Oneirosime (4) – Viața ca un glonț

tus - abstract - Noiembrie jurnal.jpg

Distopie – grafic/ tuș negru – (my drawing)

tușesc pe înfundate din cauza luminii artificiale care îmi bate în ochi. îmi ridic ochii către cer… încă e devreme. într-o limbă necunoscută, strivesc cuvinte de cerul gurii – reci și amare. răul de a trăi și boala asta de a fi lipsită de toate sensurile, cu excepția unuia singur, pătrunde în toate fibrele trupului meu și mă tulbură. respir prin niște tuburi care se alimentează la niște anatomii distopice. bănuiesc că pe partea cealaltă de mine e capătul universului. aud același scrijelit al vârfului acului pe prima mea disperare – sunet uscat, provocat de apropierea ascuțită a domnului doctor. atât cât să mă pot scurge pe treptele micii mele golgote, sângerez ultima gură de aer. eu am ales. m-am ridicat puțin la viața aceea și așa aruncată peste mine în scârbă. știu că acolo, pe partea cealaltă, se poate muri aceeași viață mușcând din viața altora cu aceeași sete a mersului cu pașii pârguiți de durere. bănuiesc. bănuiesc că nu știu cu ce am greșit. m-am împovărat cu o mare tristețe, o vlăguire enormă, o oboseală în gesturi pe care niciodată nu le-am făcut. călătoresc urmându-i pe ceilalți, neavând habar cum să mai ating imediata lor apropiere și nu știu de ce le caut privirea adulmecându-le urmele pe ape, cicatricile, mușcăturile. atât de albă nu le pot trăi pe toate. dar acum sunt cu alegerea făcută. sau, așa cum pare uneori, altcineva a ales în locul meu. eu doar am primit impactul vieții. nu în exterior, ci pe dinăuntru, acolo unde sunt făcută din fibre albe, din carne vie, din sânge neocrotit. oricum, știu de milioanele de primejdii care m-ar putea strivi, însemnându-mi destinul în temeiul unui sentințe crunte cauzate de nevinovăție și pe care nimeni nimeni nu ar mai putea-o tăgădui astă dată. nu îmi dau seama ce anume m-ar putea elibera preventiv de teama prinsă în cârligele astea marinărești și cu ce ironie a sorții aș mai putea înțelege ceva din tăcerea aceasta favorită, cu bătăile ei invizibile care m-au pătruns cu durere adâncă și fără nume. a mai rămas puțin din fitilul lumânării făcute să îmi tremure pe zid oasele discrete și branhiile tumefiate. pâlpâie năvoadele cerului în cearcănele mele și pipăi cu cilii mei albaștri zidul care îmi strânge pielea, cărămidă cu cărămidă. vibrez ca un păianjen de umezeală la fiecare respirație, dar nu scot niciun sunet. doar o parte din creierul meu se smulge cu totul din fiecare microlitru de lichid care curge prin mine pârâu de măruntaie spre baierele pământului. alunec într-o levitație bizară, insignifiantă, devin aproape și mai imposibil de atins. gândurile mi le simt legate într-o poveste brutal de delicată – și soarele exista și pe timpul nopții. da, e o poveste care nu poate exista decât scrisă alb pe alb, cuprinsă vag în cuvinte și toate fără ca cineva să fie de fața. așa cum și iubirea poate dura pe drumul singurătăților și prin toate locurile reci așezate la temeliile catedralelor binecuvântate cu timp – bule de sticlă lucioasă umplute cu lumină. alerg prin tunelul căptușit cu imaginile copilăriei mele, cu limba scoasă după fulgii de zăpadă din piele. îi prind cu buzele mele albe, apoi îi zdrobesc în zgomot de pământ: unde este timpul meu? tălpile îmi ard viața, se luptă cu scările ușor curbate pe care urc apăsând întunericul în fundul unei vieți sau altceva ce îmi este complet necunoscut. ce prostie. scriu cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână desenez comoara mea de zile cu brațe scheletice, desene ca ale unui chirurg care și-a dat doctoratul în tehnici de meditații plastice imbecile sau poate chiar în scrâșnetul de dinți de-a lungul cicatricilor spinării mele înroșite de mușcătura florilor de mac. cum mai foșnește pielea ca un fir de iarbă uscată, și ce frumos crește altul ca o fâlfâire de aripi, uite uite cum despica munții până la umeri în înecatul și doritul meu roșu. cineva își înfige unghiile cu dinți în puținul din mine, ori în ce nu mai cred că mă va putea pierde – niște străini dintr-o oglindă ovală. mai sunt și niște fantome ca un abur palpabil (nu se pot strivi cu una cu două), vorbesc între ele obligându-mă să le înghit zgomotele stranii scoase din piepturile lor cave, translucide – o dată apoi încă o dată și încă o dată – le absorb respirațiile rotunde și lipsite de trup închise de prea multă vreme în colțuri cu botnițe mici. învinețită de spaimă, cu mâinile moi, tremur la gândul că zidul ar putea să se ridice printr-o tristețe crescută trup, afundându-mă într-un sfârșit care trebuie să se întâmple. ajung în sfârșit la mine. prin aer e târziu. s-a făcut sâmbătă. obosite, subtilele prezențe se destramă într-un bubuit stins. departe, cineva își dă seama că voi dispărea într-un pântec diurn. mi-a lăsat într-o zi pe noptieră un glonț pe care îl voi lua în călătoria din care nu vreau să mă mai întorc. iar toate câte vor rămâne aici se vor sfărâma în mâini dacă cineva ar apuca să le supraviețuiască. apoi, nimeni nu își va mai aminti nimic.

