Franz Kafka

M-a tulburat peste măsură această autobiografie literară pe care am descoperit-o în doar trei cărți ale autorului: ”Jurnal”, ,,Scrisoare către tata” și ”Metamorfoza” – texte publicate în volume.

După ce am terminat de citit aceste cărții i-aș fi dat un telefon lui Kafka, poate mai pe seară, și mi-ar fi plăcut ca el să se ducă în hol, unde, pe vremea lui, telefoanele stăteau prinse în perete, să ridice receptorul acela care semăna cu o trompetă pentru copii sau cu primele claxoane, să-l ducă la ureche și-apoi să spună, cu vocea lui pe care mi-o imaginez melodioasă, de tenor: ”Franz Kafka, Guten Abend…”

Din păcate se știe despre scriitor că nu iubea telefonul și nu răspundea aproape niciodată.

Franz Kafka - Jurnal, Metamorfoza, Scrisoare către tata, Scrisori, Opere complete - Jurnal, Noiembrie.jpg

– my photo –

Oamenii născuți în ultimul sfert al secolului al XIX-lea sunt cei care au avut ideile cele mai uimitoare: viața se schimba în mâinile lor, iar ei nu se sfiau să găsească o cu totul altă lume sau, pur și simplu, să gândească cu totul altfel. Kafka are un mod de a spune, ca și cum ar fi în camera de zi și ar povestit cum cele mai mici secvențe care ne compun viața sunt cele mai neliniștitoare și mai terifiante. Kafka, așa cum eu l-am simțit: este portretul scriitorului fragil și profund, scriitorul genial, înspăimântat și care înspăimântă, este scriitorul plin de dragoste și care are nevoie de dragostea aceea liniștitoare și frumos arătată. Kafka nu a încercat niciodată să își compare gândurile cu a acelora din jurul lui, nu a cautat ideile celuilalt din care să fi învățat, el nu a folosit scrisul pentru a fi centrul atenției, ci l-a folosit ca un rezumat profund al propriei experiențe. Franz Kafka nu poate fi comparat cu nimeni altcineva; este figură care întruchipează exact ceea ce caut într-un scriitor, atât de mult încât am dezvoltat un fel de empatie față de oamenii care nu pot trăi fără o credință permanentă în ceva indestructibil în sine, față de tragismul vieții lor, față de tainele lor. Simt o profundă emoție și admirație pentru scriitorii care au o viață atât de bogată în trăiri, în gândire, în bogăției intelectuală, pentru sunetul neliniștitor al vieții care îi învelește, pentru atenția acesta nervoasă acordată detaliilor clipei, pentru aceasta atmosferă perpetuua de sufocare sentimentală.

Pentru Kafka, ideea că viața este ca o pedeapsă, comparată cu o închisoare sau cu o ”colonie penitenciară”, cu gardieni și judecători care nici nu știi de ce te acuză și care nici nu știi ce vor de la tine;  cu disperările împlinite și ale speranțelor spulberate până în moarte și cu toată întâmplarea ei creatoare. Kafka are o lume care nu seamănă cu a familiei sale, dar nici a lumii aceleia în care trăia. Viața descrisă de Kafka este halucinantă, terifiantă, impregnată de anxietăți, este un destin al omului fără perspectivă, este un fenomen, o esență, Kafka este un recviem al disperării, este coloana sonoră a unui Timp socotit nevolnic și pe care l-a simțit fără întrerupere.

Iarăși chemarea vieții. Poți foarte bine să-ți închipui că o splendoare vie ca asta stă locului și ne așteaptă pe fiecare dintre noi în toată strălucirea ei, doar că e ascunsă vederii, undeva, în adâncuri, invizibilă, foarte departe…

– ”Jurnal” – 1921

JURNAL – o autobiografie uluitoare, intelectuală și spirituală. Franz Kafka a scris în mod regulat un jurnal fără să intenționeze vreodată să-l publice.

În cazul meu se poate recunoaște foarte bine o concentrare asupra scrisului. După ce mi-am dat seama ca, din punct de vedere organic, scrisul reprezinta cea mai fertilă orientare a ființei mele, totul s-a precipitat în această direcție, lăsând fără preocupare toate aptitudinile ce vizau[…] plăcerile sexului, plăcerea de a manca și a bea, bucuria meditației filozofice și a muzicii. Mi-am pierdut vlaga în toate aceste direcții. A fost un lucru necesar, pentru ca energiile mele, în ansamblul lor, erau atât de reduse, încât numai concentrate la un loc puteau sluji, într-o oarecare măsură, scopului de a scrie.

[…] Consemnez din ce în ce mai timorat. Este de-nțeles. Orice cuvânt, întors în mâna spiritelor – acest avânt al mâinii e un gest caracteristic pentru ele -, se transformă într-o lance îndreptată împotriva celui care vorbește. Mai ales o astfel de remarcă. Și tot așa la infinit. Consolarea ar fi doar ca asta se-ntâmplă oricum, fie că vrei sau nu. Iar ce vrei tu pare să te ajute prea puțin. Mai mult decât o consolare este faptul că și tu ai arme.

– ”Jurnal” – [pagina 540]

Unele pasaje din ”Jurnal” sunt reluate în ,,Scrisoare către tata”, ca puncte de neliniște maximă.

SCRISOARE CĂTRE TATA – este una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka, care se adaugă Jurnalului 1910-1923 și volumelor de corespondență.

Între tatăl lui Kafka și fiul său, primul obstacol era lumea însăși. ”Scrisoare către tata” nu este o răzbunare răutăcioasă a fiului față de un tată de care nu s-a simțit înțeles, de care a fost adesea ”cicălit”, nici o compensație pentru frica pe care i-o inspiră, este pur și simplu nevoia de a înțelege și de a (se) explica.

Există un episod dur de care își amintește Franz Kafka în ”scrisoare”.

Știu că într-o noapte am început să scâncesc necontenit după apă, sigur nu pentru că mi-ar fi fost foarte sete, ci probabil în parte ca să fiu nesuferit, în parte ca să mă distrez așa, singur. După ce ai constatat că mai multe amenințări nu ajută la nimic, m-ai luat din pat, m-ai scos afară pe balconul dinspre curtea interioară și m-ai lăsat să stau acolo, numai în cămașă de noapte, în fața ușii închise. Nu vreau să spun că măsura asta n-ar fi fost justificată, poate că în cazul respectiv nu se putea obține altfel odihna în noaptea aceea, însă vreau să caracterizez prin asta metodele tale de educație și efectul lor asupra mea.

[…] Chiar și după câțiva ani, m-a torturat ideea chinuitoare că omul uriaș, tatăl meu, ultima instanță, va veni fără niciun motiv și în mijlocul nopții mă va scoate din pat și mă va duce în balcon, iar eu aș fi fost, astfel, un Nimeni pentru el.

– ,,Scrisoare către tata

800px-De_Kafka_Brief_an_den_Vater_001.jpg

Prima pagină a scrisorii lui Kafka către tatăl său, (1919) – sursa

Influența tatălui asupra operei lui Franz Kafka este indubitabilă, iar trauma este de lungă durată, nici la cei 36 de ani pe care îi avea Kafka la acel moment nu i-a pierdut forța.

În ciuda firii impulsive a tatălui, care nu se potrivea cu sensibilitatea ieșită din comun a fiului, viața familiei Kafka era normală, chiar armonioasă. Poate din dorința de a le împărtăși părinților lucrul pentru care considera că a venit pe lume (,, pentru asta sunt aici, e limpede”), pe modelul lecturilor în familie practicat în tot secolul al XIX-lea, Franz le citește uneori din proza lui. Dar lui i se pare că tatăl ”ascultă cât se poate de scârbit”. Fiul, dezamăgit, socotește lectura în fața tatălui doar un exercițiu critic util.

