Totem

Am închis ochii.
Dispărusem fără niciun fel de urmă. Dincolo de ușă, cineva vorbea despre memoria mea, deși cu sângele nu mă simțeam în siguranță. Prin vene îmi treceau șine de tren cu vagoane întregi de întuneric. Nu înțelegeam dacă vorbeam – spunând că mă doare, sau doar gândeam. Poate gândurile mele, sau alții, vorbeau cu gândurile mele. Poate că toată lumea urla și doar demonii din capul meu tăceau. Dar poate că mai exista o posibilitate, a cărei ușă închisă o păzeam amândoi să nu se deschidă, ori mai degrabă n-o deschideam, fiindcă ea oricum nu se deschidea niciodată.

Am început să-mi pipăi rănile: fericirea nesfârșită, liniștea profundă, ardentă, izbăvitoare, eu șezând lângă leagănul unui copil, tot eu – în fața mamei mele. Tu, erai ultima rană. Îmi țineam mintea agățată de tine ca să nu mă pierd, deși nu știam dacă amintirea cu tine, ultima, mă putea ajuta să nu îmi pierd mințile la propriu și apoi la figurat; durerea din ea rămânea singura mea soluție care îmi asigura diferența dintre cele două nebunii: cea indusă cu medicamente și cea produsă de propriile gânduri. Deși, până la urmă, nu eram foarte sigură care e diferența dintre cele două.

Am înțeles totuși ceva, ce înțelesesem cred încă de câteva ori în anii din urmă: a lupta chiar și cu cea mai cumplită durere fizică e incomparabil mai ușor decât a lupta cu durerea generată de unele amintiri. Dacă durerea fizica te face să simți că înnebunești, durerea dintr-o amintire are puterea să te înnebunească chiar fără să simți (indiferent de vârstă).

După trei zile în care nu am deosebit realitatea de vis și imaginar, doar după trei zile am început să îmi amintesc și de mine. În ciuda forfotei din salon reușeam să mă disting și pe mine de obiectele din jur, iar noaptea, căutam să înțeleg cât mai multe despre ce este jurul meu. M-am bucurat când am realizat că am capacitatea de a analiza și de a-mi disloca propria respirație din aparatul de ventilație, apoi mi-am văzut conturul mâinilor și am înțeles că ele încă îmi aparțin așa perforate, albe și osoase. Corpul îmi părea întreg, cearșaful îmi acoperea picioarele nefiresc de lungi, iar genunchii însângerați erau tot acolo. Am simțit o durere în piept – explicabilă. Inima îmi bubuia în tâmple mai mult decât trebuia, apoi am simțit pe cineva care se oprește lângă patul meu. Nu făcea nimic. Nu puteam să deschid ochii. Imediat mi s-a făcut o greață teribilă și vomit. Am început să plâng. Apoi am simțit niște brațe care încercau să mă țină dintr-o zbatere străină de mine (încercau să mă oprească din spaimă). Nimic nu mai era sub control și mă simțeam ca-ntr-o realitate pe care am mai trăit-o, dar la care am renunțat să mă mai gândesc ⎼ probabil tot din teama – și fără să știu când, acum se întâmpla din nou. Aproape la fel.

Ceasurile s-au oprit deodată, la aceeași secundă. Atunci m-am temut, m-am temut că nu voi mai putea trece mai departe.

Acum îmi amintesc când am plecat de acasă. Am crezut că am toate motivele să mă pot construi pentru o nouă viață. Apoi gestul acela și lama acelor cuvinte mi-au ieșit prin carne ca aripile de oțel ale fluturilor din alte vremuri răzlețe pe care le-am retrăit ca un ding-dong mut până mi-a pornit sângele la vale, trosnind sub ninsori uscate.

Unde Doamne, Doamne? Unde arde tot ceea ce mai poate fi ars din mine și de unde atâta foc și fum?

