Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian

5 dec- la 00-38.jpg

Photo M.D. – 5 dec. 2019, 00:38 – De două mii de ani…
de Mihail Sebastian


„Un strigăt zvârlit ca un scuipat: jidan fricos.”

Mihail Sebastian, pseudonimul lui Iosef M. Hechter, s-a născut pe 8 octombrie 1907, cum scrie în registrul de stare civilă din Brăila, sau pe 18 octombrie, dată care apare în jurnalul lui.

Sebastian a copilărit în oraşul natal, într-o familie de evrei. În 1903, tatăl lui, Mendel Hechter, care era funcţionar comercial, a luat-o de soţie pe buzoianca Clara Weintraub, care lucrase până atunci ca modistă. Sebastian a avut un frate mai mare cu trei ani, Penchas, căruia i-au spus apoi ba Pierre, ba Poldy, şi un frate mai mic cu zece ani, în acte, Benjamin, dar pe care îl strigau Benu.

Deşi volumul „De două mii de ani“ este unul de ficţiune, vocea şi amintirile naratorului nu se îndepărtează de copilăria pe care a trăit-o Sebastian în apropierea Dunării, în vremea Primului Război Mondial.

Cred că nu m-am temut niciodată de oameni sau de lucruri, ci numai de semne şi simboluri. (…) Dar am umblat cu capul gol pe străzile deşarte ale oraşului ocupat de nemţi: pete albe arătau pe cer trecerea avioanelor, bombele cădeau departe sau aproape, aici la doi paşi, cu un sunet sec şi scurt întâi, pe urmă cu o rezonanţă largă de câmp.

Încă de când era elev de şcoală generală, povestitorul, personajul principal al romanului, a îndurat jignirile antisemiţilor:

„Nu, nu cred să fi fost vreodată fricos, deşi grecii de la grădina mare, care ne aruncau cu pietre când ne prindeau pe acolo, mi-au strigat-o zilnic de când mă ştiu şi deşi am crescut în strigătul ăsta, zvârlit din urmă ca un scuipat: jidan fricos.”Sebastian (dreapta), cu părinţii şi cei doi fraţi

Foto: Sebastian (dreapta), cu părinţii şi cei doi frați

,,Viața noastră e făcută din galerii prost încrucișate, prin care poți umbla până la moarte fără să întâlnești pe cine trebuie, deși uneori nu vă desparte decât un zid, un pas, o umbră. Ți s-a întâmplate oare să te gândești că pe acest larg pământ se poate afla în chiar această clipă un om care să repete viața ta, așteptările tale, întrebările tale? Nici o singurătate nu are sens fără acest sentiment, fără această nostalgie după cineva, pe care încerci să-l rupi din mulțime, ca să răspundă semnului tău, chemării tale.

O carte este o chemare. Sunt chemări care rămân fără răspuns. Asta e tot.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 35]

Mihail-Sebastian-Cum- am-devenit-huligan-wp-.jpg

Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian
Data publicării: 2016
Editura: Cartex
Nr. pagini: 116
Colecție: Seria de autor Mihail Sebastian
(my photo)

,,E iritant să lupți cu o carte. Tăcerea ei este apăsătoare. În genere, e iritant să lupți cu cineva care nu reacționează. Orice om care urlă devine ridicol dacă urletul lui cade în gol și, atunci, dintr-o exasperare legitimă, e obligat să urle mai departe, să urle mereu, ca să-și acopere propriul glas.

Numai primul pas spre dezordinea morală e greu: restul vine de la sine, din inerție, din exasperare. O singură minciună te obligă la un întreg sistem de minciuni, o singură invectivă, la o ploaie de invective. Mi-am urmărit, zi de zi, în tăcere, combatanții și m-a interesat ritmul deznădăjduit cu care le creștea furia, până la forme convulsive. S-a fi spus că e un concurs de devastări intelectuale, o probă de huliganism moral, o goană după cuvântul cel mai tare, după falsul cel mai violent, după insulta cea mai cruntă. N- mai rămas piatră nearuncată, n-a mai rămas injurie nerostită.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 40]

Claude_Monet,_Adolphe_Monet_in_the_Garden_of_Le_Coteau_at_Sainte-Adresse,_1867-.jpg

Adolphe Monet in the Garden of Le Coteau at Sainte-Adresse
Oil on Canvas, (1867). Museum: The Larry Ellison Collection
Artist: Claude Monet (1840-1926)

În curtea Mişcării Legionare

În 1926, după ce Sebastian şi-a susţinut teza de Bacalaureat, filosoful şi jurnalistul brăilean Nae Ionescu, şeful comisiei, care i-a apreciat lucrarea, i-a propus să scrie pentru ziarul „Cuvântul“.

În anul acela, Nae Ionescu, atunci în vârstă de 36 de ani, preluase funcţia de redactor-şef al publicaţiei. iar doi ani mai târziu a devenit proprietarul ei. Sebastian s-a mutat la Bucureşti, unde a urmat cursurile Facultăţii de Drept şi a redactat articole pentru „Cuvântul“. Era perioada în care Legiunea Arhanghelului Mihail, numită şi Mişcarea Legionară, îşi făcea cunoscută ideologia politică fascistă şi promova naţionalismul şi ortodoxismul. Legionarii erau antisemiţi, anticomunişti şi luptau, suţineau ei, împotriva masonilor.ebastian, în mijloc, pe scaun, alături de colegi. După Bacalaureat

Sebastian, în mijloc, pe scaun, alături de colegi. După Bacalaureat.

,,Cu un dram de vervă și un car de rea-voință ce nu se poate dovedi? Totul, absolut totul. A cita un text este o operație de răspundere intimă. Alte sancțiuni decât propria ta conștiință –  când dă Dumnezeu să fie – nu există. Iar când nu dă Dumnezeu, libertatea ți-e întreagă și abuzul inocent. Ștergi un cuvânt, suprimi o paranteză, greșești o virgulă – și iată că nefericita pagină care ți-a picat în mâini spune exact ce ai vrut tu să spui.

Jocul acesta n-are limite.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 47]

România rămăsese fără rege, iar după moartea lui Ferdinand I ţara a fost condusă de un Consiliu de Regenţă, în numele regelui minor Mihai I, fiul lui Carol al II-lea. Cel din urmă a revenit în ţară şi a preluat conducerea în 1930, când Sebastian încă scria pentru „Cuvântul“. Ziarul lui Nae Ionescu a publicat atunci mai multe articole care-l elogiau pe Carol al II-lea, iar Sebastian a rămas alături de şeful lui, pe care-l admira nespus.

,,Pentru străini și adversari, Nae Ionescu este un personaj enigmatic, un fel de periculos regizor al vieții publice, închis într-o voluntară umbră, de unde comandă complicate jocuri de idei și oameni, stăpânindu-le resorturile cu o mână fină și ascunsă. Legenda lui sperie, indignează sau intrigă.
Pentru noi, adevăratul Nae Ionescu este însă dincolo de acest joc, un om neliniștit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă și o inteligență împărțite între mari întrebări personale, cărora ,,succesul” sau ,,insuccesul” nu le poate răspunde în niciun fel.
,,O să-și frângă gâtul”, am auzit spunându-se pe furiș despre Nae Ionescu, în vreme în care lumea, neștiind bine ce se va întâmpla în viitor, nu avea deocamdată curajul să-l înjure în față.
Da, o să-și frângă gâtul. Și l-a frânt și, desigur, și-l va mai frânge de câteva ori.
Mă întreb dacă omul acesta e făcut pentru victorii. Probabil că nu. Victorii a avut, și încă foarte mari. Dar le-a lăsat pe toate în drum și s-a dus să caute altceva, mereu altceva.
Nu e un om infailibil. E probabil că a făcut eforturi mari erori, e probabil că va mai face. Dar nu asta mă interesează. Știu că luptele lui, victoriile sau căderile lui nu sunt esențiale. Știu că dincolo de ele, triumfător sau învins, rămâne un om frământat, un om trist, un om singur.
Despre acest om vorbesc, în acest om am crezut.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 79]

Situaţia nu s-a schimbat nici după ce Ionescu a susţinut violenta Mişcare Legionară, care-şi întemeiase, în scopuri electorale, un partid numit „Garda de Fier“. Între timp, Sebastian l-a rugat pe Nae Ionescu să-i scrie prefaţa pentru romanul „De două mii de ani“, de care s-a apucat când îşi pregătea teza de doctorat la Paris, în 1931 – n-a izbutit s-o ducă la capăt şi s-a întors în ţară.

