Antologie de versuri – de Romulus Vulpescu

Antologie de versuri-Romulus-Vulpescu-Jurnal-Noiembrie-wp.JPG

ANTOLOGIE DE VERSURI – Romulus Vulpescu
Selecție de Ileana Vulpescu
Prefață de Nicolae Iliescu
Editura ART, 2013
Copertă: Marian Zidaru – ,,Îngerul călător”, sculptură în lemn (detaliu) – (my photo)

Romulus Vulpescu (n. 5 aprilie 1933, Oradea – d. 18 septembrie 2012, București) a fost poet, scriitor, traducător, editor, publicist și politician român. Personalitate spectaculoasă, interlocutor strălucit, celebrând mereu arta și viața, navigând cu dezinvoltură între Dante Alieghieri și François Rabelais.

Romulus Vulpescu a fost fiul Elenei (născută Botez) și al lui Constantin Vulpescu, maistru militar armurier. A fost căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu – cunoscută pentru romanul ,,Arta Conversației”.Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu şi fiica lor, Ioana.jpg

Romulus Vulpescu, Ileana Vulpescu și fiica lor, Ioana – sursa foto

Romulus Vulpescu alaturi de sotia Ileana Vulpescu.jpg

Ileana și Romulus Vulpescu își beau cafeaua la masa din camera de zi. În spatele lor se află o oglindă memorabilă – sursa foto

INTERVIU
Ileana Vulpescu, scriitoare: „Fericirea e doar un cuvânt de dicționar“

– Povestiți-ne despre întâlnirea cu soțul dumneavoastră, Romulus Vulpescu.

– A venit la mine și mi-a zis:
„Aș putea să te întreb ceva?“. M-a întrebat dacă am citit Arghezi și Barbu. Pentru el, erau două repere. Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. (râde) Am corespuns exigențelor și așa s-a legat relația noastră. Am rămas de-atunci, din 1952, până anul trecut, la 18 septembrie 2012.- sursa

A urmat, la București, școala primară, liceele „Sf. Andrei” (1939 – 1948) și „Gh. Șincai” (1948 – 1951), unde a frecventat clasele X-XI la seral, în paralel cu o școală profesională (1950 – 1951), devenind și strungar calificat.

S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie, Secția Limba și Literatura Română, a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1955.

Romulus-Vulpescu__.jpg

– Romulus Vulpescu – sursa foto

După absolvire, a lucrat ca redactor la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1955 – 1960), la Editura pentru Literatură Universală (1961 – 1964), la revista „Luceafărul” (1964 – 1965), ca secretar literar și director adjunct la Teatrul „Barbu Delavrancea” (1967 – 1969), muzeolog la Muzeul Literaturii Române și în redacția „Manuscriptum” (1970 – 1973), secretar la Uniunea Scriitorilor din România (1973 – 1989), director al Teatrului Mic (1990 – 1991).Romulus_Vulpescu.jpg

A fost colaborator al celor mai importante reviste literare din țară: ,,Ateneu”, „Tomis”, „ Transilvania”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Cinema”, „Săptămâna”.

În 1970, i se conferă distincția franceză „Laurii academici” (”Les Palmes academiques”) în gradul de ofițer, distincție care îi este înmânată abia în 1996.

Romulus Vulpescu a îngrijit ed. din scrierile lui C. Sîrbu, I. Barbu, G. Bacovia. A publicat ,,Antologia poeziei latino- americane” (1961) și ,,Antologia poeziei chineze” (1963). sursa 

Din nefericire, Romulus Vulpescu a trait într-o societate care nu-și apreciază valorile. S-a stins din viață  la o lună după ce și-a înmormântat unicul copil, pe Ioana.
Într-o zi de septembrie, așa cum spun și versurile scrise de el, Romulus Vulpescu nu s-a putut împotrivi sorții și a părăsit discret aceasta lume.
N-a avut timp să-și ia la revedere de la cei care îl iubeau. Ne-a dăruit însă șapte volume de poezii, trei volume de proză și nenumărate traduceri.

Dream-City-visual-art-watercolor-on-cardboard-jurnal-Noiembrie

Dream City II – acuarelă – (my work)

Cavalerii orelor

Cavalerul orei de zori
Vibrează sub solzi:
Cerul n-a mai sădit sori,
Lumina sună din corzi.

Cavalerul orei de ceară
Stoarce mierea din stelele coapte,
Cu umbre de paloș măsoară
Cozile Căii de Lapte.

Cavalerul orei de vis,
Tăvălit în ape de var,
Adoarme – cum i s-a prezis –
La cel mai albastru hotar.

Cavalerul orei de somn,
În platoșa caldă de smalț,
Pe țara de plumb este domn,
Dar pierdu de la piept un smarald.

Cavalerul orei de moarte
Ridică degetele de aur:
Metalele cupelor sparte
Se-ntorc în teluric tezaur.

Cavalerii orelor pleacă
Egali, către zodii de taină:
Poate cel cu mantaua săracă
Să-ţi prindă ora neștiută de haină.

– poezie clasică de Romulus Vulpescu (1953)

INTERVIU
Ileana Vulpescu, scriitoare: „Fericirea e doar un cuvânt de dicționar“

– Aveți nepoți?

– Nu. Fata mea a murit fără să-mi lase nepoți. „Nu cancer, ci septicemie!“ În septembrie, după decesul soțului, ziarele și televiziunile spuneau că scriitorul Romulus Vulpescu „a dus o viață la limita sărăciei“. Domnule dragă, oamenii își fac păreri, dar nu te întreabă. La limita modestiei. Nu pot să spun că n-am avut bani de pâine, dar am avut o viață echilibrată, obișnuită. Altă doamnă a spus că fata mea a murit de cancer. N-a murit de cancer, a murit de septicemie!

– Cum a fost pentru dumneavoastră toamna anului trecut?

