înainte de a fi cel puțin licențiată, nici nu mă gândesc. Nu o voi face, chiar dacă ar trebui să mor, și nici o putere omenească nu va putea să mă oblige. Nu am muncit toată copilăria și tinerețea mea pentru a mă opri chiar când sunt aproape de a ajunge în port. Nu vreau o asemenea viață; nu pentru că țin la diplome, nu sunt eu cea care țin la acestea, tu o știi. Dar o dată angajată în luptă, nu eu mă voi retrage din mijlocul bătăliei; și apoi, îmi place această muncă, și într-un cuvânt nu voi renunța niciodată pentru nimic în lume.

Paris, aprilie 1888:

Sunt încă vie, și nu voi renunța la această muncă atâta timp cât îmi va rămâne o picătură de sânge în vene și un suflu de viața în piept.

Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu

– Iulia Hasdeu a visat să se mărite cu printul Ferdinand, viitorul rege al României. Nu știm când a mijit acest gând, dar el străbate ca un fir roșu însemnările intime ale tinerei poete, dispărută atât de prematur și dramatic. Ucise la vârste la fel de fragede, alte două adolescente celebre au ținut jurnale pline de iluminări mistice –

Sava_Hentia_-_Iulia_Hasdeu (1)

Author
Description
Iulia Hasdeu. Muzeul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” – CÂMPINA. Portret bust înfățișând-o pe Julia Hasdeu din față, cu chipul ușor întors spre stânga, cu părul strâns în coc; este înveșmântată într-o rochie neagră, închisă pe gât; fond brun închis, neutru.
Date

    La Arhivele Statului din Bucureşti: însemnări jurnaliere, secrete, ale Iuliei Hasdeu. Erau şi mai sunt încă o noutate. Sub titlul Jurnalul de regină – Cronica Reginei Iulia.

Jurnalul mirean, nefictiv, al Iuliei Hasdeu, la Editura Eminescu, o carte de 568 pagini, ediție îngrijită de Crina Decusară-Bocşsan. Acest volum nu include paginile princiare.

Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeu este bine mascat, bine tăinuit: pulverizat în multe şi diferite caiete, scris între temele de clasă, între conspecte sau în margine de file cu poezii. Astfel ca, pentru a-l citi, trebuie să-l culegi din locuri neașteptate, din maculatoare de școală sau din manuscrisele poetei.

În bună parte, acest jurnal este ficțiune personalizată. Autoarea notează pe ani, pe zile, pe ore, episoade din viața sa princiara, care va urma. Este imaginație, este delir de filiație, este delir de grandoare, este proiect utopic de destin.

Pacea de 100 de ani a României

Jurnalul de regină al Iuliei Hasdeu
Iulia Hasdeu scrie deci, anticipând, dar folosind verbele la timpul trecut, ca și cum lucrurile ar fi reale și întâmplate: ca s-a măritat cu prințul Ferdinand, ca acesta a fost întronat rege al României și ea a devenit regina României.

Apoi scrie despre viata ei cu regele, la Sinaia și la Suceava. Prin urmași, prin căsătoriile acestora, Iulia ajunge să se înrudească treptat cu mari familii încoronate ale Europei. Regina Iulia scria cronica amănunțită a primirilor ei la palat și cronica apoteozei ei literare.
În Regatul Romania al Iuliei Hasdeu, timp de 100 de ani, este pace și prosperitate, nu sunt nici războaie balcanice, nici războaie mondiale, nici răscoale, evident, nici dictaturile știute numai de noi. Ci numai bunăstare și cultură, diplomație elegantă și concerte simfonice. Și tot așa, până în 1971.

În fine, undeva ea a notat, în limba franceză:

Regina Iulia a murit la 21 mai 1971, ora 11.20, dimineața, la 101 ani, 6 luni și 6 zile…

Notița aceasta ultima, despre faptul că va trai 101 ani, a fost scrisă, probabil, la 1888, când boala poetei se agrava și, peste puțin, ea avea sa moară. Murea la 19 ani și își făcea planuri minuțioase, regești și literare, pentru 100 de ani. Contracarând ficțiunea vieții prin realul textului.

Frapat de coincidenta cu talc metafizic ca am descoperit fila exact la data prescrisă de poeta, am notat in caietul meu aceste cuvinte din Heraclit Obscurul:

Muritorii sunt nemuritori, unul trăind moartea altuia și sfârșind viata celuilalt.

