Oneirosime (6) – La semn

Terapie – abstract/acrilic/carton pânzat – my painting

---

în spatele meu aud respirația cuiva. e cineva care coboară pe scară după mine, deși pe scara aceasta nu mai e nimeni de ceva vreme. poate fi foarte bine sufletul altcuiva. îmi dau seama că urmează să-mi fie întrerupă fericita izolare. niciun indiciu nu-mi dezvăluie faptul că acestă persoană mă va ajunge astăzi sau că ar fi vreunul dintre cei pe care îi cunosc.

s-a trezit în adâncul sufletului meu acest instinct care îmi indică faptul că spre mine se îndreaptă acel cineva care coboară, acel cineva care deocamdată nu este decât un zgomot de talpă așezată pe scândurele șubrede ale scării acesteia pe care o zăresc alungită undeva într-o masă întunecată; doar câteva rămășițe minuscule de lumină verde și galben-sulfuros, îngrămădite strict de-o parte și de alta, în rest, doar întuneric gol și zgomotul sufletului meu care își plimba degetele pe corzile unui instrument care poate fi foarte bine sufletul altcuiva.

mă gândesc necontenit la cel care coboară după mine. prezența aceasta mă vizează pe mine – nu este nicio îndoială.

această persoană, despre care nu pot spune dacă este sau nu agreabilă (în solitudinea mea nu am dezvoltat această abilitate de a cunoaște caractere și nici măcar nu pot îndrăzni la o presupunere) pentru că nu-i cunosc și nu-i recunosc niciun semn și nici măcar nu o văd pe de-a-ntregul.

nu-i văd fața în întregime, ci mai mult din haina subțire pe care o poartă – dintr-o țesătură puțin putrezită pe margini de prea multă vreme. mă întreabă: ,,singură?” iar eu îi răspund: ,,da…” apoi adaugă, în timp ce se așază tacticos pe una dintre trepte: ,,mare oboseală când cineva stă așa… în tăcere…” ,,mare oboseală, nu încape vorbă”, răspund eu. ,,și întunericul ăsta cu toată frumusețea lui mă înțepenește îngrozitor”, zice, privind fără rost în bezna infinită. ,,așa e”, adaug eu, surâzând fin și neîncrezător. apoi, am mai stat preț de o ora, unul lângă altul, după care ne-am aplecat împreună capetele, asupra cărora se abătuse o apăsătoare însingurare. și pentru că nu mai avem ce sa ne spunem, eu am coborât mâna după o altă treaptă, reluându-mi cu o îndrăzneală lipsită de curaj, inițiativa coborâtoare a geometriei întunecate.

simt încă ritmul coborâtor al pașilor pe scândurelele șubrede ale scării. coboară, mai mult sau mai puțin, într-o perfectă zadarnică înstrăinare. regulile sunt întotdeauna aceleași: funcționează cadențat, măsurabil. suferința unui prizonier al scării, cineva special, misterios, interior, aproape imperceptibil, care are conștiința de a depăși umbrele propriilor înțelegeri, fără a-i mai rămâne nimic interior decât la modul exterior.

este posibil ca mai întâi să-mi identific, cu mintea și cu dorința, contururile reci ale viitorului și abia după aceea, atrasă și împinsă de ele, să ajung treaptă cu treaptă la realitatea aceluiași viitor înșurubat în tâmplele mele fragede. numai o mare intuiție îmi mai poate servi ca busolă această vastă întindere coborâtoare a sufletului, la limita căruia nici măcar nu mă înghesui s-ajung prea curând…

un ceas va bate într-un spațiu gol al unui cerc abandonat, după ce i se va isprăvi aerul din orice privință, și-într-o deplină cunoaștere de sine mă voi separa cu o uimire tristă, dar liniștită, de toate lucrurile.

în spatele meu aud respirația cuiva, e cineva care coboară pe scară după mine. coboară aceeași scara după mine. și-am să închid imediat ochii să n-o mai aud. oricum, la scurt timp am să adorm