Totală indiferență și apatie. O fântână secată; apa este la o adâncime inaccesibilă mie și chiar și acolo, incertă. Nimic, nimic. Nu înțeleg viața raportată la mine; ceea ce unii numesc frumos sau tânăr mă dezgustă. Ce fel de prezent sau de viitor mă ține pe loc? Trecutul este fantomatic; nu stau în picioare, ci roiesc în jurul meu. Nimic, nimic. Pustiu, plictiseală, nu, nu plictiseală, doar pustiu, absurditate, slăbiciune, constrângeri apăsătoare pe care le suport simțind cum mă pierd în inutilitate.

O singură dorință, una, pornită din iubire, în anumite împrejurări, va avea numele imoralității – și nu este o întrebare. Un gest, o idee, anumite cuvinte pot schimba absolut orice sentiment care la rându-i va da naștere unei realități văzute prin ochii unora – și nu oricine. Acela va fi momentul când un tren de mare viteză te va izbi în plin, bucurându-te altfel că poți muri fulgerător.

Și nu știu de ce.

A nins peste tei – primăvara.

♣♣♣

­Die Gartenlaube (1883)

Teiul Edignei numit și „Teiul de 1000 de ani” este un tei cu frunza mare (”Tilia platyphyllos”) care se află în cimitirul de lângă biserica Sankt Sebastian din Puch, un cartier al orașului Fürstenfeldbruck, Bavaria, Germania. Arborele este declarat monument al naturii. Se apreciază că are vârsta între 500 și 1200 de ani. Numele teiului provine după numele Sfintei Edigna von Puch, care a trăit prin secolul XI în Bavaria. Conform legendei Edigna a fost fiica regelui Henric I al Franței, ea s-a refugiat în Bavaria, unde a căutat să scape de căsătoria forțată, plănuită de tatăl ei. Ea ar fi trăit timp de 35 de ani o viață de sihastru în scorbura unui arbore. O serie de icoane religioase o prezintă pe eremita Edigna în scorbura unui arbore. | Page 293 – from journal Die Gartenlaube” (”The Garden Arbor”)  for 1883 – sursa

[asta doar pentru că mi-am amintit schița]

♣♣♣

Sub zăpada subțire ca un cearșaf alb de cenușă, mi-am acoperit rănile de pe trupul străpuns de dinți. Inima mi-a ieșit din piept, atârnând dureros de aortă. Prin genunchii tociți și zdreliți se văd, ieșite din loc în loc, colțurile oaselor mele cu nume de galaxii: Tibia și Fibula. Sfărâmat pe buze, pe sâni, pe coapse sângele meu curge printr-o gaură neagră, pe partea cealaltă a timpului.

Aș vrea să adorm în pijamalele pierdute ale copilăriei, să zbor printre nori movulii lovind infinitul cu oasele mele – cicatrici scheletice – apoi să dispar într-o galaxie cu mii de nebuloase și miliarde de stele și toată lumea să își dea seama că am dispărut dintr-un motiv care va rămâne cunoscut și dureros.

Din loc în loc, sângele meu face niște bălți din care teama se adapă gemând imponderabil de-a lungul șirei spinării despicate, peste care tu ți-ai trecut cândva degetele reci. Mi-am amintit cum desenai cu cenușă albă desene bizare – aripi de fluturi pe fiecare vertebră, care pocnea cu zgomot de păduri uscate sub palmele tale dispuse asimetric de-a stânga și de-a dreapta trupului meu – aripi.

Până în ultima tihnă, asta îmi va fi golit oasele de măduvă și le va fi umplut cu ploi, cu aer și cu incantațiile cumplitei dureri din suflet până la unghii. Liniștea încolțește sub paturi, despicându-mi viața în sfere suprapuse una peste cealaltă în lucruri, în tristeți contemplativ amestecate. Zâmbetul îmi sângerează numele tău pe buze, luat în serios de la un capăt la altul.

Există situații de care nu mă pot apăra cu nimic, chiar dacă mintea mea e ca o armă. Moartea, boala, iubirea, amintirile, ori sunt altele de care pot să mă apăr: viitorul, acolo, sus, dincolo. Bineînțeles, ce crezi? Mintea e arma cu care pot ucide.