– În momentul când îți pierzi rațiunea de a mai exista, trebuie să-ți faci o filosofie de viață în care să consideri că mai ai de ce să trăiești. Faptul că bărbatul meu a lăsat o traducere a lui François Villon fără note cred că mi-a fost de foarte mare folos. Așa că am început lucrul la această traducere, pe care vreau s-o văd publicată. Am simțit că mai sunt folositoare la ceva. Altminteri, este foarte greu când pierzi tot ce înseamnă reper în viața ta. – sursa

Creangă de merișor

Ți-s anii mici, surâsul tău ezită
Între copilă și femeie:
Sub rotunzimea pielei, netezită,
Adolescența ta se-ncheie.

Timidă mâna, degetele tandre,
Pupilele – adânci și mate:
Dar părul scurt miroase a micsandre
Și-n gât un porumbel se zbate.

Genunchii – zgâriați, juliți de joacă,
Iar glezna – rece și subțire:
Și glasul ți-a-nvățat de ieri să tacă,
Și ochii să nu se mai mire.

Arbust cuminte, anii-n palme ține-ți
Și-n vântul dragostei să-i fluturi:
Apropie-ți de mine buze vineți
Și gura așteptând săruturi.

– poezie de Romulus Vulpescu

Cu mulți ani în urmă, genialul poet Nichita Stănescu scria despre prietenul său:

,,R.V. este unul dintre foarte rarii scriitori care sunt în același timp și propriul lor personaj. R.V. este invenția lui R.V., așa cum Don Quijote este invenția lui Cervantes… Ceea ce frapează peste tot cu constanță e suavitatea vehementă, puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al unei structuri rimbaldiene… întotdeauna delicat, strigătul este acela al sensibilității acute, convertită în parabole, în pilde, în aluzii și uneori în mituri… Fantezia cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic și absurdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de melancolie”.

–  Nichita Stănescu, Gazeta literară, nr. 51, 1967

Cel care i-a tradus ca nimeni altul pe Villon sau poeții Pleiadei medita în propriile scrieri asupra condiției umane, asupra înstrăinării de noi înșine și de ceilalți.

Volumele lui de versuri, apărute la intervale considerabile (,,Poezii”, 1965, ,,Romulus Vulpescu și alte poezii”, 1970, ,,Arte & meserie”, 1979, ,,Armura noastră – cartea”, 30 de poezii scrise și rostite de autor, disc, 1986, ,,Versuri (1948 – 1993)”, ,,Vraiștea”, 2004, ,,Vechituri & novitale”, 2005), sunt o încântare nu numai prin sunetul poemelor încărcate de dragoste și de dramatice aplecări asupra declinului, dar și pentru ochi. Artistul se implica cu talent și originalitate asupra redactării cărților sale (și ale altora), asupra aspectului lor grafic, într-un fel de apologie a artei tipografului.

În fiecare zi…

De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.

Ne invadează lenea unui vis,
Pe care-l anulăm cu-o șovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un așternut posac
Însingurați în doi, din lașitate,
Mințindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă,
Prea sceptici și prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai știm că dragostea există.

În fiecare zi ne batem joc
De păsări, de iubire și de mare,
Și nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deșert de disperare.

– ANTOLOGIE DE VERSURI – poezie de Romulus Vulpescu – [pagina 175]

Împătimitul de limba română, ale cărei savori și subtilități le cunoștea în profunzime, mărturisea odată, într-un interviu:

,,M-am împăcat mai demult cu gândul inexorabilei plecări obștești, deși un alt gând, poate-același, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniștea: viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de veșnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Strădaniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau nu) doar un țel: glorificarea limbii naționale, bun patrimonial ce mi-a îmbogățit existența – într-un fel trag nădejde pilduitor și pentru alți împătimiți de aceeași dragoste. Căci am învățat să-mi exprim gândul și gândurile grație unor dascăli iluștri de la care am deprins-o: atât barzii populari anonimi cât și scriitori clasici și contemporani, cu toții rude ale mele din marea familie de creatori ai cuvântului românesc scris și rostit. Dânșii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei și sensul eternității ei”.

François Villon, Rabelais sau Dante Alighieri sunt doar câțiva dintre marii scriitori străini tălmăciți în limba română de autor. S-a încumetat chiar să traducă într-o exemplară formă ,,Craii de Curte Veche” din română în franceză. Traduceri delicate sau savuroase, semnate de un cunoscător imbatabil al limbilor autorilor respectivi, de un scriitor pentru care limba franceză nu avea secrete, indiferent de epoca în care fuseseră scrise operele.

Romulus Vulpescu, cel care spera că ,,destrămat în moarte,/ să mă prefac în colb de carte”, a murit într-o zi de septembrie. Lună pe care a cântat-o, cu același amestec de vrajă și nostalgie care i-a dominat opera și viața:

Dialog pentru septembrie

EA: – Septembrie galben. Seri lungi, viorii,
Fug zilele verii spre soare. Trec stol
Cocorii scad sus. Toamna vine domol.
Septembrie cald e-n septembrie gri,
Septembrie galben, putem hoinări?

EL: – Din vară în vară, dând iernii ocol…
EA: – Septembrie cald, nu muri, nu muri, nu muri!
EL: – N-are toamna statut. E un fals protocol:
Septembrie gri, septembrie gri…
Septembrie arde-n păduri aurii,
Se mistuie vara din pomi în pârjol.
Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.
Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:
Septembrie cade-n septembrie gri.

EA: – Scurt pocnet de armă. Cad fulgi timpurii.
EL: – Septembrie, septembrie gri…
EA: – Septembrie cald, nu muri, nu muri!
EL: – Septembrie, septembrie gri…
EA: – Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-negri.
EL: – Septembrie, septembrie gri.

– ANTOLOGIE DE VERSURI – poezie de Romulus Vulpescu – [pagina 170]septembrie-2018-jurnal-noiembrie.JPG

(my photo)

Upanișad sau tratat despre echivalențe

Frunzele în ramuri? Prizoniere,
Libere să freamăte? Părere.
Liberă e frunza doar spre toamnă:
Libertatea clipei o condamnă
La căderea liberă, pe drumul
Consumat înspre pământ și tumul.
De iluzii, veșted se desparte
Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.

