Identitate mistică

colaj - Carl Vilhelm Holsøe.jpg

Colajul l-am realizat din câteva lucrări ale pictorului Carl Vilhelm Holsøe (1863-1935) pictor danez (a pictat în special interioare). Este unul dintre pictorii mei preferați.


Iubesc lumina, nuanțele ei, subtilitățile ei, jocul ei în explozii multicolore, ascunzătorile ei întunecate spre portaluri din atâtea feluri de timpuri. Iubesc liniștea, generozitatea ei, profunzimea ei, nivelele ei de înțelegere la care doar gândul poate să ajungă.

Iubesc și casele mari, pentru care am avut întotdeauna pentru ele o admirație aproape mistică. Casele acelea vechi, solide, rafinate, din care seara răzbate până spre strada întunecată o lumină palidă, provenită probabil de la vreun lampadar sau de o veioza cu un abajur extraordinar de frumos, cumpărat de vreun strămoș care a călătorit prin țări arabe. Întotdeauna mi-am dorit să locuiesc într-o astfel de casă, întotdeauna mi-am imaginat interioarele acestor case cu ferestrele lor înalte: camerele de zi spațioase, pereții decorați cu tablouri vechi în rame sculptate cu grijă, picturi nu neapărat ale unor pictori celebri, ci picturi lipsite de ornamente de prisos, impunătoare doar prin culorile lor calde, cumpătate: peisaje sau portrete ale membrilor familiei, domnișoare, doamne și domni, moși și strămoși distinși, educați, la care m-aș zgâi cu nemărginită dragoste și emoție minute în șir. Pe mobila masivă din lemn vazele sunt dintre cele mai frumoase, umplute cu flori parfumate culese din propria grădină, bibliotecile înalte și grele pline cu cărți le-aș găsi potrivite doar pentru cele mai interesante opere ale celor mai erudiți scriitori, filozofi și poeți. Draperiile din catifea și brocart încadrează ferestrele înalte; parchetul lustruit, covoarele, bibelourile, statuetele din bronz și marmură, scara interioară, toate acestea poartă în ele o mică istorie, toate acestea se armonizează întru totul cu atmosfera de calm, lumină și liniște a acestor case.

Ghemuită într-un fotoliu, așezată lângă o sobă mare de teracotă, într-o astfel de cameră, singură, ascult trosnetul lemnelor care ard. Privesc în jur cu o mare nostalgie amintindu-mi, până în cel mai mic detaliu, fiecare obiect, studiez fiecare ungher familiar al acelei camere. Zâmbesc amintirilor din viața petrecută aici, cândva. Așa simt și pentru că așa înțeleg ceea ce simt, pentru că dincolo de toate, de camera aceea, de casa aceea, toate sunt ca un cod genetic înscris în sângele meu trecut printr-un portal al unui timp fracturat căruia nu îi cunosc destinul, dar pe care spiritul meu identifică acest spațiu, îl recunoaște aproape pe de-a-ntregul, dar cel mai intens, cel mai adesea, în preajma acestor străzi cu astfel de case și cu astfel de ferestre și cu astfel de interioare.

A rămas ceva puternic și profund agățat în mine și de astfel de case vechi, distinse, în care simt că aș fi crescut. În existența mea actuală le redescopăr puțin altfel dar totuși neschimbate. Este un mister pe care nu știu să îl explic dar pe care îl simt prezent și de care nu mă tem. Din păcate știu că nu îl voi descoperi niciodată așa cum nici iubirea pe care o port în mine (…)este tot de acolo și provine tot de acolo, din adâncul lumii.

Spiritul meu mă întoarce cu fața spre un altfel de sine, viu, ca în față unui portal prin care întind mâna și ating aievea timpul acela la care nu mă mai pot întoarce dar prin care tot trec spiritual, ciclic; timp care îmi transmite aceleași senzații intense, familiare, pe care le (re)trăiesc acum, (re)venite anume pentru a le împlini sau a le căuta sensul sau o rezolvare, un echilibru, sau pentru o împlinire pentru alt timp sau pentru un timp viitor ca acel de atunci în care erau astfel de case, astfel de interioare și astfel de iubiri.

