Ce que le jour doit à la nuit – Ceea ce ziua datorează nopții (2012)

    Văzut (June 19, 2016), și astăzi revăzut. Este un film devastator, în primul rând pentru că povestea duce la cele mai neașteptate urmări, este o poveste ale cărei recurențe sunt crunte chiar și la a doua vizionare. Filmul acesta mi-a dăruit, mi-a permis să mă refugiez în câteva locuri ale inimii mele, acolo unde suspin adeseori… Apoi, am mulțumit din nou.

Poate fi viața oricui. Așa e filmul ăsta. Nimeni să nu se îndoiască.

    Omul care lasă să-i scape dragostea vieții sale va ajunge singur cu regretele sale și toate suspinele lumii nu-i pot aduce alinare sufletului…

  – Yasmina Khadra

1.jpg

Director: Alexandre Arcady
Writers: Alexandre Arcady (screenplay), Alexandra Deman (collaboration) |5 more
Stars: Nora Arnezeder, Fu’ad Aït Aattou, Anne Parillaud | See full cast & crew »

☙◦❧

Este printre cele mai bune filme pe care le-am văzut; un rezumat al cărții scrise de scriitorul algerian Mohammed Moulessehoul, sub pseudonimul Yasmina Khadra, Ce que le jour doit à la nuit, o peliculă de 2h 42min.

O poveste de dragoste epică, ce are în fundal Războiul Civil Algerian. Algeria, anii ”30; o poveste trecută prin sângele inimilor frânte, prin credință și sacrificiu. Coloana sonoră este superbă iar melodia de final este una din acelea pe care o asculți de zeci și zeci de ori…

Despre film am aflat astăzi. Nu am ezitat nicio secunda. Am căutat și cartea ca să o pot cumpăra, dar, din nefericire, pe net nu mai este de găsit. Sper, din tot sufletul, să o pot găsi în librării.

Mulțumesc!

(June 19, 2016)

☙◦❧

    Au trecut atâția ani, iar eu eram la fel de trist. Am simțit-o aproape pentru atâta timp. Ca și cum ar trebui doar să ridic cortina sau să deschid o ușă pentru a o găsi din nou. Pentru mult timp doar la ea mi-a stat gândul. Ochii ei erau orizontul meu. Ea era soarta pe care eu nu am vrut s-o aleg lăsând-o să plece.

I-am scris tot timpul. Nu am primit niciun răspuns.

Dragă Youne,

te-am văzut în Marsilia când îți era teamă să vii în vizită. De atunci m-am tot uitat după tine, dar nu te-ai mai întors. Să-mi fi făcut cu mâna și tot s-ar fi schimbat ceva, dar așa ești tu. Soarta, după cum am spus noi. Trebuie să acceptăm lucrurile așa cum sunt. Cât de mult regret cuvintele de reproș. Poate din acest motiv nu ți-am putut deschide scrisorile pe care mi le-ai trimis de-a lungul anilor. Unele liniști nu ar trebui deranjate. Iartă-mă după cum te-am iertat și eu. Tu ai fost singura mea iubire.

                                       Emilie

Anunțuri

un pod cu trei capete

este ușor să le spui oamenilor să fie puternici, să își schimbe viata, să aibă încredere în ei pentru că prezentul este în mâinile lor și cum depinde de ei fericirea, și cum trebuie să facă ceea ce își doresc cu adevărat

și este atât de ușor să devin ceea ce nu place altora prin sfaturile mele, culmea, în care cred cu adevărat dar pe care nu le urmez aproape niciodată.

mâzgălituri de seară, scrise într-un cot și înainte de a mă ridica din propriul corp.

am început să mă gândesc la vineri, apoi la hopul din ieri care a trecut prin mine răscolind deja ce știam pentru toate duminicile.
cum oare să mai pot îndrăzni să sper că ar exista o ordine a lucrurilor atât timp cât unele întâmplări, la naiba,  fiind și cele mai importante, vin ca niște palme usturătoare care nici măcar nu reușesc să mă dezmeticească sau să îmi explice, înainte de a-mi lua ultima suflare, din ce motiv, sau cu ce scop terapeutic am fost pălmuită.

cercul se învârte după limbile de la ceas.

trebuie să îmi recunosc că, adeseori, habar nu am ce mi se întâmplă. în orice context m-aș afla, propria încredere, care seamănă izbitor cu stupida speranță, nu îmi poate garanta niciodată nimic.
sfaturile sunt ca promisiunile făcute pe un pod, (observ că, de la o vreme, mă obsedează podurile, vorbesc despre ele, le desenez, le trec legate prin subconștient cu acțiunile și nonacțiunile mele) pod care nu îl voi trece niciodată zâmbitoare, oricât de expertă aș fi în călătorii temporare, atipice și fără finalitate.