Finalul mioritic

O ultima notă din acel Jurnal, din septembrie 1888, e adresată mamei sale. Iulia îi spune că ea pleacă într-un loc tăinuit, ca sa fie autonomă și să se realizeze în glorie. Textul este în franceză, și în traducere sună așa:

Maica, eu vă părăsesc pentru totdeauna. N-o să vă mai văd. Sub un nume necunoscut, îmi voi dobândi existența. Voi ajunge, fără ajutorul nimănui, prin propriile mele puteri, la slava pe care am visat-o.

Transformarea simbolică a morții în realizare fericită aminteşte şi de Mioriţa, şi de maharismele hristice. Dacă vom tine cont de faptul că ea nu cunoştea bine balada Mioriţa, care înca nu avea popularitatea de azi, vom înţelege că într-însa vorbea un arhetip al mântuirii la care au acces predestinaţii.

Jurnalul de tarină al Mariei Baskirteva
Maria Baskirteva

51În octombrie 1884, când murea de ftizie pictorița şi scriitoarea Maria Baskirteva, în franceză, ea a semnat Marie Bashkirtseff, Iulia Hasdeu avea 15 ani.

Iulia a mers la înmormântarea Mariei, la Paris. A fost impresionată de sfârşitul timpuriu al pictoriţei, care se stingea la 24 de ani.

Maria Baskirteva a lăsat moşteniri artistice însemnate: tablouri, desene, dar mai ales un Jurnal în două volume: romanul unei vieţi. Povestea unei rusoaice transplantate în Franţa. Un jurnal plin de viaţa, de lume rusească şi franceză, dar şi cu introspecţii, cu simţul tragicului, care dă profunzime paginilor. Şi cu nădejdea romantică a supravieţuirii prin geniu.

Un fapt uimitor, în analogie cu reveriile Iuliei: şi Maria Baskirteva îşi visează un viitor imperial, prin mariaj cu ţarul. Întâi îşi visează realizarea artistică, prin pictură şi sculptură. Apoi își prevede că va excela ca interpretă la harfă. Va electriza masele prin vorbire.
În fine, ea a notat:

Împăratul Rusiei se va căsători cu mine ca să se mențină pe tron.

Dar Maria Baskirteva se trezeşte din visare și zice:

Și totuși, voi sfârși într-un sicriu. Și nici măcar n-am cunoscut dragostea!

Și mereu, până în ultima clipa, are nădejde și credință. Ultimul ei tablou, Mironosițele la Mormântul Domnului, a fost plasat în cripta ei, neterminat.

Jurnalul de neant al Katherinei Mansfield
Katherine Mansfield

În 1888, la o luna de zile după moartea Iuliei Hasdeu, se năştea, în Noua Zeelandă, Katherine Mansfield. 31Sunt paralelisme de destin între Katherine și artistele evocate mai sus. Katherine este, și ea, o exilată, o fiinţa smulsă din solul natal – cum sună un vers al Iuliei. Katherine părăseşte Noua Zeelanda la 13 ani, vine în Europa, la rudele tatălui originar din Franța. Are o evoluţie scriitoricească remarcabilă, discret-elitistă. Scrie proză și articole de revistă literară. Se îmbolnăveşte de plămâni. Moare în Franţa, în apropiere de Paris, la Institutul-mănăstire al lui Gurdjieff. A lăsat câteva volume de proză și un Jurnal sclipitor – unul din cele mai bune din câte s-au scris.

Cum visa Katherine Mansfield?
Ea visa ca dezrădăcinații care pribegesc cu soarele natal în suflet. Cu cât e mai aproape de moarte, cu atât se visează mai des în Noua Zeelandă. Cu cât este mai aproape de neant, acest suflu măritor se extinde până la dimensiuni metafizice. Zice:

Încep să retrăiesc scene… halucinante: miraculos de vii. Mă întorc pe partea dreaptă și-mi duc mâna stângă la frunte de parcă m-aș închina. Poziția asta se pare că îmi declanșează viziunile.

Are uneori străfulgerări în fața cărora tot ce-a scris sau citit îi apare mic, zadarnic, neînsemnat. Cunoaște

secunda care rezumă viața întreagă a sufletului.

Mai prețioasă decât scrisul. Descoperă că sinceritatea este un gen de iluminare, o experiență mistică feminină.

Și numai când m-a secerat boala, mi s-a dăruit acest – cum să-i spunem? – premiu de consolare. Dumnezeule, e un lucru minunat!

Trăiește și experiența ieșirii din corp,

zvârlită afară din viață.