– ANTOLOGIE DE VERSURI – poezie de Romulus Vulpescu – [pagina 212]

Gutui-2018-juranal- noiembrie-wp.JPG

(my photo)

Romulus Vulpescu devine alchimistul preocupat de cuvânt, de capacitatea combinatorie a acestuia, de jocul sunetelor și rezonanța lor într-un spațiu liric strict controlat. Dar nu în sensul actual ci la modul poeților de demult, a truverilor rătăcitori sau ai Pleiadei franceze. Resursele semantice, considerate vetuste în anii noștri, sunt resuscitate la maximum, obținându-se efecte rafinate și arhitecturi magice.

Poetul are ca prioritate absolută înfățișarea propriei creații, meditând grav la viitorul acesteia. Cuvântul și mâna artistului constituie motive predilecte. Rolul mâinii cu care scrie este primordial și trimite cu gândul, elocvent, la dexteritate și măiestrie formală, la construcție elaborată, unde cele cinci degete pot contribui, alături de fantezie, la iluzoria perfecțiune. Pentru că poetul este extrem de atent și la felul în care sunt așezate semnele grafice în pagină, aranjamentul pe hârtie făcând corp comun armonios cu întreaga ființă a poemului.Romulus Vulpescu - Armura Noastră - Cartea

sursa – sursa foto

Poezia sa, uneori în forme fixe și plină de podoabe stilistice, orânduite după reguli poetice vechi, a pătruns incontestabil în zona aristocrată a spiritului. Și cu siguranță și în perenitatea acestei zone, confirmându-i una din profețiile crezului său poetic:

„Trăiești cât durează și cărțile tale!”.

Vine-o vârstă, vine-o veste,
Vine-o vreme, vine, cheamă
Vine-o voce, vine, cheamă:
Cheamă ziua, cheamă ora,
Cheamă clipa tuturora,
Cheamă vine, pleacă, este…

Romulus Vulpescu – Fericirea nu vine pe merit

de 
Revista Marea Dragoste – Tango

Farmecul marelui scriitor Romulus Vulpescu se prelungește dincolo de cuvinte. In intonația glasului cu inflexiuni profunde, în desenele cu care-și dantelează superbele cărți, în fumul de țigară din care construiește castele pentru toate poveștile lui fascinante. L-am întâlnit – o bucurie, o mare onoare – în camera sa îndesată de cărți și proiecte. În odaia de alături a apartamentului din Piața Rosetti se afla, cufundată în propriile lecturi, doamna Ileana Vulpescu, soția sa de-o viață, restauratoarea artei conversației.

Chiar și Homer ațipea din când în când

Revista Marea Dragoste / Tango: Faceți atât de multe lucruri, scrieți poezie, proză, traduceți, dar cum vă cunoaște lumea cel mai mult? Sub care dintre fațetele personalității dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Lumea e obișnuită să lipească etichete celor din jur. O face din comoditate, din varii motive. De fapt, mai mult critica face asta, publicul, nu. Primesc telefoane de la necunoscuți, care nu spun o vorbă despre traduceri, despre Villon… Ei știu de poezie, alții știu de proza, alții știu de teatru, alții m-au văzut jucând în film. Eu am făcut lucruri bune, mai puțin bune sau chiar proaste, în fiecare domeniu. Am scris poezie proastă, proza proastă, am scris și eseistica proastă. E fatal. Și nu spun asta ca să n-apuce altul s-o spună, ci pentru că asta-i o realitate.

Revista Marea Dragoste / Tango: Deci credeți că orice scriitor are și texte proaste? Totuși, asta nu recunoaște aproape nimeni.
Romulus Vulpescu: Ba da, oamenii serioși recunosc. Unii, da, sunt foarte precauți, în sensul că sunt mai avari cu publicatul, nu publică decât ce li se pare foarte bun. Dar se întâmplă că rămân manuscrise, care până la urmă se editează; și apoi se spune că „uite, dom’le, ai văzut că scrie și prost ?“ Și nu toată lumea are șansa unui Maiorescu (mă refer aici la Eminescu), care să-i facă ediția. De exemplu, un titan cum este Rebreanu, o forță a prozei românești, a scris „Amândoi“, care e o prostie. Sadoveanu a greșit și el cu „Nada florilor“. Indiferent de circumstanțe, nimeni nu i-a silit pe oamenii ăștia să le scrie. După „Ion“, „Răscoala“, „Pădurea Spânzuraților“, niște capodopere, Rebreanu nu mai avea nevoie de nimic. El a mai scris „Crăișorul Horea“, care nu este o capodoperă. Și ce? Chiar și Homer ațipea din când în când… Revenind la ce m-ați întrebat prima dată, eu consider că – bine, nimeni nu-și poate alege destinul – important este pentru mine să am o activitate culturală, în general. Nu e important ca eu să rămân ca un mare sau un bun poet sau gazetar sau regizor, ci să fi fost un ferment cultural.

Revista Marea Dragoste / Tango: Care a fost momentul în care ați înțeles că mergeți pe un destin cultural? Îl puteți identifica?
Romulus Vulpescu: Am avut șansa ca părinții mei, care erau oameni simpli, cu șapte clase primare, m-au lăsat, m-au încurajat, ba chiar m-au ajutat bănește în toate aceste evadări ale mele. Am vrut să fac teatru, am făcut teatru; apoi am făcut filologie și am devenit redactor, căci n-am talente de pedagog, nu sunt un bun profesor. Un profesor trebuie să aibă răbdare, să spună de douăzeci de ori același lucru, eu nu am.