Pe de altă parte, atunci când tatăl încearcă să se apropie de el, Franz păstrează distanța. O altă scenă de familie este reținută în jurnal în anul 1921, la 25 octombrie, când boala lui se declarase deja de câțiva ani:

După cină, 25 [octombrie 1921]. Ieri Ehrenstein. [scriitor vienez]

Părinții jucau cărți; eu ședeam alături, singur, complet străin; tata a zis că trebuie să joc și eu sau măcar să chibițez; m-am eschivat oarecum. Ce însemna acest refuz, repetat adeseori, încă din copilărie? Existența comunitară, ca să zic așa, publică, îmi devenea accesibilă printr-o asemenea invitație, iar de prestația ce mi se cerea ca participant m-aș fi achitat, dacă nu bine, cel puțin acceptabil și pesemne jocul nici nu m-ar fi plictisit prea tare – cu toate acestea refuzam. Dacă judecam după asta, n-am dreptate să mă plâng că n-am fost luat niciodată de șuvoiul vieții, că n-am scăpat nicicând de Praga, că n-am descoperit niciun sport sau vreun meșteșug ș.a.m.d. – probabil că aș fi refuzat mereu oferta, ca și invitație la joc. Am lăsat cale liberă numai unor lucruri lipsite de sens: studiilor de drept și muncii de birou, iar ulterior unor activități suplimentare absurde: un pic de grădinărie, de tâmplărie ș.a.m.d.; așa cum cineva aruncă pe ușă un cerșetor nevoiaș și pe urmă face tot el pe binefăcătorul, dând de pomană cu dreapta pentru propria-i mână stângă, tot astfel trebuie înțelese și aceste completări de activitate ale mele.

– ”Jurnal” – [pagina 507]

Desigur, în acest caz, atât cerșetorul, cât și binefăcătorul sunt el însuși.

Am refuzat așadar mereu câte ceva – pesemne dintr-o slăbiciune generală, dar mai ales dintr-o slăbiciune de voință – și-am priceput abia foarte târziu acest lucru. Cândva consideram că refuzul este de cele mai multe ori un semn bun (eram încă sedus de marile speranțe pe care, în general, mi le pusesem în mine), însă astăzi n-a mai rămas decât un rest din această concepție binevoitoare.

– ”Jurnal” – [pagina 508]

Ceea ce refuză fiul nu este jocul de cărți, ci însuși jocul vieții. Acesta este cel pe care Kafka nu vrea să-l joace, gândindu-se adesea la sinucidere. Este posibil ca pentru el boala să fi fost de fapt o eliberare. Oricum, în Jurnal nu se plânge de ea, chiar atunci când notează că scuipă sânge.

De exemplu: în ”Metamorfoza”, tatăl lui Gregor Samsa este cel care aruncă cu mere în fiul transformat în gândac, provocându-i o rană mortală, iar în ”Verdictul”, tatăl lui Georg Bendemann îi face un scurt proces de intenție fiului.

În multe din lucrările scriitorului întâlnim o autoritate supremă, patriarhală, care guvernează discreționar destinul personajului principal. În ”Procesul”, un om este arestat și acuzat de o instanță distantă și inaccesibilă, iar în ”Castelul”, imensul și inabordabilul monument, ‘‘Castelul”, se bucură de centralitatea și reputația unui ”pater familias”, fără a-i permite însă lui K. accederea la acest statut.

800px-Kafka-transition

Schițe realizate de Franz Kafka (1938) – Gallery for franz kafka drawings

Omul, împrejmuit” (posibil ilustrația a fost realizată de Kafka pentru romanul „Procesul„) – Desen (schița), în jurul anului 1905
Omul de la masă” (posibil ilustrația a fost realizată pentru romanul „Procesul„) – Desen (schiță), 1905
Cal și călăreț” – (1909-1910)

kafka banner.jpg

sursa – kafkamuseum.czFranz Kafka's drawings The thinker 1913

Franz Kafka – ilustrație – ”The thinker”, 1913 – sursa

Câteodată îmi imaginez harta lumii desfășurată, iar pe tine întins în diagonală deasupra ei…

– ”Scrisoare către tata

[…] la urma urmelor, nu e nevoie să zbori de-a dreptul în miezul soarelui, ci să te târăști spre un locșor curat pe pământ, peste care uneori să și strălucească soarele, să că te poți încălzi și tu nițel.

Și cum anume am fost eu pregătit pentru așa ceva? Cât se poate de prost. […] și nici nu ai intervenit în mod prea fericit, pentru că nevoile noastre erau cu totul diferite; ceea ce pe mine mă prinde într-o adevărată încleștare s-ar putea ca pe tine de-abia să te atingă, și invers; ceea ce pentru tine este inocență poate fi pentru mine vinovăție, și invers; ceea ce pentru tine rămâne fără urmări pentru mine poate să fie capacul peste propriul meu sicriu.

– ”Scrisoare către tata” – [pagina 76]

Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, în urma unor certuri violente cu familia sa, prilejuite de intenția de a se căsători cu o fată  (Julie Wohryzek) care nu corespundea prejudecăților familiei Kafka.

Franz Kafka a petrecut câteva zile la o pensiune în localitatea Schelesen, în  Boemia,

Schelesen Wagenbach-01 (1).jpg

Pension Stüdl – sursa

unde încercase în anii precedenți în mai multe rânduri să-și trateze boala. Aici, a scris textul relativ extins – 45 de pagini – ale ”Scrisorii către tata”, care constituie, poate, mai puțin o încercare de a lămuri marea problemă a vieții sale de familie, relațiile cu tatăl său (care, de altfel, nu ar fi fost în măsură ”să-și bată capul” cu asemenea subtilități), cât mai degrabă un efort de a întrerupe una dintre acele perioade de neputință de a mai scrie, obsedante și deprimante la culme pentru el… Toată viața a dus o luptă necontenită cu tatăl sau, cu toate acestea, este atât de evident că lupta lui Kafka a fost întotdeauna împotriva lui însuși,

[…] gândul că de mic copil am fost învins de tata și că din ambiție n-am putut părăsi câmpul de luptă în toți acești ani, deși sunt mereu înfrânt.

– ”Jurnal” – 1921

”Scrisoarea” e declanșată de o întrebare dezarmantă, aproape înduioșătoare, a tatălui, Hermann Kafka:

M-ai întrebat de odată, acum de curând, de ce susțin că mi-e frică de tine.

Explicația acoperă două vieți și reface o complicată relație între un tată puternic, extravertit și un fiu sensibil, interiorizat. Franz nu a rezolvat în nici un fel disputa cu tatăl său scriind această ”Scrisoare către tata”, dar cel puțin a ridicat ceea ce a scris în ea la cel mai înalt nivel al literaturii. ”Scrisoarea” pe care, cum era de așteptat, Kafka nu a îndrăznit să o predea personal tatălui, ci a preferat să o roage pe mama sa să i-o transmită… dar nu i-a fost înmânată tatălui, mama lui Kafka, reîntorcându-i-o fiului după câteva zile, ”cu câteva cuvinte liniștitoare”, probabil pentru a-i menaja pe amândoi. Așadar, tatăl mitic, n-o va citi niciodată.

kafka-brief-an-Vater-DW-Kultur-Frankfurt-Main-jpg.jpg

Prima și ultima pagină a scrisorii lungi către tatăl său. Kafka încearcă să pună în cuvinte sentimentul său de opresiune și neînțelegere. sursa

,,Scrisoare către tata” este o autobiografie absolut remarcabilă, iar încheierea ei m-a doborât fizic. Pentru mine, nu este doar o reconstituire crâncenă a experiențelor autorului, ci și modul în care m-am simțit atrasă de zbuciumul interior al acestui scriitorului, simțindu-i fiecare tresărire.

Dragă Max,

Ultima mea dorință: Tot ce găsești în urma mea, […] sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești.

– Franz Kafka, Ultima scrisoare către Max Brod

METAMORFOZA – (”Die Verwandlung” în limba germană)

Integrala prozei antume și două lucrări postume

Cartea cuprinde: TEXTE PUBLICATE ÎN VOLUME (‘Contemplare” cu 18 nuvele, ”Verdictul”, ”Fochistul”, ”Metamorfoza”, ”În Colonia Penitenciară”, ‘‘Un medic de țară” cu 14  povestiri, ”Un artist al foamei” care include 4 povestiri. Și 11 TEXTE PUBLICATE ÎN ZIARE ȘI REVISTE cu 11 articole.

Imaginile din volum ilustrează coperta sau paginile de titlu ale edițiilor princeps în care au apărut scrierile antume ale lui Kafka. În cazul textelor apărute în reviste și ziare, au fost reproduse coperta sau prima pagină cu antet ale publicațiilor și câteva schițe ale lui Kafka.

