Lucian Blaga – d. 6 mai 1961

Lumina de ieri

photo —


Lucian_Blaga.jpgLumina de ieri

Caut, nu știu ce caut. Caut
un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată!

Caut, nu știu ce caut. Caut
aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce caut. Caut
o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,
subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.

Lucian Blaga


Post publicat și în Jurnalul S i c C o g i t o S i n e D i e – 2016

Reclame

Oneirosime (5) – Instinct teluric

Sinapse_acrilic_carton_panzat_Jurnal Noiembrie.jpg

Sinapse – acrilic/carton pânzat – my painting


în viitorul meu anterior, tangibil și destul de îngust, în care încă mai persistă identitatea părinților și a bunicilor, simt cum cad unul câte unul înțelesurile unor lucruri; perspectivă asupra căreia, astăzi, am foarte mari îndoieli. mi-e milă de brațele mele care se sfărâmă în brațele acestor copii fără ca eu să le fi simțit vreodată aievea măreția din care ei sunt creați. și mi-e milă de noi doi cum ne scrijelim zilnic destinele fără ca să cunoaștem exact care linie va fi mai capabilă să ne călăuzească drumurile aparente pe care construim doct o educație mai mult decât subiectivă. și parcă nu mai cred în educația colectivă și nici corect nu mi se mai pare ca oamenii, mai exact copiii, să își creeze o lume colorată artificial după o programă scrisă prezumtiv și liniar. astăzi, am simțit nevoia să cred doar într-un dialog liber în simțuri, în tăceri asurzitoare și în percepții vii, palpabile, individuale. astăzi, m-am simțit legată la ochi de mâinile unui copil decupat din mijlocul acestei lumi, copil pe care l-am simțit trist, istovit în colțul lui familiar așezat pe un scăunel din plastic. am simțit teama din ambele inimi până în tâmple, iar simpla idee că nu ar mai putea fi fericit pentru că nu îl mai vedeam, m-a îngrozit. m-am liniștit găsindu-i niște scuze ireale. simt cum se crapă în mine pereții templelor construite de alții, ochii care mă privesc acum, sunt ochii unui copil judecător. clopotele turlelor, bine ancorate, bat în largul oceanului ora clar conturată, pe care nu o mai recunosc a fi atât de semeață precum mi-a zugrăvit-o cândva familia, profesorii și prietenii de care m-am agățat ca de o soartă rotundă cu brațele mele crude; oameni la care am privit cu atenție, pipăind zidurile cu înscrisuri vechi, cu cele mai trufașe cuvinte: ce este bine și ce este rău. de cele mai multe ori când mi se spunea asta, toți se holbau la mine într-un mod caracteristic – îngrozitor de schematic. ăsta este, fără doar și poate, adevărul zilei care a trecut de câteva ori de jur-împrejurul gâtului meu, gândindu-mă că așa voi fi în stare să port ferm felul în care mi-am înțeles teama – clopot moale în care mi-am turnat durerea vâscoasă; m-am ascuns pur și simplu în pământ, sub greutatea propriei finalități. voi ronțăi adevărul acesta din jurul grumazului, de-a lungul străzii până acasă. apoi, umerii mi-i voi strânge intrând în peretele de la intrare iar capul îmi va fi doar o carcasă în care îmi voi îndesa febrila neputință până la detaliu. voi termina pictura fragila de pe borcan: pânza unui păianjen steril cu ochii negri și strălucitori care-și exprimă veșnicia în mijlocul propriului cerc afundat într-o apă gălbuie. incapabilă să mai pot face și altceva, cu ochii spre tavanul mucegăit (din care cad de ceva vreme bucăți grele de lut dezgropate adânc din cer) mă voi cuibări în tihna neschimbată din toate părțile, tânguindu-mi neîncetat încolo și încoace crăpăturile inimii; aceleași și aceleași regăsiri convalescente ce-mi țin înlăuntrul meu discursuri găunoase ale unui viitor anterior.
de-aș putea măcar să-mi întorc capul. – dar asta și fac.

[Jurnal – 15 martie, 2017]

Viziuni bolnave

Morning Light - Jurnal Noiembrie.jpg

Morning Light – my photo


Ora de ceai și oameni.
Arome, culori, compoziții, oameni-anotimpuri înmuguriți, mirosind a flori sau a frunză uscată, pomi special concepuți cu rădăcinile spre cer; unii, alții, crengi scotocind cerul cu întrebarea, zmee încâlcite în ațe colorate trase de sentimente incerte, amănunte și două cafele pe zi, omenii păsări care pier pe limba lor, porumbei cu aripi din piatră seacă, păpădii ambulante, buburuze cu buze, mușețel înflorit la-ntâmplare, după caz râs sau plâns în hohote; și iar devii mai ușor, și așa mai departe.