podurile despart oamenii. eu aș construi poduri cu trei capete de pod, ca o șansă oferită acelora care nu știu ce să aleagă.
pe poduri s-au întâmplat multe. și încă se vor întâmpla multe. pe un pod îmi pot pierde pofta de viața, rostul de la orice capăt. podul, apa, hăul de sub picioarele mele, spațiul imponderabil de sub mine mă poate inspira, mă poate aspira, mă va apuca de piept și de propriile aripi și mă va pregăti pentru o dispariție mult mai lungă. cea mai lungă. fără martori. fără amintiri sau poze prin buzunare, fără adresă, fără un număr de telefon, fără culori, schițe, creioane, fără șosete în picioare, fără o vorbă, fără mânie, fără corăbii ascunse sub palton.

apele se potolesc aparent, înșelătoare, înghițindu-mi mareele din suflet, spălându-mi pământul din suflet, rostul și setea de Dumnezeu. bezna cuprinde, împuținându-mi gesturile. gura înghite ultima suflare vie, ajunsă în sângele meu fără sunet, fără nicio luptă, fără ritm. curând voi înceta să mai recunosc apa, apoi, cuminte, mă voi micșora până la un punct în sensul invers al vieții. apoi, se va face foarte liniște într-o beznă nouă pe care nu am mai trait-o niciodată.

Doamne, ce frumos m-am înșelat în povestea deja terminată, agățată de sfârșitul din mine și cu patima în brațe și cu toate adevărurile primite ca pe o ultimă suflare,
Doamne, ce frumos nu am avut habar cum să trec cu buricele degetelor peste sticla geamului, mușcând până la os tăietura limbilor ceasului, într-un alt sens șerpuitor al vieții mele, lingând cu sete praful de pe zidul ridicat în mine, scobind și semnându-mi sonor cu unghiile numele într-o cărămidă izbită în timpanele cuvintelor, apoi mestecându-mă literă cu literă, absurd și bizar…

iar ei vor trece podul ținându-se de mână, ca în filmele romantice, zâmbind înălțimii cerului din dedesubtul apelor acum potolite cu toți peștii, algele, epavele și drumurile înecate în ele, fără să cunoască, fără măcar să bănuiască moartea mea cu viața, semnată atât de dureros cu viața lor

YouTube

Noaptea de Sânziene – Mircea Eliade

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade.JPG my photo

     La a doua citire, pentru că, atunci, marea revelație nu venise. Acum, doar la mai multe înțelesuri. Neîntregite. În schimb înlocuite de mici miracole zilnice, capitol după capitol, iluminări, chibrituri aprinse pe neașteptate în Noaptea de Sânziene, noaptea aceea, timpul acela, celălalt și ăstălalt, în  înțelesuri cu o mie de forme.

Avem darul de a alege. Darul de a extrage înțelesurile din lucruri și întâmplări, împletindu-le și dându-le astfel o unitate care nu le mai aparține, transformându-le într-o fel de Scena a Spectacolelor personale sau o întâlnire între oameni într-o masă compactă, subiectivă, rotundă, asupra căreia gândul nu întârzie Timpul cu nicio realitate și cu care destinul se joacă (de obicei cu grenade).

Poate că, mulți dintre noi aveam o cameră secretăspecială, în care ne refugiem ca într-o nouă dimensiune temporală, o cameră alternativă timpului istoric, o cameră în care care ne permitem călătorii către acea altă formă de timp, chiar dincolo de timp, printr-un labirint sufletesc divers, metafizic; căutând acel ceva, descoperindu-ne fricile și pe Dumnezeu, încercând să ne regăsim; așa cum și Ștefan Viziru, obsedat de Timp, mai exact de problema ieșirii din Timp, transformă o odaie de hotel într-o cameră secretă, unde timpul s-a oprit și în care încercă să regăsească stare paradisiacă din copilărie. Viața lui Ștefan a fost însemnată de două astfel de stări: Camera Sambô (în copilărie) și de o întâlnire într-o pădure de la periferia Bucureștiului, în noaptea de Sânziene.

Nu știu cum de am reușit să mă scufund atât de adânc în povestea aceasta. Este tot ce îmi place să găsesc într-o poveste despre astfel de nopți. Și câteodată am plâns, alteori m-am bucurat pentru că am putut înțelege.