Franz Kafka - Metamorfoza- Juneal Noiembrie - coperta.jpg

coperta exterioară a cărții ”Metamorfoza” – my photo

CONTEMPLARE – (”Betrachtungo” în germană)

În 1909, Kafka a debutat literar cu o colecție de opt schițe, publicate în revista literară ”Hyperion” din München.Franz_Kafka_a_Otto_Brod_na_Rivě_v_roce_1909.jpg

Franz Kafka și Otto Brod, fratele mai mic a lui Max Brod, la Rift în 1909 – sursa

800px-Kafka_Betrachtung_1912

”Betrachtung” (”Contemplare”) – Coperta editorului pentru prima imprimare, (1912) – sursa

– o antologie de 18 povestiri scurte și fabule. ”Contemplare” a fost publicată pentru prima dată în august 1912, în 800 de exemplare, fiind primul volum publicat de Kafka. Succesul a fost modest. Textele grupate în acest volum au fost propuse de Kafka, la insistențele lui Max Brod, editurii Rowohlt condusă pe atunci de Ernest Rowohlt și Kurt Wolff – acesta din urmă fiind apoi editorul următoarelor volume publicate de Kafka. 

Kafka a ezitat mult până să se hotărască la editarea volumului – corespondența sa cu Brod și Wolff exprimă aceste îndoieli – și s-ar părea că nu s-a decis decât după întâlnirea cu Felice Bauer (mai exact la 12 august 1912, în preziua expedierii manuscrisului), cea care avea să-i fie în două rânduri logodnică (și destinatara unor scrisori însumând mai multe sute de pagini), căreia intenționa de altfel, dacă nu să-i dedice volumul, în orice caz să i-l prezinte ca omagiu.

Dedicația volumului, din care autorul a primit primele exemplare în ziua de 10 decembrie 1912, era ”Pentru M.B.”, iar Kafka explica într-una din scrisorile sale către Felice:

Adevărat este că, dacă mai ții poate minte, am scris monograma în prezența ta, sub privirile tale, și aș fi putut foarte bine să scriu Max Brod, căci nici numele său, nici prietenia și dragostea care mă leagă de el nu trebuie să fie o taină; dar adevărat este de asemenea și că B este inițiala de la Bauer”.

– ”Corespondență – Scrisoare către Felice

O ”a doua ediție” anunțată în 1915, atunci când editura a sperat o reactivare a interesului public, ca urmare a faptului că Franz Kafka primise unul dintre premiile literare importante pe atunci ”Premiul Fontane”, nu a reprezentat decât o reluare a tirajului inițial, cu o copertă schimbată – și cum scria autorul însuși, între 1915 și iunie 1918: ”se vânduseră 429 de exemplare”.

Fontanepreis Sternheim

În toamna anului 1915, Franz Kafka a primit premiul „Fontane pentru cel mai bun interpret modern” – sursa

”Premiul Fontane” fusese acordat în 1915 lui Carl Sternheim, care anunțase că donează valoarea sa în bani unui tânăr autor cu o operă promițătoare, în cazul acesta lui Kafka. Kafka percepe gestul ca pe o importantă recunoaștere publică a talentului său.

Un alt scriitor major care identifică valoarea operei kafkiene este Robert Musil.

Robert_Musil_1900

Robert Musil în 1900, (1880-1942, scriitor austriac) – sursa

Viitorul creator al ”Omului fără însușiri” scrie recenzii despre ”Contemplare” și ”Fochistul” și chiar îl întâlnește pe Kafka în timpul unei vizite în Praga din 1916.

VERDICTUL – („Das Urteil” în germană)

Este o poveste scrisă în noaptea dintre 22 și 23 septembrie a anului 1912. Tema este conflictul dintre tată și fiu. Lucrarea îi este dedicată noii sale iubite, purtând subtitlul ”O poveste pentru Felice B.” (Eine Geschichte für Felice B.) în revista „Arkadia“, apoi retipărită în 1913 și în 1916 (cu unele modificări).

”Dragii mei părinți, eu v-am iubit totuși mereu”…

(…) în clipa aceea era pe pod o circulație care parcă nu voia să se mai sfârșească.

– ”Verdictul” [pagina 48]

Despre povestirea ”Verdictul”, Kafka însuși spunea că:

a ieșit din mine ca printr-o naștere adevărată, năclăită de murdărie și slină.

11 februarie, 1913

– ”Jurnal” – [pagina 125]

Îmi înțepeniseră picioarele de atâta nemișcare, abia mi le-am mai putut scoate de sub masa de scris. Simțeam încordarea și bucuria teribilă pe măsură ce povestirea se desfășura în fața ochilor mei, ca și cum aș fi înaintat tot mai departe prin apă. De mai multe ori, în noaptea asta, mi-am purtat greutatea propriului trup ca pe o povară în spinare.

– ”Jurnal”, 23 septembrie 1912

Lucrarea, aflată sub înrâurirea lui Freud, se concentrează asupra conflictului dintre Georg Bendemann și tatăl său. În expozițiune, Georg compune o scrisoare către un amic nefericit, care a eșuat în Rusia încercând să deschidă o afacere. Mai târziu, se gândește să-i aducă la cunoștință terminarea scrisorii și bătrânului său tată. Acesta se dezlănțuie pe neașteptate împotriva fiului, acuzându-l că și-a trădat prietenul și l-a înșelat ani la rând. Prietenul din Rusia ar fi fost, conform tatălui, ”un fiu pe placul inimii” lui, cu mult mai bun decât cel natural. Bendemann mai este acuzat și că vrea să se însoare cu o femeie ușuratică, o ”gâscă dezgustătoare”, doar pentru că aceasta ”și-a ridicat fustele” în fața lui. La sfârșit, tatăl protagonistului pronunță verdictul:

te osândesc acum la moarte prin înec.

Tulburat, Georg Bendemann iese din cameră cu intenția de a pune capăt disputei.

”Verdictul” – format pdf

”Verdictul” a fost interpretat în multe feluri: Kafka însuși a lăsat nu numai o relatare a felului în care a fost scris, ci și o interpretare personală, începând cu numele personajelor și terminând în felul în care această povestire poate fi considerată ca oglindind propriile sale relații cu tatăl său – și cu viitoarea sa logodnică.

După al șaselea capitol, părăsește temporar proiectul, pentru a se ocupa de o altă operă monumentală, ”Metamorfoza”, terminată la sfârșitul anului.

Un pasaj dintr-una din scrisorile către Felice (10 iunie 1913) care rezumă cel mai bine aceste interpretări:

”Verdictul” nu trebuie explicat. Poate am să-ți arăt o data câteva însemnări din Jurnal în privința asta. Povestirea e plină de abstracțiuni, fără că ele să fie mărturisite ca atare. Prietenul este în prea mică măsură o persoană adevărată, el este poate un ocol dat tatălui și fiului și silueta schimbătoare a prietenului care poate schimbarea de perspective dintre tată și fiu. Prea sigur de asta nu sunt însă nici eu.

re Kafka House in Niklas Street, Praguere Kafka, Franz writer. 1883–1924.

Praga (Cehia), casa pe strada Niklas 36 – familia Kafka a locuit acolo la ultimul etaj din iunie 1907 până în noiembrie 1913.  Vizavi de-a lungul râului Vltava, la Podul Chech & Orașul Vechi, casa în mijloc – sursa

Kafka_Das_Urteil_1916

„Das Urteil” (”Verdictul”) – Cover of the first individual print in 1913 – sursa

800px-Arkadia_1913coperta revistei ”Arkadia” of 1913, first print – sursa

FOCHISTUL – (”Der Heizer”)

Este o scurtă poveste a lui Franz Kafka, care a scris-o ca fiind primul capitol al unui roman pe care la numit ”Amerika”, dar a abandonat romanul în 1913 și a publicat singurul capitolul complet în anul respectiv.

Kafka_-_Der_Heizer_4 (1)

„Der Heizer” – Copertă originală, prima publicație tipărită în 1913 – sursa

Povestea începe avându-l ca protagonist pe Karl Rossmann, un tânăr de șaisprezece ani exilat din Europa de proprii părinți pentru că a sedus o servitoare.

