Oneirosime (6) – La semn

Terapie_acrilic_carton_panzat_Jurnal_Noiembrie.jpg

Terapie – abstract/acrilic/carton pânzat – my painting


în spatele meu aud respirația cuiva. e cineva care coboară pe scară după mine, deși pe scara aceasta nu mai e nimeni de ceva vreme. poate fi foarte bine sufletul altcuiva. îmi dau seama că urmează să-mi fie întrerupă fericita izolare. niciun indiciu nu-mi dezvăluie faptul că acestă persoană mă va ajunge astăzi sau că ar fi vreunul dintre cei pe care îi cunosc.

s-a trezit în adâncul sufletului meu acest instinct care îmi indică faptul că spre mine se îndreaptă acel cineva care coboară, acel cineva care deocamdată nu este decât un zgomot de talpă așezată pe scândurele șubrede ale scării acesteia pe care o zăresc alungită undeva într-o masă întunecată; doar câteva rămășițe minuscule de lumină verde și galben-sulfuros, îngrămădite strict de-o parte și de alta, în rest, doar întuneric gol și zgomotul sufletului meu care își plimba degetele pe corzile unui instrument care poate fi foarte bine sufletul altcuiva.

mă gândesc necontenit la cel care coboară după mine. prezența aceasta mă vizează pe mine – nu este nicio îndoială.

această persoană, despre care nu pot spune dacă este sau nu agreabilă (în solitudinea mea nu am dezvoltat această abilitate de a cunoaște caractere și nici măcar nu pot îndrăzni la o presupunere) pentru că nu-i cunosc și nu-i recunosc niciun semn și nici măcar nu o văd pe de-a-ntregul.

nu-i văd fața în întregime, ci mai mult din haina subțire pe care o poartă – dintr-o țesătură puțin putrezită pe margini de prea multă vreme. mă întreabă: ,,singură?” iar eu îi răspund: ,,da…” apoi adaugă, în timp ce se așază tacticos pe una dintre trepte: ,,mare oboseală când cineva stă așa… în tăcere…” ,,mare oboseală, nu încape vorbă”, răspund eu. ,,și întunericul ăsta cu toată frumusețea lui mă înțepenește îngrozitor”, zice, privind fără rost în bezna infinită. ,,așa e”, adaug eu, surâzând fin și neîncrezător. apoi, am mai stat preț de o ora, unul lângă altul, după care ne-am aplecat împreună capetele, asupra cărora se abătuse o apăsătoare însingurare. și pentru că nu mai avem ce sa ne spunem, eu am coborât mâna după o altă treaptă, reluându-mi cu o îndrăzneală lipsită de curaj, inițiativa coborâtoare a geometriei întunecate.

simt încă ritmul coborâtor al pașilor pe scândurelele șubrede ale scării. coboară, mai mult sau mai puțin, într-o perfectă zadarnică înstrăinare. regulile sunt întotdeauna aceleași: funcționează cadențat, măsurabil. suferința unui prizonier al scării, cineva special, misterios, interior, aproape imperceptibil, care are conștiința de a depăși umbrele propriilor înțelegeri, fără a-i mai rămâne nimic interior decât la modul exterior.

este posibil ca mai întâi să-mi identific, cu mintea și cu dorința, contururile reci ale viitorului și abia după aceea, atrasă și împinsă de ele, să ajung treaptă cu treaptă la realitatea aceluiași viitor înșurubat în tâmplele mele fragede. numai o mare intuiție îmi mai poate servi ca busolă această vastă întindere coborâtoare a sufletului, la limita căruia nici măcar nu mă înghesui s-ajung prea curând…

un ceas va bate într-un spațiu gol al unui cerc abandonat, după ce i se va isprăvi aerul din orice privință, și-într-o deplină cunoaștere de sine mă voi separa cu o uimire tristă, dar liniștită, de toate lucrurile.

în spatele meu aud respirația cuiva, e cineva care coboară pe scară după mine. coboară aceeași scara după mine. și-am să închid imediat ochii să n-o mai aud. oricum, la scurt timp am să adorm

Reclame

Oneirosime (5) – Instinct teluric

Sinapse_acrilic_carton_panzat_Jurnal Noiembrie.jpg

Sinapse – abstract/acrilic – (my painting)