Sunt zeci de pagini într-atât de profunde încât m-am dedicat minute în șir pentru a înțelege complexitatea timpului desfășurat în afara noțiunii de acum și acolo. Oricum, am rămas nu cu întrebări nerăspunse, ci cu o grămadă de idei pe care le voi pândi în continuare, noapte de noapte.

Când mă voi putea desprinde de orice semnificație a realității, atunci înseamnă să îmi fi găsit Noaptea mea de Sânziene. Ca să găsesc Noaptea mea de Sânziene, va însemna să fi găsit cheia, și

că din momentul acela m-am rătăcit că de atunci n-am mai trăit viața mea.

Nimic nu este întâmplător. Simboluri, chei, semne și personaje care la început pot apărea fără sens, ce nu rareori se nasc din nimic, flashbackuri ciudate care se consumă intens și se sting bizar, ajung să înnoade atât de puternic povestea spre final, căpătând forța unui altuia. O noapte stranie închisă într-o carte prelungită extraordinar într-o poveste grozavă, alături de frumusețea prozei, în care am descoperit, din nou, că accesul la supranatural poate sta în banal, deși, nu toate simplitățile au aceeași culoare sau formă; pe mine m-a fermecat chiar mai mult decât mă așteptam.

Cartea a fost scrisă între anii 1949 și 1954. Eliade considera Noaptea de Sânziene ca fiind cel mai bun roman al său.

Noaptea de Sânziene însemna pentru mine mai mult decât o carte, un nou titlu adăugat bibliografiei literare; o socoteam piatră de hotar între trecut și viitor. La nici un alt roman nu lucrasem mai mult și cu mai multă îndârjire și atenție. Așteptam să-l închei ca să-l pot judeca, să-mi dau seama dacă reușisem.

– Mircea Eliade – Memorii

Romanul a fost publicat pentru prima oară în traducere franceză (Forêt interdite) în 1955 și în română în original în 1971. O traducere în limba engleză a fost publicată în 1978.

Povestea are loc în perioada 1936 – 1948. Personajul principal este Stefan Viziru, un român aflat într-o căutare spirituală.

Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopții, se deschid cerurile. Nu prea înțeleg cum s-ar putea deschide, dar așa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care știu cum să le privească…

[pagina 10]

Războiul și tulburările politice nu-l marchează atât de tare cât îl marchează dragostea pentru Ileana. Ștefan, personajul principal al romanului, este împărțit între dragostea pentru soția sa Ioana și Ileana, femeia care i-a fost sortită cu adevărat. Până la sfârșitul vieții se va afla mereu în căutarea Ilenei, chiar dacă continuă să-și iubească soția – Ioana. Noaptea de Sânziene îl readuce pe Ștefan la o trăire profundă a propriei sale existențe. Ileana nu îl atrage ca o femei, ci ca un simbol al Cunoașterii și al Vieții. Dorul de Ileana se transformă într-un dor pentru raiul pierdut – Ioana reprezintă începutul, pe când Ileana evocă sfârșitul. Faptul că s-au cunoscut în noaptea de Sânziene când, potrivit tradițiilor populare, fetele își visează ursitul, este dovada incontestabilă că au fost meniți să fie împreună. Greu de explicat, greu de ales, ori, poate, greu de acceptat.

Evadarea din Timp, este explorată prin mai multe metode:

Camera secretă are numai o singură fereastră. Cred că se deschide asupra unui parc. Nu l-am văzut niciodată. Când intru eu în camera secretă, perdelele sunt întotdeauna trase…

[pagina 17]

prin discuțiile cu Anisie.

