Din visul fix și etern

Sunshine-watercolor-painting-jurnal-noiembrie.jpg

Sunshine – Watercolor Painting – (my painting)


Înțelesurile mele sunt doar un epitaf, mult prea scurt, despre viața pe care o zac la întâmplare. Adesea îmi sculptez în mormânt vacarmul războaielor personale cu frumoase motive ornamentale, frumoase culori pe dinăuntru, muzici pe dinafară.

Portalul izolării mele dă spre infinit; dar nu am intenția să-i pășesc pragul, poate doar în vis; va rămâne permanent deschis zădărniciei și întotdeauna de plumb.

Pășesc alene cu mersul de o sonoritate casantă, trezesc, atunci când mă plimb printre tufișurile de sunet, culori și muzici, aleile care duc spre cele mai inocente ziduri.  Desfrunzesc apoteoze în grădina fastului meu interior: arbori plantați în cerc, umbrare din viță de vie, piscuri de stânci impecabile, fântâni solemne, poduri în fire de argint, ferestre-caleidoscop, răsărituri fatidice, gesturi imaginare și în depărtare zvonuri de pași.

Am clădit imperii pe țărmul tăcerilor mele. În bătăliile mele imposibile, cu senzațiile mele nebune și exacte, foșnind de păduri și de murmurul apelor obscure și neutre; vacarmului războaielor mele, ființa mea al cărei chip în zadar îl caut – atât de subtil este destinul meu de a tăcea. Sunt cel mai dificil tribut cu care plătesc materiei, iar singurul privilegiul de a viețui cuvântului este acest spațiu de pe urmă. Aici. Și iată de ce ideea pe care mi-o fac despre mine însămi le poate părea multora eronată. Într-un anumit fel, așa și este. Doar eu știu cum să mă aleg din mine fără gust, să mă compun tânguitoare în gesturi vagi, să mă realcătuiesc într-o meditație maladivă… Îndestulată mă țin departe de mine, mă întorc forfotind în toate chipurile, până când obțin o imagine despre ceea ce sunt nefiind.

Acesta este locul unde se întâmplă să las de izbeliște tot ce n-am fost. Și-am să tot merg, am să tot merg de nebună și umilă, de-a lungul acestor brazde de pământ, până când îmi voi rămâne străină, imponderabilă și efemeră.

Reclame

Rămășițele pământești ale neantului

Sfarsit-de-zi-pictura-acrilic-carton-panzat-jurnal-noiembrie.jpg

Sfârșit de zi – acrilic/carton pânzat – (my painting)


Gândind într-un mod foarte subiectiv: viața mea este aproape exclusiv lăuntrică.

II

Într-o perioadă – nu a trecut mult timp de atunci – am locuit în niște saloane. Acolo mi-am trăit eu mai deplin cunoașterea emotivă a clipelor succesive fără nicio legătură între ele. Așa părăsită ca atunci n-am fost niciodată. Din diverse motive, despre care nu e locul să discut aici, este faptul că pe vremea aceea căutam un asemenea loc și cu cât îmi țiuiau mai tare urechile de singurătate, în timp ce meditam pășind pe țărmul denivelat al holurilor, cu atât îmi plăcea mai mult. Așa că nici acum nu mă vait de asta, ci continui să mă plimb pe aceleași holuri în pantă și mă simt foarte liberă. Doar eu mă aștept pe mine, până și modul în care respir mi se pare neobișnuit: doar hainele de pe mine mă împiedică să mă înalț neîndoielnic și minunat direct spre obstacolul acela. Continui să sap în malul sonor al zidului o groapă adâncă. Și cu cât sap mai adânc, cu atât se face mai multă liniște și cu cât mă zbat mai puțin, cu atât libertatea e mai milostivă cu mine.