După o astfel de trăire a ieșirii duhului din trup, se petrece cu ea o mutație: îi dispare spaima de moarte.

Ce-i viața mea?… Mulțumesc Domnului că mi-a dăruit scrisul… Doresc să fiu ceea ce sunt în stare să devin… un copil al soarelui… Cu toții ne temem când suntem în sala de așteptare, totuși trebuie să trecem dincolo. Undeva, adânc în mine, mă simt fericită. Totul e bine.

Un premiu de consolare de la Dumnezeu

    Jurnalele acestor trei scriitoare sunt ca și în continuitate. Vieți paralele, pe alocuri convergente. Privesc și portretele celor trei artiste, chipul lor văzut. Toate trei bretonate, cu fața ovala, cu trăsături asemănătoare: mi se par rude, surori. Înrudite și prin energia lăuntrică, și prin experiența vecinățății neantului. Compensând fiecare prin vis măritor, prin percepție arzător măritoare – mai mare decât realul – scurtimea vieții. Primind, ele, acest premiu de consolare al lui Dumnezeu: secunda iluminatorie, clipa în care toate sunt mult mai reale, mult mai bogate decât în realitatea văzută și pământeană.

Parisul celor trei scriitoare damnate

Sfârșitul vieții și mesajele după moarte

castelul_hasdeu_campina_artindex_84 (1).jpg

Image source

Julie-Hasdeu-on-her-deathbed.jpg

Image source

La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, în vârstă de doar 18 ani și a fost înmormântată la Cimitirul Bellu.

img074

Cavoul Iuliei Hasdeu

img075

Image source

    Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

castelul_hasdeu_campina_artindex_30

Iulia Hasdeu pe catafalc (1888) – de Sava Henția

    Hasdeu nu s-a resemnat niciodată cu pierderea celei mai dragi ființe. În prologul pe care l-a scris pentru lucrarea sa, Sic Cogito, Hasdeu se confesează:

Cum? nu știu, nu știu, nu știu, dar fără ca s-o știu, mâna mea lua un creion și-i rezema vârful de luciul hârtiei. Începui a simți la tâmpla stângă bătăi scurte și îndesate, întocmai ca și când ar fi fost băgat într-însa un aparat telegrafic. Deodată mâna mea se puse într-o mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede:

Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire.
Julie Hasdeu –

Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi fie îndeajuns. Iulia Hasdeu.

Era scris și iscălit cu slova fiicei mele. Ce să fie? O va spune această carte.

Sic Cogito- Ce e Viata  Ce e Moartea- Ce e Omul .JPG

cartea Sic Cogito – Bogdan Petriceicu Hasdeu – (my photo)

Sic Cogito o poveste fascinantă, fără sfârșit, cere ne pune și astăzi întrebări fundamentale, la ale căror răspuns suntem chemați în liniște și meditație.

Totul se afla în lucrarea savantului român, tatăl Iuliei:

Sic Cogito – Ce e Viata? – Ce e Moartea? – Ce e Omul?

Este prima lucrare românească despre spiritism, în care, după cum am observat, B.P. Hasdeu prezintă experiențe și mărturii personale, dar și rezultatele unor personalități străine implicate în cercetarea pozitivă, dar și în verificarea experimentală a fenomenelor paranormale.

Sic Cogito are însă în vedere doar iubirea cea nesexuală, susținea el –

iubirea cea sfântă prin care se infiltrează telegraful dintre suflete, dentâi pe pământ, apoi între pământ și mai sus, apoi între mai sus și mai sus.

Se presupune că atât castelul de la Câmpina cât și cavoul Iuliei de la Cimitirul Bellu au fost construite după directivele riguroase ale spiritului defunctei transmise în cadrul unor ședințe de spiritism.

Există manuscrise ale acestor ședințe de spiritism și scrisori ale Iuliei Hasdeu transmise după moartea sa către tatăl său prin intermediul unui medium.