,,Nu-i cer vieții decât dreptul de a o privi cu totală sinceritate în față. Acest lucru, astfel spus, poate părea grandilocvent sau pretențios. Nu mă interesează. Vi-l repet și îl mențin. De aceea scriu. Se aceea sunt.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 49]

,,Prefața

,,Ei, și ce vrei să-ți fac eu.”
De două mii se ani, pag. 45

Am citit de nenumărate ori această prefață și mi-a fost greu să disting unul câte unul toate vârfurile de cuțit ce stăpung prin ea cartea care i-a fost încredințată.
E un act global de nedreptate. Sub apăsarea lui, problemele și argumentele puse în joc se șterg și se pierd. Până a numerota punctele de discuție, până a desprinde fraza ideile și a le izola de corpul celor 19 pagini, rămâne o impresie totală de cenușă și de moarte. Pe urma ei, se poate discuta la nesfârșit…
Nu e o prefață aspră, cum se spune. De asprimea ei nu m-aș fi plâns. Glasul profesorului Nae Ionescu n-a fost niciodată altfel decât aspru cu mine. Cele mai severe cuvinte, de la el le-am primit – și probabil că același lucru îl poate spune oricare din elevii lu. Cine își imaginează legătura noastră de profesor drept un lanț de complezențe mutuale nu-și va putea niciodată închipui brutalitatea sinceră cu care ne obligă să dăm socoteală față de noi înșine de propriile noastre fapte. Și avea dreptul să ne impună această brutalitate, pentru că cel dintâi care o suportă de bună voie era el însuși.
Dar nu e o prefață aspră. Asprimea este și ea un act de iubire. Este o prefață de cruzime rece, metodică și indiferentă. S-ar spune, un registru sistematic de tragedii, înscrise alfabetic și cu număr de ordine. Mâna scriitorului n-a tremurat..
Este ceea ce mă surprinde mai mult în acest text. Pentru prima oară, descopăr un Nae Ionescu indiferent și abstract. Omul acesta, al cărui scris liniar și neted n-a izbutit niciodată să-i acopere emoția, scrie acum un fel de raport tehnic, înghețat în idei generale și abstracții. Este o piesă de dosar, este un rezumat juridic, este un jurnal de grefă, din care a dispărut suflul vieții. Nu se aude nici o voce, nu se simte nici un om în acest pustiu.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 97]

,,Argumente, contraargumente, confruntări de texte, interpretări – toate sunt indiferente. Vom izbuti poate, în cel mai fericit caz, să înlăturăm ,,problemele”. Va rămâne însă semnificația acestei prefață, care este mult mai gravă și mai dureroasă decât îndoielnicele ei adevăruri. Dincolo de aluziile sale politice (și sunt o sumedenie; externe și interne), dincolo de parantezele ce rezolvă incidental cu o aluzie, cu o glumă sau cu un silogism atâtea obiecții obligatorii, dincolo de această complicată construcție de idei-sugestii și prejudecăți, va stărui mereu actul voluntar de nedreptate, refuzul lucid de a înțelege. Este o umbră ce nu cade numai pe umerii noștri.

*

Aceasta este prefața profesorului meu Nae Ionescu.
Aveam cu dreptul să o public?
Întrebarea trebuie pusă altfel. Aveam dreptul să o public?
De cinci luni, toată lumea, prieteni și dușmani, care ,,să se facă lumină” în această gravă chestiune, care a dat de lucru tuturor tipografiilor din țară. De cinci luni sunt somat de adversari și rugat de binevoitori să explice prin ce ,,sadism” am consimțit și tipăresc în fruntea cărții mele o prefață care mă lovesc în primul rând pe mine. Ați citit mica antologie, reprodusă în capitolul precedent și ați văzut ce patetice accente capătă pe alocuri această somație.
De ce am publicat prefața?
În primul rând, pentru că am cerut-o. Nu e de ajuns? Eu nu cerusem o anumită prefață, ci o prefață. Am cerut-o, mi s-a făgăduit și mi s-a dat. Iar eu am publicat-o. Acestea erau regulile jocului – și le-am respectat.
În al doilea rând, pentru că nu-mi recunosc în niciun fel dreptul de a exercita vreo cenzură. Mi se pare odios în genere faptu de a suprima o pagină scrisă. Nu sunt nici prin temperament, nici prin gândire un arzător de cărți – cu atât mai puțin când ele sunt scrise împotriva mea. Iar în speță ar fi trebuit să-l cenzurez pe… Nae Ionescu. Oameni buni, ați pierdut simțul proporțiilor? Ce sunt eu, cine sunt eu, pentru a îndrăzni să dispun de o scriere a profesorului Nae Ionescu? Sunt limite pentru orice orgoliu, sunt, mai ales, limite pentru orice ,,indignare.”
Dar, lăsând deoparte aceste considerații, peste are nu cred că un om de bună-credință ar putea trece, voi spune că, înainte de orice,, am publicat prefața pentru că publicarea ei mi-era… indiferentă.
Vedeți, grav pentru mine era nu faptul că o asemenea prefață apare, ci că o asemenea prefață poate fi scrisă. O-am spus-o cu sinceritate profesorului și îmi iau libertatea să repet aici: dacă prefața am fi cunoscut-o numai noi doi, el și cu mine, dacă paginile ei ar fi rămas numai în mâinile noastre, dacă am fi ars-o, dacă am fi îngropat-o, ea n-ar fi fi fost o mai mică durere. Posibilitatea ei mă înspăimântă, nu publicitatea. Tragic este faptul că a putut să o cugete și să o scrie Nae Ionescu, nu că o va cunoaște Petre Pandrea și I. Ludo. Ce importanță au toți Pandrii și toți Luzii din lume, cât cântăresc insulta, mizeria și indignarea lor, cât mai pot lovi ei, acolo unde a lovit o dată Nae Ionescu?
Nu aveam împotriva acestei prefețe decât o singură răzbunare, care era, în același timp, o obligație: să o public.
Am publicat-o.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 109]

Mihail Sebastian a debutat în literatură în 1932

Mihail Sebastian – Portret: Florian Marina

,,Din câte partide noi şi vechi se agită, din câte mişcări cuminţi sau dezmăţate se lansează, niciuna nu încadrează gândirea acestei elite (intelectuali – n.red.), niciuna nu soluţionează gravele ei aşteptări.”