Karl Rossmann, abia venit din aerul molcom al Europei, descoperă lumea aglomerată a New York-ului cu speranțele și naivitatea pe care numai la șaisprezece ani un tânăr le poate avea. Intra fără întârziere sub aripa protectoare a unchiului sau bogat și tot atât de repede cade în dizgrație; își începe marea aventura americană într-un hotel uriaș, ca rupt dintr-o epopee fantastică, cunoaște dragostea, nedumeririle în fața nedreptăților pe care soarta i le presară în cale la orice pas, dar întârzie, în ciuda întâmplărilor prin care trece, în ciuda oricărei rațiuni, să trăiască un sentiment cu care, altfel, lumea îl asaltează fără ezitare: întârzie, ba chiar refuză cu orice preț să urască.

KAFKA - Amerika

Kafka, Franz „Amerika” (1955), Cover by Edward Gorey- sursa

Kafka a vrut inițial să grupeze ”Fochistul”, împreună cu ”Verdictul” și ”Metamorfoza”, într-un singur volum intitulat ”Fiii” și, mai târziu, să reunească ”Verdictul” și ”Metamorfoza”  laolaltă cu ”În Colonia Penitenciară” într-o carte intitulată ”Pedepsele”. Nici unul din aceste proiecte nu a fost realizat. Romanul pe care-l începe (”Fochistul”) a fost, după cum se știe, publicat postum de Maz Brod sub titlul ”America”, sub care a rămas multă vreme cunoscut, până la publicarea ediției originale.

Frontispiz_des_Erstdruckes,_Hafenansicht_von_New_York.JPG

Prima gravură a portului New York – sursa

800px-Kafka_Amerika_1927

Coperta editurii din prima ediție ”Das Kind und die Stadt” (1927) – sursa

Din ianuarie 1913 însă, Kafka simte că și-a epuizat ideile literare și energia. Nu mai găsește puterea necesară pentru a continua romanul ”America” decât sporadic, în martie 1913 și august-octombrie 1914. În forma actuală, romanul neterminat conține opt capitole și trei fragmente. Din tot acest material, doar ”Fochistul”, primul capitol al ”Americii” este publicat antum în 1913, dar ca povestire de sine stătătoare, într-o broșură literară, ”Der jüngste Tag” (”Ziua de apoi”), editată de Kurt Wolff.

PROCESUL  (titlul original în limba germană dat de Kafka a fost ”Der Process”, apoi a fost schimbat de editori în ”Der Prozess”, ”Der Proceß” și ”Der Prozeß”) este un roman scris în 1914 și 1915, dar publicat pentru prima dată abia în 1925. Este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Kafka și relatează povestea unui om arestat și urmărit în justiție de o autoritate îndepărtată și inaccesibilă, fără ca natura crimei sale să-i fie dezvăluită vreodată lui sau vreunui cititor.

800px-Kafka_Der_Prozess_1925.jpg

Procesul” – Coperta primei ediții din 1925 – sursa

Ca și alte romane ale lui Kafka, ”Procesul” nu a fost niciodată finalizat, deși conține un capitol care aduce povestea la final.

După moartea în 1924 a lui Kafka, prietenul și executorul său testamentar pe partea literară Max Brod a editat textul pentru publicarea sa de către editura ”Verlag Die Schmiede”.

Romanul ”Procesul” prezintă episoade oarecum discontinue din viața tânărului Josef K., ”prim-procurist la o mare bancă”, pe o vină din trecut, necunoscută lui sau poate chiar inexistentă, îi aduce succesiv un arest la domiciliu, un interogatoriu în sala de judecată și o sentință.

Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat.

– Franz Kafka – ”Procesul

Considerându-se complet nevinovat, eroul întreprinde prea puține măsuri pentru a contracara amploarea procesului, cu toate că procedurile legale îi îngăduie un grad sporit de libertate. În timpul primei audieri din podul îmbâcsit al unui imobil, Josef K. se dezlănțuie într-o tiradă ce îi va fi defavorabilă, împotriva metodelor dezonorante și absurde ale justiției.

Josef K. se îndreptă spre fereastră, se așeză pe pervaz […] și privi piața. Zăpada continua să cadă, cerul nu se înseninase deloc.

– Franz Kafka – ”Procesul

Abia mai târziu, la insistențele unchiului Karl, îl angajează ca avocat pe domnul Huld, ”un fanfaron de o inutilitate evidentă”. În cele din urmă, protagonistul se îndreaptă spre pictorul Titorelli, un bun cunoscător al justiției, care îi dezvăluie că există trei tipuri de achitări: cea reală (foarte rară, dacă nu chiar imposibilă), cea aparentă și tărăgănarea la infinit.

Absurdul situației culminează cu parabola ”În fața legii” pe care un preot i-o povestește eroului într-o catedrală, pentru a-i demonstra că legea este și rămâne inaccesibilă rațiunii – [(în germană ”Vor dem Gesetz”) cuprinsă în romanul ”Procesul”, a fost publicată în timpul vieții lui Kafka, mai întâi în ediția de Anul Nou 1915 a săptămânalului evreiesc independent ”Selbstwehr”, apoi în 1919 în volumul ”Ein Landarzt” (”Un medic de țară”). Procesul a fost publicat abia în anul 1925, după moartea lui Kafka.]

Un om de la țară caută legea și dorește să intre prin porțile Legii care erau însă păzite.

În fața legii stă un păzitor. La acest păzitor, vine un om de la țară și cere voie să intre în lege.

– ”În fața legii” – sursa (pdf)

Portarul îi spune omului că el nu poate intra înăuntru în acel moment. Omul întreabă dacă i se va îngădui să intre mai târziu, iar portarul îi răspunde că este posibil. Bărbatul așteaptă ani de zile în fața porții:

Într-un târziu, vederea îi slăbește și nu mai știe dacă în jurul lui se face cu adevărat tot mai întuneric sau dacă îl înșală doar ochii. Dar distinge acum prin întuneric o strălucire nestinsă care răzbate pe ușa legii. Numai că nu mai apucă să trăiască mult. În preajma morții, toată experiența din acest răstimp se adună într-o întrebare, pe care încă n-a apucat s-o pună păzitorului. Îi face semn să vină mai aproape, întrucât nu-și mai poate ridica în sus trupul care a început să se înțepenească. Păzitorul trebuie să se aplece adânc, până la el, întrucât diferența de înălțime s-a schimbat mult în defavoarea omului.

– Acu’ ce mai vrei să știi? întreabă păzitorul, nu te mai saturi o dată.

– Toți se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea, grăiește omul, cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?

Păzitorul își dă seama că sfârșitul omului e aproape și, pentru a mai răzbi până la auzul lui care se stinge, răcnește la el:

– Pe aici nu putea obține să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ți-era hărăzită doar ție. Acum mă duc s-o închid.

– ”În fața legii” – sursa – (pdf)

Romanul ”Procesul” este completat de scurte episoade de iubire, spontane și vremelnice, dovedind nesiguranța și lipsa de angajament sentimental a protagonistului. Josef K. este atras de domnișoara Bürstner, o chiriașă dintr-o cameră vecină, sau de Leni, servitoarea avocatului Huld. Capitolul final al romanului este tragic și teatral.

Acolo, sus, cele două jumătăți ale unei ferestre se deschiseră pe neașteptate, ca o lumină care țâșnește în întuneric; un om — atât de subțire și de șters la distanța și la înălțimea aceea — se aplecă brusc în afară, aruncându-și brațele înainte. Cine putea să fie? Un prieten? Un suflet bun? Un om care participa la nenorocirea lui? Cineva care voia să-l ajute? Era unul singur? Erau toți? Mai exista acolo un ajutor? Existau obiecții care nu fuseseră încă ridicate? Firește că da.

sursa (pdf)– Franz Kafka – ”Procesul

METAMORFOZA – (”Die Verwandlung” în limba germană)

Metamorfoza - Franz Kafka

my photo –

Metamorfoza” a fost începută în 17 noiembrie și terminată în noaptea de 6 spre 7 decembrie 1912 și publicată prima dată în 1915 în revista ”Die Weißen Blätter”, publicație editată de René Schickele (anul II, Nr. 10 – octombrie 1915, Leipzig).

Fontanepreis WeisseBlaetter12_1915

sursa

Fraza de început a nuvelei, care confruntă subit cititorul cu un eveniment șocant și suprarealist, a rămas celebră:

Când Gregor Samsa se trezi într-o dimineață, după o noapte de vise neliniștite, se pomeni în patul său metamorfozat într-un gândac uriaș. Zăcea întins pe spinarea sa tare, prinsă într-o carapace și, când ridica puțin capul, îți vedea pântecele bombat, cafeniu, acoperit de mici platoșe dure și arcuite, peste care plapuma, gata să alunece cu totul, de-abia se mai putea ține. Numeroasele sale picioare, acum jalnic de subțiri în comparație cu dimensiunile lor de altădată, îi vibrau neajutorate pe dinaintea ochilor.