Sava_Hentia_-_Visul_lui_B.P._Hasdeu

Visul lui B.P. Hasdeu – Image source

Simbolism
Un mormânt-poemă

Așa avea să numească și nu se înșela deloc, G. Ionnescu – Gion in 1891 mormântul Iuliei Hasdeu. Însuși Hasdeu numea locul de veci al fiicei sale Micul Templu, iar în acea vreme nu exista nimic care să îl contrazică.img019

Castelul Julia Hasdeu la inceputul secolului XX – Istoric

Imaginea actuala a cavoului mai păstrează doar o amintire a măreției acestuia de la început. La intrare, pe frontispiciu sunt scrise cuvintele:

Trecători, priviți d-asupra; cugetători căutați în lăuntru: moartea dă viață.

castelul_hasdeu_campina_artindex_02.jpg

Image source

    Înăuntrul cavoului, nimic nu pare să sugereze celor care îl vizitează că se află într-un mormânt. Sentimentul general era de liniște, iar cei de față pot simți învăluirea înțelepciunii. O oglindă fixată pe boltă are rolul de a potența vizualul către infinit. Pe lângă acestea se află candele, îngeri și chipul Iuliei.

Un altar găzduiește bustul Iuliei, vase cu flori, obiecte simbolice și două pietre de marmură ce poartă o încărcătură spirituală puternică.

castelul_hasdeu_campina_artindex_78

castelul_hasdeu_campina_artindex_79

Image source

La cererea Iuliei Hasdeu, legile fundamentale și eterne pe care Demiurgul n-i le-a lăsat ca să putem viețui în armonie și pace, respectând Creația și iubind Ființa.

Jurnalul Juliei Hasdeu

este un carnet cu coperți roșii, având vreo cincizeci de pagini acoperite cu variate însemnări, datând din perioada 1881-1882. În jurnal se găsesc: orarul școlar, teme, gândurile copilei, încercări literare, desene și… vise.

Julia visa să devină un faimos dramaturg ale cărui piese de teatru erau puse în scenă la teatrele din Paris (Comedia Franceză și Odeon), iar succesul reprezentațiilor era imens. Jurnalul se află expus în camera cu cale din castel, lângă păpușa Iuliei.

castelul_hasdeu_campina_artindex_77

Image source

În stânga stă scris

Legea religioasă:

Crede…
Crede în Dumnezeu
Crede în nemurirea sufletului
Crede în darul comunicării cu cei duși

Legea morală:

Iubește și ajută…
Iubește și ajută neamul
Iubește și ajută pe cei ce te ajută și te iubesc
Iubește și ajută fără a precugeta la folosul tău

În dreapta se află Legea socială:

Nu necinsti…
Nu necinsti pe tine însuți, ca să te cinstească alții
Nu necinsti pe alții, ca să te cinstești pe tine însuți
Nu necinsti munca, căci munca e viața

Legea filozofică:

Când-atunci…
Când faptul știi, atunci adevarul scrii
Când nu vrei să crezi, atunci nu poți să vezi
Când cauți dovada, atunci găsești tăgadă

castelul_hasdeu_campina_artindex_44.jpg

castelul_hasdeu_campina_artindex_46

Image source

    Busturile membrilor familiei, de vită nobilă de altfel, își aveau locul aici, așezate sub busturile lui Cristos, Shakespeare și Victor Hugo, pe care Iulia i le-a cerut special tatălui ei, într-una din ședințele de spiritism, la data de 16 octombrie 1890, în limba franceză:

    În numele scumpilor mei, îți mulțumesc; dar, în fiecare unitate, este o trinitate. Ea mi-a comandat să pun, în templu, formând altarul superior, busturile lui Christ, Shakespeare și Victor Hugo. Este trinitatea a cărei unitate reclamă o noua trinitate, în total nouă. Este ceea ce ea mi-a comandat, ulterior, desemnând nouă membri ai familiei, ale căror portrete trebuiau să fie plasate în tocul ferestrei, de o parte și de alta a altarului superior.

B. P. Hasdeu –

castelul_hasdeu_campina_artindex_75

Image source

Marele Templu

    Construcția Marelui Templu, după cum îl numea Hasdeu, a început în anul 1893 și s-a încheiat trei ani mai târziu. Ca și in cazul cavoului, planurile castelului i-au fost minuțios indicate lui Hasdeu de către fiica sa, în timpul ședințelor de spiritism.

Construcția castelului reprezintă o mostră unică a arhitecturii românești, unde utilitatea funcțiunii, deci profana la nivel simbolic, se împletește magistral cu cea spirituală, o mostra a arhitecturii sacre.

Funcția de locuință devine secundară, iar elementele specifice spiritualului domină. Fundația castelului are forma unei cruci, iar cifrele 3 și 7 sunt adoptate fără retineri de geometria construcției.

Edificiul este structurat din trei turnuri, iar pentru a intra in castel este necesar sa pășești șapte trepte, în vreme ce jilțurile împărătești de la intrare au încrustate șapte volume de cărți suprapuse.

