Categorie: Cerul – ploi și nori

Rotund

     Existența unui început își ițește făptura fragilă prin crăpăturile aspre ale cosmosului.

Alunec subțire și mai în adânc, respirând din bobul rotund cu aer.

Gândurile nu se lovesc de nimic și de nimeni, spațiile nu mai au ecou, cuvintele nu se mai satură de pieptănătura amintirilor, iar eu atârn în vasta singurătate a cerului, alcătuită din uitări și atenuări de un albastru spălăcit.
Un adagio se prelinge pe umerii rotunzi ai lunii, stelele, ca niște coconi transparenți își țin respirația în spirale nisipoase de lumină. Și încă mai aud în tâmpla stângă râsul tău dospind de secrete, clipele cu formele și culorile lor parfumate, mâinile noastre reci cu vene albastre, muzicile în care ne-am odihnit răsuflările, camera mea cu cele două uși, umbra trupului tău liniștit care stă în picioare la marginea patului meu uriaș, toamna cu ploile ambalate în celofan, fereastra cu visuri aromate din ceașca cu ceai Anotimpurile, gândurile cu sunetele dilatate în timp… toate zvâcnesc în cuvinte lipicioase pe cerul gurii,

toate urcă spre mine
iată-mă-s
am ajuns
am ajuns atât de adânc
în înalt
în nedefinit

Umbrele continentelor las dâre grele prin crăpăturile vieții, schimbând mereu și mereu și mereu răsăriturile. Zumzetul cosmic și-a găsit culcuș în amarul inimii, dar nu mai dau atenție nici măcar respirației mele care o fi rămas pe marginea unui pat de spital sau pe buza unei căni cu apă, în vreun colț de batistă zdrențuită, cine știe, poate peste pleoapele tale adormite, ori pe firul bolovănos al căderii în gol, poate că vizitează locuri necunoscute cu fel și fel de cuvinte mâncate pe întuneric. Dar cine-ar putea acum să le mai înghită pe toate? Ce bine este că nu ne mai consumam porțiile obligatorii de oxigen cu cel mai zdrobitor argument: Respiră!

Uneori, viața îmi pare ca o veșnică bâjbâială, o împrăștiere, cu toate acestea tinde grațioasă spre mine, împodobită în somptuoase brocarturi ale spiritului, atrasă fiind de acest centru în jurul căruia descriu mișcări eliptice și-ndepărtate, jelindu-mi cu însuflețire existența atâtor abisuri.
Îmi imaginez că tăiem luna în felii confiate, înfigându-ne dinții în cuvinte casante și dulci, îmi imaginez nopțile sufletelor noastre cu spinările încovoiate înainte de vreme, explodând în embolii cosmice pe la marginea lumii. Umbrele încep să dispară, simt că mă pierd treptat-treptat, până voi ajunge să devin vie, să trăiesc, să respir prin exterior, cu gâtul întins spre viață, ca spre un jug imens, fără urmă de tristețe și fără amintiri, cu toată masivitatea unei vieți simple – simțite cu mânuțele copilăriei care mototolesc rochia înflorată a mamei -, cu toată iubirea dorită și neîmplinită, cu toate slăbiciunile, muzicile și culorile, cu toate cuvintele și toate singurătățile mele publice.

începutul s-a născut
plecând
soarele adoarme în asfințitul pe care-l zăresc fără să-l am
cometele-trestii se sting în tot felul de întâmplări
în tot felul de constelații întunecate

visele plutesc prin noaptea profundă ca pe o câmpie umedă și lugubră
nu voi avea tot timpul din lume pentru a aștepta măcar unu-napoi
curând voi plonja din nou spre pământ
dureros
mă-nfășor
cu părul în vânt
pe firul subțire-al clepsidrei
și mai în adânc
ca o plecare-ntr-o doară
exod
pentr-o ultima gură de aer
din bobul rotund

YouTube

Matinală

      Din cerul invizibil coboară ca un sunet mărunt aceasta dimineață pe care vântul de sâmbătă o împrăștie-n sus. Distanță aceasta separă zgomotul și veselia lumii de tristețea și tăcerea mea apăsătoare. Visătorii fericiți sunt doar pesimiștii, ei modelează lumea după imaginea lor și reușesc astfel să se simtă întotdeauna și pretutindeni în largul lor.

Largul meu – Natura, fiica cea mare a senzațiilor mele.

Soarele a răsărit și se va stinge fără mine, tot fără mine ploaia va cădea, tot fără mine vântul va rotunji anotimpurile care nu se vor perinda doar de dragul meu, nici șirul lunilor, nici trecerea orelor, nici clipa de acum.
Mă simt doar stăpână a unei lumii din mine, mă simt stăpână pe niște pământuri pe care nu le pot lua cu mine niciodată iar acum scriu ca să-mi distrag atenția că trăiesc și public acestea fiindcă asta e regula jocului.

YouTube

Dimineața

     Cât de mult îi tihnește sufletului să contemple cum tac, sub lumina unui soare călduț, aceste străduțe întortocheate, pe acești trecători care pășesc alene. Eu însămi, privindu-i de la fereastra autobuzului, surâzând calmă și liniștită: iată-mă într-un orășel liniștit de provincie, pe deplin fericită, scriindu-mă pe mine însămi – fiind cu totul alta chiar în felul meu de a fi.

YouTube

Crepuscul absurd

     Sentimentele care ne fac să suferim cel mai mult, emoțiile care ne sugrumă cel mai tare sunt cele mai absurde – sentimente ale conștiinței sufletului care alcătuiesc în noi un peisaj întunecat, divers. Iar atunci avem despre noi senzația de câmp pustiu peste care coboară un etern amurg, cu triste fire de trestii străjuind un râu fără bărci, ce-și leagănă întunecimile limpezi între maluri îndepărtate.

YouTube

Până când

Olga-Andreea Ceaglei

     Într-o după-amiază ploioasă și rece, ea stătea sub o umbrelă cu el. Umbrela îi ferea de ploaie doar în față, apa le șiroia pe spate. Stăteau nemișcați, tăcuți, față în față, privindu-se în ochi. La un moment dat el a sărutat-o pe frunte, după care au continuat să se privească.

– Eu nu am să plec de aici – i-a spus el.

– Nici eu – a spus ea.

Și așa au rămas departe.

Image source

Dimineață redefinită-n cuvânt

2336827-LIPDCWCP-7.jpg

     Sunt atât de bucuroasă, când aud clinchetul acesta, cum pătrunde în inima mea, vibrând, parcă se alipește acolo, stratificându-se, aidoma sclipirii razelor soarelui dimineții care îmi arătă cum să potrivesc culorile pe draperia de catifea tăcută în nerăspunsurile clipei. Cuvântul, recită din profunzimile stihurilor tainice, sprijinit în jilțuri înalte de gânduri din care toate pleacă și vin din spatele minții. Distanțele dintre cele câteva gânduri descrise de zbaterile aripilor ceasornicului din fereastra-i strâmtă, coboară în clipe spre lumea mea sărăcăcioasă, graiul lui noduros și grav se frânge în gândurile mele de nestăvilite curgeri.

Image source