Oneirosime (3) – Alb vag de iarnă în negru opal

Oneirosime (3) - Alb vag de iarnă în negru opal.jpg

Oneirosim – Pen & Ink and Leaves, my drawing, my photo


Și iată că, în momentul în care mă pregăteam să îmi vorbesc tocmai despre mine, îmi apare în fața ochilor pădurea cu întunecimea ei tremurândă, dar acum era mai misterioasă. Purta peste profilul frumos și țeapăn un giulgiu de mătase în fir brodat cu nuanțele abisului. Pe inelarul mâinii stângi se odihnea un fluture albit vag de iarnă care își desfăcea incomplet aripile libere. Cu fața mea lipită de fața ei, privind-o în adâncul ochilor, vedeam și eu aceleași peisaje imposibile și existente. Auzeam bătăile stinse treptat ale unor clopote care pândeau liniștea din spatele unor ziduri – grotele fricilor mele. Sufletul meu călătorea de-a lungul visului plutind într-o imensă liniște. Simțeam în adâncul meu toți acei arbori care mă înveșmântau în penumbre. Mă simțeam ca cineva care nu există. Răcoarea pământului îmi împleticea sufletul printre rădăcinile moarte ale amintirilor; doar pădurea îmi era atât de aproape. Nu mă mai durea nimic. Dinaintea celorlalți ochi ai mei se afla doar visul acestui nimeni care exista, dar în care mă simțeam ca picătura de sunet căzută într-o clepsidră imperfectă – viața mea ca o lungă înșiruire de peisaje exterioare nu mai avea de multă vreme un lăuntru.

Îmi era bine. Uitasem de timp. Spațiul acela imens, liniștitor și misterios se pitise în sufletul meu. Dincolo de acei arborii exista și altceva care merita visul meu rotund din care priveam marginile neatinse de dorințe și nici de speranțe – eram doar simplă, liniștită că pot cădea în sfârșit în acea lume dintr-o altă lume.

Pe zidurile camerei mele, dimineața e o umbră de lumină moale ca o draperie. Visul nu mai are motive să existe. Lumea mea interioară a devenit dureros o realitate exterioară. Tihna încremenită a pădurii, ritmul intim al sevelor; înserarea lentă a sângelui meu alb, întristările îndepărtate, tăcerile cerului de culoarea cenușei, foșnetul ritmat și inutil al frunzelor, picătura de viață din mine, zările sunetelor, boarea formelor, orchestrele adormite – toate acea libertate izolată, adâncă și monotonă, într-un spațiu unde timpul nu știe să curgă, spațiul dincolo de linia ultimă a orizontului, dincolo de orice linie… acolo unde nu mai există nimic, dar mulțumită fiind de a nu fi nimic – doar acolo m-am considerat nemuritoare strivindu-mi cu mult dispreț propria suferință.

Ochii mei, despre care știu că sunt negri, au în ei auzul nedorinței de a accepta acest absurd real în inerția mea rotundă, albă și înaripată…

Nimic mai mult… Da, nimic altceva…

Reclame

Oneirosime (2) – O altă lume


Eram departe. Eram ca un far stins înăuntru, cu o sărăcie generală în gânduri și prea speriată ca să mă mișc sau să mă uit afară. Parcă o lume întreagă curgea și se mlădia – pe pământ vedeam arbori, în cer norii. Priveam în sus, printre arbori, priveam cerul. Totul părea să se desfășoare acolo. Vag, printre nori moi și albi, se vedea albastrul despieptănat de vânt.

Ce frumos se pierd smocurile din substanța lor albă! De s-ar statornici pentru veșnicie albastrul acesta, mi-am spus. De-ar putea rămâne pentru totdeauna adâncitura asta în cer; de-ar putea sta pe loc clipa de acum…

Cu lacrimi în ochi și cu genunchii înmuiați în apă, întunericul se zguduia în jurul meu apocaliptic, alienant. Atunci s-a desprins picătura – imaginea unui ocean pe care apunea soarele fără nicio dâră.

În microfon scheuna vocea unui președinte. Copiii îi răspundeau:

– Uuiiiiii! Uuiiiiiiimm!

– Bă! Liniște… Ce dracu?!

Oh, ce liniște… Și nimeni nu traducea.

M-am oprit, privind împrejur ca o sălbăticiune. Am aprins un chibrit sub apă. Lumina se ridica încet, oprindu-se într-un colț unde era o pânză de păianjen neterminată (fără niciun păianjen în ea). Îi urmăream cărarea ca pe o dorință care nu mă duce nicăieri. Ajunsesem deja la capătul apei. Înaintam cu grijă printre pâlcurile de pești călători, ca nu cumva să cad de pe muchia neantului. Visez, visez, mi-am spus.

