„ A T L A N T I D A ” domnului Erwin Lucian Bureriu

MUZICĂ ȘI ABSURD

Poate nu aceasta a fost firea noastră
Din puterea pură când făcut-am mit.
Se părea că viața ne-o cerea cu forța.
Altfel, cine știe cum am fi trăit.

Vrem ades, cu prețul pierderii de sine
Să întindem curse unui fals minut
Și tiparul nostru, ignorat se pierde
Sub egida faptei luată cu-mprumut.

Alții fug de asta, fug de aventură
Pactizând cu eul, împăcați mereu.
E curajul sfânt al lașului ce-și face
Ziua-i pe măsură, decrepit și zeu.

Nu e nici o fericire-n nici o ipostază.
Muzica doar iscă suplul neștiut.
Ea-ți oferă clipa când ești forța însăși,
Tot ea te va stinge-n propriu-nceput.

din volumul ,,Armura demnității”, Lucian Bureriu,  Editura Excelsior Art


Poet, prozator, eseist, jurnalist – un om cu o biografie fabuloasă

Pe domnul Bureriu l-am descoperit din întâmplare (deși cred că nimic nu este întâmplător) aici, pe WordPress. Lucrul acesta fiind pentru mine o extraordinară oportunitate. M-a impresionat puternic. Nu am să uit niciodată aceste articolele:

Articolele amintite mai sus (dar și multe altele) m-au atras ca un magnet. Am descoperit un ocean de întâmplări în care te afunzi până rămâi fără aer.

Mi-am luat inima în dinți și cu sfială am extras câteva rânduri din articolul publicat astăzi: Enciclopedia Banatului – literatura /Ed.Academiei:

…Un eseu despre puritate este recentul poem romantic al bicicletelor albastre:

Copiii pornesc, în zori,
Pe noile lor biciclete albastre;
Blond-călărețul sălbatic, soarele
Veghează,-n abisul ceresc,
Un start al speranței…

Suntem, seniori, adolescenții de ieri;
Pentru noi, alții sperau, zadarnic,
Că vom fi doar splendoare și cântec,
Într-o mare competiție a bicicletelor albastre.
Suntem, deci, propriii noștri strămoși,
Propriii noștri feciori și fiice suntem…
Se dă startul speranței…

(Golden Gate).

Viață este ziua în care spui Da
Și e aproape poemul întoarcerii la copilărie,
La dreptul sacru de a gândi liber.

Ceasul floral cu iz de fast municipal se banalizează iarna, precum erodarea puterii:

Când toamna se usucă florala escapadă
Arătătoare caste ne-atrag în vechea eră,
Cu adevăru-i rece, pe suflet stând să cadă
Și amintirea verii cu-ncetul se devoră.

Gnom

O anti-alcătuire, bețivă și ocnașă,
Gelos pe frumusețe, cu spatele la cer, (…)
În jur, viața verde, neputincios uriașă,
Pe care-o fascinează cu foc de artificii.
Și orice munte-n care rotund e morbul fricii
Devine-mpădurită și veștedă cocoașă.

Pavel Bellu observa, în revista „Orizont”, 1968, evoluția:

Bureriu se manifestă pe orbita EXPRESIONISMULUI. Există în poezia lui o notă de intelectualism aristotelic, proiectată pe fundalul ideii de ars-mimesis. Un artist real, plurivalen.

Sunt prezente și în acest volum, numeroase dovezi ale imagisticii expresioniste, prin redarea unei atmosfere dramatice, cu metafore revelatorii:

O lună imperială, cu craniu vechi, de oaie,
Mușcând ruina știrbă cu trosnet surd, de lemn
Și stele ruginite, cu-acid tăcut își taie,
Radioactiv, traiecte în haosul solemn.

(Insomnie)

În jerbele sonore se stinge înc-un gând.
E lume-n jur, apasă culorile bombate.
Îți ieși din tine însuți, c-un zâmbet alb, trăgând
Hectarul unei pajiști arzând pe jumătate.