Deasupra ușii sunt sculptate în basorelief blazonul familiei Hasdeu cu deviza familiei: Pro fide et patria și lângî ea, apoftegma lui Galilei E pur si muove.

castelul_hasdeu_campina_artindex_06

Image source

Mai sus, Ochiul Divin încadrat în triunghi.

castelul_hasdeu_campina_artindex_07.jpg

Image source

Cei care vizitează astăzi Muzeul Memorial Iulia Hasdeu de la Câmpina pot pătrunde, conduși de un ghid, în intimitatea biroului lui Hasdeu,

castelul_hasdeu_campina_artindex_76.jpg

Image source

în salon, în camera în care se află pianul Iuliei

castelul_hasdeu_campina_artindex_17.jpg

Image source

și mai ales, atracția tuturor turiștilor, în camera de spiritism

Images’s source

în al cărei perete se poate observa o gaură cu un diametru destul de mare. Nu suficient pentru a permite accesul unui om, însa perfect pentru trecerea spiritului Iuliei, atât de așteptat la acele ședințe.

O alta prezență care atrage atenția în castel este o statuie a Mântuitorului,castelul_hasdeu_campina_artindex_29

Image source

având o înălțime mai mare decât statura obișnuită a unui om. Acesta se ridică deasupra unor nori cu brațele ridicate într-un gest de binecuvântare, însă cu ochii în lacrimi. Reprezentarea deosebită și amplasarea sa într-o lumină specială au făcut ca imaginea Mântuitorului sculptat să impresioneze peste măsură pe cei care au călcat pragul castelului.

Timp de un secol au circulat povești legate de acest castel. Ignoranța unora, prejudecățile altora, neputința de a se înălța la nivelul mintii hasdeene, au pus uneori monumentului pecetea unui loc straniu…

Pentru vizitatorul curios și dornic să cunoască mai mult, incursiunea in Castelul Julia Hasdeu poate constitui momentul unei revelații prin contactul cu simbolurile și cu atmosfera pacifică a locului.

Dincolo de aparențe omul va descoperi esența căci, după cum scria Caragiale,

aici in fiecare loc materia spune ceva.

 

iulia_hasdeu__poet_by_sudor-dbgr30i.jpg

Placa comemorativă de pe fațada imobilului în care au locuit cele 2 Iulii la Paris

Și după ce am scris, mă întreb acuma: oare eu sunt autorul?

Sic Cogito – Bogdan Petriceicu Hasdeu

castelul_hasdeu_campina_artindex_25castelul_hasdeu_campina_artindex_26

Image source

☙◦❧

     A visat că va trăi peste 100 de ani.  A murit cu regretul că timpul nu a avut răbdare cu ea, că nu a putut să-și desăvârșească opera, că anii de muncă, de învățătură, de renunțări nu însemnau nimic în fața morții. A murit iubind viața, fără a-i fi însă teamă de moarte. Copilul-geniu a plecat lăsându-i pe toți cu sufletele goale, tocmai când se pregăteau să se bucure de roadele lui.

giphy.gif

Surse: Muzeul Memorial Iulia Hasdeu – www.artindex.ro – Iulia HasdeuDe la Wikipedia – Jurnalul de regina al Iuliei Hasdeuwww.formula-as.ro

gust de Silex

    Dar totul a devenit puțin prea greu și josnic pentru mine, ceea ce mă face să-mi doresc să renunț. Îmi doresc să renunț chiar dacă nu pot.
– Chang-rae Lee ⎼ Zbor peste Long Island

pe cât de mult mă copleșește citatul, pe atât e de bine să renunț la intenția de a căuta în el viitorul.

chiar dacă.

citatul mi-a atras atenția pentru că am găsit în el o fibră justă, aparent fără nicio semnificație, dar de o mare adâncime
ca a unei ape învolburate la care privesc singură de pe un pod grav, șubred și mut.
este ca întru-un moment de răscruce pe care îl simt prin momentul însuși. cuvintele în sine mă consumă înghițindu-mă cu tot cu marginile mele de neatins. e ca și cum aș spune iubesc și nu iubesc în același timp, dezintegrându-mă până la imponderabil, constrânsă în stropul meu rotund de spațiu și timp devin un moment trecut al cărei greutate nu mai contează într-un prezent trăit atât de difuz, confuz, năclăit într-o cauză imprecisă spre care mă încăpățânez să călătoresc.

m-am gândit toată noaptea la citatul ăsta –

îmi doresc să renunț chiar dacă nu pot.

i-am atins încet luciul, și i-am hrănit pașii cu fân…  și din nou se face că îmi amintesc de cartea citită în copilărie, fiind de altfel printre primele mele cărți citite (altfel de cărți). habar nu am cum de mi s-a legat de mână tocmai cartea aceea (Jack London – de Martin Eden).