Aud cântecul vântului cum spintecă vidul prin oasele înghesuite în ziduri. Frica mi-a înlocuit bătăile inimii – rămășiță de gesturi din mine. Stai liniștit, va ajunge pentru toată lumea – sunetul fricii a umplut oasele atâtor vieți. Când îmi voi găsi viața de dincolo ca să o port prin alte colțuri ale lumii, ori la câțiva pași distanță, am să te găsesc. Și ne vom ține de mână moral ca-ntr-un ritual surd al nepăsării, apoi ne vom da drumul din nou, ne vom desprinde din ce în ce…

Aproape adormită și părăsită printre acești oameni complet străini, am scris aceste rânduri inutile și neterminate. Aproape că mi se pare că de fapt nu am scris nimic.

Peste câteva ore voi fi acasă, după mari eforturi (îndreptățite), după o săptămână de chin și temeri.

♦♦♦ 

⎼ Ideea este ca un virus. Rezistentă. Foarte contagioasă. Cea mai mică sămânță a unei idei poate să crească. Poate ajunge să te definească sau să te distrugă.
⎼ Cea mai mică idee, cum ar fi:
Lumea ta nu e reală. Un simplu gând care schimbă totul.
(…)
⎼ Continui să-ți spui ceea ce știi. Dar în ce crezi? Ce simți?
⎼ Vină. (…) Și orice aș face, oricât de neajutorat aș fi, oricât de confuz, vina asta e mereu în mine, reamintindu-mi adevărul.
⎼ Ce adevăr?
⎼ Că ideea care te-a făcut să te îndoiești de realitatea ta a plecat de la mine.

(…) Zăvorâse ceva dedesubt, în profunzime. Adevărul pe care-l știa cândva, dar a ales să-l uite. Și nu putea să se elibereze. Așa că m-am hotărât să-l caut. Am coborât în adâncurile minții ei și am găsit acel loc secret. Am pătruns și am plantat o idee. O simplă idee măruntă care urma să schimbe totul. Aceea că: lumea ei nu era reală. Că moartea era singura scăpare.
(…)
⎼ Ești în așteptarea unui tren. Un tren care te va duce departe. Știi unde speri să te ducă acest tren. Dar nu poți ști cu siguranță. Și, totuși nu contează. Acum spune-mi: de ce?
⎼ Pentru că veți fi împreună!
(…)
N-am bănuit niciodată că acestă idee ar putea crește în mintea ei ca un cancer, încât chiar și după ce s-ar trezi… încât chiar și după ce ai revenit la realitate, ai continuat să crezi că lumea ta nu e reală, ai crede că singura evadare este moartea.
(…)
⎼ Mi-ai otrăvit mintea!
⎼ Încercam să te salvez!
⎼ M-ai trădat! …dar te poți reabilita, încă-ți mai poți ține promisiunea, încă mai puteam rămâne amândoi aici, în lumea pe care am construit-o împreună. (…) Sunt singurul lucru în care mai crezi.
(…)
⎼ Cineva dintr-un vis aproape uitat…
⎼ Plin de regrete. M-am întors după tine… să-ți amintesc ceva. Ceva ce ai știut cândva. Că lumea asta nu e reală.

 – din filmul Inception (2010) – film de care mi-am amintit zilele trecute, obsesiv și inexplicabil. Film pe care l-am revăzut astăzi, gândindu-mă că poate voi descoperi ceea ce mi-a scăpat la prima vizionare.

[miercuri, 12 aprilie 2017]

Nu îmi scăpase nimic.

YouTube

Anunțuri

2 Februarie, 2015

Pașnic, vântul uitării în timp –
amintiri tremurătoare,
redescoperite-ntr-o lună nouă.