Reclame

Oneirosime (5) – Instinct teluric

Sinapse – acrilic/carton pânzat – my painting

---

în viitorul meu anterior, tangibil și destul de îngust, în care încă mai persistă identitatea părinților și a bunicilor, simt cum cad unul câte unul înțelesurile unor lucruri; perspectivă asupra căreia, astăzi, am foarte mari îndoieli. mi-e milă de brațele mele care se sfărâmă în brațele acestor copii fără ca eu să le fi simțit vreodată aievea măreția din care ei sunt creați. și mi-e milă de noi doi cum ne scrijelim zilnic destinele fără ca să cunoaștem exact care linie va fi mai capabilă să ne călăuzească drumurile aparente pe care construim doct o educație mai mult decât subiectivă. și parcă nu mai cred în educația colectivă și nici corect nu mi se mai pare ca oamenii, mai exact copiii, să își creeze o lume colorată artificial după o programă scrisă prezumtiv și liniar. astăzi, am simțit nevoia să cred doar într-un dialog liber în simțuri, în tăceri asurzitoare și în percepții vii, palpabile, individuale. astăzi, m-am simțit legată la ochi de mâinile unui copil decupat din mijlocul acestei lumi, copil pe care l-am simțit trist, istovit în colțul lui familiar așezat pe un scăunel din plastic. am simțit teama din ambele inimi până în tâmple, iar simpla idee că nu ar mai putea fi fericit pentru că nu îl mai vedeam, m-a îngrozit. m-am liniștit găsindu-i niște scuze ireale. simt cum se crapă în mine pereții templelor construite de alții, ochii care mă privesc acum, sunt ochii unui copil judecător. clopotele turlelor, bine ancorate, bat în largul oceanului ora clar conturată, pe care nu o mai recunosc a fi atât de semeață precum mi-a zugrăvit-o cândva familia, profesorii și prietenii de care m-am agățat ca de o soartă rotundă cu brațele mele crude; oameni la care am privit cu atenție, pipăind zidurile cu înscrisuri vechi, cu cele mai trufașe cuvinte: ce este bine și ce este rău. de cele mai multe ori când mi se spunea asta, toți se holbau la mine într-un mod caracteristic – îngrozitor de schematic. ăsta este, fără doar și poate, adevărul zilei care a trecut de câteva ori de jur-împrejurul gâtului meu, gândindu-mă că așa voi fi în stare să port ferm felul în care mi-am înțeles teama – clopot moale în care mi-am turnat durerea vâscoasă; m-am ascuns pur și simplu în pământ, sub greutatea propriei finalități. voi ronțăi adevărul acesta din jurul grumazului, de-a lungul străzii până acasă. apoi, umerii mi-i voi strânge intrând în peretele de la intrare iar capul îmi va fi doar o carcasă în care îmi voi îndesa febrila neputință până la detaliu. voi termina pictura fragila de pe borcan: pânza unui păianjen steril cu ochii negri și strălucitori care-și exprimă veșnicia în mijlocul propriului cerc afundat într-o apă gălbuie. incapabilă să mai pot face și altceva, cu ochii spre tavanul mucegăit (din care cad de ceva vreme bucăți grele de lut dezgropate adânc din cer) mă voi cuibări în tihna neschimbată din toate părțile, tânguindu-mi neîncetat încolo și încoace crăpăturile inimii; aceleași și aceleași regăsiri convalescente ce-mi țin înlăuntrul meu discursuri găunoase ale unui viitor anterior.
de-aș putea măcar să-mi întorc capul. – dar asta și fac.

[Jurnal – 15 martie, 2017]

Oneirosime (4) – Viața ca un glonț

Distopie – grafic/ tuș negru – (my drawing)