Câteodată, observ că tot ceea ce sunt este de fapt ceea ce nu sunt, iar ceea ce este nici măcar nu există; mă înșel în raționamentele mele cele mai sigure și apuc să nu am dreptate în concluziile mele cele mai juste; iar aceasta care devin – vede întreg Universul gol. Și încep de capul meu să filozofez sau să visez la geometria abisului; iar apoi ajung încetul cu încetul să mă folosesc de această îndeletnicire purtând-o ca pe o mască sub privirile distrate ale vieții.

decembrie 2016
• Publicat în Jurnalul S i c C o g i t o S i n e D i e


Această identitate contemplativă a căpătat în timp conturul fictiv al tuturor simțirilor mele aproximativ exprimate fără cuvinte, un fel de estompare muzicală, până când am ajuns să simt că îmi dau lacrimile numai fiindcă mă surprind simțind astfel. Mă simt ca un curs de apă șerpuitoare coborând și urcând pante de pe forma de relief infinită în care mă trăiesc cu fiecare clipă; și înaintez mai departe spre conștienta mea depărtare lipsită de toate sensurile, cu excepția lui Dumnezeu.

Anunțuri

Totem

Am închis ochii.
Dispărusem fără niciun fel de urmă. Dincolo de ușă, cineva vorbea despre memoria mea, deși cu sângele nu mă simțeam în siguranță. Prin vene îmi treceau șine de tren cu vagoane întregi de întuneric. Nu înțelegeam dacă vorbeam – spunând că mă doare, sau doar gândeam. Poate gândurile mele, sau alții, vorbeau cu gândurile mele. Poate că toată lumea urla și doar demonii din capul meu tăceau. Dar poate că mai exista o posibilitate, a cărei ușă închisă o păzeam amândoi să nu se deschidă, ori mai degrabă n-o deschideam, fiindcă ea oricum nu se deschidea niciodată.

Am început să-mi pipăi rănile: fericirea nesfârșită, liniștea profundă, ardentă, izbăvitoare, eu șezând lângă leagănul unui copil, tot eu – în fața mamei mele. Tu, erai ultima rană. Îmi țineam mintea agățată de tine ca să nu mă pierd, deși nu știam dacă amintirea cu tine, ultima, mă putea ajuta să nu îmi pierd mințile la propriu și apoi la figurat; durerea din ea rămânea singura mea soluție care îmi asigura diferența dintre cele două nebunii: cea indusă cu medicamente și cea produsă de propriile gânduri. Deși, până la urmă, nu eram foarte sigură care e diferența dintre cele două.

Am înțeles totuși ceva, ce înțelesesem cred încă de câteva ori în anii din urmă: a lupta chiar și cu cea mai cumplită durere fizică e incomparabil mai ușor decât a lupta cu durerea generată de unele amintiri. Dacă durerea fizica te face să simți că înnebunești, durerea dintr-o amintire are puterea să te înnebunească chiar fără să simți (indiferent de vârstă).

După trei zile în care nu am deosebit realitatea de vis și imaginar, doar după trei zile am început să îmi amintesc și de mine. În ciuda forfotei din salon reușeam să mă disting și pe mine de obiectele din jur, iar noaptea, căutam să înțeleg cât mai multe despre ce este jurul meu. M-am bucurat când am realizat că am capacitatea de a analiza și de a-mi disloca propria respirație din aparatul de ventilație, apoi mi-am văzut conturul mâinilor și am înțeles că ele încă îmi aparțin așa perforate, albe și osoase. Corpul îmi părea întreg, cearșaful îmi acoperea picioarele nefiresc de lungi, iar genunchii însângerați erau tot acolo. Am simțit o durere în piept – explicabilă. Inima îmi bubuia în tâmple mai mult decât trebuia, apoi am simțit pe cineva care se oprește lângă patul meu. Nu făcea nimic. Nu puteam să deschid ochii. Imediat mi s-a făcut o greață teribilă și vomit. Am început să plâng. Apoi am simțit niște brațe care încercau să mă țină dintr-o zbatere străină de mine (încercau să mă oprească din spaimă). Nimic nu mai era sub control și mă simțeam ca-ntr-o realitate pe care am mai trăit-o, dar la care am renunțat să mă mai gândesc ⎼ probabil tot din teama – și fără să știu când, acum se întâmpla din nou. Aproape la fel.