2 Februarie 2015.jpg

my photo

Cavități

Cavitate [1]
16 May, 2016

Din nou.
Fereastra dinspre răsărit este departe de pat. Oricum, e zidită. Îmi amintesc pereții ăștia înrămați cu sunetele unui trecut apropiat. Și ceasul este tot acolo – atârnat pe al treilea perete; o poza îndoită pe la colțuri – înfățișând pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, stă înfiptă în plasticul întrerupătorul stins. Un scaun reprezentând singurătatea în stil cubist, câteva suflete aliniate cuminți pe paturi, ciugulesc firimituri de viață din tăvi de tablă. Ușa nu e pe nici unul dintre pereți, ultimul vizitator a încuiat-o apoi a plecat cu ușă cu tot.

colaj_mai2016_

Colaj – (my photo)

Cavitate [2]
17 May, 2016

După un timp a mai venit un vizitator. Acesta a stat cel mai puțin. Mi-a adus cartea pe care o așteptam. Volum de poezii – Ryszard Krynicki. L-a lăsat pe noptiera din dreptul peretelui dinspre răsărit – acolo era cândva o fereastră. Dormeam. Nu știu când a plecat (de aici oamenii pleacă în vârful picioarelor).

Am murmurat versul, împrăștiindu-i fiorul neobișnuit prin ființa mea; prin lumina lui ajungeau la mine zgomotele împrejmuirilor creatoare. Murmuram versul altei vieți, cu totul nouă, peste murmurul meu izvorât din pământ.

Am citit și recitit, fără grabă, cu intonație.

Poeme alese - Ryszard Krynicki - jurnal Noiembrie.jpg

Poeme alese – Ryszard Krynicki  Antologie (1969 – 2009) – (my photo)

Las și aici patru șoapte:

Noaptea trecută

Noaptea trecută
Am visat o inscripție, într-o limbă necunoscută:
Fiind om
ai dreptul să greșești –
dar ai dreptul doar la o greșeală omenească,
dar ai dreptul doar la o asemenea greșeală,
pe care poți să o îndrepți –
însă nu ai dreptul la o greșeală de neconceput,
o greșeală care ucide.

Dacă dragostea

Dacă dragostea ne depășeşte,
despărțirea este ca limba maternă
auzită deodată în gări necunoscute.
Doar uimirea ce ne cuprinde brusc
pe noi cei ce citim frânturi dintr-o scrisoare de dragoste.
doar despărțirea care ne sperie:
nu din dragoste se naște, ci din ură,
pentru care a pleca înseamnă a te reîntoarce

(septembrie 1969)

Mâna

Insistent întinde întru împăcare
mâna pătată de sânge.

Nu te pot ajuta

Fluture încăpățânat, nu te pot ajuta,
pot doar stinge lumina.

Cavitate [3]

Cineva pictează în mine cu pulbere negră. Reflecție asupra raportului dintre ceilalți și mine. Oricât de neînsemnată aș fi, aici nu-i nimeni care să manifeste o totală înțelegere față de mine. L. înțelege câte ceva, ba chiar o mulțime de lucruri; V. înțelege la rândul lui destule;  asistenta, înțelege doar aspectele izolate, însă o face cu o intensitate nesuferită; domnul doctor, poate că nu înțelege absolut nimic, dar asta îi conferă o poziție deosebită, majoră, aici, unde există o incontestabilă legătură intimă cu moartea.

Câteodată am avut impresia că mă înțelegi și tu (fără să-ți dai seama).

