Oneirosime (6) – La semn

Terapie_acrilic_carton_panzat_Jurnal_Noiembrie.jpg

Terapie – abstract/acrilic/carton pânzat – my painting


în spatele meu aud respirația cuiva. e cineva care coboară pe scară după mine, deși pe scara aceasta nu mai e nimeni de ceva vreme. poate fi foarte bine sufletul altcuiva. îmi dau seama că urmează să-mi fie întrerupă fericita izolare. niciun indiciu nu-mi dezvăluie faptul că acestă persoană mă va ajunge astăzi sau că ar fi vreunul dintre cei pe care îi cunosc.

s-a trezit în adâncul sufletului meu acest instinct care îmi indică faptul că spre mine se îndreaptă acel cineva care coboară, acel cineva care deocamdată nu este decât un zgomot de talpă așezată pe scândurele șubrede ale scării acesteia pe care o zăresc alungită undeva într-o masă întunecată; doar câteva rămășițe minuscule de lumină verde și galben-sulfuros, îngrămădite strict de-o parte și de alta, în rest, doar întuneric gol și zgomotul sufletului meu care își plimba degetele pe corzile unui instrument care poate fi foarte bine sufletul altcuiva.

mă gândesc necontenit la cel care coboară după mine. prezența aceasta mă vizează pe mine – nu este nicio îndoială.

această persoană, despre care nu pot spune dacă este sau nu agreabilă (în solitudinea mea nu am dezvoltat această abilitate de a cunoaște caractere și nici măcar nu pot îndrăzni la o presupunere) pentru că nu-i cunosc și nu-i recunosc niciun semn și nici măcar nu o văd pe de-a-ntregul.

nu-i văd fața în întregime, ci mai mult din haina subțire pe care o poartă – dintr-o țesătură puțin putrezită pe margini de prea multă vreme. mă întreabă: ,,singură?” iar eu îi răspund: ,,da…” apoi adaugă, în timp ce se așază tacticos pe una dintre trepte: ,,mare oboseală când cineva stă așa… în tăcere…” ,,mare oboseală, nu încape vorbă”, răspund eu. ,,și întunericul ăsta cu toată frumusețea lui mă înțepenește îngrozitor”, zice, privind fără rost în bezna infinită. ,,așa e”, adaug eu, surâzând fin și neîncrezător. apoi, am mai stat preț de o ora, unul lângă altul, după care ne-am aplecat împreună capetele, asupra cărora se abătuse o apăsătoare însingurare. și pentru că nu mai avem ce sa ne spunem, eu am coborât mâna după o altă treaptă, reluându-mi cu o îndrăzneală lipsită de curaj, inițiativa coborâtoare a geometriei întunecate.

simt încă ritmul coborâtor al pașilor pe scândurelele șubrede ale scării. coboară, mai mult sau mai puțin, într-o perfectă zadarnică înstrăinare. regulile sunt întotdeauna aceleași: funcționează cadențat, măsurabil. suferința unui prizonier al scării, cineva special, misterios, interior, aproape imperceptibil, care are conștiința de a depăși umbrele propriilor înțelegeri, fără a-i mai rămâne nimic interior decât la modul exterior.

este posibil ca mai întâi să-mi identific, cu mintea și cu dorința, contururile reci ale viitorului și abia după aceea, atrasă și împinsă de ele, să ajung treaptă cu treaptă la realitatea aceluiași viitor înșurubat în tâmplele mele fragede. numai o mare intuiție îmi mai poate servi ca busolă această vastă întindere coborâtoare a sufletului, la limita căruia nici măcar nu mă înghesui s-ajung prea curând…

un ceas va bate într-un spațiu gol al unui cerc abandonat, după ce i se va isprăvi aerul din orice privință, și-într-o deplină cunoaștere de sine mă voi separa cu o uimire tristă, dar liniștită, de toate lucrurile.

în spatele meu aud respirația cuiva, e cineva care coboară pe scară după mine. coboară aceeași scara după mine. și-am să închid imediat ochii să n-o mai aud. oricum, la scurt timp am să adorm

Reclame