Sentiment sub bolta misterioasă a timpului

Tanguire_acrilic_carton_panzat_jurnal_Noiembrie.jpg

Tânguire – acrilic/ carton pânzat – (my painting)


A ști să nu ai speranțe e absolut necesar ca să poți să nu ai așteptări.
Așa cum se amestecă între ele culorile și sunetele (peisajele au asupra mea efectele unei muzici secrete, splendoarea unor senzații intense), unde sentimentele se amestecă cu ideile și se întrepătrund, așa este și cu speranța care se contaminează de parfumul vieții până când lucrurile concrete o desfac, o separă de toate lucrurile abstracte, izolând apoi fiecare element. Astfel de clipe mă răscolesc cu adevărat și mă țes rotund și neted într-un spațiu straniu în care îmi găsesc liniștea, fără să știu cum a fost construită. Am realizat cât de frumoasă este renunțarea și cât de dureros de fericită aș putea fi de atunci încolo. În ceea ce mă privește, eu nu mai reacționez nici măcar cu o ridicare din umeri la speranță, numai faptul că mă gândesc la asta mă face să privesc iar sus de tot, în văzduhul tavanului, acolo unde culorile aproape că nu mai evocă nici căldura, nici tristețea, iar totul e pregătit pentru sosirea unei singure nopți. Asemeni unui car înaintând alene din asfințitul străfundului pământului, pe maidanul de pământ bătătorit, revin spre mine ceasurile amintirilor, hurducându-se printre umbrele gândurilor mele lejere, distante, alb-albăstrui la culoare, acoperind multicolor lâncezeala și acreala intimei mele lipse de a înțelege. Ceea ce credeam eu că este soluția pentru o problemă rațională, problemă care ține de procedee intelectuale, docte, a fost de fapt rezultatul unei probleme emoționale rezolvată pe neașteptate cu propria-mi sensibilitate. Procedeul acesta s-a născut din teama de a trage concluzii, din teama de a gândi, și din nevoia absurdă de a găsi un sprijin (cât pe ce era să scriu speranță), și din instinctul de turmă care m-a împins spre lume și spre viață. Niciodată nu am ajuns să cunosc toate elementele unei probleme, prin urmare niciodată nu am putut să o rezolv în totalitate, ci doar am interpretat niște date peste care am raționat penultima dată, trecând prin ea noi emoții. Fie că am pierdut, fie că am câștigat, trebuie să mă scriu pe mine însămi, legănându-mă în sunetul nenumăratelor ceremonii ce se petrec în mine, a imaginilor mele insuportabile (cu excepția vieții). Sunt nevoită deseori să mă întreb pe mine însămi ce anume am spus în interiorul solemnității mele (așa ajung să îmi dau seama câtă dreptate au alții să nu mă înțeleagă) și cât de absurd e alcătuit felul în care ceilalți mă înțeleg (în general, persoana cea mai vulnerabilă va căuta pricină celeilalte, așa mă simt obligată să fiu morocănoasă cu toată lumea, inclusiv cu persoanele apropiate, chiar dacă ele nu mi-au greșit) – ne zărim fără să ne vedem, ne auzim, dar fiecare dintre noi nu ascultă decât vocea aflată-n adâncul său.

Trăiesc fără să gândesc, bat câmpii, apoi mă liniștesc într-un halou confuz care înfășoară ceva etern și imposibil de definit. Savurez fără amărăciune conștiința absurdă de a nu fi nimic, sprijinindu-mi capul în palme, cu coatele pe tăblia biroului placid – fiindcă e singurul punct de sprijin existent (și probabil că e bine așa). O rază de soare, aproape lipsită de culoare a pătruns etern prin draperie, în spațiul mort al camerei. Taie ca un cuțit peretele de la răsărit, scoțând în relief la trecerea ei desenul plictisitor al tapetului albastru-verzui ce se colorează palid în brume mici, aurii, care se destramă domol. Închid ochii, și mă cufund în tot felul de inutilități, cobor până în adâncul ființei, mă regăsesc în murmurul neclar al liniștii mele imperceptibile, lipsite de orice izbăvire ce n-are cum să mai vină.

Reclame

despre mai multe

maci_acuarela_jurnal_noiembrie.jpg

Maci – acuarelă/carton – (my painting)


îmi place să fiu singură, înviind
departe cu memoria
urma acelei vieți pierdute.

soarele nu-i decât o stea de dimineață.
cel mai sălbatic sunet auzit face pădurea să tresalte,
urechea mea aude sunetul lor vag,
rădăcinile care ajung sub casă
de teama că vom fi adormiți,
pentru mâncare și somn.
albastrul predomină prin nisipul galben,
lumina soarelui are culoarea apei;
stăteam și priveam umbra din jurul meu,
și mă gândeam că sunt cea aleasă
de câte un prieten mort.

când am scris aceste rânduri, sau o mică parte din ele, locuiam singură în pădure, la mulți kilometri de civilizație, într-o casă construită chiar de mine pe țărmul unui lac.
și mi-am câștigat existența prin munca mâinilor mele.
și-am locuit acolo timp de trei ani și cinci luni.
în prezent, m-am întors la civilizație. aproape de apus.

involuntara-mi revoltă sfarmă spațiul unde fusese orașul,
în șuiere de muzici surde, culeg ierburi fragede de-argint –
lupte-ndelung trăite, mutate adânc pe fundul nesfârșitului
cu cele mai nepotrivite întrebări.

aud un sunet slab și distant,
dar măreț, impresionant, sub plămânul stâng.
deosebit de ce mai auzisem.