– Mihail Sebastian646x404

Carnet de student, la Universitatea din Paris

În decembrie 1933, premierul I.G. Duca a dizolvat „Garda de Fier“, ca să nu mai poată participa la alegerile parlamentare care se apropiau. Nae Ionescu a explicat într-un articol că decizia prim-ministrului e ilegală şi că legionarii n-au folosit niciodată arme fără să fie provocaţi. Sebastian şi-a sprijinit mentorul şi a publicat un text despre cum nici el, nici alţi intelectuali, prieteni de-ai lui, nu aveau să voteze în anul respectiv, căci, odată ce fusese interzisă Garda, nu se simţeau reprezentaţi de nicio altă formaţiune politică: „Din câte partide noi şi vechi se agită, din câte mişcări cuminţi sau dezmăţate se lansează, niciuna nu încadrează gândirea acestei elite, niciuna nu răspunde întrebărilor ei, niciuna nu soluţionează gravele ei aşteptări.”

La scurtă vreme, legionarii l-au asasinat pe Duca. Apoi, Nae Ionescu fost arestat, împreună cu alţi simpatizanţi ai extremei drepte, iar „Cuvântul“ a fost suspendat. Sebastian şi-a văzut atunci mai departe de romanul „De două mii de ani.”

,,Cuvântul suprimat, Nae Ionescu închis, valul antisemit în plină ascensiune – să recunoaștem că timpul nu era prielnic romanului,  care se apropia de sfârșit.
Apariția lui, normală în 1931, devenea acum, prin acumularea atâtor mici și mari catastrofe, un fapt de scandal.
Antisemiții așteptau prefața profesorului ca pe un manifest politic. Evreii, ca pe un cuvânt de înțelegere. Și unii și alții, o așteptau cu temeri felurite.
Nu luam parte la aceste temeri. Eram sigur că Nae Ionescu nu va scrie nici pentru prieteni, nici pentru dușmani, ci pentru carte. Eram sigur că-mi va scrie prefața din 1931, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de atunci, căci, orice s-ar fi întâmplat, nu avea dreptul să-i modifice gândirea asupra unei drame ce nu e nici de azi, nici de ieri, ci de totdeauna. Această gândire o cunoșteam, și orice surpriză mi se părea exclusă.
Trebuie să recunosc astăzi: m-am înșelat.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 90]

,,Iuda trebuie să sufere”

,,… are foarte multe lucruri de cucerit – și le va cuceri. Dar are unul de pierdut, și pe acesta nu știu dacă va izbuti să-l piardă. Are de pierdut obișnuința de a suferi, are de pierdut vocația pentru durere.”

De două mii de ani, (pag. 211)

,,Iuda trebuie să sufere, formula d-lui Nae Ionescu, a făcut repede populară una din paginile romanului: aceea care vorbea despre ,,obligația iudaică de a suferi.”
Era o afirmație cu multe riscuri, căci pe temeiul ei cronicarii ingenioși puteau construi o serie de consecințe antisemite. Ceea ce s-au și grăbit să facă. Dacă suferința lui Israel este congenitală, dacă ea face parte din structura rasei, nu-i așa că antisemitismul devine necesar? Nu-i așa că îl justifici, îl aprobi și – cum spunea ,,Viața Românească” – îl ,,fundamentezi”? Nu știu dacă acest raționament foarte logic e o glumă polemică sau o prostie sinceră. Știu însă că este o înfiorătoare confuzie. Eu vorbeam despre o suferință metafizică, nu de una politică. Mă refeream la o dramă spirituală, nu la una publică. Acestei drame, pe acest plan, nu-i găseam într-adevăr nici un sfârșit, nici un remediu.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 51]

Scrisoare-contract pentru editarea volumului „De două mii de ani“Pe 12 februarie 1935, Mihail Sebastian a povestit, în primul caiet de confesiuni dintre cele nouă pe care le-a lăsat în urmă, că a mers la un control la ochi. Avea nevoie de ochelari, însă nu-i plăcea cum îi veneau: „Mă schimbă destul şi mă fac urât.

După ce i-a aflat numele, oculistul şi-a dat seama că Sebastian e autorul volumului „De două mii de ani“, pe care nu apucase să-l citească, dar despre care auzise. Medicul i-a mărturisit scriitorului că mulţi dintre cei care i-au pomenit cartea mai degrabă au înjurat-o. Sebastian a publicat romanul în 1934 la Editura Naţionala-Ciornei din Bucureşti, cu o prefaţă semnată de Nae Ionescu – când a primit-o de la mentorul lui, nu se aştepta să citească un text antisemit, însă, pentru că deja anunţase apariţia volumului prefaţat de acesta, a păstrat-o, în pofida dezamăgirii. Aşa a fost tipărită o carte despre problemele evreilor din perioadele antisemite cu un preambul care îi condamna.

În ultimele paragrafe, de pildă, Nae Ionescu a scris:

„Evreul nu-şi poate depăşi suferinţa; decât… nemaifiind evreu. Situaţie cu atât mai tragică, cu cât nimeni nu poate înceta a fi ceea ce este! (…) Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi, creştinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem mântui.”

Criticul literar Mihai Iovănel a explicat pentru ,,Weekend – Adevărul” că:

Prefaţa lui Nae Ionescu are mai multe surse, de la Hegel şi o seamă de teologi antisemiţi din secolul al XIX-lea, până la juristul Carl Schmitt (expert în filosofie politică – n.red), ceea ce nu o face mai stimabilă. Finalitatea ei ţine de teologia politică, respectiv de configurarea politică a unui adversar într-un spaţiu aparent «doar» teologic, şi anume chestiunea neconvertirii evreilor la creştinism.  Citită astăzi, prefaţa pare o prostie plină de raţionamente false, ceea ce n-a împiedicat-o să aibă în epocă un mare ecou.

,,Evreii sunt un neam tragic. De ce? Nu știu de ce. Pentru aceleași motive pentru care elvețienii sunt un neam placid. E o chestiune de destin, de vocație, de necesitate intimă. Un marxist nu va înțelege acest lucru, el, care vede lumea în raporturi simple, schematice și reductibile la o singură cauză. Unde începe ireductibilul, acolo se sfârșește câmpul de vedere marxist. Îmi dau deci seama că cel puțin pe acest font înțelegerea este exclusă.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 53]

,,Evreul e un om singur. Îl duce spre singurătate orgoliul lui, luciditatea, îndoiala. Și totuși e în el un sentiment de participare la forțele colective, sentiment ce animează toată isteria evreilor. Un om, unul singur, este un întreg univers. Și pe urmă, în același moment, un om singur nu este nimic.”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 56]

,,Popoarele fericite n-au istorie, spunea cineva. Poate că au, dar n-o simt, n-o trăiesc, n-o transfigurează. Fecunditatea și durerea merg mereu împreună, și însuși faptul de a da viață este un fapt de suferință. Iuda trebuie să sufere înseamnă probabil Iuda trebuie să creeze. De ce vorbiți despre frig și întuneric?”

– Cum am devenit huligan – de Mihail Sebastian [pag. 58]

După ce romanul lui a fost criticat de intelectuali evrei, precum şi de susţinători ai Mişcării Legionare, Sebastian şi-a spus ofurile în cartea „Cum am devenit huligan“, în 1935.

Din tot ce s-a scris (n.r. – despre carte), numai câteva articole au plecat de la obiectivele cărţii. Restul, un întreg dosar, au vorbit despre democraţie, comunism, ortodoxie creştină, fascism, revoluţie corporatistă.

În mai 1936, Sebastian a recitit capitole din „De două mii de ani“ şi, lăsând la o parte nişte pasaje care i se păreau să aibă „un prea accentuat aer de evreu“, a considerat-o o carte excepţională, cum a notat în jurnal:

„Aş fi foarte bucuros să retipăresc într-o zi cartea asta, fără prefaţa lui Nae şi fără nicio explicaţie din partea mea. Nu încape îndoială că, din tot ce am scris eu, cartea asta va rămâne.”