– ”Metamorfoza” [pagina 83]

Metamorphosis

”Die Verwandlung” – First edition cover | sursa

kafka-meta

”Metamorfoza” – sursa – ”Franz Kafka Museum”

Despre ”Metamorfoza” s-a vorbit de un ”anti-basm”, care să reproducă, inversate, datele unui basm ca ”La Belle et la Bête”,

Crane_beauty5

”La Belle et la Bête”, illustration de Walter Crane (1874) – sursa

sau au fost invocate considerente de ordin teologic, sociologic. Dar Kafka însă s-a exprimat concis:

– Eroul povestirii se numește Samsa, am spus eu. Asta sună ca o criptogramă pentru Kafka. Cinci litere aici ca și acolo. S-ul în cuvântul Samsa are aceeași poziție ca și K-ul din cuvântul Kafka. A-ul… Kafka m-a întrerupt.
– Nu e nicio criptogramă. Samsa nu este întru totul Kafka. ”Metamorfoza” nu e o confesiune, deși este – într-un anumit sens – o indiscreție.
– Asta nu știu…
– Este cumva frumos și discret să te apuci să vorbești despre ploșnițele din propria ta familie?
– Asta, firește, nu e ceva obișnuit în societatea bună.
– Vedeți dumneavoastră cât de necuviincios sunt? Kafka râde. Voia să schimbe tema conversației. Dar eu nu voiam asta.
– Cred că un calificativ cum ar fi ”cuviincios” sau ”necuviincios” nu e potrivit aici, am spus eu. ”Metamorfoza” e un vis groaznic, o închipuire înfiorătoare. Kafka s-a oprit în loc.
– Visul dezvăluie realitatea, în urma căreia rămâne închipuirea, de fapt. Asta e partea groaznică din viață – lucrul zguduitor pe care-l reprezintă arta. Dar acum trebuie cu adevărat să mă duc acasă.

– Gustav Janouch, ”Conversații cu Kafka”, 1951

Nuvela a rămas una din cele mai enigmatice opere ale secolului al XX-lea, generând numeroase interpretări.

Transformarea lui Gregor Samsa într-o insectă monstruoasă este prezentată ca un eveniment firesc, care nu necesită clarificări sau argumente. Gregor Samsa este un comis-voiajor tânăr, neînsurat, care trăiește împreună cu părinții și sora lui Grete, fiind principalul susținător al familiei, până la momentul metamorfozei. Cu toate că lucrează de cinci ani, fără să fi fost niciodată bolnav, lui Samsa propria slujbă i se pare o corvoadă. Faptul că trebuie să se trezească de dimineață pentru a prinde trenul la ora cinci, precum și modul deosebit de exigent în care îl tratează șeful îl fac pe Samsa să viseze, fără speranță, la viața unor colegi de breaslă care huzuresc

ca niște cadâne în harem

Motivele pentru care eroul se transformă pe neașteptate într-un gândac nu sunt cunoscute, însă Samsa își acceptă noua natură fără să se revolte și așteaptă răbdător să revină la forma umană. Obsesiile lui se leagă mereu de ce vor crede ceilalți: cum va reacționa șeful că a întârziat? de ce nu îi ascultă procuristul explicațiile? cum să își liniștească mama?

Samsa își pierde slujba, statutul social și sprijinul familiei, nu își mai poate comunica gândurile și trăiește într-o izolare forțată, însă sentimentele sale rămân profund umane. Tragedia lui Samsa constă mai ales în faptul că nu poate tempera reacțiile haotice ale celor ce îi sunt dragi.

Tatăl lui Samsa suferă și el de o asemenea metamorfoză. Înainte de a redeveni capul familiei, el era un bătrân neputincios și indolent, pe care falimentul suferit cu cinci ani în urmă l-a redus la un stadiu de pasivitate și dependență față de fiul său. Gregor își amintește că îl găsea de obicei ”ghemuit în pat, ostenit” sau ”îmbrăcat în halat, șezând în fotoliu” și că se slujea de un baston pentru a se putea deplasa. După metamorfoza lui Samsa, tatăl întinerește într-un mod spectaculos: se angajează la o bancă, poartă ”uniformă albastră, strânsă pe corp, cu nasturi aurii” și are o privire ”vioaie și tânără”. Mai mult, își asumă rolul de apărător al familiei, împotriva monstruozității fiului, pe care îl ține la distanță cu lovituri de baston.

Mama lui Gregor oscilează în mod tragic între atașamentul pe care îl are față de fiul ei și groaza, repulsia față de monstrul în care s-a transformat. Când îl vede pe Samsa, prima ei reacție este edificatoare: face doi pași în față spre el, apoi își pierde cunoștința.

Doar sora mai mică, Grete, de șaptesprezece ani, pare să manifeste înțelegere și luciditate. Trăiește cu iluzia că fratele ei va reveni la forma inițială, ea parcurge un alt fel de metamorfoză și se maturizează, atât în gândire cât și ca fizic, devenind, așa cum constată părinții la finalul nuvelei, ”o fată frumoasă, cu forme pline”. Ea reușește să trateze situația fratelui ei cu mai multă luciditate ca părinții, fiind cea care îi aduce mâncare, îi deretică camera și îi arată înțelegere. Se angajează de asemenea la un magazin, cu toate că talentul și visurile ei vizau lumea muzicii. Eforturile Gretei pot fi interpretate și ca o dorință de a se poziționa în cadrul familiei.

Decizia ei din finalul nuvelei demonstrează metamorfozarea:

Trebuie să plece de aici!

– ”Metamorfoza” [pagina 130]

Atitudinea acesteia se imprimă în gândirea lui Gregor Samsa asemeni unei sentințe. Privat de simpatia surorii, conștientizează, cu mâhnire, că a devenit o povară și o rușine pentru întreaga familie, considerând că dispariția lui este necesară fericirii celorlalți.

ÎN COLONIA PENITENCIARĂ –  („In der Strafkolonie” în germană)

O distopie scrisă între 5 și 18 octombrie 1914, a fost publicată pentru prima dată în 1919 în editura Kurt Wolff la Leipzig.

În ce privește finalul povestirii, Kafka a păstrat îndoieli care l-au și împiedicat o vreme să se gândească la publicarea textului. El și le-a exprimat, printre altele, într-o scrisoare către editorul Kurt Woolf – la 4 septembrie 1917 – care-i propusese editarea nuvelei împreună cu piesele volumului ”Un medic la țară”:

În ce privește ”Colonia penitenciară” e vorba poate de o neînțelegere. Eu nu am cerut niciodată din toată inima ca povestirea aceasta să fie publicată. Ultimele două sau trei pagini înainte de sfârșit sunt lucru de mântuială, iar prezența lor acolo arată că e vorba de o carență mai profundă, arată că e undeva un vierme, care face găunoasă în întregul ei întreaga povestire. Oferta dumneavoastră de a scoate această povestire în același fel ca și ”Medicul de țară” este bineînțeles foarte ispititoare și mă zgândăre într-atât, încât mă lasă aproape fără apărare – cu toate acestea, vă rog ca, cel puțin pentru moment, să nu editați această povestire. Dacă ați fi în locul meu și ați vedea povestirea cum o văd eu, n-ați considera că în rugămintea asta a mea intră în vreun fel vreo încăpățânare anume. De altfel, dacă mă țin puterile pe jumătate la fel de bine ca acum, veți primi de la mine lucruri mai bune decât e ”Colonia penitenciară”.