în șira spinării îmi simt bătăile de inimă,
cresc în intensitatea treptat
de parcă ar avea un sfârșit universal și memorabil,
cu aplauze și hohote de râs
de pe umerii goi ai copiilor.


YouTube


razele care se ivesc prin fotografie
nu vor mai fi amintite după ce fotografia va fi înlăturată.
în fond, și noi suntem o fotografie
subțiindu-ne zilnic între degete până când nu vom mai auzim nimic din noi.
n-am apucat și noi să facem o fotografie împreună,
cu cele mai bune calități ale naturii noastre…
cum sunt florile și fructele uscate, ce pot fi păstrate
alături de durere, ca-ntr-un cuib, în găoacea lor.

o apă curge în această direcție, printr-o vale în mijlocul pădurii.
mă bucur că am băut apă atât de mult timp.

și din același motiv pentru care prefer și muta câmpie cu cerul ei natural.

doar despre mai multe
și în altele
deslușesc bucăți de cer limpede și stins

ce-l scot din apă plasele.

Notă de călătorie

abstract_acrilic_carton_panzat_Jurnal_Noiembrie_.jpg

Idei – abstract/acrilic/carton pânzat – my painting


N-am să înțeleg niciodată iluzia pe care unii oameni au inventat-o pentru a nega Universul ce tocmai a fost creat. Doar copiind din gesturile vieții, sentimentele lor care există cu adevărat, nu se vor putea ridica niciodată deasupra niciunei crucificări, ci doar peste felul lor atât de divers și de complex de a fi alte persoane ori alte variante ale propriilor lor persoane. Acestor oameni le-a scăpat definitiv momentul întâlnirii stabilite, pentru că ei au fost creați mai degrabă pentru a fi presupuneri decât convingeri; totodată, răspunsurile lor vor fi adeseori însoțite de o obligatorie privire retrospectivă asupra propriilor lor percepții, ce vor dispărea și ele până la urmă, surprinse fiind de extrema lor mobilitate.

Niciodată nu trebuie să-l asculți pe omul care presupune – cuvântul lui va trebui să treacă peste capul tău. Deși se aud atâtea melodii, iar vocile plutesc ca o barcă ușoară pe apă, melodia versurilor lui îi va fi străină. Nu poate fi, de fapt, auzită pentru că unele cuvinte dispar înecate în melodie: fiind create cu atâta gingășie, încât țâșnesc pur și simplu, fără să mai aibă nimic de-a face cu urechea umană, până când glasul, silit de împrejurări, va readuce cuvântul pe pământ și-l va încheia rotund. Omul care ridică presupunerea la nivel de adevăr absolut, e ca o elice mare a unei turbine, trufașă în ansamblu, smerită în încovoierile ei metalice.

Alaltăieri am primit reproșuri din cauza lipsei mele de dialog. L. a fost cea mai vehementă. A fost nevoie să-mi adun toate forțele, ca să rezist la așa discuție. Pe urmă, stând pe balcon în șezlong, am meditat o oră la faptul că trebuie să fii deja foarte căzut ca să poți sări peste o altfel de balustradă. La o adică pot spune că sunt cuprinsă doar de o oboseală și o uimire dureroasă, greoaie; chiar nu sunt pregătită pentru asta, nu pentru faptul că nu mi-am îndeplinit tot ceea ce mi-am impus să fac, ci doar pentru faptul că nu mai cred că voi duce vreodată la îndeplinire vreo dorință.

Am o mulțime de judecători; aceștia sunt ca un stol de corbi într-un copac. Glasurile lor răsună de-a valma în momentul în care îți schimbă locurile între ei (probleme legate de ierarhie și competențe). În astfel de momente, îmi imaginez un tablou (din cele trei tablouri doar în unul mă imaginez cel mai des), un tablou ce înfățișează o duminică de toamnă. Eu, îmbrăcată într-un palton subțire și închis la culoare, stau nemișcată în mijlocul unei păduri, dăruindu-mă de bunăvoie aerului rece și umed. Stau acolo, așa, nesocotind toate legile, răzvrătindu-mă și autocondamnându-mă la un prezent care nu-mi poate tulbura libertatea.