Dar, din fericire, l-am întâlnit pe Anisie. Și tocmai despre el, despre omul acesta, Anisie, vreau să-ți vorbesc… (…)
– Omul ăsta a descoperit ceva o mare taină (…) a învățat să trăiască. Trăiește el, ca om, ca ființă totală – și nu se lasă trăit de țesuturile lui, de glandele lui, de automatismele lui, ca noi toți, ceștilalți…
– Dar de unde știi că trăiește astfel? (…)
– L-am văzut cum îți curăța pomii din livadă (…). Stam pe prispă și-l observam. Atunci l-am înțeles. M-am convins că munca lui e de o altă calitate decât muncile noastre. Eram pregătit, de altfel, pentru asta, (…) pentru că ceva din beatitudinea asta o cunoscusem și eu când pictam. Numai că, în cazul meu, nu era vorba de o muncă responsabilă, cu un obiect precis, ca în cazul lui. El îți curăța pomii de omizi. Îl observam și-l simțeam cum era prezent în fiecare gest. În fața pomului nu era distrat, nu se gândea la nimic altceva. Dar ghiceam că pomul acela i se releva în totalitatea lui. Nu era un simplu obiect, unul printre altele o mie la fel cu el, așa cum ni se arată nouă, majorității oamenilor. Lui, pomul acela pe care-l curăța, îi revela, în acel moment, Universul întreg. Îl vedea în totalitatea lui: cu rădăcinile lui, cu ramurile, cu frunzele și paraziții lui… (…) vedea toate acestea și vedea încă multe altele, pe care noi nu le putem vedea.
(…) a avut un accident. În acele luni petrecute în ghips, a avut, să spunem, revelația: a simțit cum trece timpul și a ghicit, totodată, ce s-ar putea face ca timpul să nu mai treacă.

[pagina 79-80]

Camera Sambô – alt mod de evadare în afara Timpului Cosmic,

O văd și acum. Storurile erau lăsate, și în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de o cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu știu de ce, mi se părea că totul plutește acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile, și lăzi, și coșuri cu hârtii și jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Și atunci, în clipa aceea, am înțeles ce este Sambô. Am înțeles că există aici, pe pământ, lângă noi, la îndemâna noastră și totuși invizibil celorlalți, inaccesibil celor neinițiați – există un spațiu privilegiat, un loc paradisiac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoști, nu-l mai poți uita, apoi, toată viața.

(…) mi se părea că știam ceva; că participasem la o taină, alături de ceilalți de la masa vecină, și că această taină implică, printre altele, și o moarte… Atât.

[pagina 87-88]

(Moartea. Un nou plan al existenței. În moarte nu exista accidente. Nu există coincidențe sau ghinioane. Și nu exista scăpare. Moartea are un proiect imens în care toți aveam un rol. Fiecare mișcare pe care o facem, de la cea simplă la cea monumentală, totul e drumul spre mormânt, un drum spre care mergem îndrumați de moarte, protestând împotriva destinului. În mijlocul vieții suntem în moarte. Asta e o presupunere. A fost o presupunere foarte bună.)

și prin intermediul picturii mașinii dispărute:

 – Nu există decât o singură pânză, spuse el târziu. Nu există decât una și aceeași pânză pentru toate picturile! De aceea spuneam că trebuie să vă explic ca să știți cum s-o priviți. Mașina Ilenei, bunăoară, este ultimul tablou pe care l-am pictat;  dar l-am pictat pe aceeași pânză pe care am pictat toate celelalte tablouri. și ca s-o puteți vedea, trebuie să vă explic cum s-o priviți; altminteri, n-o puteți recunoaște.

[pagina 91]

Drum. Când vezi un tren care părăsește gara… trebuie să știi unde se duce ca să înțelegi că l-ai văzut plecând?  Timpul este o iluzie nonliniară creată de om. Este cea mai grozavă abilitate… și cea mai dezamăgitoare slăbiciune. Dovada nu ar trebui să fie copleșitoare. Dovada ar trebui să fie definitivă. Cred că este în instinctul nostru să căutăm înțelesuri, iar când nu există, este instinctul nostru să creăm înțelesuri și pur și simplu să mințim. Să ne mințim pe noi. Conștiința ar trebui să fie considerată o altă stare a materiei. Odată ce corpul moare, o parte a conștiinței noastre ne părăsește și călătorește într-un nou plan.

Asta este doar amintirea mea; anumite amintiri au un fel al lor de a ieși în evidență, sunt o parte din mine.

cu brațele și mâinile
trag de timp
într-o lume mai bună
fântânile țâșnesc lumina lor umedă
întoarse imposibil înapoi pe jet
apoi se ridică din nou
refăcută în cea mai măruntă măsură de timp
apoi
în jos
în adânc
prin foșnetul pădurilor neumblate
prin venele copacilor albi cilindrici
morți de secole
cerul ochilor cufundat în grava atingere solară
pădurile deslușesc cu palmele obrazul altcuiva
într-un moment
când muream
fiind altceva

[20 Septembrie, 2017]

Lumina aceasta nu-l va aștepta. Așa cum era acum, nu va mai fi niciodată. Niciodată. (…) lumina aceasta dulce, nefirească, fragilă – și respirase adânc:

– Timpul e ireversibil, fără îndoială, clipele aleargă și cu fiecare clipă ne apropiem de moarte (…) – dar în afară de asta mai e și altceva. În afară de alegerea aceasta către moarte, mai e ceva. Lumina aceasta ascunde altceva. Viața întreagă ascunde altceva. Așa cum sunt eu,  (…) ascundem, fiecare dintre noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul ființei noastre. Altceva.