oglinzile oglindesc și noaptea, aceea, aceasta, aceea în aceasta, multiplicând perspectivele mele vane.

Anunțuri

Oneirosime (3) – Alb vag de iarnă în negru opal

Oneirosime (3) - Alb vag de iarnă în negru opal.jpg

Pen & Ink and Leaves (my photo)

    Și iată că, în momentul în care mă pregăteam să îmi vorbesc tocmai despre mine, îmi apare în fața ochilor pădurea cu întunecimea ei tremurândă, dar acum era mai misterioasă. Purta peste profilul frumos și țeapăn un giulgiu de mătase în fir brodat cu nuanțele abisului. Pe inelarul mâinii stângi se odihnea un fluture albit vag de iarnă care își desfăcea incomplet aripile libere. Cu fața mea lipită de fața ei, privind-o în adâncul ochilor, vedeam și eu aceleași peisaje imposibile și existente. Auzeam bătăile stinse treptat ale unor clopote care pândeau liniștea din spatele unor ziduri – grotele fricilor mele. Sufletul meu călătorea de-a lungul visului plutind într-o imensă liniște. Simțeam în adâncul meu toți acei arbori care mă înveșmântau în penumbre. Mă simțeam ca cineva care nu există. Răcoarea pământului îmi împleticea sufletul printre rădăcinile moarte ale amintirilor; doar pădurea îmi era atât de aproape. Nu mă mai durea nimic. Dinaintea celorlalți ochi ai mei se afla doar visul acestui nimeni care exista, dar în care mă simțeam ca picătura de sunet căzută într-o clepsidră imperfectă – viața mea ca o lungă înșiruire de peisaje exterioare nu mai avea de multă vreme un lăuntru.

Îmi era bine. Uitasem de timp. Spațiul acela imens, liniștitor și misterios se pitise în sufletul meu. Dincolo de acei arborii exista și altceva care merita visul meu rotund din care priveam marginile neatinse de dorințe și nici de speranțe – eram doar simplă, liniștită că pot cădea în sfârșit în acea lume dintr-o altă lume.