Se clatină și luna-n acest nebun popas.
Pădurea eterată în vechi văzduhuri suie.
De rădăcini ne prindem și-n aer am rămas
Şi-n jur e-atâta vară…atâta câtă nu e.

(California)

Egreta albă

Scrutăm de la distanță, cu ardoare
Fin dansul de milenii neschimbat,
Pătrunși de albul izvorât din soare
Și sufletul ni-l limpezim, treptat.

Într-o lume obosită de ea însăși e căutată „Pacea sufletească a pădurii”:

E pace sufletească pădurea în amurg,
Când verdele speranței dizolvă calde stele;
De fosfor căprioare prin vaste linişti curg,
Înfiorând aroma desișurilor grele.

Aceeași frazare, găsesc, elegantă și de o muzicalitate dorită fără cusur și în Hiperestezie de iarnă:

Și-i noaptea fisurată de geruri siderale.
E-atât de bine-acasă, profesor și profan,
Printre ai tăi, la focuri din purpurii petale
Și mă surprind deodată cântând la vechiul pian…

aici tot articolul


Nu-mi pot imagina viața fără astfel de oameni.

Suntem programați să cunoaștem, să învățăm, să prețuim, să supraviețuim, să recunoaștem etapele importante ale vieții și să ne identificăm în momente de vârf ale ei, să scormonim după emoții, după muzică, după culoare, după liniște și adevăr, cu mâinile goale să scormonim, până la disperare.

Eu mă educ privind în jurul meu. Eu mă corijez, învăț să am răbdare, să am perseverență, să adaug, să rotunjesc, să șlefuiesc în mine acest studiu al disperării zilnice și pentru a ajunge cu ajutorul lui până la acea primă disperare de bază care este și singura care merită trăită, lecția cea mai mare: viața.

Pentru mine (fiindcă a venit vorba: sunt o fată excepțional de sobră, neamestecabilă, sunt doar un sunet de alarmă stricată),

Domnul Erwin Lucian Bureriu, este o extraordinară oportunitate, este îndemnul de a-mi putea continua opera disperării și prezervarea dorinței de a o păstra vie cât mai mult timp.

Vă mulțumesc, domnule Erwin Lucian Bureriu.

Reclame

8 gânduri despre “„ A T L A N T I D A ” domnului Erwin Lucian Bureriu

    1. Cu bucurie!
      ,,- cât de adânc sapă aceste cuvinte…”
      Așa este – sapă.. eu nu-mi pot imagina altfel istovitorul proces al trăirii vieții, mai ales atunci când o lume întreagă, de undeva din afară, de dincolo de ziduri și de aer, parcă de nicăieri, se năpustește peste noi. apoi trebuie să respirăm cumva sub această forță, să prelucrăm ceea ce ni se întâmplă, asta e.. să învățăm cum să trăim. e un proces care nu se termină decât în momentul când universul încetează să mai existe pentru tine și tu pentru el. și nu e ușor să înțelegi și nici să trăiești de unul singur. paradoxul este că doar un om care este singur poate crea o operă ca aceasta (iar eu mai cred că suntem foarte multi însingurați).
      Avem nevoie de oameni ca domnul Bureriu, oameni care aduc în viețile altor oameni cele mai ,,disperate” momente, cele mai mai extraordinare oportunități.
      Mulțumesc, Marius Davidesco!

      Apreciat de 1 persoană

  1. Acesta este marele paradox al creației, și cât de bine l-a observat Mircea Eliade în romanul său Nuntă în cer – Nicio creație artistică nu e cu putință într-o stare de plenitudine și euforie. Trebuie să simți în toată ființa ta o lipsă, o absență care te macină, căci aceasta își caută împlinirea în actul creației.

    Apreciat de 1 persoană

Comentariile nu sunt permise.