Revista Marea Dragoste / Tango: Ați constatat ca sunteți altfel decât ceilalți copii sau adolescenți, citeați mai mult decât ei?
Romulus Vulpescu: Da, citeam. De la patru-cinci ani citeam, m-a învățat tata. Ne plimbam duminica pe stradă, pe Calea Victoriei, și el ma învăța cifrele, valoarea lor, după prețurile la stofe. Eu sunt, probabil, în afară de cel care l-a trimis la moarte pe Mareșalul Antonescu, unul dintre ultimii supraviețuitori care l-au cunoscut personal. Pe atunci era Generalul Antonescu. Eu eram cu taică-meu pe stradă, era vară, și ne apropiam de fosta Bibliotecă Universitară. Pe vremea aceea, bărbații erau obligați să umble cu cravată, cu pălărie. Eu aveam cam șase ani și am văzut un domn, un ofițer, potrivit de statură, iar in spatele lui mai mergeau doi ofițeri, dar nu erau gardă. Lumea trecea prin dreptul lor, iar bărbații ridicau pălăria și salutau. Cum mergeam noi așa, taică-meu face și el același lucru. El îl cunoștea pe Antonescu (încă din primul război mondial, luptase ca militar sub ordinele lui) și s-a oprit, iar acesta l-a întrebat: „Ce mai faci, ăsta-i flăcăul tău?“ „Da“, zice tata. Eu ridic ochii și, cum am fost crescut în regiment, printre ostași, și cum eram obișnuit de acasă să vorbesc cu „tu“, îl întreb, tare: „Tu ești Generalul Antonescu?“ El mi-a răspuns amuzat: „Da!“ Și eu i-am zis: „Aha, te știu eu. Mereu ne povestește tăticu de tine!“ Cred că i-a făcut plăcere. Și mi-am adus aminte de chestia asta și-am zis că sunt puțini oameni – mă rog, ăsta-i privilegiul sau blestemul vârstei, în cazul meu – care mai pot spune asta. Dar ar fi culmea să nu recunosc, a fost doar o întâmplare. Asta a fost numai o paranteză. Învățasem să citesc de mic și mă abonaseră ai mei la toate revistele: „Universul copiilor“, „Dimineața copiilor“. La început o pisam pe maică-mea să-mi citească ea și pe urmă am învățat eu și, în vreo șase luni, gata, citeam singur. La început descifram cum descifram, dar mi-a plăcut foarte mult să citesc, de mic. Lectura m-a dus și la creație de texte, pentru lectura altora, dacă pot spune așa. Lectura m-a dus la carte și cartea m-a întors la carte.

Niciodată nu-ți alegi o artă. Nu, arta te alege pe tine

Revista Marea Dragoste / Tango: Când ați scris primele texte?
Romulus Vulpescu: Aveam vreo noua ani. Citisem eu și-am fost foarte impresionat de-o poezie a lui Vasile Alecsandri, „Altarul Mănăstirii Putna“. Am citit-o de mai multe ori, mi-a plăcut și am scris și eu una. Mi se păruse că Alecsandri n-a povestit în amănunt tot ce s-a întâmplat. A mea era mai buna, că era mai lungă, mi-am zis eu. Descriam cortegiul călăreților, cum erau îmbrăcați, arcurile, cum se trag săgețile. Sigur că era o tâmpenie cu ciucuri, ca să spun așa, dar a fost prima poezie pe care-am scris-o și am fost convins că sunt mai bun ca Alecsandri, pentru că a lui are o pagina și jumate, iar a mea avea patru! Și era cu mult mai multe amănunte. Asta a fost prima prostie, pe care apoi am reiterat-o, pentru că ăsta-i blestemul scriitorului. Pe urmă s-au înmulțit prostiile. De alte tipuri, dar slavă Domnului, am scris… și nu știu dacă-i bine să dau slavă Domnului pentru asta…

Revista Marea Dragoste / Tango: Ba da, căci așa s-au adunat, „prostii după prostii“ și atâtea lucruri minunate, deopotrivă.
Romulus Vulpescu: Da, s-au mai strecurat… Câteodată, știi, faci greșeala greșelii, adică un mic succes.098-107INTerviuVulpescu.QXD

sursa foto

Revista Marea Dragoste / Tango: Trecând la alt domeniu, al întâlnirilor iubirii, credeți că prima poveste de dragoste, de exemplu, ne-o schimbă pe a doua și felul în care o așteptăm pe următoare?
Romulus Vulpescu: Consider că nu exista întrebări indiscrete, exista numai răspunsuri indiscrete. Nu discut despre chestiile astea niciodată. Ele sunt altceva. Nu spun că n-au lăsat urme și-n scrisul meu, unele întâmplări din astea, căci au lăsat. Altfel nu mai scriam unele poezii de dragoste care au devenit celebre (și nu eu spun asta). Dar ele n-au o eroină anume, cu identitate, adresă, număr de telefon. Eroina unei poezii de dragoste e Femeia. Poate a plecat de la o anumita femeie, asta e altceva. Dar asta nu mai interesează pe nimeni. Pe cine mai interesează că „Pe lângă plopii fără soț“, care este o capodoperă a a literaturii universale, pe care eu când o recit, o recit întotdeauna altfel, e o poezie supărată rău! El o cam înjura pe „aia“, că nu s-a lăsat cuprinsă de acel farmec sfânt: „Mă cunoșteau vecinii toți/ Tu nu m-ai cunoscut“. Adică tu ești vinovată! E o poezie de mare supărare, de revoltă. Partenera n-a înțeles nimic. Și nu poți spune că ea e Veronica Micle; ar fi o prostie și nici nu interesează. O altă capodoperă a lui este „La steaua“. Este o poezie de dragoste feroce, iar abia la sfârșitul ei se explica: „Tot astfel când al nostru dor/ Pieri în noapte-adâncă, /Lumina stinsului amor/ Ne urmărește încă“. Îi explica ăleia mecanismul superior al iubirii. Astea nu sunt glume eminesciene, sunt mari poezii și filozofice și de dragoste. Mi-aduc aminte că recitam la radio poezii, antologate din mari poeți ai lumii, traduși de mine și de alții. Și m-a auzit odată Geo Bogza și m-a sunat la 12 noaptea să-mi spună: „Bărbosule, ai recitat «Pe lângă plopii fără soț» într-un fel care m-a dat peste cap!“ A trecut o vreme și l-am recitat și pe el, cu o poezie superbă: „Ce frumoasă era fata pădurarului“. Și zice: „Am scris eu poezia asta?“ „Da, maestre!“ „Bărbosule, nu-i adevarat! Știi că acum am înțeles și eu ce-am vrut să spun atunci?“. Asta admir eu, de exemplu, la ruși: sunt singurii din lume care, în privința artei teatrale, au trei facultăți. În toată lumea există două, la institutele de teatru: de actorie și de regie. Numai ei au, la actorie, două ramuri, iar una e de recitatori. Asta nu înseamnă că nu pot face toți și una și alta. Dar rușii sunt mari amatori de poezie recitată, ascultată. Au actori, care nu sunt grozavi actori pe scândură sau de cinema, dar când ies pe scenă să recite, sunt formidabili. Școala specială pentru recitare numai rușii au pe lume. Toți ceilalți pregătesc actorul pentru de toate. La noi, puțini sunt actorii care știu să spună versuri.