O pisică stătea pe pervazul unei case, urmărind plictisită tremurul unui fluture cu aripile smulse. Dintr-o crăpătură, în omogenitatea ei, întunericul mă privea din nou, însuflețit. Picăturile uscate de ploaie, calde, solubile, coborau pufoase pe luciul unui apei. Copacii fâșâiau, dându-și aere elitiste.

M-am trezit.

…cu șira spinării moale, clătinându-se de durere; capătul ei îmi înghiontea bezna creierului (singurul lucru pe care îl mai puteam vedea pe sub pleoapele încă închise). Perdeaua a amuțit, eliberând de după faldurile misterioase un trup vărgat ca umbrele unor coaste. Acum ascult, cu capul sub pernă, scârțâitul discret al mobilei. E minunat să stau așa cu atenția încordată. Casa veche trosnește din încheieturile asaltate de vânt, nefărămițându-se, fără spaime.

Camera se învârte cu mine. Apoi se oprește lovindu-se de lumina zilei. Zgomotele de afară curmă tăcerea casei adormite. Încăperea se umple cu tot felul de ambiții, cu spaime și cu urme de deznădejde.

Am deschis ușa. M-am trezit în mijlocul lumii, îngropându-mă în bezna realității.

YouTube

Oneirosime – Monologul așteptării


Doamne-Doamne, ce bine că mi-ai construit și mie o gară din care pot pleca când vreau, sau când se cere. Ce bine este să am cel puțin oportunitatea asta de rahat. Ce bine, ce bine e că pot sta pe banca mea, ascultând aceeași muzică, împărțind aceeași lehamite cu alți cetățeni de pe alte peroane, privindu-ne unii pe alții ca să ne vedem haosul, dansul din sufletele noastre goale, desenele noastre cu degetele țepene precum creioanele, albe ca lumânările, înaintând orbește prin zăpezi artificiale, cu picioarele noastre sângerânde, bălăngănindu-ne mâinile când înainte, când înapoi. Nu glumesc, bineînțeles, ce credeți, există întotdeauna o clipă când uiți că totul e altfel.

Fiecare din noi nădăjduim ca viața noastră îi va folosi cuiva, că va schimba societatea. Dar haideți să privim realitatea în față! Nu mai suntem de mult alchimiștii sufletului, capabili să schimbăm lumea. Nu există criterii absolute. Nu mai există reguli stricte și precise. Nu știm, iar această nesiguranță constituie forța noastră. Doar asta ne împinge să spunem mereu aceleași lucruri, să așteptăm ceva într-un mod diferit, într-un mod subiectiv, mai clar, mai explicit. Un ceva, nu știu… mie așa îmi pare. Pot exista lucruri mai importante decât pacea și liniștea unui cămin. Că omul are nevoie… că eu am nevoie… că unii dintre noi avem nevoie de ceva mai important. Da. Că unele lucruri pot conta chiar mai mult decât o casă, o familie. Dar încă nu aș putea să definesc ce anume este, probabil că am nevoie de ceva mai multă indiferență, atâta vreme cât refuz singurul nume care pare să conteze cel mai mult pentru omenire: fericirea.

Nu trebuie să mai privesc înapoi – știu deja că e doar trupul meu alergând după mine. Odată cu ultima suflare o să aflăm că puține lucruri au contat, că multe au fost nimicuri, un nemișcat nimic într-un vid imens, o oglindă în care ne zâmbeam neștiind nici măcar cât e ceasul… Nisipul de pe fundul clepsidrei, zgura aia rece și moartă din furnalul în al cărui focuri ne vom stinge, va fi doar chin, un întuneric deplin unde ne vom întâlni doar pe noi înșine. Tot durerea va supraviețui mai mult! Mai vorbim…

Abandonez viața în lumină care se stinge la orizont scufundat. Pământul se târăște spre lumina fugară. Prea mult zăbovitoarea mea lumină în lacrimi, lacrimile mele ascunse de palme. Rămasă singură în ultimul meu loc, ghemuită decupez cu foarfeca în fâșii subțiri aripile de fluturi albaștri – întâi una, apoi cealaltă, și câteodată ca să mai schimb pe-amândouă împreună, lăsând în libertate trupul ca un cocon. Îmi privesc cerul rotund cum se stinge, umbra acum cum se-mplinește dar nu-mi dezlipesc privirea de acolo, căci îmi cunosc tresărirea, din experiență aud mai bine zgomotele pe care lungile zile mi le-a ascuns, șoaptele oamenilor, de exemplu, și ploaia pe apă ori tânguirile mici din fântână asta din care privesc în sus, în întunericul cerului care la rându-i privește direct la mine… îl sorb un timp… apoi… deodată ceva… apoi… deodată nimic.

Acum am să aștept în gara mea, pe banca mea, răspunsul la întrebarea: ce anume este atât de în viață?

YouTube