Ceasul atârnă de firul singurătății pe celălalt perete. Gol. Oprit. Gândul meu se așterne pe hârtie cuvânt cu cuvânt. Totul mi se pare searbăd, anapoda, rigid și incomplet. Cerul – ecoul meu contemplativ. Doar un perete, al meu, pe peretele dinspre răsărit, îngână alene muzici memorând în note respirațiile mele pe care vreau să le scriu. Am descuiat cu grabă ușa Universului din colțul din stânga, cu săvârșitoarea cheie agățată la fereastră (acolo, un porumbel obișnuia să vină pentru hrană. A ciocănit, zi de zi, simboluri diferite: trei puncte, trei linii, trei puncte. Așa mi-am recâștigat și eu tânguirea: o linie dreaptă, două Căi Lactee în linii paralele dictando și două brațe cerc pe retina iscoditoare a orizontului). Am descuiat imediat și lumina (dar lumina asta nu e deloc necesară, iar mai târziu, în nopțile cu lună, nici n-am mai aprins-o) – un neon prăfuit în mijlocul cerului – semn că trebuie să iau icoana de lângă întrerupător și o cărămidă din perete în loc de pământ. Cu grabă mi-am îndesat puținele lucruri în rucsac. Zidurile ronțăite în firimituri de viață au căzut la picioarele unui scaun îngropat până la mijloc între dărâmături. Am descoperit că durerea este supusă la o grea încercare atunci când trebuie să stăpânească pe termen lung un om aflat în singurătate. Izolarea mea este mai puternică decât orice și doar astăzi se târăște din nou către oameni (desigur, încerc să găsesc și alte căi, aparent mai puțin dureroase, dar în realitate încă necunoscute). De cele mai multe ori mă ascund de oameni nu pentru că vreau să trăiesc liniștită, ci fiindcă vreau să mă afund în abisul unui pământ moale, să mă afund vertical printr-o fântână ce are exact diametrul trupului meu, dar infinit de adâncă și de liniștitoare. Liniștea. Această nemărginire este cel mai bun lucru. Continuu să stau aici, cuprinsă de nerăbdare, în fața mea: duiumuri de planuri tăiate în cercuri se rostogolesc sub o nouă îmbărbătare. În curând voi merge înainte cu mersul dârz, apăsat, a lui acasă, mai bogată cu o secundă de viață și cu incapacitatea mea nemaipomenită de a mă smulge din acest destin. […] Pătura a adormit. Viața mea, nu – m-am înhămat la asta și sunt sortită să trag mai departe. Oricum, nu-i plăcut, nu-i nici dulce, nici armonioasă nu este, totul are doar gustul prostiei, naivității și a neîmplinirii, a haosului, a nebuniei cu reprezentările și visurile ei absolut false și nedemonstrabile, cu un viitor aranjat de la sine, cu ochii deschiși orbi care au încetat destul de târziu să se mai mintă pe ei înșiși că văd lumina, care și așa e tot mai limitată. Adeseori îi închid – ascultarea e mai bună așa. […] Ascultarea mea șoptește Numele în sângele meu căutător, de unul singur și pentru totdeauna, de tot dorul ăsta căzut în mine de sus, ori din jos, ca un blestem nemeritat și probabil neîncheiat. Oricum, îmi pare că am fost pedepsită de-ajuns și tot ceea ce am realizat  până acum este numai rezultatul singurătății. Închei nasturii ușii de la salon iar cu degetele scotocesc prin buzunare după sunetul distorsionat al radioului, și el, ca mine, cu bateriile pe terminate. Îmi îndes în urechi căștile, înduioșându-mi și sporindu-mi neliniștea cu Adagio lui Albinoni, nemuritor și lapidar. Trec pragul ușii cu lacrimile înnodate în cerul gurii și mă rog temeinic ca să fie pentru ultima dată. Plec acasă. O casă cu pereți mai mulți. Acolo locuiesc cu al cincilea anotimp – cu demoni, cu umbre albicioase prin colțuri și cu un întuneric necontenit; separată de restul lumii cu o pânză imensă. Și mă voi gândi ore în șir la un singur lucru ca o obsedată, încercând să înțeleg cine sunt, în loc să tot socotesc ce trebuie să ajung – să mă las fără să mai spun nimănui cui mă las într-acolo, ci voi fi unde nu voi fi nici măcar atunci când voi fi într-un sfârșit fără dureri, într-o cameră liniștită, într-o lumină limpede și frumoasă.

Ai vrea să stăm împreună puțin, să sporovăim, lipiți cu spatele de câte un ungher al acestor pereți? Să uităm complet de existența noastră pământească și să ne îngăduim să credem că, dacă se va ivi prilejul, ne vom putea înălța cu forțe proaspete până când ne vom pierde puterile neliniștitoare? Ai vrea? Ai putea?

[joi, 19 Mai 2016]