Revista Marea Dragoste / Tango: Și cum ați ajuns să dezvoltați arta asta, cum de ați ales tocmai domeniul acesta greu?
Romulus Vulpescu: Nu l-am ales, m-a ales el pe mine. Să știi ca niciodată nu-ți alegi o artă, am mai spus-o cândva, e o iluzie pe care și-o face creatorul. Nu, arta te alege pe tine.

Marile iubiri mor tinere

Revista Marea Dragoste / Tango: credeți că există domenii în care uzura, dezamăgirea ne fac să renunțăm sau să ne schimbăm radical?
Romulus Vulpescu: Da, sigur, deși cazurile sunt mult mai numeroase, îmi vine în minte exemplul lui Rimbaud, care termină cu poeziile și se apucă de trafic de arme și moare ca negustor de armament în Algeria, adică făcând complet altceva. Dar nu știu dacă lui i-a secat vâna poetică. Și cazuri ca acesta sunt destule pe lume. De aceea cred că s-a și ajuns la un model mitologic, Filemon și Baucis, perechea bătrână pe care i-a dus o iubire o viață întreagă și au murit împreună. Asta e la un capăt al spectrului. La capătul celălalt se află Romeo și Julieta, care mor tineri. S-a ajuns până acolo, încât s-a făcut și o parodie, Romeo și Julieta, actul VI. Dar asta e mitul celor doi adolescenți. Apropo de asta, cea mai frumoasă adaptare, dintre zecile de adaptări pe care le-am văzut, este a lui Zefirelli, în care a ales ca interpreți tineri la vârsta rolului. Și e senzațional, e poate cea mai subtilă înțelegere a piesei lui Shakespeare. Și pe mine m-au frapat câteodată figuri real istorice sau legendare și mi-am spus întotdeauna, „Doamne, ce noroc a avut Ioana d’Arc! Păi asta dacă trăia, era gospodină, creștea copii, nu mai era simbolul Franței. Ea ieșea pe ușa din dos a istoriei și sfârșea la bucătărie“. Am scris și poezii despre ea. Ioana d’Arc a intrat în istorie și-n legendă datorita contestatarilor ei, francezi și englezi. Ei au făcut din ea un mit. Istoria sta pe niște imponderabile pe care, când le descoperi, te cutremuri și zici: „Mai bine nu mai scormon, lasă…“.

Revista Marea Dragoste / Tango: Da, dar la nivelul propriei vieți nu putem gândi corelând totul neapărat cu istoria.
Romulus Vulpescu: Dar eu nu corelez, v-am dat aceste exemple ca să vă arăt că au mai pățit-o și alții, și la case mai mari, lume mai bună decât noi, niște oarecare. Mai glumeam când mă întreba lumea de când mă cunosc cu Ileana, și eu ziceam: de cincizeci de ani. Și ei: bă, sunteți nebuni, cum de cincizeci de ani, când voi aveți treizeci și nouă (sau cât aveam, atunci)? Și eu ziceam: uite cum e, noi am fost logodiți cinci ani, ăștia contează dublu, ca anii de front, la pensie, la militari. Ai fost pe front cinci ani, ți se calculează că ai luptat zece. Acum, lăsând gluma la o parte noi, dacă ne mai străduim nițel, peste un an facem nunta de aur, după cincizeci de ani. Sigur că uneori intervine ceva, dar care nu ține de iscusința partenerilor, ține și de șansă. Eu am cunoscut-o pe ea, un om cu care m-am înțeles perfect și din punct de vedere intelectual, spiritual. Aveam aceleași lecturi, aceleași gusturi. Și am rămas cu ele. Și atunci nu intervine saturația, care de obicei intervine, fatalmente. Pentru că exista altceva. Exista acest tip de prelungire a iubirii prin idei comune, prin aspirații comune, printr-un mod de a gândi, comun. Se spune ca oamenii care trăiesc multa vreme împreună încep să și semene fizic, între ei, ca sa nu mai vorbim spiritual. De multe ori eram invitați undeva și eu spuneam „du-te tu“, pentru că știam sigur că dacă ea vorbește în numele ei, vorbește și-n numele meu, și nu va spune prostii pe care eu să i le cenzurez. Și ea la fel, adică oricare dintre noi ar vorbi despre o chestiune, exprimă și adevărul celuilalt. Iar asta e o stare care prelungește viața cuplului. Și eu m-am întrebat întotdeauna dacă nu cumva – păstrând proporțiile, evident, perechea mitologică pe care am evocat-o – Filemon si Baucis, n-au avut o viață spirituală comună care i-a ajutat să crească, să evolueze, nu să cadă, să se ducă spre despărțire sau plictiseală și saturație, ci dimpotrivă. Bine, mai sunt mari iubiri, precum cea dintre Tristan și Isolda, care e o iubire din greșeală, pentru că ei nu-s făcuți unul pentru altul. Dar și Tristan și Isolda au murit tineri. Vedeți? Marile iubiri mor tinere.

Revista Marea Dragoste / Tango: Credeți că, totuși, căsnicia e un obiectiv pentru care merită să lupți ? În zilele noastre nu se mai prețuiește, oamenii se tot despart…
Romulus Vulpescu: Căsătoria este o instituție importantă în viața omului și-a omenirii, cum este o țară, cum e credința: adică face parte dintre reperele fundamentale ale spiritualității omenești. O instituție fără de care omenirea practic n-ar fi existat. Omenirea nu s-a născut din errante sexuale, din homosexuali, că nu s-a găsit formula. Trebuie un bărbat și o femeie. Eu nu mă leg de ei, nu mă deranjează, ce mă deranjează e că-mi intră-n casă să-mi spună că n-am dreptate, că eu sunt prost și tâmpit. Dar n-aș putea să vă spun eu că e neapărat un obiectiv. Nimeni nu-și propune țara în care se naște. Și nimeni nu-și propune s-o iubească. Când te-ai născut într-o țară, te naști cu iubirea de ea, cred eu. Căsătoria nu e un obiectiv, e un dat, un dat de la Dumnezeu, dacă vreți.