[pagina 63]

va urma, voi urma – dar în același articol

. . . . . . . . . .

Mircea Eliade

(n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago) – în cartea Memorii, el scria:

M-am născut la București, la 9 martie 1907 – 25 februarie stil vechi…

Tatăl lui, fiind deosebit de religios, a înregistrat nașterea fiului sau cu 4 zile înainte de data reală, ca să corespundă astfel cu Sărbătoarea celor 40 de Mucenici din Sevastia.

A fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor.

Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990).

Copilăria și adolescența

A fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. parintii lui Mircea EliadeA avut o soră, Corina.

Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență. mircea-eliadeÎncă din primii ani de gimnaziu, autodidact fiind, Eliade refuza cu obstinență să studieze materia impusă de programa școlară și se abandona cărților preferate de el pe care le devora la lumina difuză a unei veioze.
După terminarea învățământului primar, Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret.

În anul acela, am trecut clasa fară nicio corigenţă. Tata părea destul de mulţumit de mine, pentru că mă socotea destinat să ajung un mare pianist.

– Mircea Eliade, în Memorii

Din clasa a V-a încoace și până la încheierea studiilor universitare, mă deprinsesem să dorm din ce în ce mai puțin, câteodată mulțumindu-mă cu trei-patru ceasuri pe noapte. Am ajuns la acest rezultat după o lungă disciplină. Timp de multe luni, mă culcam cu câteva minute mai târziu decât noaptea precedentă și puneam deșteptătorul să sune cu un minut mai devreme. Când reușeam să smulg somnului un ceas, mă opream și nu mai schimbam minutarele câteva săptămâni. Apoi reluam experiența, micșorând zilnic rația de somn cu unul sau două minute. Nu pot spune că mi-a fost ușor.

(…) Mai târziu când la lecturile și la ceasurile de scris se adăugaseră și celelalte excese ale tinereții, mi se întâmpla uneori să am curioase pierderi de memorie, care mă speriau grozav…

– Mircea Eliade – Memorii

Obsesia sa pentru lipsa de timp avea să-l urmărească inclusiv în perioada studenției. Atunci a încercat să reducă orele de somn doar la două, însă nu a reușit.

M-am mulțumit să-mi continui programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineața și deșteptarea între 7-8.

– Mircea Eliade – Memorii

Cu cât voia tot mai mult să citească fiecare carte care-i pica în mână, cu atât mai mult tatăl său îi încuraja calitățile – pe care i le considera excepționale – de pianist. Exersa cel puțin două ore pe zi. Nu reușea, oricât de mult ar fi repetat, să rețină o melodie. Nu conta, pentru că viitorul mare pianist trebuia să se pregătească de concert.

Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei și a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afișe și s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Sala era jumătate goală, fiind ocupată doar de rude și prieteni de familie. Am cântat câteva bucăți împreună cu Nicu și Sonata «Patetica». Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, și asta m-a descurajat.“

Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereas­tră și mă duceam să joc oina pe maidanul Primăriei. Alteori, nu veneam la școală, mințind că eram bolnav. Rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut.

– Mircea Eliade, în Memorii

Femeia ideală. Aflat la vârsta pubertății, încerca să depășească crizele de melancolie care îl epuizau de multe ori mai mult decât nopțile de studiu intens. Era obsedat de trecerea timpului și suferea fizic la gândul că odată cu trecerea anilor

ceva din noi, esențial, se risipește iremediabil

Ca orice tânăr de vârsta lui își dorea o apropiere de o fată care să-l înțeleagă, iar femeia ideală pentru liceanul de atunci trebuia să aibă calități cu mult peste medie:

un mare talent musical, o cultură enciclopedică, o prodigioasă cunoaștere a literaturilor stranii și a științelor oculte dar și cu un aspect de artistă de cinematograf.

În ciuda pretențiilor sale, nu rare au fost escapadele sale în mahalalele Bucureștiului, în cârciumile de cartier sau la Crucea de Piatră, celebru bordel – transpune apoi fiecare experiență din lumea reală în nuvelele și romanele sale.

În urma studiilor, a căpătat convingerea că omul poate să facă absolut orice cu o singură condiție:

să-și dorească acel lucru și să știe să-și controleze voința.

