Aproape-i doar lăuntrul

Trec străzile încet, în umblet blând,
cum merg ades convalescenții pe afară,
gândind: ce-a fost aici odinioară?

și mă afund prin cameri, așteptând.
e vremea. toamna a fost mare.

din șesuri risipite-n depărtare
se-nalță-n cer și doar din cer coboară
singurătatea-mi ca o ploaie pare –
tăcută-ntinsă pe câmpii, hoinară.

cel fără casă nu-și va mai clădi.
cel singur, mult o să mai fie
și zbuciumat pe-aleii va rătăci.

iarna își varsă albul din pustie.

dar pentru mine zarea s-a răsfrânt,
o lume îmi pătrunde-n chipul frânt
când clopote răsună clar în seară.
simt noaptea rece ce-n tăceri coboară
uitându-se-n fântână ca-n abis –

vântul unei file mari,
în care tu și eu am scris.

în orice teamă-i doar un început;
și fără capăt lumea-i dată,
neliniștea e doar un gest ce-arată
că numai doru-i rostul meu știut
ce sufletu-l îmi strânge
gonind prin nopți, călare,
cu pumnii-ncleștați pe funii
pline de sânge
dezlegate de ură dar atât de amare.

YouTube

Anunțuri