Cavități

Cavitate [1]
16 May, 2016

Din nou.
Fereastra dinspre răsărit este departe de pat. Oricum, e zidită. Îmi amintesc pereții ăștia înrămați cu sunetele unui trecut apropiat. Și ceasul este tot acolo – atârnat pe al treilea perete; o poza îndoită pe la colțuri – înfățișând pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus, stă înfiptă în plasticul întrerupătorul stins. Un scaun reprezentând singurătatea în stil cubist, câteva suflete aliniate cuminți pe paturi, ciugulesc firimituri de viață din tăvi de tablă. Ușa nu e pe nici unul dintre pereți, ultimul vizitator a încuiat-o apoi a plecat cu ușă cu tot.

colaj_mai2016_

Colaj – (my photo)


Cavitate [2]
17 May, 2016

După un timp a mai venit un vizitator. Acesta a stat cel mai puțin. Mi-a adus cartea pe care o așteptam. Volum de poezii – Ryszard Krynicki. L-a lăsat pe noptiera din dreptul peretelui dinspre răsărit – acolo era cândva o fereastră. Dormeam. Nu știu când a plecat (de aici oamenii pleacă în vârful picioarelor).

Am murmurat versul, împrăștiindu-i fiorul neobișnuit prin ființa mea; prin lumina lui ajungeau la mine zgomotele împrejmuirilor creatoare. Murmuram versul altei vieți, cu totul nouă, peste murmurul meu izvorât din pământ.

Am citit și recitit, fără grabă, cu intonație.

Poeme alese - Ryszard Krynicki - jurnal Noiembrie.jpg

Poeme alese – Ryszard Krynicki  Antologie (1969 – 2009) – (my photo)

Las și aici patru șoapte:

Noaptea trecută

Noaptea trecută
Am visat o inscripție, într-o limbă necunoscută:
Fiind om
ai dreptul să greșești –
dar ai dreptul doar la o greșeală omenească,
dar ai dreptul doar la o asemenea greșeală,
pe care poți să o îndrepți –
însă nu ai dreptul la o greșeală de neconceput,
o greșeală care ucide.

Dacă dragostea

Dacă dragostea ne depășeşte,
despărțirea este ca limba maternă
auzită deodată în gări necunoscute.
Doar uimirea ce ne cuprinde brusc
pe noi cei ce citim frânturi dintr-o scrisoare de dragoste.
doar despărțirea care ne sperie:
nu din dragoste se naște, ci din ură,
pentru care a pleca înseamnă a te reîntoarce

(septembrie 1969)

Mâna

Insistent întinde întru împăcare
mâna pătată de sânge.

Nu te pot ajuta

Fluture încăpățânat, nu te pot ajuta,
pot doar stinge lumina.

Cavitate [3]
joi, 19 Mai 2016

decembrie,2015 - Jurnal Noiembrie- acrilic,oil on canvas

Peisaj… de casă – dec.2015; Oil on canvas (my painting)

Cineva pictează în mine cu pulbere negră. Reflecție asupra raportului dintre ceilalți și mine. Oricât de neînsemnată aș fi, aici nu-i nimeni care să manifeste o totală înțelegere față de mine. L. înțelege câte ceva, ba chiar o mulțime de lucruri; V. înțelege la rândul lui destule;  asistenta, înțelege doar aspectele izolate, însă o face cu o intensitate nesuferită; domnul doctor, poate că nu înțelege absolut nimic, dar asta îi conferă o poziție deosebită, majoră, aici, unde există o incontestabilă legătură intimă cu moartea.

Câteodată am avut impresia că mă înțelegi și tu (fără să-ți dai seama).