– Scrisoare către editorul Kurt Woolf – la 4 septembrie 1917

Franz Kafka (right) with, from right, his secretary Julie Kaiser, his sister Ottla, their cousin Irma, and the maid Mařenka, near Zürau, Bohemia, 1917

Franz Kafka (right) with, from right, his secretary Julie Kaiser, his sister Ottla, their cousin Irma, and the maid Mařenka, near Zürau, Bohemia, 1917 – sursa

De altfel, între 7, 8 și 9 august 1917, Kafka și-a însemnat în ”Jurnal” niște pasaje în mod evident legate de povestirea respectivă:

7 aug. [1917]

[…] Călătorul se simțea prea obosit ca să mai dea acum vreun ordin sau chiar ca să mai întreprindă ceva. Scoase o batistă din buzunar, făcu un gest ca și cum ar muia-o în hârdăul ce se vedea în depărtare, o lipi de frunte și se așeză lângă groapă. Așa-l găsiră cel doi domni pe care-i trimisese comandantul să-l ia. Călătorul se ridicase brusc, înviorat parcă, atunci când aceștia i se adresară. Ducându-și mâna la inimă, el zise: ”Am să fiu o javră, dacă voi permite una ca asta!” Pe urmă însă, el luă în sens propriu cele spuse și începu să alerge de colo-colo în patru labe. Doar câteodată sărea în picioare, smucindu-se pur și simplu; atunci se agăță de gâtul unuia dintre domni și strigă plângând: ”De ce mi se-ntâmplă mie toate astea?” Apoi se grăbea s-ajungă iarăși la locul lui.

– ”Jurnal” – [pagina 475]Franz Kafka (1920)

Franz Kafka (1917) –  sursa

8 august 1917

Și chiar dacă totul rămăsese neschimbat, pironul mai era acolo, ieșind din fruntea crăpată.

 Ca și când tot ceea ce urma să se întâmple l-ar fi adus în simțiri pe călător, iar problema ar fi fost numai a lui și a mortului, el le făcu semn să plece atât soldatului, cât și comandantului: cum aceștia pregetau, aruncă după ei cu o piatră, dar, întrucât continuau să discute, se năpusti asupra lor și-i lovi cu pumnii.
”Cum?”, întreabă călătorul. Uitase ceva? Un cuvânt hotărâtor? Un tertip? O mână de ajutor? Cine poate răzbi în talmeș-balmeșul ăsta? ”Atmosfera tropicală, blestemată și rea, ce faci din mine? Nu știu ce se întâmplă. Puterea mea de judecată a rămas acasă, în nord.”

”Cum?”, întreabă călătorul. Uitase ceva? Un cuvânt hotărâtor? Un tertip? O mână de ajutor? Foarte posibil. Extrem de probabil. Pretutindeni era o grosolană eroare de calcul, o concepție fundamental greșită, scrâșnitura unei trăsături de condei, ce împroșca totul cu cerneală. Dar cine îndreptă asta? Unde-i omul care să pună lucrurile la punct? Unde-i bătrânul morar, bun și patriarhal, din nord, care să-i vâre între pietrele de moară pe rânjiții ăia doi de colo?

”Pregătiți drumul șerpoaicei!”, se auzi un strigăt. Pregătiți drumul pentru marea doamnă!” ,,Suntem gata, se strigă drept răspuns, suntem gata!” Iar noi, deschizătorii de drumuri, prea slăviții spărgători de piatră, ieșirăm mărșăluind din tufiș. ”Haideți!, striga comandantul nostru, vesel ca-ntotdeauna. Haideți, lăturilor ce sunteți!” Auzind acestea, ne ridicarăm ciocanele și pe o distanță de mile întregi începurăm să bocănim cu cea mai mare râvnă. Nu ni se permitea nicio pauză;doar cât să mutăm ciocanul dintr-o mână într-alta. Sosirea șerpoaicei noastre fusese anunțată chiar pentru seara aceea, iar până atunci trebuia să sfărâmăm toată piatra, s-o facem praf: șerpoaica noastră nu suportă nici cea mai măruntă pietricică. Unde mai găsești numaidecât o șerpoaică atât de sensibilă? Tocmai de aceea este și o șerpoaică unică, fără pereche de răsfățată grației muncii noastre și, ca atare, deja peste măsură de nărăvită. Nu înțelegem și regretăm faptul că ea-și spune în continuare ”șerpoaica”. Ar trebui să-și zică întotdeauna cel puțin ”madam”, deși ea ar rămâne, firește, tot fără asemănare, chiar dacă i-am spune ”madam”. Dar nu asta-i grija noastră; noi trebuie să facem totul praf.
”Sus lampa, tu cel din față! Voi, ceilalți, veniți după mine! Toți, în șir indian! Și fără gălăgie! Nu s-a-ntâmplat nimic. Mergeți fără teamă! Eu port răspunderea. Eu vă scot de-aici.”

– ”Jurnal” – [pagina 476]

Franz Kafka with his sister, Ottilie (Ottla) in 1918

Franz Kafka împreună cu sora lui Ottla (Ottilie; 1892–1943) în Zürau, astăzi Sirem (Northwest Bohemia), în timpul șederii sale din septembrie 1917 până în martie 1918 – sursa

9 aug 1917

Călătorul făcu un gest neclar cu mâna, renunță să se mai ostenească, îi îmbrânci pe cei doi de lângă cadavru și le arătă colonia, unde trebuiau să se ducă imediat. Cu un râs gâlgâit, ei dovediră treptat că au înțeles ordinul; condamnatul își apasă în palma călătorului fața acoperită de mai multe straturi de murdărie, iar soldatul îl bătu pe umăr cu mâna dreaptă pe călător, în timp ce în stânga-și agita arma. Cei trei formau acum un singur tot.

Călătorul fu nevoit să respingă violent sentimentul care-l copleșea vădindu-i că în acest caz se crease o ordine desăvârșită. Începuse să obosească și verifica planul de a îngropa acum cadavrul. Arșița ce continua să crească – doar pentru a nu ameți, călătorul nu voia să-și înalțe capul spre soare -, amuțirea bruscă și definitivă a ofițerului, privirea celor doi de dincolo, care se holbau la el într-un mod ciudat, și cu care pierduse orice legătură în urma morții ofițerului, în fine, această constatare categorică, mașinală, cu care fusese întâmpinată aici opinia ofițerului – toate acestea îl făcură pe călător să nu mai poată rămâne în picioare și să se așeze pe un scaun din împletitura de trestie. Ar fi fost grozav ca vaporul lui să se deplaseze până aici, prin nisipul ăsta de neumblat, ca să-l ia. Atunci ar fi urcat la bord, și numai de pe scară i-ar mai fi făcut un reproș ofițerului, din pricina barbarei execuții a condamnatului: ,,Am să povestesc asta acasă”, i-ar mai fi spus ridicând glasul, ca să-l audă și căpitanul împreună cu marinarii, care se aplecau curioși sus, peste bord. ,,Execuție?”, ar fi întrebat atunci, arătându-l pe hamalul călătorului. Și într-adevăr, acela era chiar condamnatul, după cum se convinsese călătorul scutindu-i și examinându-i atent trăsăturile feței. ,,Respectele mele”, se văzu silit să spună călătorul și o făcu bucuros. ,,Vreo scamatorie?”, mai întreabă el. ,,Nu, răspunse ofițerul, greșeala vă aparține: eu am fost cel executat, așa cum ași poruncit.” Acum căpitanul și marinarii ascultau și mai atenți. Și văzură cu toții cum ofițerul își trecu mâna peste față, dezvelind un piron ce ieșea strâmb din fruntea crăpată.

Era deja perioada ultimelor lupte mai importante pe care guvernul american trebuia să le poarte cu indienii. Fortul cel mai avansat în teritoriul indienilor – care era și cel mai solid – se afla sub comanda generalului Samson, care, de altfel, se remarcase aici de mai multe ori și care se bucura de o încredere nestrămutată din partea populației și a soldaților. Strigătul ,,Generalul Samson!” avea asupra câte unui indian aproape același efect ca o carabină.

Într-o dimineață, o trupă de cercetași a prins un tânăr în pădure și l-a adus la Cartierul General, conform ordinului dat tuturor de către general, care se interesa personal până și de cele mai neînsemnate lucruri. Întrucât generalul tocmai avea o consfătuire cu câțiva fermieri din zona de graniță, străinul a fost dus mai întâi în fața aghiotantului său, locotenent-colonelul Otway.

,,Generalul Samson!”, strigai eu și, clătinându-mă, făcui un pas înapoi. El era cel care ieșea acum din tufișul înalt. ,,Liniște!”, zise generalul, arătând în urmă. O escortă alcătuită din vreo zece domni venea poticnindu-se după el.

– ”Jurnal” – [pagina 477]

800px-Kafka_Strafkolonie_(1919)

sursa

Franz Kafka – ”Colonia Penitenciară” – (pdf)

Primul Război Mondial izbucește la 28 iulie 1914, după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul Imperiului Austro-Ungar, la Sarajevo. Jurnalul scriitorului consemnează cu indiferență și ironie:

Germania a declarat război Rusiei – După amiază, ore de înot.

