În timp ce sunt în viață

Jurnal Noiembrie -Fereastra -.png

Fereastră –  my drawing; cartoon, pencil, charcoal (sketch and study)


Am uitat să adaug, iar mai târziu am omis intenționat să spun, că lucrurile cele mai bune pe care le-am scris se datorează acestei capacități de a muri fără regrete. Fără îndoială. În toate pasajele reușite și foarte convingătoare este vorba mereu despre moartea cuiva, despre faptul că se face o nedreptate sau măcar că destinul e necruțător cu cineva și că acesta, cel puțin eu așa cred, îl poate emoționa pe cititor. Însă pentru mine, care cred că am să fiu împăcată pe patul de moarte, asemenea descrieri constituie doar un mare secret: mă voi bucura să mor și, prin urmare, exploatez cu bună știință atenția cititorului care se concentrează asupra moții, uitând de mine. Sunt cu mintea mult mai clară decât el, despre care presupun că nici el se va tângui pe patul morții; de aceea, văicăreala mea este, pe cât se poate, desăvârșită și nici nu se întrerupe brusc, ci își urmează cursul, limpede și frumos. Este ca și cum m-aș văcări într-o piață plină cu oameni de niște suferințe crâncene care nu sunt nici pe departe așa de mici precum se lasă să se înțeleagă din tânguirea mea. Ce-i drept, în fața lumii n-aș avea nevoie să fac atâta risipă de talent artistic ca în fața unui tablou, atunci când se produce în mine câte-un ecou inspirat de muzică, dar pe care nu îl voi vedea niciodată – ucigându-mi de cele mai multe ori voința tot analizând-o. Desigur, muzica pe care o ascult ridică în jurul meu zidul dorit și unica înrâurire muzicală durabilă asupra mea este aceea că, astfel astupată, mă simt altcumva decât atunci când sunt liberă, ignorând în felul acesta orice subtilă suferință.

Iată la ce mă gândesc în înserarea târzie, de pe pervazul acestei ferestre, împărțită între visuri pe care le tot așez între cele patru scânduri și adierea vagă a ceva ce nu îndrăznesc să sfârșesc – ultima geană de lumină a unei misterioase zile spirituale.

Anunțuri

O încercare a întregului

YouTube


Se desprind frânturi din făptura noastră. Ia priviți! S-a desprins ceva foarte de seamă. Trebuie să plecăm, să prindem corabia, să mergem până la port – trebuie, trebuie, trebuie. Nu suntem decât niște trupuri care înaintează, pe drum, cot la cot. Parcă umblăm de ceasuri întregi. Dar încotro ne ducem? Nu-mi amintesc. Alunec moale pe coama unei căderi de apă. Nu am dreptul să judec. Nu sunt chemată să-mi exprim părerea. Grădinile își coc copacii, casele se cufundă în lumina sulfuroasă, sură. Nori imenși, mereu alții, în neîncetată mișcare; mese de culoarea pucioasei, îngrămădite una peste alta, tot mai sus, trase, fărâmițate și pierdute, iar eu, măruntă, la marginea lor. Și-mi dau seama, întâia oară, că există dușmani care sunt mereu alții, dar care ne stau mereu prin preajmă. ,,Povara asta e prea grea!” mi-am spus, așezându-mă lângă ea, printre rădăcinile tari ca oasele unui schelet. Îmi amintesc cum plutea puful de păpădie; rătăcea cu indolență pe terenul de joacă scăldat în soare, fără să mă asculte. La orice margine va fi un observator care va arăta cu degetul, șoptind, așa cum mi-a șoptit mie când stăteam, în vara aceea, într-o încăpere unde lanul de grâu ajungea până la fereastră.

ascunse-n spini și flori de zmeură
stelele ieșeau noapte pe străzi. în fire subțiri de aur
se-ncolăceau de stâlpii porților întunecate, peste haosul vieții.
camerele tăcerii se afundau în râuri;
regretele bolboroseau în sălciile malurilor.
tălăzuindu-mi prietenii în împletituri cu violete,
vâltoarea urca muntele în leagănul celor două pleoape,
iar mâinile noastre seamănau între noi.

Cantus firmus


Rece și pustiu. Îmi simt prea mult limitele, care, ori de câte ori nu sunt total impresionată, nu pot fi decât strâmte, fără îndoială. Dar chiar emoționată fiind, am impresia că sunt atrasă doar în aceste limite înguste, pe care nici nu le simt atunci când sunt atrasă. Totuși în limitele astea este destul loc să trăiesc și de aceea le voi exploata, probabil, până ce voi ajunge să le disprețuiesc.

De-ar fi posibil să plec, să devin independentă, să trăiesc de pe o zi pe alta, să rabd de foame și frig, dar să-mi descătușez toată energia, în loc să-mi menajez aici forțele sau, mai bine zis, să mi le-ndrept spre neant. Dacă M. ar fi dorit una ca asta, dacă m-ar fi susținut… neputința mă copleșește în absența acestuia, îmi dă peste cap tot universul, mi-a răpit nu numai tăria de a suporta altceva, ci și forța de a-mi crea singură liniștea… deși ea se creează de la sine în jurul meu; sau o obțin adormind sub pleoapele gândurilor, renunțând la lucruri mai importante.

Tot ce construiesc este difuz, lipsit de consistență.

Astăzi am citi de la un capăt la altul niște pagini mai vechi dintr-un jurnal. Am avut nevoie să îmi adun toate forțele ca să rezist la așa ceva. Nefericirea pe care a trebuit să o suport când îmi aminteam despre ceea ce nu ar fi avut sorți de izbândă nici dacă m-aș fi născut în altă viață, nefericirea de care am avut parte și pe care a trebuit să o îndur cu atât mai puternic, chiar dacă nu cu aceeași intensitate, ori de câte ori recitesc, respirând praf de cenușă; nimic altceva decât așteptare, o veșnică neajutorare, umbre ridicate dintre rânduri, cuvinte trecând prin pereți, apoi zidul cu găurile lui mici prin care altădată mușcam pierdută, scrâșnind din dinți chinul.

Adorm lângă geamantanele goale, pe mici bucăți de viitor pierdute prin căptușeala paltonului, imagini fără sonor lipăiesc repede spre găurile negre ale pământului.

Le privesc largul prin fereastră și miroase a ghiocei din plastic.

Să mă facă bine cineva. Dar asta nu se poate,  n-am absolut nicio șansă, dar ce bine că e duminică – e singurul loc în care mă simt mai bine.

YouTube