Destinație

in-toiul-zilei-watercolor-jurnal-noiembrie.jpg

În toiul zilei – watercolor – (my painting)


Nu știu dacă ți-am spus
totul
despre tăcerea prelungă
care zăbovește
însetată
aceeași
a nimănui
în drumul ei inevitabil
dintre gânduri

nu știu dacă ți-am spus
totul
despre aridele căutări
ori despre multele seri
îmbibate cu largul unor licăriri
ori cu alte lucruri vremelnice
tăceri de bronz
peste revărsările nopților
undeva
la izvoare
unde toate curg
prelingându-se fără memorie
în albastre câmpii

nu știu dacă ți-am spus
cum izbutisem să fiu fericită
izgonisem opreliștile lumii
trecând granița zborului
spre necunoscut
doar tu ai rămas pe mal
împreună cu ezitările
și cu anotimpurile tale
tocmai când se făcea
că ni se încredințase o taină
ca pe o bucurie
inutilă

[May 19, 2017]

Reclame

Alt anotimp

Gardenia-acrilic-jurnal-noiembrie

Gardenia – acrilic – (my painting)


Nu mai privesc la soare. Pleoapele se strâng din tragism iar buzele mușcate până la sânge nu vor să mai zâmbească în largul lor. Simt în oase promisiunea neajunsă și miezul fierbinte al adevărului de unică folosință, rațional și dezamăgitor.

Uite-mă pe mine, cu tălpile în apa rece pentru un nou drum în mine, într-acolo vreau să mă mir că trăiesc și să mă mire viața în liniște și recunoștință. Întâmplările astea se vor termina la un moment dat? Va începe alt moment, un alt anotimp al realității întemeiat pe liniște, pe nou, pe raze de sens, pe curcubee și sclipiri de pământ? Toate se vor întâmpla pentru totdeauna, deși se poate să nu mai înceapă nimic, sau să nu mă mai intereseze ce nu se va termina niciodată.

Ieri mi-am făcut din nou planuri. Planurile mele constau în faptul că: mă uit fix în față, de regulă la fereastra deschisă și privesc strada pustie. Privesc, dar nu zăresc nimic pe acea stradă, poate doar niște culori imaginare – unii numesc asta speranță – dar amestec totul până când imaginea se estompează cu cerul, fiind singurul care participă la planul meu – momentul limită al strădaniei mele. Apoi, îmi aplec capul și mă holbez o bună bucată de timp la propriile mele picioare, care îmi par complet străine de mine: prea subțiri și de culoarea albastru-închis. Mă așez lipsită de greutate, mă topesc cu toată ființa mea, strângându-mi picioarele la piept. Imediat mă scufund, dar fără să mă înspăimânt de influența slăbiciunii care mă cuprinde. Aceasta fiind ultima mea înălțare de dedesubtul meu.

Dacă nu mă înșel foarte tare, mă apropii totuși de locul acela. E ca și cum lupta mea s-ar desfășura undeva, într-un luminiș. Pătrund în acestă pădure, aproape că nu găsesc nimic și, din slăbiciune, mă grăbesc să ies cât mai curând de-acolo; de câteva ori am părăsit pădurea doar pentru câteva clipe, dar atunci am auzit zângănitul armelor de luptă. Era îngerul. Privirile lui mă căutau prin întunericul pădurii, iar eu nu știam despre el decât foarte puține lucruri, și acelea amăgitoare.

De o săptămână, în fiecare seară, îngerul vine să se lupte cu mine. Nu vorbim, schimbăm doar niște exclamații, astfel încât nu se poate spune că vorbim. De cele mai mult ori, eu tac, iar el îmi strigă, stând în mijlocul camerei, ,,Termină!”

[10 Mai, 2016]

Simbioză

Inocența-simțurilor-watercolor-jurnal-noiembrie.jpg

Inocența simțurilor V – watercolor – (my painting)


Am pictat din cuvinte alese doi oameni. De data aceasta le-am dat un nume simplu: voi. A fost tot ce am știut să fac. Nu mă întreba de ce, pentru că îmi este greu să îți explic. Tu trebuie doar să privești, să simți, să analizezi fiecare detaliu și apoi să îmi vorbești despre culoare și despre fiecare linie, despre fiecare punct. Să fie o părere personală, o interpretare unică, fără să compari cu nimic din ce spuneai mai devreme, atunci când am pictat, tot din cuvinte alese, doi oameni cărora le-am dat un nume la fel de simplu: noi.

[April 6, 2016]