Ceasurile s-au oprit deodată, la aceeași secundă. Atunci m-am temut, m-am temut că nu voi mai putea trece mai departe.

Acum îmi amintesc când am plecat de acasă. Am crezut că am toate motivele să mă pot construi pentru o nouă viață. Apoi gestul acela și lama acelor cuvinte mi-au ieșit prin carne ca aripile de oțel ale fluturilor din alte vremuri răzlețe pe care le-am retrăit ca un ding-dong mut până mi-a pornit sângele la vale, trosnind sub ninsori uscate.

Unde Doamne, Doamne? Unde arde tot ceea ce mai poate fi ars din mine și de unde atâta foc și fum?

Totală indiferență și apatie. O fântână secată; apa este la o adâncime inaccesibilă mie și chiar și acolo, incertă. Nimic, nimic. Nu înțeleg viața raportată la mine; ceea ce unii numesc frumos sau tânăr mă dezgustă. Ce fel de prezent sau de viitor mă ține pe loc? Trecutul este fantomatic; nu stau în picioare, ci roiesc în jurul meu. Nimic, nimic. Pustiu, plictiseală, nu, nu plictiseală, doar pustiu, absurditate, slăbiciune, constrângeri apăsătoare pe care le suport simțind cum mă pierd în inutilitate.

O singură dorință, una, pornită din iubire, în anumite împrejurări, va avea numele imoralității – și nu este o întrebare. Un gest, o idee, anumite cuvinte pot schimba absolut orice sentiment care la rându-i va da naștere unei realități văzute prin ochii unora – și nu oricine. Acela va fi momentul când un tren de mare viteză te va izbi în plin, bucurându-te altfel că poți muri fulgerător.

Și nu știu de ce.

A nins peste tei – primăvara.


­Die Gartenlaube (1883)

Teiul Edignei numit și „Teiul de 1000 de ani” este un tei cu frunza mare (”Tilia platyphyllos”) care se află în cimitirul de lângă biserica Sankt Sebastian din Puch, un cartier al orașului Fürstenfeldbruck, Bavaria, Germania.

Arborele este declarat monument al naturii. Se apreciază că are vârsta între 500 și 1200 de ani. Numele teiului provine după numele Sfintei Edigna von Puch, care a trăit prin secolul XI în Bavaria. Conform legendei Edigna a fost fiica regelui Henric I al Franței, ea s-a refugiat în Bavaria, unde a căutat să scape de căsătoria forțată, plănuită de tatăl ei. Ea ar fi trăit timp de 35 de ani o viață de sihastru în scorbura unui arbore. O serie de icoane religioase o prezintă pe eremita Edigna în scorbura unui arbore. | Page 293 – from journal Die Gartenlaube” (”The Garden Arbor”)  for 1883 – sursa


Asta doar pentru că mi-am amintit schița.


Sub zăpada subțire ca un cearșaf alb de cenușă, mi-am acoperit rănile de pe trupul străpuns de dinți. Inima mi-a ieșit din piept, atârnând dureros de aortă. Prin genunchii tociți și zdreliți se văd, ieșite din loc în loc, colțurile oaselor mele cu nume de galaxii: Tibia și Fibula. Sfărâmat pe buze, pe sâni, pe coapse sângele meu curge printr-o gaură neagră, pe partea cealaltă a timpului.

Aș vrea să adorm în pijamalele pierdute ale copilăriei, să zbor printre nori movulii lovind infinitul cu oasele mele – cicatrici scheletice – apoi să dispar într-o galaxie cu mii de nebuloase și miliarde de stele și toată lumea să își dea seama că am dispărut dintr-un motiv care va rămâne cunoscut și dureros.

Din loc în loc, sângele meu face niște bălți din care teama se adapă gemând imponderabil de-a lungul șirei spinării despicate, peste care tu ți-ai trecut cândva degetele reci. Mi-am amintit cum desenai cu cenușă albă desene bizare – aripi de fluturi pe fiecare vertebră, care pocnea cu zgomot de păduri uscate sub palmele tale dispuse asimetric de-a stânga și de-a dreapta trupului meu – aripi.