    Și în clipa când a știut, a încetat să mai știe.

Jack London – de Martin Eden

cuvintele acestea m-au urmărit întotdeauna. le-am recunoscut camuflate în cele mai importante momente din viața mea: în clipa de grație, în clipa de trecere, clipa când afli cine e mai puternic, clipa când niciodată nu vei afla cine o să învingă. o clipă. cea mai ascuțită clipă din toate care au fost, a fost întotdeauna ultima, ultima clipă care a decis cu diferența.

clipa vâscoasă, incertă, va reuși să se desprindă indiferent de context.

dorința de renunțarea are două capete: acționează în funcție de timp și o motivație – altă motivație. inutilitatea unei acțiuni repetate te determină să renunți mai repede decât fapta care te-a împins să faci gestul reprobabil. culmea, când îți dai seama de asta, deja ruptura s-a produs, nu-i așa? vezi, uite, e aproape miezul nopții, ce repede trece timpul cu tine. exact ce spuneam despre clipa aceea.

afară e sâmbătă.

cerul e gri cu răstimpuri marcate de vineri. neliniști interioare și același suflet-pereche matematic și intermitent.

mănânc pâine cu miere

și aud cum înghit ceaiul fierbinte care mă zugrăvește prin interior cu albastru de Silex (înghițitura sonoră îmi amintește de mama). doar gândul mi-e plin de alb în fiecare punct din mine conectat la acest albastru. sărutul lui Silex mă străbate și simt cum nimic din ce fac nu îi este suficient sau suficient de bun din mine.

afară e tot sâmbătă.

mă simt confortabil fără motiv. între mine și pielea mea e o distanță aurie care mă face să mă simt diferit. mă simt ca și cum am aflat toate răspunsurile pe care le-am îngropat. mă simt albastru. îmbrăcată sumar și cocoțată pe pervazul geamului, constat surprinsă că nu am șosete în picioare. aproape mi s-au albăstrit gleznele. mă dor oasele atât cât trebuie să mă doară – motiv că trebuie să cobor pe fundul sufletului meu fără nici o legătură cu nimeni și nimic, să renunț la ceva ce nu s-a născut încă, să simt ceva ce nu am trăit încă.

după care nu se va mai auzi nimic.

11 Martie, 2017

YouTube

opunându-mă somnului (2)

     Azi-noapte, niște cuvinte s-au împrăștiat cu zgomot de pe un raft al bibliotecii. Fiindu-mi foarte teamă de întuneric și prea bine în pat, am uitat zgomotul și spaima la locul lor. Dimineață, imaginea cuvintelor împrăștiate pe parchet mi-au amintit de teama și de zgomotul de azi-noapte.

Privesc la toată acea imagine din fața mea încercând să refac filmul căderii și gândul deslușitor al acestuia. Cuvintele nu par a fi așezate cu noimă, sunt căzute alandala, lipsite de orice melancolie. Umflate de plâns, unele mutilate de tăceri, palme, spinări, dinți, sânge, plămâni, oase, țipete, paturi, spitale, ibrice, căni, cruci, dezamăgiri, fotografii, nopți, nu tu zbor, nu tu iubire, nu tu muzică, nu tu culori, nu tu zâmbet, nu tu aer, nu tu timp, nu tu cer, nu tu mama, nu tu, nu eu… nicio floare, nicio frunză, niciun strop de ploaie.

Pipăi cuvintele îndoite de dureri crâncene, îngrămădite în palma mea vie…. ce să fac? Unde să le pun? Să le sap o groapă? Să le repun pe raft?

Simt gust amar de neputință până la un moment dat când privirea ridată de îngrijorare se întinde până sus, sus, pe ultimul raft. Răspunsul e gata, știu: strecor între filele unui jurnal (alt jurnal) cuvintele care au căzut! De exemplu: la pagina cu titlul Zbor, voi strecura cu blândețe cuvântul nori, iar la pagina cu Liniște, voi alătura căni și ibrice, pentru Muzici – nopți, pentru Mama – lipesc pe pagină culori; pentru Tuiubire, pentru Durerizori, pentru Poze amintiri, palme și dezamăgiri… și tot așa, până la ultimul cuvânt.