Sentiment sub bolta misterioasă a timpului

Tanguire_acrilic_carton_panzat_jurnal_Noiembrie.jpg

Tânguire – acrilic/ carton pânzat – (my painting)


A ști să nu ai speranțe e absolut necesar ca să poți să nu ai așteptări.
Așa cum se amestecă între ele culorile și sunetele (peisajele au asupra mea efectele unei muzici secrete, splendoarea unor senzații intense), unde sentimentele se amestecă cu ideile și se întrepătrund, așa este și cu speranța care se contaminează de parfumul vieții până când lucrurile concrete o desfac, o separă de toate lucrurile abstracte, izolând apoi fiecare element. Astfel de clipe mă răscolesc cu adevărat și mă țes rotund și neted într-un spațiu straniu în care îmi găsesc liniștea, fără să știu cum a fost construită. Am realizat cât de frumoasă este renunțarea și cât de dureros de fericită aș putea fi de atunci încolo. În ceea ce mă privește, eu nu mai reacționez nici măcar cu o ridicare din umeri la speranță, numai faptul că mă gândesc la asta mă face să privesc iar sus de tot, în văzduhul tavanului, acolo unde culorile aproape că nu mai evocă nici căldura, nici tristețea, iar totul e pregătit pentru sosirea unei singure nopți. Asemeni unui car înaintând alene din asfințitul străfundului pământului, pe maidanul de pământ bătătorit, revin spre mine ceasurile amintirilor, hurducându-se printre umbrele gândurilor mele lejere, distante, alb-albăstrui la culoare, acoperind multicolor lâncezeala și acreala intimei mele lipse de a înțelege. Ceea ce credeam eu că este soluția pentru o problemă rațională, problemă care ține de procedee intelectuale, docte, a fost de fapt rezultatul unei probleme emoționale rezolvată pe neașteptate cu propria-mi sensibilitate. Procedeul acesta s-a născut din teama de a trage concluzii, din teama de a gândi, și din nevoia absurdă de a găsi un sprijin (cât pe ce era să scriu speranță), și din instinctul de turmă care m-a împins spre lume și spre viață. Niciodată nu am ajuns să cunosc toate elementele unei probleme, prin urmare niciodată nu am putut să o rezolv în totalitate, ci doar am interpretat niște date peste care am raționat penultima dată, trecând prin ea noi emoții. Fie că am pierdut, fie că am câștigat, trebuie să mă scriu pe mine însămi, legănându-mă în sunetul nenumăratelor ceremonii ce se petrec în mine, a imaginilor mele insuportabile (cu excepția vieții). Sunt nevoită deseori să mă întreb pe mine însămi ce anume am spus în interiorul solemnității mele (așa ajung să îmi dau seama câtă dreptate au alții să nu mă înțeleagă) și cât de absurd e alcătuit felul în care ceilalți mă înțeleg (în general, persoana cea mai vulnerabilă va căuta pricină celeilalte, așa mă simt obligată să fiu morocănoasă cu toată lumea, inclusiv cu persoanele apropiate, chiar dacă ele nu mi-au greșit) – ne zărim fără să ne vedem, ne auzim, dar fiecare dintre noi nu ascultă decât vocea aflată-n adâncul său.

Trăiesc fără să gândesc, bat câmpii, apoi mă liniștesc într-un halou confuz care înfășoară ceva etern și imposibil de definit. Savurez fără amărăciune conștiința absurdă de a nu fi nimic, sprijinindu-mi capul în palme, cu coatele pe tăblia biroului placid – fiindcă e singurul punct de sprijin existent (și probabil că e bine așa). O rază de soare, aproape lipsită de culoare a pătruns etern prin draperie, în spațiul mort al camerei. Taie ca un cuțit peretele de la răsărit, scoțând în relief la trecerea ei desenul plictisitor al tapetului albastru-verzui ce se colorează palid în brume mici, aurii, care se destramă domol. Închid ochii, și mă cufund în tot felul de inutilități, cobor până în adâncul ființei, mă regăsesc în murmurul neclar al liniștii mele imperceptibile, lipsite de orice izbăvire ce n-are cum să mai vină.