– Mihail Sebastian

646x404 (1)

Reuniune. Sebastian (al doilea din stânga) şi Eliade (al patrulea din dreapta)

Când avea 28 de ani, Sebastian asculta Bach acasă, la radio, însă mergea şi la concerte la Ateneul Român.

„Cred că iubesc mult muzica asta. În orice caz, recunosc uşor acum o piesă de Bach de orice altceva”, spunea el. O altă plăcere a scriitorului era să schieze, activitate pentru care pleca adesea la Sinaia şi la Predeal.

Pe 31 ianuarie 1937 se afla într-o cameră închiriată, cu vedere spre parcul din Sinaia, şi îşi dorea să reuşească să scrie, căci mai mult cu acest gând călătorise până acolo. „Ninge frumos, liniştit. E un timp ideal de schi. Totuşi, nu-mi voi acorda o dimineaţă de schi, decât dacă o voi merita, adică dacă voi fi lucrat suficient.”

Jurnalul lui Mihail Sebastian cuprinde nouă caiete în care autorul a povestit între 12 februarie 1935 şi 31 decembrie 1944. Printre cei despre care aduce vorba, mai frecvent sau mai rar, se află Nae Ionescu, Mircea Eliade, Leny Caler, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran şi mulţi alţi intelectuali ai vremii.

„Leny Caler, atât de frumoasă. Eu, atât de prost îmbrăcat.“

O bună bucată de vreme Sebastian a fost îndrăgostit de actriţa şi cântăreaţa Leny Caler (1904-1992), care, într-o zi de aprilie cu lumină de iunie, l-a aşteptat la ieşirea din redacţie. Artista purta o panglică la gât şi o pălărie cu bor albastru.

„Mi-a vorbit despre un amor pe care a fost informată că-l am de multă vreme la Brăila. «De asta nu ţi-am mai telefonat. În felul ăsta îmi explic toată rezerva dumitale. N-am vrut să te inoportunez». Eu protestez. Îi spun că nu e nimic adevărat.”

Cei doi s-au plimbat atunci prin parcul Cişmigiu, iar la câteva zile şi-au mărturisit iubirea. El ar fi vrut să fie precaut, însă ea nu renunţa. „Nu-mi explic interesul ei pentru mine“, a notat Sebastian în jurnal, pe 23 aprilie 1935: „E atât de frumoasă – sunt atât de prost îmbrăcat eu, atât de stângaci.646x404 (2)

Actriţa Leny Caler, în 1933

În aprilie 1936 scriitorul a făcut primele însemnări despre piesa „Jocul de-a vacanţa“ şi dacă iniţial şi-a propus să construiască rolul principal pentru Leny, apoi s-a răzgândit: „Cu Leny nu se poate face nimic. Indiferenţa ei este neglijentă, distrată, jignitoare până şi prin lipsa de politeţă sau de amiciţie. Cred că altcineva ar fi simulat măcar un oarecare interes. Ea nu şi-a dat nici atâta oboseală. Vizita de aseară în cabina ei la teatru m-a dezgustat.”

Răbufnirea lui Eliade

Criticul Mihai Iovănel consideră că relaţia lui Sebastian cu Mircea Eliade, scriitor şi istoric al religiilor, a fost una inegală, pentru că Sebastian i-a oferit multă afecţiune şi l-a apreciat, pe când Eliade n-a mers dincolo de amiciţie.

,,Acest lucru este vizibil şi în textele pe care şi le-au dedicat unul altuia: Sebastian scrie despre treisprezece cărţi ale lui Eliade, în timp ce Eliade scrie doar despre «Femei». După al Doilea Război Mondial, Eliade a falsificat oarecum în «Memorii» adevăratele raporturi, făcând din Sebastian un prieten mult mai apropiat decât fusese în realitate“, a spus Iovănel, „Memoriile au fost scrise într-un moment în care lui Eliade începuseră să i se pună o serie de întrebări stânjenitoare cu privire la trecutul său legionar, iar prietenia stabilită în acel trecut cu un evreu putea oferi un alibi sau, cel puţin, aşa i s-a părut lui.“

Eliade, simpatizant al legionarilor, era indignat pentru că Nicolae Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine, ar fi trădat ţara după ce a încheiat un tratat secret cu ruşii, ca, în caz de război, să ocupe Bucovina şi Maramureş. Sebastian nu îşi dorea să mai vorbească cu Eliade despre politică, căci polemicile le zdruncinau prietenia:

Aseară, Mircea a izbucnit deodată, în mijlocul unei conversaţii destul de potolite despre politica externă şi despre Titulescu, ridicând glasul, cu acea teribilă violenţă cu care mă surprinde uneori. Spune că Titulescu ar trebui executat“, a povestit Sebastian în septembrie 1936.

Andrei Oişteanu, antropolog şi istoric al religiilor, a inclus un capitol despre „prietenia accidentată“ dintre Eliade şi Sebastian în cartea „Religie, politică şi mit. Texte despre Mircea Eliade şi I.P. Culianu“. A făcut o trecere prin perioada în care relaţia celor doi mergea strună, când Eliade chiar l-a apărat public pe Sebastian după ce i-a apărut „De două mii de ani“, până când Sebastian n-a mai  putut să-şi controleze antipatia faţă de comportamentul lui Eliade şi faţă de articolele lui legionare. Şi cu greu s-au mai înţeles.   În ziua în care a aflat că Sebastian şi-a pierdut viaţa, Eliade se afla la Lisabona şi şi-a notat în jurnal chiar pe 29 mai 1945:

„Vestea mă emoţionează prin absurdul ei. Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de câine în aceşti ultimi cinci ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat după lovitura de stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit printr-un accident de circulaţie.”

Moartea lui  a fost şocantă pentru prieteni, pentru toţi cei care-l cunoşteau, iar acea zi de 29 mai 1945 a descris-o poate cel mai bine iubita lui, actriţa Leni Caler, pentru care a scris roluri, pentru care a suferit, care nu l-a iubit însă decât frivol, aşa cum iubeau actriţele acelei perioade. La momentul morţii lui, Mihail era departe de Leni.

„Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viaţa, de meseria, de iubirile noastre, când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”, scria Leni Caler.

„La înmormântarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vârstele. Sebastian a fost atât de iubit de mulţi, de apreciat ca om, ca literat, ca ziarist, ca profesor, încât toţi aceşti admiratori au ţinut să-l întovărăşească până la urmă. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai. În liniştea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decât suspine înăbuşite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian… .”

Distanţarea de mentor

Legătura lui Sebastian cu Nae Ionescu a pălit în anii care au urmat. „Lecţia de ieri a lui Nae a fost sufocantă. Gardism de fier pur şi simplu – fără nuanţe, fără complicaţii, fără scuze“, a notat scriitorul în martie 1935. Nici un mai târziu nu şi-a regăsit admiraţia pentru filosoful trăirist:

„Ieri n-am mai fost la cursul lui Nae. A început să mă plictisească“, a însemnat în martie 1936, „Ultimele lecţii au fost reeditări, destul de enervante prin facilitatea lor politică, reeditări ale lecţiilor de anul trecut“. În acei ani, Nae Ionescu ţinea cursuri de logică a colectivelor şi despre probleme de metafizică la Universitatea din Bucureşti.

