Ianuarie misterios

Obosită, aseară am privit și eu luna.

Privită din afară, sunt liniștită, și apatică în sufletul meu. De fapt, ar trebui să fie ușor să mă smulg dintr-o asemenea stare, chiar și cu un efort de voință. Mă împotrivesc oricărui sentiment de putință, absorb prelung doar ce spune M., îi suport cu amabilitate prezența în cameră, în ciuda durerii și a oboselii pe care mi le pricinuiește. Deși voi reuși, poate, să mă detașez destul de bine, totuși, cu fiecare clipă evidentă pe care o rămân – iar timpul n-are cum să lipsească – totul, atât ceea ce este greu, cât și ceea ce e ușor de făcut, se poticnește, iar eu sunt nevoită să mă întorc în cercul meu, învârtindu-mă în el, zi de zi.

În sinea mea am devenit mai vocală, mai nestatornică – mi-am devenit inaccesibilă. Mi-am pierdut și o bună parte din liniștea de care eram mândră cu trei ani în urmă. Aștept cel mai mare dezastru ca pe ceva cunoscut, dar este posibil să nu mai pot depăși multă vreme acest moment, deloc șovăitor.

m-am smuls din pacea-ntunecoasă,
când somnul îmi părea mormânt
și ca-n neant, în umblet frânt,
din bezna inimii se-arată, iată,
un înger cu aripi albe, fluturânde-n vânt.

și-ncet îi spun:
mă-nvârt în cerc ce, fără viață,
nu văd a lumii frumuseți,
tu porți de-a pururi risipă de splendoare –
pe aripi albe, strălucind.

dar chipul foarte-ncet tăcu. apoi,
din umbra retezată a-nclinării
în netedă și clară înălțare
atinse freamătul din corpul meu –
ca zorii înnoptați în trup, apoi a spus:
– să-nduri e totul.

asta e salvarea? căci o trăiam
fiind în ea cel mai aproape.
să-ndur durerea… cât de trist îmi pare.

tu, fericitule, cu brațele-am strigat odată,
și-n umbra ta ades am adormit,
tu ești dintâi ce omului s-arată
când numele durerii e cumplit.
ai mai putea să-mi dai și azi din luminoasa-ți umbră
țâșnită-n sus ca o fântână – o clară, limpede-nălțare –

oglinda însă-i vastă înăuntru.

blând o perdea deschise, o fereastră –

căci stau acolo tulbure de parcă-s o fantasmă.

gândesc că ușurează-aceasta,
sau că-i departe încă –
cum să-mi trăiesc în moarte săvârșirea?

– te-ajut, dar fără să te-abați,
și nici nu trebuie să-nveți aceasta.

m-am răsplătit pe mine însămi,
mi-am mulțumit zăcând în agonie.
nu mă mai tem privind la moarte
ca orbul căutând un lucru,
ea dacă vine, e dreptul ei  să vie,
să zăbovească în a mea trăire;
nu mă-nspăimânt dacă-nțeleg.
să înțeleg, chiar dac-ar fi să mor
că din oglindă nu te scoate nime…

e greu.

– să înțelegi că eu voi fi aici mereu.
acum, mai poți să plângi? tăria lacrimilor multe
ai preschimbat-o-n coaptă contemplare,
și-n tine prefăceai oricare sevă
într-o robustă existență
rotită fără rost, la întâmplare.
și-n fața ta oglinda te-ntorcea întreagă.
acelea toate tu erai ce nu voiau să vadă.
acum de-abia mai pot să te ajut,
căci întunericul,
pe care l-ai născut de-asemeni
din nou se va întoarce-n grabă.
de urcă-acum în tine o-adâncă întristare,
eu nu mai vreau să știu – așteaptă.

și a plecat.

în cupa palmelor întinse-ndată
eu, care preget între prăbușiri și zbor,
iar când mă-nalț în mine parcă port nedumerirea,
respir în salturi,
aerul răsfir, și-apoi îndurerată mă înclin.
și stau așa crezând că-i bine,
c-acela-i locul celor ce-n rotiri
li-i toată libertatea mult dorită.

voi plămădi un înger-știutor din toate-acestea –
un drept se crede, când pe nedreptate crește,
să nu sporesc ființei mele scumpe tihna
când toată libertatea din cercuri în oglindă se-oglindește.

YouTube

Reclame