Kafka este găsit apt de război, dar poziția sa ”indispensabilă” în cadrul companiei de asigurări îi îngăduie să rămână în rezervă. Cumnatul său însă, Josef Pollak, participă la ororile conflagrației și îi relatează în noiembrie ”surescitat peste măsură” povestea unui căpitan străpuns de multiple lovituri de baionetă. E posibil ca revoltătoarea imagine să fi stat la originea povestirii ”Colonia penitenciară”. Lucrarea descrie un sofisticat instrument de tortură, care își ucide victima încet, prin înțepături succesive, imprimându-i pe piele cuvintele sentinței.

Un explorator ce călătorește în diverse țări pentru a vedea legile de organizare a tribunalelor. Ajunge astfel și pe insula denumită ”Colonia Penitenciară” pentru a asista la o execuție: un soldat este condamnat pentru că a adormit în timpul turei de noapte. Un accent foarte mare este pus pe descrierea obiectului de tortură – o mașinărie, ”un aparat cu totul special” construită astfel încât să scrijelească pe pielea condamnatului porunca încălcată de acesta și să-l apoi ucidă în chinuri groaznice.

Mașinăria, prin natura ei complexă și barbară, a fost considerată un simbol al războiului sau al totalitarismului. Mașinăria de scris direct în carne vie nu e doar o metaforă livrească, ci definește cât se poate de exact efortul personal de a scrie:

Imponderabil, fără oase și fără corp, m-am plimbat două ore întregi pe străduțe, gândindu-mă la cât am mai pătimit în după-amiaza asta cu scrisul.

6 iunie, 1912

– ”Jurnal” – [pagina 74]

Cât de liniștit devine omul după ceasul al șaselea! În cel mai idiot dintre ei se trezește inteligența, începe de la ochi. De la ei cuprinde apoi totul. O priveliște care mai-mai că te ispitește să te așezi singur sub grapă. În rest nu se întâmplă, de fapt, nimic deosebit, doar atât că omul începe să descifreze scrisul și-și țuguie buzele de parcă ar asculta ceva atent. Ați văzut, nu e ușor să descifrezi scrisul cu ochii; omul nostru îl descifrează încă cu rănile sale. Firește că trebuie o muncă imensă pentru aceasta; este nevoie de șase ceasuri pentru desăvârșirea ei. Apoi, grapa îl străpunge complet și-l aruncă în groapă, unde cade plescăind în apa amestecată cu sânge și cu vată. În clipa aceasta judecata s-a sfârșit, iar noi – eu și soldatul – îl îngropăm.

– ”Colonia penitenciară”- [pagina 144]

Interesantă este judecata de care are parte inculpatul, demnă de o distopie. Tot mecanismul justiției din ”Colonia Penitenciară” are la bază principiul “vina e întotdeauna mai presus de orice îndoială”. Adică inculpatul din ”Colonia Penitenciară” nu are posibilitatea de a se apăra, el devenind practic din inculpat în mod automat condamnat.

Problema se prezintă în felul următor. Aici, în Colonia Penitenciară am fost desemnat judecător, în ciuda vârstei mele tinere. Căci eu i-am fost apropiat fostului comandant în toate chestiunile penale și pe lângă aceasta cunosc cel mai bine aparatul. Principiul fundamental după care decid este acesta:
Vinovăția este întotdeauna în afara de orice îndoială. Alte tribunale nu pot urma acest principiu, întrucât sunt alcătuite din mai multe persoane și există și alte curți mai presus de ele. Aici nu este cazul sau, cel puțin, nu era pe vremea fostului comandant. Cel nou a manifestat, e adevărat, dorința de a se amesteca în judecata mea, dar până acum am reușit să-l țin deoparte și-mi va reuși aceasta și mai departe.

– ”Colonia penitenciară” – [pagina 147]

Colonia Penitenciară” nu este deloc o lectură ușoară sau care să te lase indiferent. Scurtă ca întindere, povestirea reușește să comprime în paginile sale atât geneza și evoluția Coloniei Penitenciare, cât și destrămarea acesteia.

UN MEDIC DE ȚARĂ – („Ein Landarzt” în germană)

– o altă colecție de 14 povestiri. A fost scris în ianuarie 1917, este unul dintre relativ puținele texte de care Kafka a fost (aproape) mulțumit. Textul a apărut prima dată, împreună cu ”Un omor” (o primă versiune a povestirii ”Un fratricid”), în ”Die neue Dichtung”, un almanah, editura Kurt Wolff, 1918 (dar publicat încă din 1917)

Niște lucrări ca ”Un medic de țară” ar putea să mă mai satisfacă pentru un timp, presupunând că voi reuși să mai scriu ceva asemănător (foarte improbabil). Aș fi fericit numai în cazul în care aș putea înălța lumea pe tărâmul purității, adevărului și imuabilității.

– ”Jurnal” – [pagina 324]

Kafka_Ein_Landarzt_1919

Prima ediție a colecției de povestiri ”Un doctor de țară”, apărută în 1919 sub îngrijirea lui Kurt Wolff – sursa

Ce fac aici în această iarnă fără sfârșit? Calul meu este mort și nu este nimeni în oraș care să-mi împrumute.

– ”Un doctor de țară

Povestea unui doctor care a lucrat într-un sat rural și încercările sale repetate, dar inițial nereușite, de a vizita un tânăr grav bolnav într-o noapte rece de iarnă.

Calul îi moare pe drum, dar găsește pe neașteptate doi armăsari într-un coteț de porci. Îngrijitorul lor îi sechestrează slujnica, iar doctorul nu o poate salva fiind purtat cu mare repeziciune de cei doi cai, niște entități iraționale și fantomatice, la casa copilului suferind. Povestea se afundă tot mai mult în absurd. Confruntat cu imposibilitatea de a salva copilul de la moarte, doctorul este dezbrăcat de părinții acestuia și culcat în pat lângă bolnav, conform indicațiilor unui cor de școală, aflat în fața casei.

Caii își bagă capetele pe fereastră și fac un zgomot asurzitor, iar copilul, care preferă să moară, îi dezvăluie doctorului că au un destin similar, fiind amândoi ”azvârliți undeva” fără să poată ”să se pună pe picioare”:

Să scrii prescripții e ușor, mai greu e însă să ajungi la o înțelegere cu oamenii, realizează doctorul.

– ”Un doctor de țară

Medicul rămâne îngropat în singurătate în mijlocul unui deșert de zăpadă realizând că a fost înșelat.

Der Landarzt.png

„Doktor, laß mich sterben!” –  sursa

CASTELUL – în germană: ”Das Schloss”, ortografiat ulterior ca ”Das Schloß”) este un roman neterminat și publicat postum în 1926 de Max Brod la editura Kurt Wolff din München. Lucrarea a fost scrisă în 1922, în germană, limba maternă a lui Kafka, dar a rămas neterminată.

Kafka_Das_Schloss_1926

”Das Schloss” – ”Castelul” (roman)  – Coperta primei ediții din 1926 – sursa

Dintre cele trei mari romane ale lui Kafka, ”Castelul” are subiectul cel mai complicat și diversitatea de personaje cea mai mare. Narațiunea urmărește traseul absurd al unui personaj denumit „K.”, care se luptă pentru a avea acces la autoritățile misterioase ale unui castel care guvernează un sat din motive necunoscute. Odată cu trecerea timpului, obiectivul lui de a ocupa o slujbă în cadrul „Castelului” se dovedește a fi din ce în ce mai departe de a se concretiza.

Acțiunea se amplifică prin bizara poveste de iubire dintre K. și Frieda, o chelneriță de la „Curtea domnească”. Amanta lui K., Frieda îi permite protagonistului să își întrezărească șeful printr-o gaură din ușă. K. și Frieda se logodesc și trăiesc împreună în condiții vitrege, în sala de gimnastică a unei școli, unde K. este angajat provizoriu ca om de serviciu. Logodna eșuează, când Frieda își dă seama că nu reprezintă pentru K. decât un instrument pentru a accede la lumea Castelului. Romanul, neterminat, continuă cu zădărnicirea oricăror eforturi ale eroului de a ocupa funcția promisă.