Filosoful Nae Ionescu

Filosoful Nae Ionescu

Sebastian a rememorat şi o călătorie cu trenul cu mentorul lui, de la Brăila la Bucureşti. I se părea că Nae Ionescu vorbea ca un „şmecher“ despre cum l-a pus la punct pe mareşalul Averescu şi despre cum l-a dus de nas pe istoricul şi omul politic George Brătianu. „I-am pus cu curul pe gheaţă“, a exclamat Ionescu, iar Sebastian s-a gândit atunci că preferă să-l vadă doar în sala de curs.    În 1940, la mijlocul lunii martie, când filosoful a murit, Sebastian a plâns necontenit:

„Se duce cu el o întreagă perioadă din viaţa mea, acum – acum de abea – definitiv închisă“. Regreta că povăţuitorul lui nu avusese succesul altora şi că la cei 49 de ani plecase de pe lume neîmplinit şi învins: „Mi-e atât de drag tocmai pentru că a avut aşa de puţin noroc.”


INTERVIU Marta Petreu, scriitoare: „Mihail Sebastian a fost moralmente rătăcit

INTERVIU Marta Petreu, scriitoare

Marta Petreu a ezitat să scrie cartea despre Mihail Sebastian şi Nae Ionescu – Foto: Eduard Enea

Volumul „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“ al scriitoarei şi profesoarei Marta Petreu (61 de ani) i-a contrariat pe cei care idealizau intelectualitatea României interbelice, în general, şi imaginea lui Sebastian, în special.

„Weekend Adevărul“: De ce vi s-a părut important să scrieţi volumul „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“? 

Marta Petreu: Am studiat generaţia ’27 la nivel global şi la nivelul câtorva individualiţi. Am scris mai multe cărţi şi studii pe tema asta, vastă şi cu surprize, aşa c-a fost firesc să ajung, la un moment dat, şi la Sebastian. Vă spun drept, am început prin a scrie un text foarte în ton cu o lacrimosa  românească pe seama scriitorului, cu sebastenologia de bază, ca să zic aşa. Când am ajuns la presă, însă, şi i-am citit articolele din „Cuvântul“, m-a apucat groaza. Cel mai cuminte pentru mine ar fi fost să îmi urmez instinctul de autoconservare şi să nu mai scriu nimic. Şi să nu-l mai pomenesc pe Sebastian niciodată. O voce imperativă, pe care în limbaj psihanalitic aş numi-o a supraeului, a instanţei mele morale, m-a obligat să scriu. Cu urmările de rigoare.

„Weekend Adevărul“: Ați precizat în volum că Sebastian nu a fost legionar, ci doar un extremist de dreapta. Ar fi o exagerare să spunem că a fost un evreu antisemit?

Marta Petreu: Da, ar fi. El a fost un român şi un evreu, sau un evreu şi un român, în ce ordine vreţi dumneavoastră,  un ins cu mai multe identităţi de apartenenţă, cum se întîmplă, dar nu un antisemit. La un anumit moment, sub presiunea locului unde lucra, a scris textul ăla compromiţător, „Minorităţile în alegeri“, deloc în interesul comunităţii evreieşti şi al minoritarilor din România. Dar atât nu ajunge pentru un asemenea diagnostic. Aş spune că nu la evrei trebuie să ne scandalizăm de antisemitism, ci la neevrei. Aşa cum nu la români trebuie să ne scandalizăm de antiromânism, ci la neromâni. Şi aşa mai departe. Căci, de dinăuntrul unei comunităţi, e firesc s-o critici.

„Weekend Adevărul“: „Sebastian n-a avut curajul să plece de la «Cuvântul»“ Economistul şi filosoful Mircea Vulcănescu a considerat că Sebastian s-a înstrăinat de evrei, pentru „a se contopi în masa românească“. Cum vă explicaţi simpatia lui Mihail Sebastian pentru Mişcarea Legionară?

Marta Petreu: Da, Vulcănescu are o asemenea sugestie. Se referă, cred, la faptul că Sebastian a fost un tânăr evreu-român asimilat stilului de viaţă european, românesc, modern. Nu a fost singurul evreu român care a procedat aşa; era o tendinţă largă şi veche a evreilor din Europa şi, deci, şi a celor de la noi de a se adapta şi asimila mediului în care trăiau. Hannah Arendt are o întreagă teorie sociologico-politică despre fenomenul ăsta. Când observa tendinţa asimilistă a lui Sebastian, Vulcănescu se afla pe o poziţie teoretică foarte asemănătoare celei a lui Nae Ionescu. Acesta a văzut în etnicitate, în neam şi naţiune, nişte realităţi în primul rând biologice, bazate pe sânge – plus religie, şi anume, pentru români, aceea ortodoxă –, iar nu nişte realităţi sociale. El era contra fenomenului de asimilare. Era de un purism etnic îngust şi întristător. Eu nu accept, ca lovinescian ce sunt, să judec oamenii după criteriul sângelui, eu cred că oricine are dreptul de a alege să fie român. Toleranţa lui Sebastian la legionarism – nu aş spune simpatie, în cartea mea nu există asemenea afirmaţii – a fost pe durata ultimelor două luni ale „Cuvântului“, la sfîrşitul anului 1933. El era, atunci, în redacţia ziarului, şi, pentru că n-a avut curajul să plece la timp de acolo, a scris pe linia politică impusă de Nae Ionescu, dovedind o toleranţă complice la fenomenul politic gardist, aflat în ascensiune. Fenomen pe care Nae Ionescu, ca proaspătă eminenţă cenuşie a Legiunii, îl aţâţa. Eu nu ştiu ce gândea Sebastian în sinea lui, deoarece nu avem mărturii credibile ale gândirii şi simţirii lui intime pentru această perioadă. Pot să presupun că în perioada asta el a fost mentalmente şi moralmente rătăcit, din cauză că n-a vrut să-şi piardă locul unde lucra şi din cauză că a avut o încredere prea mare în steaua lui Nae Ionescu.

În 1938, când s-a adoptat legislaţia rasistă, Sebastian merge imediat la Nae Ionescu, să vorbească despre asta cu el. Nu e nimic ruşinos în asta: un om are dreptul să îşi salveze viaţa şi să şi-o facă mai uşoară.

– Marta Petreu Scriitoare

„Weekend Adevărul“: Cum consideraţi că s-a schimbat relaţia lui Mihail Sebastian cu Nae Ionescu de-a lungul anilor?

Marta Petreu: Ce întrebare dificilă! Pe scurt, a fost o relaţie începută în dragoste, admiraţie şi jubilaţie, Nae Ionescu fiind pentru Sebastian model şi aspiraţie. Apoi, în 1934, Nae a fost pentru el o mare durere şi dezamăgire, dar a rămas mediul familial şi familiar în care tânărul scriitor, obosit şi rănit de scandalul din romanul său, s-a refugiat fără să se gîndească că e nepotrivit ce face. Să ne amintim de episodul când merge la Nae Ionescu, la Balcic şi când i se laudă lui Eliade ce minunat a fost primit. Atunci, Sebastian şi-a urmat inima, dragostea lui faţă de Nae. După anul 1934, Nae Ionescu a continuat să îl emoţioneze; dar, încet, încet, a început şi să îl privească critic, cu o anumită superioritate intelectual-morală. În relaţia lui Sebastian cu profesorul şi patronul său nu trebuie uitat nici o clipă faptul că Nae Ionescu, chiar şi în perioadele când era în dizgraţie, avea o anumită putere efectivă, el putând să intervină eficient pentru un om. Or, Sebastian, un evreu-român într-o perioadă antisemită din istoria României şi a Europei, l-a păstrat pe Nae Ionescu şi ca pe un posibil sprijin şi protector pentru momente grele. Asta se vede foarte bine din „Jurnal“, căci Sebastian mărturiseşte că nu-i contrazice pe cei care îl mai cred în intimitatea fostului său patron, dimpotrivă, îi lasă să creadă ce vor ei. În 1938, când s-a adoptat legislaţia rasistă, Sebastian merge imediat la Nae Ionescu, să vorbească despre asta cu el. Nu e nimic ruşinos în asta: un om are dreptul să îşi salveze viaţa şi să şi-o facă mai uşoară. Nu avem şi noi zicala cu: „Fă-te frate cu dracul până treci puntea?“. Atâta doar: lui Sebastian nu i-a lipsit o anumită ambiguitate etică, deci nu are rost să îl transformăm într-un model moral ori într-o victimă fără prihană. Principiul realităţii e mai bun decât orice mitizare.