– Să mergem, domnule doctor, i-a spus asistenta care îmi făcea zilele fripte văzând că mă apropii de ei. Dar le-am tăiat calea cu o îndrăzneală ezitantă, așezându-mă fix în fața lor. Asistenta mă împinge cu privirea dorindu-și să se descotorosească de mine:
– Draguță, o secundă, nu vezi că acum vorbesc cu domnul doctor? Ca și cum nu aș fi auzit-o, am trecut lejer peste remarca țâfnoasă căutându-mi spațiu în partea lui dreaptă. Asta îl derutează pe doctor dar îl și obligă să se întoarcă spre mine ⎼ ceea ce era perfect pentru că gestul îl îndepărtează fizic de asistenta băgăcioasă. Mă felicit în gând pentru fenta inspirată și continui să dialoghez cu emfază peste umărul lui:
– … presupun că aș avea o secundă, doamnă asistentă. Dar, domnule doctor, voiam să vă întreb: care mai este rostul căii atunci când calea-i scoasă în afară, din minte? Dar, dacă aveți treabă… totuși, până la urmă vei ajunge, nu? Se poate până la urmă? De exemplu: dacă piatra asta se va face pasăre după ce o arunc… este bine să o mai arunc?
– Dacă ai totuși un motiv: aruncă, îmi spune el tulburat. Să nu regreți nimic, dar la urmă aranjează-ți cuvintele asociind oamenii cu sentimentele și așa…
– Știu, știu, asociate cu ceaiurile care fluieră-n ibrice vorba multă… apă chioară de ploaie. Ridic o mâna și o las să cadă obosită, a lehamite. Nemulțumită mai mult de prezența asistentei decât de răspunsul lui idiot, l-am privit fix în ochi, apoi pieziș, circumspect, după care i-am întors spatele bombănind. Îmi permiteam.
– Mai bine aștept ochii ploii văzători, domnule doctor. Am văzut că remarca mea l-a surprins. De altfel și pe mine m-am surprins, dar eu măcar am vrut.
– Dar nu mai ai vreme, spune el cu gura asistentei – două voci care îmi răspundeau suprapuse. Era o consecință a obiceiurilor lui, fără îndoială, nu gândea niciodată de capul lui, poate doar în lucruri mai simple. Era un chin pentru mine să-l aud cum slujește o opinie, lucru destul de echitabil, după mine, și cel mai important, e de a nu avea niciuna ajutătoare – nu mie; mi le spunea, toate acestea, pe un ton dojenitor, compătimitor, grav. Nu mă ajuta cu nimic.
– Am să presupun că am avut cândva, i-am răspuns evitându-i privirea privind la întâmplare, fals, interesată de ceva inexistent din spatele lui. Amărăciunea mea o trata științific, dar, paradoxal, îl interesam ca un lucru personal, există între noi o legătură, un fel de complicitate imobilă. Îmi mut privirea în ochii lui și-i răspund privind în plin, cu un glas cât se poate de mângâietor și ironic:
– Dar dumneavoastră nu suferiți, domnule doctor. Apoi, deodată, m-am răsucit pe călcâie exact în momentul când l-am simțit că vrea să-mi răspundă, întorcându-i definitiv spatele pentru ziua aceea – asta îmi permiteam cel mai mult. Bănuiam că voia să mă pună la punct, dar i-am lăsat acest prilej pentru o altă zi.
Am mărit pasul, cică aveam o vizită.

Nefericirea mă împresoară teribil. Nicăieri nicio speranță de îndreptare sau de sprijin din partea unor întâmplări cât de cât mai favorabile. Mă simt nevoită să-mi urmez calea, iar când cercul se va închide, va trebui să mă declar mulțumită și să nu mai insist în încercarea mea de a vedea dacă, pe un drum mai lung și în alte condiții fizice și temporale, nefericirea pe care o îndur ar putea să dispară, sau poate mi-ar aduce ceva bun spre a încheia toate aceste eșecuri ca niște pumni grei atașați la brațele mele firave.

[Jurnal – 27 aprilie, 2017]