Ceasul atârnă de firul singurătății pe celălalt perete. Gol. Oprit. Gândul meu se așterne pe hârtie cuvânt cu cuvânt. Totul mi se pare searbăd, anapoda, rigid și incomplet. Cerul – ecoul meu contemplativ. Doar un perete, al meu, pe peretele dinspre răsărit, îngână alene muzici memorând în note respirațiile mele pe care vreau să le scriu. Am descuiat cu grabă ușa Universului din colțul din stânga, cu săvârșitoarea cheie agățată la fereastră (acolo, un porumbel obișnuia să vină pentru hrană. A ciocănit, zi de zi, simboluri diferite: trei puncte, trei linii, trei puncte. Așa mi-am recâștigat și eu tânguirea: o linie dreaptă, două Căi Lactee în linii paralele dictando și două brațe cerc pe retina iscoditoare a orizontului). Am descuiat imediat și lumina (dar lumina asta nu e deloc necesară, iar mai târziu, în nopțile cu lună, nici n-am mai aprins-o) – un neon prăfuit în mijlocul cerului – semn că trebuie să iau icoana de lângă întrerupător și o cărămidă din perete în loc de pământ. Cu grabă mi-am îndesat puținele lucruri în rucsac. Zidurile ronțăite în firimituri de viață au căzut la picioarele unui scaun îngropat până la mijloc între dărâmături. Am descoperit că durerea este supusă la o grea încercare atunci când trebuie să stăpânească pe termen lung un om aflat în singurătate. Izolarea mea este mai puternică decât orice și doar astăzi se târăște din nou către oameni (desigur, încerc să găsesc și alte căi, aparent mai puțin dureroase, dar în realitate încă necunoscute). De cele mai multe ori mă ascund de oameni nu pentru că vreau să trăiesc liniștită, ci fiindcă vreau să mă afund în abisul unui pământ moale, să mă afund vertical printr-o fântână ce are exact diametrul trupului meu, dar infinit de adâncă și de liniștitoare. Liniștea. Această nemărginire este cel mai bun lucru. Continuu să stau aici, cuprinsă de nerăbdare, în fața mea: duiumuri de planuri tăiate în cercuri se rostogolesc sub o nouă îmbărbătare. În curând voi merge înainte cu mersul dârz, apăsat, a lui acasă, mai bogată cu o secundă de viață și cu incapacitatea mea nemaipomenită de a mă smulge din acest destin. […] Pătura a adormit. Viața mea, nu – m-am înhămat la asta și sunt sortită să trag mai departe. Oricum, nu-i plăcut, nu-i nici dulce, nici armonioasă nu este, totul are doar gustul prostiei, naivității și a neîmplinirii, a haosului, a nebuniei cu reprezentările și visurile ei absolut false și nedemonstrabile, cu un viitor aranjat de la sine, cu ochii deschiși orbi care au încetat destul de târziu să se mai mintă pe ei înșiși că văd lumina, care și așa e tot mai limitată. Adeseori îi închid – ascultarea e mai bună așa. […] Ascultarea mea șoptește Numele în sângele meu căutător, de unul singur și pentru totdeauna, de tot dorul ăsta căzut în mine de sus, ori din jos, ca un blestem nemeritat și probabil neîncheiat. Oricum, îmi pare că am fost pedepsită de-ajuns și tot ceea ce am realizat  până acum este numai rezultatul singurătății. Închei nasturii ușii de la salon iar cu degetele scotocesc prin buzunare după sunetul distorsionat al radioului, și el, ca mine, cu bateriile pe terminate. Îmi îndes în urechi căștile, înduioșându-mi și sporindu-mi neliniștea cu Adagio lui Albinoni, nemuritor și lapidar. Trec pragul ușii cu lacrimile înnodate în cerul gurii și mă rog temeinic ca să fie pentru ultima dată. Plec acasă. O casă cu pereți mai mulți. Acolo locuiesc cu al cincilea anotimp – cu demoni, cu umbre albicioase prin colțuri și cu un întuneric necontenit; separată de restul lumii cu o pânză imensă. Și mă voi gândi ore în șir la un singur lucru ca o obsedată, încercând să înțeleg cine sunt, în loc să tot socotesc ce trebuie să ajung – să mă las fără să mai spun nimănui cui mă las într-acolo, ci voi fi unde nu voi fi nici măcar atunci când voi fi într-un sfârșit fără dureri, într-o cameră liniștită, într-o lumină limpede și frumoasă.

Ai vrea să stăm împreună puțin, să sporovăim, lipiți cu spatele de câte un ungher al acestor pereți? Să uităm complet de existența noastră pământească și să ne îngăduim să credem că, dacă se va ivi prilejul, ne vom putea înălța cu forțe proaspete până când ne vom pierde puterile neliniștitoare? Ai vrea? Ai putea?

Reclame