(Mihail Sebastian, desen de Cik Damadian)

Mihail Sebastian – desen de Cik Damadian

„Weekend Adevărul“: A păstrat prefaţa din solidaritate cu fostul patron  Cu ce scop credeţi că a scris Nae Ionescu prefaţa antisemită pentru  „De două mii de ani“?

Marta Petreu: Întâi de toate, i-o făgăduise lui Sebastian cu ani în urmă, înainte ca România să fi intrat într-o perioadă antisemită. În al doilea rând, Sebastian i-a cerut-o şi în 1934, când şi-a terminat cartea. În al treilea rând, Nae, ca om politic şi ideolog, avea o bună ocazie să îşi declare public, pe seama colaboratorului şi protejatului său, teoriile lui despre naţiune, românitate şi evreitate. Şi mai interesant este de ce i-a cerut Sebastian lui Nae Ionescu o prefaţă: la început, când abia se gîndea la carte. I-a cerut-o crezând că Nae va veni cu un punct de vedere calm şi lămuritor; iar când a terminat cartea, adică în prima jumătate a anului 1934, a păstrat prefaţa dintr-un sentiment de onoare şi solidaritate morală cu fostul său patron, care, între timp, în urma asasinării de către legionari a premierului I.G. Duca, trecuse prin închisoare. Se ştie că, după ce a primit şi citit prefaţa, Sebastian a fost şocat. Dar a publicat-o, pentru că a vrut să-i dovedească lui Nae, lui, iar nu opiniei publice, că este un om de onoare.

Jurnal - Mihail Sebastian -_1

Jurnal 1935-1944
An apariție: 2016
Autor: Mihail Sebastian
Categoria: Memorii Jurnal
Colecție: Memorii/Jurnale
Ediția: a II-a revizuită
Ediție: Cartonată
Editura: HUMANITAS
Nr. pagini: 608
(my photo)

„Weekend Adevărul“: Cum vedeţi faptul că s-a scris atât de mult despre Mihail Sebastian în ultimii ani?

Marta Petreu: Salutar. Sebastian e un caz emblematic pentru generaţia lui şi pentru situaţia acesteia. Ne sugerează cât de puternică a fost atracţia Revoluţiei, mai ales a celei antidemocratice şi antiliberale, atât în România, cât şi în Europa; căci România, ţară veşnic imitatoare, copia ceea ce se întîmpla în Occident. În plus, statura lui scriitoricească s-a modificat de pe urma apariţiei „Jurnalului“, care, fiind un document subiectiv, deci pretinzând o citire precaută, nu rămîne mai puţin tulburător.

„Nu am bani, hainele mi se rup.“

646x404 (3)

Mihail Sebastian

În ianuarie 1938, Regele Carol al II-lea a numit membrii Guvernului Goga-Cuza, care ducea o politică antisemită. După ce autoritatea executivă a publicat un decret prin care toţi evreii români erau obligaţi să-şi dovedească cetăţenia cu acte, în termen de 20 de zile, peste 30% dintre evreii din România şi-au pierdut drepturile civile şi politice. Una dintre măsurile luate de Guvern a fost şi retragerea permiselor de circulaţie cu trenul tuturor ziariştilor evrei. „Permisul mi l-au retras. Numele nostru în toate gazetele, ca nişte delincvenţi“, nota Sebastian pe 2 ianuarie 1938. Intelectualii evrei şi-au pierdut şi dreptul de a profesa şi au fost excluşi din instituţiile de cultură şi de cercetare.

Lui Sebastian îi era din ce în ce mai greu să supravieţuiască, iar lucrul la un nou roman devenise o corvoadă: „Voi mai scrie vreodată «Accidentul»? (…) Trăiesc pe apucate, de la zi la zi. Nu am bani, hainele mi se rup şi nu aştept nimic, decât să se facă seară, să se facă dimineaţă, să vie joia, să vie duminica.” De ziua lui, pe 18 octombrie 1939, şi-a aşezat încă o dată deznădejdea în paginile jurnalului: „32 de ani. Mă simt bătrân, urât, uzat. Nu-mi face nicio plăcere să mă uit în oglindă. Mi-e uneori silă de omul ăsta palid, cu ochii vineţi, cu o chelie care se accentuează şi totuşi cu încă nu ştiu ce aer de tinereţe ostenită.

Genocid, război, frică

După 1939, în Holocaust, şi-au pierdut viaţa aproximativ 300.000 de evrei din România. Unii au fost deportaţi în lagăre din Germania Nazistă sau din Transnistria, alţii au fost ucişi pe teritoriul ţării – în 1940 a fost Pogromul de la Dorohoi, iar în 1941 au avut loc Pogromurile de la Bucureşti şi de la Iaşi. Pe 29 ianuarie 1941, se zvonea că ar fi fost asasinaţi la Bucureşti peste 6.000 de evrei, sau cel puţin asta îşi notase Sebastian: „Poate că cifra exactă nu e posibil să se fixeze. Poate nu o vom cunoaşte niciodată. Un mare număr de evrei au fost ucişi în pădurea Băneasa şi aruncaţi – cei mai mulţi goi – acolo. Se pare însă că un alt lot au fost executaţi la abator, la Străuleşti.”

În acelaşi an, pe 22 iunie, după ce România a intrat în Al Doilea Război Mondial alături de Germania şi împotriva URSS, Sebastian se îngrijora pentru viitor: „Oraşul pustiu ca într-o duminică de vacanţă mare, în plină vară. (…) Seara ne adunăm acasă devreme. Cu obloanele trase, cu telefonul închis, sentimentul de apăsare, de nelinişte creşte. Ce se va întâmpla cu noi?“.

Sebastian citea cu atenţie presa şi în cele mai multe zile era la curent cu situaţia de pe front, în caz că nu se retrăgea în lecturile proprii. Ziarul „Universul“ de pe 10 octombrie 1941 a dat tiluri precum „Întregul front sovietic s-a prăbuşit“ sau „Dezastrul armatelor bolşevice“. Scriitorul ţinea socoteală de numărul lunilor care au trecut de la începerea războiului cu ruşii:

„Nu ne rămâne decât să primim moartea ca pe o moarte de război.”

Între timp, începuse să predea la clasele a VII-a şi a VIII-a, însă nu-l mulţumea această îndeletnicire: „Local mizer, elevi neinteresaţi, obraznici. Nu sunt făcut pentru meseria asta“. Căuta constant de lucru: traduceri, de pildă, şi ore de limba română la liceu, ca să depăşească impasul financiar, căci alimentele se scumpeau văzând cu ochii: „44 de lei o sută de grame de unt (…) E derută, panică. Disperarea celor care, având bani «puşi de o parte» îi văd topindu-se, prefăcându-se în maculatură.”