Jurnalul s-a rotunjit, durduliu s-a deformat ca ierbarul făcut în copilărie – acum chiar nu mai încape nimic în el. Mi-a mai rămas un singur cuvânt, cel mai mic, cel mai prăpădit, cel mai răsfoit – eu.
Înțeleg imediat subtila ironie a sorți și prin urmare m-am pus la ronțăit întrebări: Ce să fac cu eu? Ce să fac cu mine? În ce spațiu să mă îndes, să mă înghesui, sau ce corespondent să îmi găsesc? Unde oare, sau de cine/cum să mă lipesc?

Nu am izbutit să găsesc nimic pentru mine.

Voi rămân chiar aici pe marginea asta, nu e grabă nu e nimic în neregulă. Eu. Nimic mai simplu. Cu mine printre cuvintele de acum și celelalte care vor urma, dând câte o pagină subțire din viața de zi cu zi, acoperindu-mă cu mormane de promisiuni oarbe, cavități, rădăcini, găuri zburătoare prin care mi se va scurge viața cu degetele ei răsfirate.

Acum mă îmbrac în cămașa de noapte puțin uzată care îmi provoacă alergii din pricina decolteului și a imprimeului, îmi strâng coastele pe lângă brațele și mă bag în pat respirând în liniște ori de câte ori vreau. Eu cu mine sau fără eu, plină de vânătăi și mai singură ca niciodată, dar nu e grabă nu e nimic în neregulă, îmi vorbesc despre orice, știu că acesta este timpul – simplu, cuvânt scris de mână, dictando, pe hârtie sugativă cu cerneală roșie – eu. Și nu mă întreb nimic important pentru că nu știu să îmi vorbesc despre lucruri importante, însă vorbesc, pot să vorbesc despre lucruri complicat de simple, pot să vorbesc despre cele mai însemnate nimicuri, iar despre nimicuri neînsemnate mi-aș putea vorbi ani întregi. Pot chiar să îmi dau sfaturi. Aș putea să încerc, totuși, să îmi vorbesc despre iubire, dar m-aș minți. Și nu vreau asta. Nici despre fericire nu știu mare lucru, ci doar din auzite. Nici despre dezamăgire nu îmi voi spune nimic, nici despre moarte, relații, căderi. Succes? Nici nu știu ce gust are. Lucrurile despre care pot să vorbesc cu mine sunt acelea pentru care nu mai sunt pregătită să îmi vorbesc.

timpul începe să curgă murind spre miezul nopții dându-mi de veste că nu a vrut nimic în schimb de la mine, ci mi-a umplut doar stiloul cu sânge, schilodindu-mi neînsemnatul monolog. Aa, și mi-a împrumutat câteva semne de pe cadranul lui colțuros cu ideea de a-mi duce la sfârșit dizertația strivită ca pe-o muscă de-un far fierbinte.

Bine, zic. acum sper să pot adormi într-o dispariție mută, într-un vis în care să mă uit – într-un cerc alb al imposibilului -, așa cum m-am uitat atunci, dar nu mai țin bine minte când… (se pare că degeaba mă uit, dacă mereu o să uit, uitându-mă).

Ce frumos dispar în culmea autenticului… somnul vine grăbit cu o compresă rece pe frunte, iar cămașa de noapte îmi zdrelește gleznele subțiri cu orașele ei mari, imprimate cu noapte bună!

YouTube

opunându-mă somnului

contemplu acestă panoramă a nopții cu gândul de a vedea zborul unei păsări care sigur sigur se va așeza înaintea gândului pentru a-și vedea zborul respirând sănătos
și mai remarc un lucru cum am ajuns înainte cuvintelor am ajuns mai târziu decât mine însămi și e cumva ridicol omul care ajunge prea târziu întotdeauna se va vedea din spate alergând după el fără să se poată ajunge

ce mai

e complicat

cum de m-am născut năucă într-un gol șubred la care privesc în ochii lui giganți ori de câte ori amintirile nu își mai găsesc locul firesc în tranșeele războaielor pe care nu le-am putut duce dar de-aș putea resimți subtila prezență a tandreții care mi-a tăiat cândva răsuflarea și capilarele albastre