Până în ultima tihnă, asta îmi va fi golit oasele de măduvă și le va fi umplut cu ploi, cu aer și cu incantațiile cumplitei dureri din suflet până la unghii. Liniștea încolțește sub paturi, despicându-mi viața în sfere suprapuse una peste cealaltă în lucruri, în tristeți contemplativ amestecate. Zâmbetul îmi sângerează numele tău pe buze, luat în serios de la un capăt la altul.

Există situații de care nu mă pot apăra cu nimic, chiar dacă mintea mea e ca o armă. Moartea, boala, iubirea, amintirile, ori sunt altele de care pot să mă apăr: viitorul, acolo, sus, dincolo. Bineînțeles, ce crezi? Mintea e arma cu care pot ucide.

Aud cântecul vântului cum spintecă vidul prin oasele înghesuite în ziduri. Frica mi-a înlocuit bătăile inimii – rămășiță de gesturi din mine. Stai liniștit, va ajunge pentru toată lumea – sunetul fricii a umplut oasele atâtor vieți. Când îmi voi găsi viața de dincolo ca să o port prin alte colțuri ale lumii, ori la câțiva pași distanță, am să te găsesc. Și ne vom ține de mână moral ca-ntr-un ritual surd al nepăsării, apoi ne vom da drumul din nou, ne vom desprinde din ce în ce…

Aproape adormită și părăsită printre acești oameni complet străini, am scris aceste rânduri inutile și neterminate. Aproape că mi se pare că de fapt nu am scris nimic.

Peste câteva ore voi fi acasă, după mari eforturi (îndreptățite), după o săptămână de chin și temeri.


⎼ Ideea este ca un virus. Rezistentă. Foarte contagioasă. Cea mai mică sămânță a unei idei poate să crească. Poate ajunge să te definească sau să te distrugă.
⎼ Cea mai mică idee, cum ar fi:
Lumea ta nu e reală. Un simplu gând care schimbă totul.
(…)
⎼ Continui să-ți spui ceea ce știi. Dar în ce crezi? Ce simți?
⎼ Vină. (…) Și orice aș face, oricât de neajutorat aș fi, oricât de confuz, vina asta e mereu în mine, reamintindu-mi adevărul.
⎼ Ce adevăr?
⎼ Că ideea care te-a făcut să te îndoiești de realitatea ta a plecat de la mine.

(…) Zăvorâse ceva dedesubt, în profunzime. Adevărul pe care-l știa cândva, dar a ales să-l uite. Și nu putea să se elibereze. Așa că m-am hotărât să-l caut. Am coborât în adâncurile minții ei și am găsit acel loc secret. Am pătruns și am plantat o idee. O simplă idee măruntă care urma să schimbe totul. Aceea că: lumea ei nu era reală. Că moartea era singura scăpare.
(…)
⎼ Ești în așteptarea unui tren. Un tren care te va duce departe. Știi unde speri să te ducă acest tren. Dar nu poți ști cu siguranță. Și, totuși nu contează. Acum spune-mi: de ce?
⎼ Pentru că veți fi împreună!
(…)
N-am bănuit niciodată că acestă idee ar putea crește în mintea ei ca un cancer, încât chiar și după ce s-ar trezi… încât chiar și după ce ai revenit la realitate, ai continuat să crezi că lumea ta nu e reală, ai crede că singura evadare este moartea.
(…)
⎼ Mi-ai otrăvit mintea!
⎼ Încercam să te salvez!
⎼ M-ai trădat! …dar te poți reabilita, încă-ți mai poți ține promisiunea, încă mai puteam rămâne amândoi aici, în lumea pe care am construit-o împreună. (…) Sunt singurul lucru în care mai crezi.
(…)
⎼ Cineva dintr-un vis aproape uitat…
⎼ Plin de regrete. M-am întors după tine… să-ți amintesc ceva. Ceva ce ai știut cândva. Că lumea asta nu e reală.

– din filmul Inception (2010) – film de care mi-am amintit zilele trecute, obsesiv și inexplicabil. Film pe care l-am revăzut astăzi, gândindu-mă că poate voi descoperi ceea ce mi-a scăpat la prima vizionare.

[miercuri, 12 aprilie 2017]

Nu îmi scăpase nimic.

YouTube