De la un ziar legionar la unul comunist

În iulie 1944, Sebastian s-a întâlnit cu Lucreţiu Pătrăşcanu, membru fondator al Partidului Comunist din România, şi-atunci cei doi au făcut planuri în legătură cu viitoarea activitate a scriitorului la gazeta „România liberă“. După 23 august, când România a întors armele împotriva Germaniei Naziste, Sebastian a consemnat entuziast: „Toată noaptea am scris pentru «România liberă», care trebuia să apară în zori. Eram fericit că întâmplarea mă făcea gazetar în chiar noaptea victoriei.”

Mihai Iovănel a analizat în cartea „Evreul improbabil: Mihail Sebastian: o monografie ideologică“ alegerile editoriale ale lui Sebastian şi le-a explicat pentru Weekend Adevărul: „«Cuvântul» a fost un ziar de dreapta, începând într-un sens relaxat şi deschis dialogului politic-intelectual şi sfârşind ca organ legionar. Trecerea lui Sebastian de la «Cuvântul», ziar de dreapta, la presa de stânga, chiar comunistă, ţine de evoluţia lui sub influenţa evenimentelor – de la un estetism individualist dezangajat, aparţinând unui individ care se apropia de subiecte politice mai mult ca literat decât ca ideolog vertebrat, către forme mult mai politice de solidaritate şi chiar de acţiune.”

În următoarele luni, Sebastian a devenit din ce în ce mai iritabil, iar activităţile cotidiene îl osteneau: „Sunt îngrozitor de obosit“, „Dorm prost, am ameţeli“, „Nu sunt în stare să-mi recapăt echilibrul.” I-a trecut prin minte chiar şi să abandoneze presa, literatura şi teatrul şi să reia avocatura. Pe 31 decembrie 1944, când a lăsat ultimele însemnări într-un caiet, abia se întorsese de la Predeal, unde stătuse la Cabana Vânători. După jumătate de oră de la revenirea în Bucureşti, a răsfoit paginile pentru a nota mai departe:

„Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate.”

646x404 (4)

De două mii de ani“, printre cele mai vândute cărţi ale „Penguin Modern Classics“


Casiana Ioniţă (32 de ani), originară din Ploieşti, a studiat literatură la Universitatea Harvard, iar din 2014 este editor la Penguin Books, în Marea Britanie. A propus romanul „De două mii de ani“ pentru colecţia „Penguin Modern Classics“, pentru că a simţit că Sebastian este un autor universal datorită modului în care a descris fără patimă evenimentele epocii în care a trăit şi pentru că, de fapt, n-a fost adeptul vreunei ideologii politice. Casiana Ioniţă a spus pentru „Weekend Adevărul“ că „a fost de ajutor că «Jurnalul» fusese deja tradus în engleză şi lăudat de scriitori precum Philip Roth şi Arthur Miller.” În ce priveşte vânzările romanului, „numerele nu sunt publice, dar a fost printre cele mai cumpărate cărţi din colecţia «Penguin Modern Classics» de anul acesta.”


INTERVIU: Philip Ó Ceallaigh, traducător şi scriitor: „Mihail Sebastian mi se pare echilibrat“

646x404 (5)

Philip Ó Ceallaigh a înţeles mai bine România după ce a citit „De două mii de ani“ – Foto: Mirela Dimitriu

Scriitorul irlandez Philip Ó Ceallaigh (48 de ani), traducătorul romanului „De două mii de ani“, locuieşte la noi în ţară din 2000 şi a învăţat între timp limba română. Aceasta a fost prima lui traducere; s-a bucurat că volumul a ajuns la o mulţime de cititori şi că a primit cronici favorabile în publicaţii precum „The Guardian“ şi „The New York Review of Books“.

,,Weekend Adevărul”: Cum aţi ajuns să citiţi „De două mii de ani“ şi ce-aţi găsit în carte?

Philip Ó Ceallaigh: În 2004 sau 2005, mi-a dat cartea cineva care citise înainte „Jurnalul“. Până atunci, nu avusesem prea mult succes cu încercările mele de lectură în română, pentru că e mai greu să citeşti într-o limbă străină. Din cartea asta am aflat despre o realitate socială obiectivă, fără accent pe stil, ci cu accent pe problema de atunci şi de aceea cred că poate fi considerată un roman social şi politic. Pentru mine, acest roman face un singur document cu jurnalul. Mi s-a părut interesantă, în primul rând, vocea naratorului şi, în al doilea rând, intenţia de-a vedea nebunia din jurul lui cu ochii limpezi. Adică să interpreteze fără să devină emoţional faţă de ce se întâmpla în societatea de atunci, plină de ură şi naţionalism. Toată lumea avea dorinţa de a se afunda în ideologie, dar Mihail Sebastian a reuşit să fie cumpătat. Am citit cartea 80 de ani mai târziu şi mi s-a părut un roman proaspăt.

,,Weekend Adevărul”: De ce?

Philip Ó Ceallaigh: A reuşit să fie suficient de detaşat. Dacă citeşti ce a scris Mircea Eliade în presa din anii ’30, poţi să rămâi cu impresia că nu era sănătos la cap, pentru că nu ai cum să empatizezi acum cu emoţiile lui ideologice legate de naţionalism. Mihail Sebastian mi se pare echilibrat. Şi nu sunt singurul care îl vede aşa, iar o dovadă este succesul pe care l-a avut traducerea în străinătate. Sebastian a reuşit să călătorească în timp şi în spaţiu şi să recunoască temele şi problemele de extremism din anii ’30. Acum, cred că trecem printr-o situaţie asemănătoare, pentru că fiecare societate are aceeaşi tendinţă, aceleaşi derapaje. Iată ce se întâmplă în Statele Unite cu Trump, care îşi exprimă xenofobia. Putem să ne întrebăm despre nişte lucruri esenţiale: despre instabilitatea democraţiei, a statului liberal şi tolerant. Sau să ne gândim la Brexit: m-am obişnuit să cred că Marea Britanie e un stat tolerant, dar nimic nu e permanent. Când vine vorba de politică, nu punem pe primul loc raţiunea, ci emoţia. Aş spune şi că ai o experienţă diferită când citeşti „De două mii de ani“, spre deosebire de momentul în care citeşti texte istorice. Acelea îţi oferă tot felul de explcaţii pentru faptul că oamenii au fost exterminaţi în masă, ceea ce e greu de înţeles. Dar în cartea asta găseşti conversaţii între oameni chiar înainte de Holocaust. Este un instrument pentru înţelegere, căci poţi să judeci tu de unde a venit naţionalismul şi de ce. Putem să conştientizăm şi ce folos are ficţiunea – studiul istoriei nu prea ne ajută să trăim experienţa de a fi un om într-un context.

,,Weekend Adevărul”: Editura nu a vrut prefaţă şi note de subsol. Când aţi hotărât să traduceţi cartea?

Philip Ó Ceallaigh: Aproape imediat după ce am citit-o. Nu aveam contract cu editura şi nu am avut ambiţia să fie publicată în „Modern Classics“, iar recenziile au fost o surpriză pentru mine. Dorinţa de a o traduce a fost o reacţie personală, pentru că mi s-a părut o carte elocventă, care mi-a explicat multe despre locul în care trăiam de câţiva ani. Uneori, afli mai multe despre un om sau despre o societate dacă îţi dai seama despre ce subiecte nu vrea să vorbească, iar Holocaustul a fost unul dintre ele. A fost un exerciţiu pentru mine: am vrut să învăţ română mai bine şi să fiu mai aproape de omul Mihail Sebastian, pe care l-am admirat. A durat trei ani, pentru că nu pot să traduc repede. Sunt formulări pe care nu le înţeleg şi trebuie să caut în dicţionar sau să cer ajutor. În 2014 am primit un telefon de la Penguin şi a fost o conjunctură fericită pentru mine, pentru că înseamnă mult să găseşti o editură care să promoveze cartea.