în viitorul meu anterior, tangibil și destul de îngust, în care încă mai persistă identitatea părinților și a bunicilor, simt cum cad unul câte unul înțelesurile unor lucruri; perspectivă asupra căreia, astăzi, am foarte mari îndoieli. mi-e milă de brațele mele care se sfărâmă în brațele acestor copii fără ca eu să le fi simțit vreodată aievea măreția din care ei sunt creați. și mi-e milă de noi doi cum ne scrijelim zilnic destinele fără ca să cunoaștem exact care linie va fi mai capabilă să ne călăuzească drumurile aparente pe care construim doct o educație mai mult decât subiectivă. și parcă nu mai cred în educația colectivă și nici corect nu mi se mai pare ca oamenii, mai exact copiii, să își creeze o lume colorată artificial după o programă scrisă prezumtiv și liniar. astăzi, am simțit nevoia să cred doar într-un dialog liber în simțuri, în tăceri asurzitoare și în percepții vii, palpabile, individuale. astăzi, m-am simțit legată la ochi de mâinile unui copil decupat din mijlocul acestei lumi, copil pe care l-am simțit trist, istovit în colțul lui familiar așezat pe un scăunel din plastic. am simțit teama din ambele inimi până în tâmple, iar simpla idee că nu ar mai putea fi fericit pentru că nu îl mai vedeam, m-a îngrozit. m-am liniștit găsindu-i niște scuze ireale. simt cum se crapă în mine pereții templelor construite de alții, ochii care mă privesc acum, sunt ochii unui copil judecător. clopotele turlelor, bine ancorate, bat în largul oceanului ora clar conturată, pe care nu o mai recunosc a fi atât de semeață precum mi-a zugrăvit-o cândva familia, profesorii și prietenii de care m-am agățat ca de o soartă rotundă cu brațele mele crude; oameni la care am privit cu atenție, pipăind zidurile cu înscrisuri vechi, cu cele mai trufașe cuvinte: ce este bine și ce este rău. de cele mai multe ori când mi se spunea asta, toți se holbau la mine într-un mod caracteristic – îngrozitor de schematic. ăsta este, fără doar și poate, adevărul zilei care a trecut de câteva ori de jur-împrejurul gâtului meu, gândindu-mă că așa voi fi în stare să port ferm felul în care mi-am înțeles teama – clopot moale în care mi-am turnat durerea vâscoasă; m-am ascuns pur și simplu în pământ, sub greutatea propriei finalități. voi ronțăi adevărul acesta din jurul grumazului, de-a lungul străzii până acasă. apoi, umerii mi-i voi strânge intrând în peretele de la intrare iar capul îmi va fi doar o carcasă în care îmi voi îndesa febrila neputință până la detaliu. voi termina pictura fragila de pe borcan: pânza unui păianjen steril cu ochii negri și strălucitori care-și exprimă veșnicia în mijlocul propriului cerc afundat într-o apă gălbuie. incapabilă să mai pot face și altceva, cu ochii spre tavanul mucegăit (din care cad de ceva vreme bucăți grele de lut dezgropate adânc din cer) mă voi cuibări în tihna neschimbată din toate părțile, tânguindu-mi neîncetat încolo și încoace crăpăturile inimii; aceleași și aceleași regăsiri convalescente ce-mi țin înlăuntrul meu discursuri găunoase ale unui viitor anterior.
de-aș putea măcar să-mi întorc capul. dar asta și fac.

[Jurnal – 15 martie, 2017]

Tabloul

– A fost femeia azi să facă curățenie – spune el, imediat cum intră. O cafea? un ceai?

– Da, mulțumesc, aș bea un ceai.

– Eu nu bea niciodată ceai, dar asta nu mai contează. Voi bea o cafea. El zâmbește. Zâmbește și ea.

Cărți, titluri, autori, ziare pe jos, lângă un fotoliu reviste, lumânări pe o etajeră, neaprinse, poze de familie. Ochii fetei cauta ceva, mintea aleargă de la un colț la altul, ca un animal captiv de bună voie într-o casă mare în care azi ,,a fost femeia să facă curățenie”.

– Cu zahar? – se aude vocea lui de undeva, din bucătărie. Unde o fi bucătăria? Unde o fi baia? Dormitorul… Și ochii aleargă cu răsuflarea tăiată, tot mai repede de la o statuetă la un tablou și înapoi la o carte deschisă pe birou, culcată pe burtă despicată în aproape două jumătăți egale – un semn de carte.

– Nu, mulțumesc, fără zahăr.

Deschide cartea, citește câteva rânduri. Vine ceaiul și cafeaua lui cu zahăr. Așezate toate pe o tavă. În mâna stângă ține un prosop de bucătărie caraghios, cu pătrățele colorate, mototolite. O aplecare protocolară, un zâmbet reținut de chelner politicos:

– Domnișoara e servită.
Domnișoara râde. Ochii se opresc să își tragă răsuflarea, gândurile se rostogolesc destinse peste muchiile pătrățelelor mototolite ale prosopului de bucătărie, relaxându-se puțin după cursa nebună a neliniștirii. Ea râde ușor…
El zâmbește. De la fereastra înaltă se vede cerul: nori amestecați, negri, gri, albi, violeți, aurii, învolburați. Vântul foșnește prin grădina din fața casei, trosnete, ropot de ploaie pe stradă, pe pervaz…

Gândurile le fură întrerupte de o melodie cunoscută care se auzea domol la un radio din vecini. Ea închide ochii. Cunoșteau amândoi piesa, trebuia să o asculte. Zâmbeau amândoi.
Apoi, spiritul ascuns al dezordinii și haosului începe să spulbere ordinea atent și conștiincios făcută de femeia care a fost azi să facă curățenie – titlurile și autorii și cuvintele autorilor riguros tipărite și statuetele și lumânările poziționate studiat și filele cărții lăbărțate de pe birou, prosopul de bucătărie și ceaiul ei și cafeaua lui cu zahar și mâinile lui și pălăria ei, eșarfa de alături, parfumul lui și melodia de la radio, toate se amestecă și se contopesc și se rotesc amețitor în jurul lor.