De mult mă învățasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinți, săpun, cărăbuși, muște, omizi. Când vedeam că pot mastica și înghiți o insectă sau o larvă fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exercițiu și mai îndrăzneț. Îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută.

– Mircea Eliade – Memorii

Educația voinței, lupta contra somnului și contra comportamentelor normale reprezentau de fapt primii pași către yoga, domeniu de care Mircea Eliade a fost atras la maturitate și l-a studiat intens.

A devenit interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism. A scris piese scurte pe subiecte entomologice. Mircea_Eliade_young.jpgÎn ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.

Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.

Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.

După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca șef al generației sale.

Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.

Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta.

 Întors la București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. Eliade-1În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice.

Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții a trăit cu adevărat, Maitreyi Devi, până în 1990 statul indian Bengalul de Vest. A fost fiica filosofului Surendranath Dasgupta.

Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16.  Eliade avea să devină în scurt timp discipolul preferat al lui Dasgupta și cum între cei doi se crease și o legătură sufletească deosebită, în ianuarie 1930 Eliade este invitat să locuiască în casa marelui învățat, care îi pune la dispoziție întreaga sa bibliotecă personală.

Mi se părea urâtă ― cu ochii ei prea mari și prea negri, cu buzele cărnoase și răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat și și-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată brațul întreg gol și m-a lovit culoarea pielii: mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus de lut și de ceară.

– Mircea Eliade – Memorii – despre Maitreyi

allan-mircea-eliade-maitreyi-devi-amrita-1933

Mircea Eliade și Maitreyi Devi. Bhowanipore, (1933) Foto: The Daily Star Bangladesh – Image source

Aș vrea să mărturisesc de la început că niciodată nu m-am gândit la dragoste în cele dintâi tovărășii cu Maitreyi. O observam și mă lăsam prins de privirile ei, de acea voință fluidă, care nu are nimic de-a face cu ochii, deși pornește prin ei. Maitreyi e neînchipuit de senzuală, deși pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene: o fecioară care ajunge amanta perfectă în cea dintâi noapte. Cine ar fi crezut că, pe nesimțite, schimbări atât de mari se pot împlini…?

– Mircea Eliade despre Maitreyi

Mircea are 23 de ani, eu am 16. Maitreyi-2Dar amândoi suntem puțin prea serioși pentru vârsta noastră. În nopțile fără de somn, (…) o pâlpâire de teamă suie dinlăuntrul meu și arde totul din calea ei. (…) Oare frică să fie ? Îmi este frică de scandal și de disprețul celorlalți? Numai de aceea sufăr eu? La miezul nopții, pe când privesc stelele, înțeleg ca nu e așa. Ceva ce a crescut în spatele fricii, mai vast decât ea, a distrus-o la rându-i. Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul și începe să răspândească lumina. Lumina asta pătrunde în adâncul ființei mele, în cel mai ascuns colțișor al inimii și toate fundăturile oarbe începeau să se lumineze. Toate pretențiile mele, toate autodecepțiile mele se evaporau, dispăreau, am început să văd imaginea întreagă a credinței. Viața mea și-a dobândit un nou înțeles.

    Povestea lor de dragoste avea să se sfârșească însă curând, deși Eliade era hotărât să se convertească la hinduism și chiar își anunțase familia cu privire decizia luată. Pe 18 septembrie 1930, descoperind legătura dintre Mircea Eliade și fiica sa, Dasgupta îl izgonește din casă, prin intermediul unei scrisori necruțătoare:

Domnului M. Eliade,

Dumneata ești străin și eu nu te cunosc. Dar, dacă ești capabil să consideri ceva sacru în viața dumitale, te rog să nu mai intri în casa mea, nici să nu încerci să scrii sau să vezi vreun membru al familiei mele. Dacă vrei să mă vezi personal, caută-mă la birou și dacă ai vreodată să-mi scrii, scrie-mi numai acele fapte pe care un necunoscut le poate scrie unui necunoscut, sau un funcționar superiorului său. Te rog să nu pomenești de această notă nimănui și rupe-o, după ce o vei citi. Rațiunea acestei purtări trebuie să-ți fie evidentă, dacă și-a rămas cât de puțină minte în nebunia dumitale. Îți cunoști ingratitudinea și ofensa pe care mi-ai adus-o.

Dasgupta

După trei zile Mircea Eliade pornea spre Himalaya unde, pentru câteva luni, avea să trăiască în asceză.