,,Weekend Adevărul”: Nu aţi tradus şi prefaţa scrisă de Nae Ionescu.

Philip Ó Ceallaigh: Editura nu a vrut nici prefaţă, nici note de subsol. Îi înţeleg. Dacă ar fi fost inclusă prefaţa, aceasta ar fi avut nevoie de o altă prefaţă. Devine mult prea complicată pentru un om care o citeşte fără să aibă un context, aşa că au decis să lase doar povestea.


Dinu Manole, care l-a cunoscut în anii ’40 pe Mihail Sebastian:

Nae Ionescu a fost o vreme Dumnezeul lui.

Dinu Manole (84 de ani) a povestit pentru „Weekend Adevărul“ despre Mihail Sebastian, cu care a petrecut timp în copilărie. După ce a locuit în România până la vârsta de 29 de ani, s-a mutat în Brazilia, unde a fondat o editură, care, din 2001, este a copiilor lui. Mai merge acolo doar două ore pe zi, să-i ajute. Editorul şi-a propus să publice curând volumul „De două mii de ani“ în limba portugheză.Dinu Manole

Foto: Dinu Manole, în adolescenţă. Imagine din arhiva personală

Tatăl meu era avocatul responsabil sau manager, cum se spune azi, la biroul de avocaţi al domnului Roman, de pe Dealul Mitropoliei, unde lucrau şi Comşa, şi Lereanu, pomeniţi în jurnalul lui Sebastian. Tata îi dădea cazuri lui Mihail Sebastian, dosare pe care să le rezolve, pentru ajutorarea prietenului «bon vivant», care era mereu, cum se spunea pe vremea mea, pe geantă. Domnul Roman nu lucra, pentru că era însurat cu o femeie cu zeci de ani mai tânără şi se ducea după ea, ba la tenis, ba la cumpărături, că era gelos. Munceau doar tatăl meu, Comşa şi Lereanu. Cred că aveam nouă ani când stăteam pe Bulevardul Regina Maria la numărul 33 şi Mihail Sebastian locuia pe o stradă paralelă. Nu-mi amintesc numele. Parcă era Strada Antim. Tata mă trimitea să-i duc dosare şi, după şapte zile, să le iau înapoi. Între 12.00 şi 13.00, la prânz, îl găseam pe Sebastian în pijamale şi-i trimitea vorbă lui tata: «Spune-i lui Marcel că n-am avut timp să mă uit în dosar şi întreabă-l dacă poate să-l lase pentru încă o săptămână». Mereu era acelaşi lucru. În odaia lui era o dezordine totală şi era plin de hârtii pe jos – asta până a venit interdicţia pentru avocaţii evrei să mai practice profesia. La noi acasă, seara, în sufragerie, se adunau prietenii la şuetă. Sebastian era acelaşi cum apare în jurnalul lui: cu o dragoste patologică pentru România şi tot ce era românesc. Pentru el, România era paradisul pământesc şi Nae Ionescu a fost o vreme Dumnezeul lui. Nu e de mirare că a publicat prefaţa aia ridicolă. Dar era iubit de prietenii lui, care îi împrumutau bani. Vorbea mereu de Radu Beligan şi Nora Piacentini: doi artişti renumiţi în vremea aceea, care i-au interpretat, cu toate riscurile, «Steaua fără nume».

Site-uri consultate: Adevarul.roCultura

,,ULTIMUL CUVÂNT

Iată-mă ajuns la capătul acestei prea lungi povești. Să-i fie iertată o ultimă privire înapoi spre tot ce închid aici, pentru a lăsa timpului grija să cicatrizeze și să șteargă.

De două mii de ani a fost un act riscant de sinceritate. Pe urma lui, rămâne o casă pierdută, un simbol căzut, o mare prietenie săgetată. Puțin scrum, atâta tot. E un mic cataclism, venit poate la timp, căci nu  e rău să-ți clatini din când în când locul tău în lume și să-l scoți cu dea sila din plasa deprinderilor. Fiecare din noi trăiește pe un morman de adevăruri alterate, pe care n-a avut timp să le controleze. Prietenii, iubiri, aversiuni, idei, judecăți – se strâng cu trecerea timpului cum se strâng ziarele și hârtiile vechi pe masa de scris. E destul de greu să revezi un teanc de hârtii și să le arzi pe acelea care nu mai trebuie. E nesfârșit mai greu să revezi o grămadă de sentimente și judecăți. Trăim cu ele, din neglijență, din oboseală, din grabă și să le răbdăm să se descompună în umbra noastră, fără să știm când și fără să ne întrebăm de ce. Într-o zi, o întâmplare, un accident, o coincidență le smulge lenei noastre, nepăsării noastre și atunci rămânem uluiți, găsindu-le pe jumătate moarte, sterile, străine…

O asemenea întâmplare a fost cazul De două mii de ani. El a scos la lumină aversiuni care ce mocnea de mult în umbră, lovituri și atacuri sufocante sub un rest de îndoială, strigăte și gesturi care așteptau confuze dincolo de prea vechi, prea leneșe, prin false obișnuite. El a zguduit echivocurile amicale, a bruscat ezitările de sentiment, a grăbit sinceritățile și violențele de limbaj. Nu pot spune până unde –  cât de departe și cât de adânc – a mers, nu pot spune câte așezări a clătinat, câte amintiri, câte încrederi, câte nădejdi a rupt. E prea greu să le număr pe toate, acum, când mă aflu încă între ruine, între molozul și pietrele lor arse.

E o numărătoare tristă; nu este una deprimantă. Îmi spun, fără să bravez pe nimeni și, mai ales, fără să bravez pe mine însumi, fără jumătăți de amintiri, fără jumătăți de afecțiuni, fără jumătăți de adevăruri.

Îmi spun că a le strânge pe toate la un loc într-o singură flacără și a păși pe urmă peste scrumul lor este singura libertate care ne poate schimba viața în altceva decât într-o lungă descompunere zilnică.

*

Scandalul De două mii de ani este încă în momentul în care închei paginile de față în plină desfășurare. La București, continua să se anunțe și să apară pamflete și rechizitorii. În provincie, se organizează ,,simpozioane” și procese publice, al căror unic acuzat sunt. ( Din vreo trei orașe mi-au venit convocări pentru a mă prezenta ,,în persoană” în fața acestor instanțe. Aștept mandate de aducere.)

Menite să apară într-un asemenea concurs de enervări, nu-mi fac nici o iluzie despre soarta precizărilor pe care le-am scris aici. Le așteptă probabil o a doua serie de falsuri, o nouă avalanșă de insulte, un nou atac de revolte morale. Nu știu dacă am scris pentru a le provoca, dar în nici un caz pentru a le preveni.

E un spectacol frumos: o carte între pietre. Nu vreau nici să-l tulbur, nici să-l ocolesc. Pentru mine, cazul De două mii de ani se oprește irevocabil aici. Nu mai am de răspuns nici un cuvânt.

Încredințez aceste foi unui om tânăr, care le va primi cu bună-credință și le va citi, așa cum ar sta de vorbă cu el însuși. Nu-l cunosc pe acest tânăr și nu știu unde este. Dar sunt convins că este.

Noiembrie-decembrie 1934”