Pe zidurile camerei mele, dimineața e o umbră de lumină moale ca o draperie. Visul nu mai are motive să existe. Lumea mea interioară a devenit dureros o realitate exterioară. Tihna încremenită a pădurii, ritmul intim al sevelor; înserarea lentă a sângelui meu alb, întristările îndepărtate, tăcerile cerului de culoarea cenușei, foșnetul ritmat și inutil al frunzelor, picătura de viață din mine, zările sunetelor, boarea formelor, orchestrele adormite – toate acea libertate izolată, adâncă și monotonă, într-un spațiu unde timpul nu știe să curgă, spațiul dincolo de linia ultimă a orizontului, dincolo de orice linie… acolo unde nu mai există nimic, dar mulțumită fiind de a nu fi nimic – doar acolo m-am considerat nemuritoare strivindu-mi cu mult dispreț propria suferință.

Ochii mei, despre care știu că sunt negri, au în ei auzul nedorinței de a accepta acest absurd real în inerția mea rotundă, albă și înaripată…

Nimic mai mult… Da, nimic altceva…

Oneirosime (2) – O altă lume

    Eram departe. Eram ca un far stins înăuntru, cu o sărăcie generală în gânduri și prea speriată ca să mă mișc sau să mă uit afară. Parcă o lume întreagă curgea și se mlădia – pe pământ vedeam arbori, în cer norii. Priveam în sus, printre arbori, priveam cerul. Totul părea să se desfășoare acolo. Vag, printre nori moi și albi, se vedea albastrul despieptănat de vânt.

Ce frumos se pierd smocurile din substanța lor albă! De s-ar statornici pentru veșnicie albastrul acesta, mi-am spus. De-ar putea rămâne pentru totdeauna adâncitura asta în cer; de-ar putea sta pe loc clipa de acum…

Cu lacrimi în ochi și cu genunchii înmuiați în apă, întunericul se zguduia în jurul meu apocaliptic, alienant. Atunci s-a desprins picătura – imaginea unui ocean pe care apunea soarele fără nicio dâră.

În microfon scheuna vocea unui președinte. Copiii îi răspundeau:

– Uuiiiiii! Uuiiiiiiimm!

– Bă! Liniște… Ce dracu?!

Oh, ce liniște… Și nimeni nu traducea.

M-am oprit, privind împrejur ca o sălbăticiune. Am aprins un chibrit sub apă. Lumina se ridica încet, oprindu-se într-un colț unde era o pânză de păianjen neterminată (fără niciun păianjen în ea). Îi urmăream cărarea ca pe o dorință care nu mă duce nicăieri. Ajunsesem deja la capătul apei. Înaintam cu grijă printre pâlcurile de pești călători, ca nu cumva să cad de pe muchia neantului. Visez, visez, mi-am spus.

O pisică stătea pe pervazul unei case, urmărind plictisită tremurul unui fluture cu aripile smulse. Dintr-o crăpătură, în omogenitatea ei, întunericul mă privea din nou, însuflețit. Picăturile uscate de ploaie, calde, solubile, coborau pufoase pe luciul unui apei. Copacii fâșâiau, dându-și aere elitiste.

M-am trezit.

…cu șira spinării moale, clătinându-se de durere; capătul ei îmi înghiontea bezna creierului (singurul lucru pe care îl mai puteam vedea pe sub pleoapele încă închise). Perdeaua a amuțit, eliberând de după faldurile misterioase un trup vărgat ca umbrele unor coaste. Acum ascult, cu capul sub pernă, scârțâitul discret al mobilei. E minunat să stau așa cu atenția încordată. Casa veche trosnește din încheieturile asaltate de vânt, nefărămițându-se, fără spaime.

Camera se învârte cu mine. Apoi se oprește lovindu-se de lumina zilei. Zgomotele de afară curmă tăcerea casei adormite. Încăperea se umple cu tot felul de ambiții, cu spaime și cu urme de deznădejde.

Am deschis ușa. M-am trezit în mijlocul lumii, îngropându-mă în bezna realității.

YouTube