Sufeream cumplit. Eliade-2Sufeream cu atât mai mult cu cât înțelegeam că, o dată cu Maitreyi, pierdusem India întreagă. (…) această Indie, pe care începusem s-o cunosc, la care visasem și pe care atâta o iubisem, îmi era definitiv interzisă. Nu voi putea niciodată dobândi o identitate indiană. Speranța noastră, a mea și a lui Maitreyi, că ne-am fi putut căsători, se urzise dintr-o iluzie. Mă lăsasem legat și fermecat de miraje și nu aveam altceva de făcut decât să sfâșii pânza țesută de Maya și să redevin liber, senin, invulnerabil.

La rândul ei, “Maya” a fost aspru pedepsită: mama ei a obligat-o să urmeze un ritual al purificării în interiorul unei mandala, forțând-o să meargă în cerc până când a leșinat…

În 1931, Mircea Eliade avea să se întoarcă în România. În 1933, la vârsta de 26 de ani, avea să publice romanul Maitreyi. Un roman care avea în scurt timp să se bucure de un succes internațional, dar despre care Maya avea să afle abia în 1972, de la sanscritologul român Sergiu Al-George, la Calcutta.

Și astfel, scriitoarea indiană se decide să scrie, drept răspuns, romanul Na Hanyate (tradus în română sub titlul “Dragostea nu moare”).

Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Și ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singura scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele și continentele care ne despărțeau și am fi devenit “ardhanariswar”. Cele doua euri ale noastre ar fi redobândit desăvârșirea. Dar pot oare occidentalii sa înțeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârșirea iubirii are loc în pat. Totuși, el știa, cu siguranță știa. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în brațele lui, în chenarul ușii. El îmi șoptește : «Nu trupul tău, Amrita. Eu vreau să-ți ating sufletul.»

– Maitreyi Devi (n. 1914 — d. 1989)

    În primăvara anului 1973, Mircea Eliade și Maitreyi Devi aveau să se revadă în Chicago (și, după câte se pare, un prieten comun conspirase pentru ca această întâlnire să devină posibilă).

Maitreyi Devi radia. La fel, și Eliade. Nu știu ce gândeau, dar cred că amândoi erau fericiți. (…)când am întâlnit-o, a doua zi, era bucuroasă. Ne-a spus că și-a îndeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume să îl întâlnească pe Eliade și să îl facă să se simtă bine în modul tipic bengalez: servindu-i cu mâncare gătită cu propria ei mână. Era fericită și ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Până atunci nu am știut nimic cu siguranță, aveam doar bănuieli.

– Pabitra Sarkar, doctor în lingvistică

    Cu această ocazie, Eliade îi va promite lui Maitreyi că romanul care îi poartă numele nu va fi tradus în engleză în timpul vieții lui. Și, într-adevăr, romanul tradus în italiană în 1945, în germană în 1948, în franceză în 1950 și în spaniolă în 1952, avea să fie tradus în engleză abia în 1993, la șapte ani de la moartea celui care, după ce a cunoscut iubirea în Calcutta, avea să se considere pentru întreaga viață și indian.

Maitreyi-si-Eliade

Nu fi deznădăjduită, Amrita, vei izbuti să mai aduci lumină în ochii lui.
– Când? întreb eu cu patimă?
Și ea îmi răspunde:
– Când îl vei întâlni în Calea Laptelui…

    Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice. Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fostdescărcare Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934, iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.

mircea-eliade-si-sotia-sa-christinel

stânga Nina Eliade (n. Mareș) – source source

Eliade și extrema dreaptă românească

    De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, Buna Vestire, dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937.

Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.

Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.

În prima săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni. A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.

Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria articole antisemite, a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian.

În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu.

Mircea Eliade a murit la Spitalul Bernard Mitchell în aprilie 1986. Opt zile în urmă, a suferit un accident vascular cerebral în timp ce citea Exerciţii de admiraţie ale lui Emil Cioran și, ulterior, și-a pierdut și funcția de vorbire.

Christinel mă ia deoparte și îmi povesteşte că luni, în jurul orei șase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran „Exercices d’admiration“ și s-a așezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemișcat, cu cartea deschisă în brațe.

Ioan Petru Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, în revista Limite – source

Cu patru luni înainte, un incendiu a distrus o parte din biroul său la Școala Teologică Meadville Lombard (un eveniment pe care la interpretat ca pe un semn).
Corpul său a fost incinerat în Chicago, iar ceremonia funerară a avut loc la Universitatea din Capela Rockefeller. La acestea au participat 1200 de oameni și a inclus o citire publică a textului lui Eliade, în care își amintea de epifania copilăriei sale – prelegerea a fost citită de romancierul Saul Bellow, colegul lui Eliade de la Universitate.