Revista Marea Dragoste / Tango: Soția dumneavoastră a glumit pe tema aceasta și a spus că nu merită să schimbi o căsnicie pentru că ajungi în același loc, e prea mare deranjul, și a spus la un moment dat și că s-a gândit la asta, dar a considerat că nu meritați să vă redea libertatea!
Romulus Vulpescu: Ha, ha, ea a spus, cu alte vorbe, lucruri pe care le-am spus și eu. Sigur, nimeni nu merită nimic, dar până la urmă, ce faci cu libertatea? Că vine prea târziu, întotdeauna.

Revista Marea Dragoste / Tango: Dumneavoastră unde ați căutat fericirea, de-a lungul vieții, și unde ați găsit-o?
Romulus Vulpescu: Eu n-am căutat niciodată fericirea.

Revista Marea Dragoste / Tango: Atunci spuneți-mi unde ați găsit-o, că, de găsit, sigur ați găsit-o pe undeva.
Romulus Vulpescu: M-a găsit ea pe mine. Probabil ea ne găsește pe toți. Eu mi-am căutat fericirea în muncă și ea a venit. Dacă aș fi trufaș, aș putea spune că a venit de mai multe ori decât meritam. Dar cred că fericirea nu vine pe merit, întotdeauna. Asta, dacă există. Că eu îmi pun întrebarea dacă există. Sunt foarte sceptic.

Am spus într-o zi: „Hai să ne însurăm și noi!“

Revista Marea Dragoste / Tango: Spuneți că trebuie să privim cu înțelepciune toate lucrurile astea, dar ați avut întotdeauna această înțelepciune?
Romulus Vulpescu: Cred că a fost intuitivă, că nimeni nu se naște înțelept.

Revista Marea Dragoste / Tango: Ați făcut politică într-o vreme, nu?
Romulus Vulpescu: Puteți să-i spuneți și așa, dacă vreți, dar să nu uitați că aia a fost o Adunare Constituantă, un prim Parlament al cărui scop a fost elaborarea Constituției. Nu că nu s-ar fi făcut politică, dar eu am intrat în această chestie având trei țeluri precise: ziua „onomastica“ a României, ca să zic așa, ziua națională, și pe-asta am obținut-o dintr-un foc, 1 Decembrie, evident. Al doilea a fost legea limbii române, pe care n-am mai putut s-o promovez și care trebuia să aibă două caracteristici: să fie limba oficială și limbă de stat. Sincer să vă spun nici n-aș fi avut ce să mai caut după aia în Senat, că eu nu mă vedeam discutând legea rapiței. Hai, legea japiței, fie, mai treacă-meargă ! Eu de-abia știu să deosebesc o brazdă de un strat. Eu nu-mi văd capul de ale mele, de-abia pot să administrez (e un fel de-a spune) familia, pe madam Vulpescu, pe fiica-mea… Și aveam și cățelușa, Nera, care s-a prăpădit, dar numele ei e și acum scris pe ușă, la intrare. Făcea parte din familie. A fost evocată de noi și în scris, iar în cărțile mele de polemici Nera este fotografiată pe copertă și inclusă la dedicații. Revenind la politică, noi, cei care ne-am retras, cred că am păstrat linia dreaptă, partidele au tot luat-o când la stânga, când la dreapta. Dar avem și noi vânătăi, zgârieturi. Cine n-are?098-107INTerviuVulpescu.QXD

sursa foto

Revista Marea Dragoste / Tango: Cum v-ați cunoscut soția?
Romulus Vulpescu: Am agățat-o. Da, păi eu sunt un agățător de profesie. Am fost, adică. Cum spunea un prieten: „Până acuma am fost activist, acum am rămas propagandist“. Am fost și eu activist cândva. La facultate eu eram în anul trei, la română, și ea dăduse examenul de intrare în anul întâi, la franceză. Ea a făcut apoi facultatea cinci ani, că așa a fost în promoția ei. Mi-aduc aminte că stăteam cu Tudor George, Ahoe, poetul, în hol, cu ochii după gagicuțe, prospături, să vedem ce-a mai venit. Și, deodată, o vad pe una cu părul lung, ca o prințesă bizantină, așa… Și când a ieșit din facultate, a luat-o pe Edgar Quinet, înspre Cercul Militar. Eu după ea. Cam în dreptul Facultății de Matematică, am agățat-o într-un mod mai aparte. Am întrebat-o: „Ai citit Arghezi?“ Și așa s-a legat.

Revista Marea Dragoste / Tango: Și cum ați luat decizia să vă căsătoriți ? Cum a fost, i-ați cerut mina?
Romulus Vulpescu: Pai am spus, într-o zi, așa: „Hai să ne însuram și noi!” N-aveam unde să stăm, am stat la părinții mei, într-o cameră de trecere, a fost destul de complicat, dar pe vremea aia, Partidul și Guvernul îți dădeau casă. Și ne-au dat, mai întâi două camere la bloc, în Balta Albă, dar erau cărțile, venea și copilul, așa că am cerut iar și ne-au dat pe Moșilor, la casă obișnuită, trei camere mari, unde au intrat și cărțile… Eu făceam de multă vreme grafică, eram cunoscut și pentru desenele mele, era o ciudățenie pe vremea aceea. Nu știu dacă aveam doua sau trei distincții literare, dar aveam vreo cinci premii de grafică, dintre care două internaționale. Și le-am zis autorităților că-mi trebuie spațiu, și vreau să spun că au înțeles și ne-au dat. Apoi, când a fost urbanizarea Bucureștiului și au dărâmat tot, eu nu voiam sa plec: au luptat Burtică, Ștefan Andrei, niște oameni extraordinari, și am căpătat aici, unde stăm și azi. Au vrut sa-mi dea pe undeva pe la Sala Palatului, dar s-a opus Securitatea, era un bloc în care pe urma s-a și tras…

Revista Marea Dragoste / Tango: Când s-a născut copilul?
Romulus Vulpescu: În șaptezeci. Ioana are treizeci și șase de ani.