—

tușesc pe înfundate din cauza luminii artificiale care îmi bate în ochi. îmi ridic ochii către cer… încă e devreme. într-o limbă necunoscută, strivesc cuvinte de cerul gurii – reci și amare. răul de a trăi și boala asta de a fi lipsită de toate sensurile, cu excepția unuia singur, pătrunde în toate fibrele trupului meu și mă tulbură. respir prin niște tuburi care se alimentează la niște anatomii distopice. bănuiesc că pe partea cealaltă de mine e capătul universului. aud același scrijelit al vârfului acului pe prima mea disperare – sunet uscat, provocat de apropierea ascuțită a domnului doctor. atât cât să mă pot scurge pe treptele micii mele golgote, sângerez ultima gură de aer. eu am ales. m-am ridicat puțin la viața aceea și așa aruncată peste mine în scârbă. știu că acolo, pe partea cealaltă, se poate muri aceeași viață mușcând din viața altora cu aceeași sete a mersului cu pașii pârguiți de durere. bănuiesc. bănuiesc că nu știu cu ce am greșit. m-am împovărat cu o mare tristețe, o vlăguire enormă, o oboseală în gesturi pe care niciodată nu le-am făcut. călătoresc urmându-i pe ceilalți, neavând habar cum să mai ating imediata lor apropiere și nu știu de ce le caut privirea adulmecându-le urmele pe ape, cicatricile, mușcăturile. atât de albă nu le pot trăi pe toate. dar acum sunt cu alegerea făcută. sau, așa cum pare uneori, altcineva a ales în locul meu. eu doar am primit impactul vieții. nu în exterior, ci pe dinăuntru, acolo unde sunt făcută din fibre albe, din carne vie, din sânge neocrotit. oricum, știu de milioanele de primejdii care m-ar putea strivi, însemnându-mi destinul în temeiul unui sentințe crunte cauzate de nevinovăție și pe care nimeni nimeni nu ar mai putea-o tăgădui astă dată. nu îmi dau seama ce anume m-ar putea elibera preventiv de teama prinsă în cârligele astea marinărești și cu ce ironie a sorții aș mai putea înțelege ceva din tăcerea aceasta favorită, cu bătăile ei invizibile care m-au pătruns cu durere adâncă și fără nume. a mai rămas puțin din fitilul lumânării făcute să îmi tremure pe zid oasele discrete și branhiile tumefiate. pâlpâie năvoadele cerului în cearcănele mele și pipăi cu cilii mei albaștri zidul care îmi strânge pielea, cărămidă cu cărămidă. vibrez ca un păianjen de umezeală la fiecare respirație, dar nu scot niciun sunet. doar o parte din creierul meu se smulge cu totul din fiecare microlitru de lichid care curge prin mine pârâu de măruntaie spre baierele pământului. alunec într-o levitație bizară, insignifiantă, devin aproape și mai imposibil de atins. gândurile mi le simt legate într-o poveste brutal de delicată – și soarele exista și pe timpul nopții. da, e o poveste care nu poate exista decât scrisă alb pe alb, cuprinsă vag în cuvinte și toate fără ca cineva să fie de fața. așa cum și iubirea poate dura pe drumul singurătăților și prin toate locurile reci așezate la temeliile catedralelor binecuvântate cu timp – bule de sticlă lucioasă umplute cu lumină. alerg prin tunelul căptușit cu imaginile copilăriei mele, cu limba scoasă după fulgii de zăpadă din piele. îi prind cu buzele mele albe, apoi îi zdrobesc în zgomot de pământ: unde este timpul meu? tălpile îmi ard viața, se luptă cu scările ușor curbate pe care urc apăsând întunericul în fundul unei vieți sau altceva ce îmi este complet necunoscut. ce prostie. scriu cu o mână, în timp ce cu cealaltă mână desenez comoara mea de zile cu brațe scheletice, desene ca ale unui chirurg care și-a dat doctoratul în tehnici de meditații plastice imbecile sau poate chiar în scrâșnetul de dinți de-a lungul cicatricilor spinării mele înroșite de mușcătura florilor de mac. cum mai foșnește pielea ca un fir de iarbă uscată, și ce frumos crește altul ca o fâlfâire de aripi, uite uite cum despica munții până la umeri în înecatul și doritul meu roșu. cineva își înfige unghiile cu dinți în puținul din mine, ori în ce nu mai cred că mă va putea pierde – niște străini dintr-o oglindă ovală. mai sunt și niște fantome ca un abur palpabil (nu se pot strivi cu una cu două), vorbesc între ele obligându-mă să le înghit zgomotele stranii scoase din piepturile lor cave, translucide – o dată apoi încă o dată și încă o dată – le absorb respirațiile rotunde și lipsite de trup închise de prea multă vreme în colțuri cu botnițe mici. învinețită de spaimă, cu mâinile moi, tremur la gândul că zidul ar putea să se ridice printr-o tristețe crescută trup, afundându-mă într-un sfârșit care trebuie să se întâmple. ajung în sfârșit la mine. prin aer e târziu. s-a făcut sâmbătă. obosite, subtilele prezențe se destramă într-un bubuit stins. departe, cineva își dă seama că voi dispărea într-un pântec diurn. mi-a lăsat într-o zi pe noptieră un glonț pe care îl voi lua în călătoria din care nu vreau să mă mai întorc. iar toate câte vor rămâne aici se vor sfărâma în mâini dacă cineva ar apuca să le supraviețuiască. apoi, nimeni nu își va mai aminti nimic.

oglinzile oglindesc și noaptea, aceea, aceasta, aceea în aceasta, multiplicând perspectivele mele vane.