În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O’Flaherty şi Ioan Petru Culianu au citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârșitul vieții: română, franceză și engleză. Mormântul său este situat în cimitirul Oak Woods Cemetery. source

mormant_mircea_eliade_19374600.jpg

source – Mărturie

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o.

Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența unei realități extrasenzoriale.

    Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi Nuntă în cer (1938), Lumina ce se stinge (1934), Întoarcerea din rai (1934), Huliganii (1935),  La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

☙◦❧

Te-am iubit așa cum m-ai iubit și tu, ca un nebun, ca un strigoi, fără să înțeleg ce fac, fără să înțeleg ce se întâmplă cu noi, de ce am fost ursiți să ne iubim fără să ne iubim, de ce am fost ursiți să ne căutăm fără să ne întâlnim…

– Mircea Eliade – Noaptea de Sânziene

☙◦❧

Surse pentru Biografie: Enciclopedia Britannica, Wikipedia – De la Wikipedia, Enciclopedia liberă -webcultura.ro

matrice

versiunea tipărită.

poate, până la toamnă,
atunci când o să mi se scurgă tot sângele prin cele douăzeci de degete deziterate. atunci când voi ajunge cu prima zăpadă din care va țâșni verde-prins de venele mele ațe – toate ca-ntr-un haiku lipsit de o ocazie predictibilă, ci doar pentru că așa trebuie să se întâmple.

preț de o clipă ies din cerc –

scriu linii.

apăs tastele negre adânci și fierbinți ⎼ coloane de butoane aruncate de cineva la o întâmplare precisă. mă uit atent sub ele și îmi fac cuib sub acest întuneric delimitat în spații egale și mici. aici nimic nu se pierde din mine. prin rosturile cifrelor înșiruite, doar unele cuvintele cad din tristețile pătrate, coapte de dogoarea cifrelor, anilor, predându-mi lecția care îmi va ajunge pentru o mie altele.

am mâini noi. oferite în vis de mama. dar nu vor să se întindă mai departe de mine. nu-i nimic de capul loc. au un rost pe care eu nu îl voi putea descifra niciodată. bine. atunci, îmi voi folosi picioarele. alea oferite de tata înainte ca eu să pot vedea cât vezi cu ochii și chiar dacă nu va fi nimeni acolo eu tot voi pași în singurătate din mijlocul văzului lăsându-mă alb peste negru, grămadă.

știu. îmi pun inima pe ultimul raft. pot chiar privi în jos fără să mă feresc că voi cădea, fiind ținută de propria mână de ajutor.

aștept să mă descifreze cineva în toate coloanele mele, liniile sau rândurile mele, cu toată geometria mea stivuită în tabele necunoscute, cu toate adevărurile mele, cu toate valorile mele de adevăr, cu toate elementele, componente, sistemele mele, cu toți ochii mei străini din oglinzi cu guri bolborositoare de gânduri, cu dinții minții mele printre care scriu adesea în singurătăți încleștate și groaznic de prietenoase.

îmi strâng respirația în jurul capului cu oasele brațelor mele cele noi, moi, descendente și mă las așa,

mă compun în fracțiuni de timp. mă gândesc în forme. mă uimesc dintr-o singură privire: ce frumoase sunt părerile de rău și ce ușor aruncăm cu ele prin lume. mă întreb dacă sunetele sună așa cum trebuie să sune. dacă părinții trebuie să rămână așa cum trebuie să rămână, dacă iubirea trebuie să țină atât cât trebuie să țină, dacă glonțul ajunge acolo unde ar trebui să se ducă, rupt din mușcătura unei țevi de pușcă (pe care, din nefericire, nu o am) viețuind, neștiind cât de moartă sunt chiar dacă ochii îi țin puțin mai deschiși decât ai unui mort, dacă privesc lumea atât cât trebuie să o privesc și vorbesc atât cât vrea ea să audă, atât cât trebuie să vorbesc ca nu cumva să mă interpretez, cum îmi ard tălpile să plec atunci când simt că trebuie să plec, căzând atât cât trebuie să cad, ori dacă scrisoarea pe care tocmai o scriu este doar intenția de a nu-mi deranja sufletul mai mult decât trebuie să fie deranjat, ori(cum)

iată

aproape că nu mai simt nimic. nici măcar entuziasm pentru muzica din căști care adună de pe jos ultimele mele rămășițe de oase

[18 martie, 2017]

YouTube