Revista Marea Dragoste / Tango: Mulți înainte! Și cum vă amintiți de momentul apariției copilului?
Romulus Vulpescu: Ileana n-avea voie să rămână însărcinată, pentru că avusese TBC și dificultăți la coloana vertebrală. Toți medicii au spus nu. Un singur medic a spus: „Copii, cu Dumnezeu înainte!“ Se hotărâse la clinică să-l nască prin cezariana pentru că efortul ar fi fost prea mare pentru coloana vertebrală. Până atunci, toată familia își dăduse cu părerea, că o sa fie gemeni, fată, băiat și se mirau că eu nu-mi exprim opțiunea! Și dacă eu voiam aia și ieșea invers? Am lăsat-o la clinică, la Polizu, dar n-aveam voie să intru, pentru că erau niște reguli foarte stricte. Și ea a coborât să-mi spună în ce rezervă e. Atunci i-am pus mâna pe burtă și am zis: „E fată!“ Și ea a spus: „Vai, nu!“ Și a urcat. Și fată a fost. În momentul ăla, aia a fost străfulgerarea pe care am avut-o.

Revista Marea Dragoste / Tango: Cum ați fost ca tată când a fost copilul mic? V-ați implicat în creșterea fetei?
Romulus Vulpescu: Ei, mi-amintesc, păi era să mă arunc pe fereastra, mai ales când a făcut floră intestinală. Avea niște dureri teribile, și, ciudat, probabil era dragostea pentru copil, că o potoleam plimbându-i mâna pe deasupra trupului, fără să o ating. Și, încet, încet, se potolea. Stăteam încă în Balta Albă atunci, și Ileana se mai ducea în camera cu cărțile, să doarmă, și mă mai lăsa pe mine noaptea. Ne învățase o vecină, muncitoare, mama a cinci copii, să-i facem baie. Eu am prins repede și dădeam spectacole, veneau prietenii să vadă cum fac baie copilului. Acum mă gândesc că dacă eram deștept puneam cu intrare, să dea cinci lei fiecare, și făceam o zestre fetei ăsteia! Păi, ce era la noi, în primele șase luni, la băi…! De, au mai fost și necazuri… Dar n-aș putea spune că eu am dus greul copilului, c-ar fi o măgărie. Greul copilului l-a dus Ileana, l-au dus maică-mea, soacră-mea care a și stat o vreme la București… Adică alții au dus greul, nu eu. Eu m-am implicat în anumite momente, care au devenit și spectacol.

Mai binele e dușmanul binelui

Revista Marea Dragoste / Tango: Mi-ați spus că n-ați căutat fericirea, dar că ea v-a găsit, din când în când. Spuneți-mi și când v-au găsit marile dezamăgiri sau marile tristeți…
Romulus Vulpescu: Cea mai mare lovitură pentru mine a fost moartea lui taică-meu. Mi-a fost foarte prieten. Nici maică-mea nu știu cum a rezistat după aia. Da, m-a marcat înfiorător, și astăzi simt, am și scris despre asta. A doua moarte care m-a afectat rău a fost moartea Nerei, a cățelușei.

098-107INTerviuVulpescu.QXDRuga mea de seară

Îngăduie, Doamne, să-mi închei
Rugăciunea de seară ca de-obicei:

,,Bunule Dumnezeu,
Când ai să vrei
Să mă chemi la Tine,
Rogu-Te să-l iei
Mai întâi pe câinele meu,
lăsându-mă-n viață pe mine:
Murind eu ar suferi el
Veghindu-mi crucea de la căpătâi.

Și să nu mă socoți mișel,
Dar fie-mi oricât de greu,
Părinte,-ndură-Te-a-mi hărăzi,
După ce și-o da sufletul, înc-o zi:
Ca moartea lui s-o plâng eu”.

– poezie de Romulus Vulpescu

sursa foto

Revista Marea Dragoste / Tango: Câți ani ați avut-o?
Romulus Vulpescu: O viață de câine, 15 ani. Pentru o viață de om, avea aproape 85. Era mai bătrână decât noi. Și acum o visez.

Revista Marea Dragoste / Tango: Una dintre poeziile dumneavoastră, care a ajuns foarte, foarte celebră pentru că s-a recitat ani de zile, vă poate defini, cumva, ca pe un poet al dezamăgirii, ca pe un om care a gustat asta, mă refer la „În fiecare zi ne batem joc…“. Cum ați scris-o?Romulus Vulpescu -.jpgsursa foto

Romulus Vulpescu: Nu știu cum am scris-o, habar n-am. Nu știu. La proză e altceva, e treabă de ocnaș, să ai zilnic un număr de pagini, dar poezia nu. Poezia o faci, mergi pe drum, te împiedici, ți-a venit o chestie și ai făcut-o. Nu știi cum vine, nu știi de ce vine, de ce-a venit așa și nu altfel, de ce-a venit atunci și nu altă dată… Așa că n-aș putea să vă spun cum am scris-o. Uite, într-o zi, mi-a venit așa. Eram odată cu prietenii la Casa Scriitorilor, la o votcuță, și se făcuse târziu, așa că am zis să mergem la gară, că ăia țineau deschis toată noaptea. Și am spus ceva care a ieșit vers fără să fi vrut eu să iasă vers. Am spus: „Vreau să-mi fumez în liniște țigara“. Și lui Ahoe i-a plăcut și m-a-ntrebat: „Bă, îți trebuie? Nu, i-am zis, vrei să-l iei tu, ia-l.“ Și a scris o splendidă chestie, un sonet, „Vreau să-mi fumez în liniște țigara“. Altă dată, eram redactor la o carte de versuri a Veronicăi Porumbacu – o poeta bună, să știți – discutam, și nu știu cum vine vorba și spun eu că timpul pierdut e cel mai câștigat, care nu-i un vers din Villon, dar e o idee din Villon. Și ea zice: „Vai, dă-mi-l mie !“ Am zis: „Bine“. Și a făcut o poezie superbă, pe care a băgat-o chiar în acel volum. A zis: „Plătesc repaginare, plătesc tot“. Nu vreau să spun cu asta că eu am ceva ce alții n-au… Dar se mai întâmplă, și îți dai seama că ți-a ieșit porumbelul pe gură… Câteodată îți iese un stol !