mult prea mari sunt tălăngile astea pentru orbitele mele mici

Doamne Doamne
cât de frumos era timpul acela pentru emoții și cum reușeam să privesc ochii aceia din fotografie atingându-i cu buricele degetelor de la o mână în timp ce buzele murmurau în cealaltă palmă curentul de aer lăsat de gândul șoptit ca un abur fin deasupra unei căni cu ceai fierbinte și unde toate lucrurile de peste zi îmi păreau deja date cu măsura întâmplării oferite cândva cu lopata
și cum mai vedeam Doamne și cum mai simțeam ziua și noaptea
cuvântul pe care îl așteptasem cu atâta vreme umplându-mi sufletul cu fluturi mov de dor

ce dor rătăcirile pe propriile urme până când zorii cu un vânticel răcoros îmi vor aduce mângâierea pentru a mă simți din nou săracă și simplă
lipsită de graba celorlalți
apoi le voi contempla pe toate în voie ca un călător înțelept sosit în zori la suprafața vieții mele ridicată pe vârfuri

noaptea se va risipi în curiozitățile zorilor simțind aerului și gustul timpului forțat de împrejurări
umbra nu va mai avea nevoie de corp

se pregătește să plece acolo unde aerul se lăfăie pe sub tălpile goale

ce dispariție minunată

trebuie să ne considerăm întotdeauna mai săraci decât suntem asta nu face rău este un fel de scară pentru suflet un tot deasupra locului în care te afli un adevăr puternic și asurzitor de frumos și de necunoscut o înălțime care plutește atât de sus încât întâmplarea devine vie un timp care trece și care se petrece în corp sau în suflet atunci și nimicul are înțeles ar putea să fie neant iar neantul ar putea fi o neînțelegere sau un refuz care îți va putea ridica fruntea cândva totul supraviețuiește sufletului atunci când te simți sărac într-o amară fertilitate

conștiința vociferează îndepărtând insuportabilul
profunzimile cartografiază liniile de front
#speranțele își rup oasele protestând întotdeauna din spate
atât de mult zgomot după ce alegem cu picioarele
stingem lumina cu bâtele iar valorile le apreciem prin eliminare
profunzimile le acoperim cu întinderile
le adâncim cu întunericul
ori cu rânjetul
cu burțile
cu gușile
cu tălpile
cu mâinile goale săpăm prin noi tot felul de șanțuri
și nu ne întrece nimeni în mod evident
să devenim eroi trăgându-ne câte un pumn în față
până la urmă
ne împingem înainte bazându-ne pe trecut

e dimineață e miezul nopții
într-o clipă voi adormi prăbușindu-mă într-un strop de melancolie
foșnind prin haosul zidului întrebându-mă ce caut pe-aici
apoi voi adormi la loc

YouTube

Identitate

Processed with VSCO with hb2 preset

my photo – 25 Iunie, 2017

     Cel acoperit cu o mască, cel care până de curând privea nemișcat o altă față cu mască aflată la un colț al străzii, în conversație cu un om fără mască, a întins mâna în cele din urmă și a salutat zâmbind. Apoi, omul neafectat, cel pur, cel veritabil, cel natural, a cotit spre stânga, la colțul altei străzi, de-a curmezișul aceleia pe care stătea. Cel care până de curând privea nemișcat o față fără mască, s-a îndepărtat în direcție opusă, dispărând printre umbre și lumini cu nuanțe albăstrii de sidef, într-o despărțire absolută și neobișnuită. Numai atunci mi-am dat seama că pe stradă se mai afla și altcineva decât felinarele aprinse; era, dincolo de locul luminat de ele, un alt om fără mască, fără umbră, mut, ocult; era, privea în dreptul meu plin de nimic, distant, anonim, exilat și straniu. Distanța dintre noi era luminată de un fascicul de groază și durere; era un felinar infinit sub care ne distingeam tulburători și vagi.

Sunt masca identității mele sub care nu m-am recunoscut niciodată în ceilalți și în nimeni. Sunt masca sub care nimeni n-a înțeles că este vorba tot de mine; așa cum nimeni nu va ști că există pe această lume și mascați neafectați, puri, veritabili, naturali.
Alături de mine trăiește mereu altcineva, care în fond sunt tot eu. Sunt egalul meu, fără să îmi semăn. Trec, adeseori, pe lângă mine, însă nu mă bănui. Mă încred în mine – m-am crezut întotdeauna. Trăiesc aievea cu mine însămi chiar dacă inima mea rătăcește pe undeva departe – deși bate atât de aproape. M-am găsit. Înseamnă că nu mai e loc pentru nimic.

Și totuși, dacă nu sunt pregătită să fiu?