Revista Marea Dragoste / Tango: Dar sunteți generos, pentru că sunt scriitori care-și notează fiecare cuvânt…
Romulus Vulpescu: Aici nu e vorba de generozitate. Sigur, puteam să spun „lasă, că-i al meu“, dar el a fost cel care mi-a atras atenția, că pentru mine, dacă nu-mi spunea nimeni, era doar o vorbă. Deci nu ar fi fost cinstit să spun: „E al meu!“ E ca și cum aș fi spus bună ziua, și el ar fi spus: „Dă-mi-o mie !“ Păi ia-o, că e a tuturor! Așa și cu poezia. S-a scris, pur și simplu. O alta poezie, la care n-am avut însă tăria de caracter să nu păstrez decât primul vers, că asta spunea tot, se numea „Infatuare“. Și primul vers suna: „Îmi sunt contemporan – și mi-e de-ajuns“.

Infatuare

Îmi sunt contemporan – și mi-e de-ajuns:
Întregul paradis în mine-ncape.
Nu-mi pot fi întrebare, nici răspuns,
Dar, uneori, simt că-mi sunt prea aproape.

N-am decât vârsta gândurilor mele,
Nu pot îmbătrâni decât c-un vis;
În mâini port un buchet de asfodele
Și-n ochi – un ev de fum și-un zeu ucis.

Pot foarte bine să rămân închis
Și să mă zbat între oglinzi rebele,
Multiplicat în orice gând proscris,
Murind la fel în orișicare piele…

Doar uneori, cum mă răsfrâng în ape,
Dar nu-mi pot fi-ntrebare, nici răspuns,
Pricep – când paradisul stă să-mi scape –
Că-mi sunt contemporan de nepătruns.

(1968)

– ANTOLOGIE DE VERSURI – poezie de Romulus Vulpescu – [pagina 211]

Păi versul ăsta spune tot, ce să mai adaugi la asta? Dar eu am mai scris și am publicat toată poezia. Ca vaca aia bună, umple șiștarul cu lapte și o dată dă cu copita și l-a vărsat. Și poetul la fel. În general, artistul face, face, și deodată… De-aia se spune că mai binele e dușmanul binelui. Dacă bibilești prea mult, strici. Și traducerile, așa s-au născut cam toate… din întâmplare. Rareori am lucrat la comandă, în sensul că n-am marșat la orice. Nu pe ideea că eu nu traduc puțoi, ci traduc numai genii, nu, dar odată am fost întrebat de unde-i scot pe toți ăștia, pe poeți. Și încă de-un profesor de franceză! E ca și cum un profesor de română m-ar întreba de unde-l scot pe Dosoftei. Sau pe Creangă. Păi chiar așa? De Eminescu știe, dar de Coșbuc, nu. Dar eu nu-i scoteam, ei au venit la mine, nu eu m-am dus la ei și bine mi-au făcut. Dar sper că dacă există Câmpiile Elizee, (și probabil că sunt, măcar pentru artiști, dacă pentru alții nu), să fie acolo Rabelais și Dante, Iacopone da Todi, Charles d’Orleans, Villon, Torquato Tasso, Moliére, Jarry, Brassens. Și încă mulți alții: anonimii. Îi știu și eu, mă știu și ei… Și să mă-ntâmpine și pe mine cu un „Salut, bătrâne, hai, că ne plictiseam fără tine!“

098-107INTerviuVulpescu.QXD

sursa foto

M-aș reîntoarce…

M-aș reîntoarce lângă ierburi
Cât mai aproape de pământ,
De regnul născător de cercuri,
De somnul din matrici, rotund.

M-aș dezobișnui să tulbur,
Aș renunța,-n sfârșit, să cert
Și zborul galbenului flutur
Și mersul mohorât de melc.

Recuibărit în dulcea mâzgă,
Hrănindu-mă cu primul mâl,
Poate-am să-nvăț să dau în pârgă
Dând florii coaja altui tâlc.

Din tot ce-am fost va fi alt arbor
– Cum firea n-a rodit nicicând –
Al revenirii-n ciclu – martor
Că nici în moarte nu-s defunct.

– ANTOLOGIE DE VERSURI – poezie de Romulus Vulpescu – [pagina 215]

Romulus Vulpescu este propria lui șlefuire și îmbinare de cheutori și de încheieturi, corectorul, redactorul-șef și împăratul-șef al concordanței dintre subiect și caracterul nevrotic al întunericului. […] și-a schimbat în anii din urmă haina călătoriei printre vorbe. Ba, să avem pardon, nu cred deloc! Câteodată mai apare o altă etapă, de cursă contra cronometru, mai jucată, mai cățărată, dar în același registru a cuiva. Astfel făcuse și Nichita, mai la fel procedase și Sorescu, să nu mai vorbim despre Bacovia ori Blaga. Ca să nu-l mai amintim pe Brâncuși, poet al pietrei de râu! Vine o vreme când îți iei instrumentele de măsurat cuvintele și te rezemi de alte imagini, în alte module, în alte odăi, se mai întâmplă. […] Romulus Vulpescu nu-și uită uneltele la garderobă sau în debara, le folosește pe alte scări verbale și scoate scântei de frumusețe:

Eu îmi văd cătinel de-ale mele
Că am destule belele:
Îmi ies toate de-a-ndoaselea;
Mă dor visele, oasele;
[…] În suflet mi-e frig
Și geaba strig
Neștiind cum să fac să câștig
Un pic de amânare de la moarte…
Ce să-mi ardă mie de arte”.

– din Prefața volumului ANTOLOGIE DE VERSURI – prefață scrisă de Nicolae Iliescu