Castelul, ale cărui contururi începeau să se estompeze, era cuprins de liniște, ca totdeauna; K. nu zărise până acum nici cea mai mică urmă de viață acolo, poate că nici nu era cu putință să distingi ceva din depărtarea asta, și totuși ochii erau dornici să vadă, și suportau cu greu această liniște.

Franz Kafka – „Castelul” (pdf)

Kafka a murit înainte de finalizarea romanului, dar a sugerat că s-ar termina cu moartea lui K. în sat; el urma să primească pe patul de moarte o notificare de la castel că:

dreptul său legal de a trăi în sat nu era valabil, dar, luându-se în considerare anumite circumstanțe auxiliare, i s-a permis să trăiască și să lucreze acolo.

UN ARTIST AL FOAMEI – (în germană: ”Ein Hungerkünstler”)

Este o povestire publicată prima oară în 1922, în revista literară ”Die neue Rundschau”. În 1924, imediat după moartea scriitorului, a fost inclusă, alături de trei alte povestiri, într-o colecție intitulată omonim, ”Un artist al foamei” (editura ”Verlag Die Schmiede”). Protagonistul, un om care a transformat abilitatea sa neobișnuită de a flămânzi zile în șir într-un obiect al admirației publice, se confruntă de-a lungul interesantei povestiri cu declinul propriei „arte”, pe măsură ce vechii săi spectatori își găsesc alte interese. Artistul foamei se înscrie, la fel ca Josef K. din ”Procesul” sau Gregor Samsa din ”Metamorfoza”, într-o serie de personaje care devin victimă a societății și sunt marginalizate.

Kafka_Ein_Hungerkünstler_1924.jpg

”Ein Hungerkünstler” – (1924) – sursa

Franz Kafka – ”Un artist al foamei” – (pdf)

==============================

Niciodată nu citesc o carte dacă în prealabil nu am citit biografia autorului. Și nu oricum, ci cu ferventă temeinicie, scobind după informații și fotografii.

==============================

Strivit sub comentariile posterității, FRANZ KAFKA – scriitor de limbă germană, evreu originar din Praga – (n. 3 iulie 1883, Praga – d. 3 iunie 1924, Viena) nu poate fi redus la o singură formulă nici ca om, nici ca scriitor.

Jurnal Noiembrie, citat Franz Kafka (my drawing)

Centrul unui cerc – (my drawing) –

Casa-lui-Kafka

Casa ”Franz Kafka” din Praga – sursa

Viața lui nu are nimic spectaculos, deși chiar el atrage atenția, într-o scrisoare, că nu există viață banală, nici neînsemnată sau monotonă, că viața e pur și simplu înspăimântătoare și că el însuși se simte atât de diferit de semenii lui, încât se îndoiește că e om.

Tatăl, Hermann Kafka (1852–1931), era comerciant, iar mama: Julie Kafka, născută Löwy (1856–1934), provenea dintr-o familie destul de avută și erudită.Heřman und Julie Kafka

Hermann și Julie Kafka – sursaparents-kafka

Părinții lui Franz Kafka, Hermann și Julie Kafka, în 1913 – sursa

Fotografia de cuplu ne arată un bărbat senin, inspirând acea încredere responsabilă pe care orice bărbat din secolul progresului trebuia s-o degaje, solid construit, cu o mustață impunătoare, îmbrăcat elegant, iar alături de el, o femeie cu o expresie dârză, introvertită, cu o ușoară asimetrie a figurii, care o face să pară nesigură sau, cum spune la un moment dat fiul ”șireată”. Iubirea lor va dăinui până la sfârșit (el moare în 1931, ea trei ani mai târziu), foarte uniți, se vor menaja reciproc de-a lungul întregii vieți.

Părinții lui Kafka împreună cu fiica sa Elli, soțul ei Karl Hermann și nepotul Felix (probabil în jurul anului 1915).jpg

Părinții lui Kafka împreună cu fiica sa Elli, soțul ei Karl Hermann și nepotul Felix (probabil în jurul anului 1915) – sursa

Hermann Kafka a fost unul din cei șase copii ai unei familii de evrei foarte sărace al comunei Wossek din sudul Boemiei. Tatăl lui Hermann, Jakob Kafka, a fost măcelar. Din cauza sărăciei, Hermann Kafka a fost nevoit încă de la paisprezece ani să abandoneze studiile și să lucreze ca negustor ambulant. Frigul, foamea și disconfortul, care i-au dominat copilăria, l-au transformat într-o personalitate puternică, pragmatică și ambițioasă.

Bunicii Kafka, Jakob Kafka și soția lui Franziska.jpg

Bunicii Kafka, Jakob Kafka și soția lui Franziska – sursa

Julie Löwy, în schimb, provine dintr-o familie prosperă și educată din Poděbrady: tatăl ei este comerciant și patronul unei fabrici de bere.

Hermann și Julie se căsătoresc la 3 septembrie 1882, apoi se mută în Praga și deschid un magazin de galanterii (”Galanteriewaren”), unde vând umbrele, bastoane, articole de îmbrăcăminte, accesorii la modă etc. Cei doi vorbesc un dialect al limbii germane foarte influențat de idiș, care este numit uneori peiorativ Mauscheldeutsch.

AKG372026

Stăncuță – emblema magazinului tatălui său Hermann Kafka, pe un plic din 1903 – sursa

Julie Kafka Photo 1882

Julie Kafka (1882) – sursa

În ziua de 3 iulie 1883, la zece luni după căsătorie, împlinind fără întârziere speranțele oricărui cuplu din epocă, familia Kafka are un prim copil, băiat, pe Franz (circumcis șapte zile mai târziu). În el își pun părinții toate așteptările: el trebuie să preia afacerea și averea familiei, el să ducă mai departe numele de Kafka. Lui urmează să-i transfere tatăl, încetul cu încetul, toate sarcinile, pentru el își au rostul eforturile părinților, el urmează să fie ajutorul lor la bătrânețe. Aspirațiile care însoțeau firesc nașterea primului băiat. Copilul drăgălaș, dar fragil, are încă de mic o expresie îndurerată, a mamei, căreia-i moștenește și ușoara asimetrie a figurii, dar într-o formă mai blândă, misterioasă și atrăgătoare.

Kafka - copil

Fotografia tânărului Franz Kafka – sursa

Franz Kafka, de aproximativ cinci ani

Kafka la vârsta de aproximativ cinci ani – sursa

franz-kafka-05

Franz Kafka – în 1896,  (Prague), 1896 – sursa

Povara de pe umerii lui Franz crește în următorii ani: născut la doi ani după el, fratele Georg, un băiat ”frumos și puternic”, moare totuși în 1887, de rujeolă. Câteva luni mai târziu, Julie naște un al treilea  fiu, pe Heinrich. Era relativ frecvent, în secolul al XIX-lea, ca unei femei să-i moară și să i se nască un copil în același an. Dar și Heinrich moare, în urma unei otite, la mai puțin de un an. Lipsiți de frați, Franz va avea, în schimb, trei surori. Prima, Gabriele (Elli), e născută în anul 1889, exact când Franz va începe școala de băieți, ”Deutsche Knabenschule” – așadar în limba în care avea să-ți scrie toată opera.

Lecturile de copil ale lui Franz sunt basmele, romanele cu Sherlock Holmes, personaj literar atât de iubit în epocă încât a fost socotit real, și cărți de călătorie, iar guvernanta îi citea, tulburându-l, Sonata Kreutzer (este o nuvelă scrisă de Lev Tolstoi). Ca tânăr, îl descoperea pe Marc Aureliu, îl prețuia în mod deosebit pe Geothe, îi urmărea pe Thomas Mann, pe Walser, Werfel și pe Musil, citea cărți de și despre Dickens, citea Nietzsche și poezie, reviste literare și se socotea asemănător cu ”un Flaubert, un Kierkegaard, un Grillparzer”, deși își interzicea să se compare cu ei, din modestie.

Limba maternă a lui Franz a fost germană, dar a vorbit fluent limba cehă. Urmează Valerie (Valli), favorita tatălui, în 1890, și Ottilie (Ottla), în 1892, sora de care se simte cel mai aproape Frantz. Cei doi au corespondat între 1909 și 1924, iar scrisorile lor sunt publicate astăzi în antologii precum ”Scrisori către Ottla”.

Ottilie Kafka / Photo / 1910 – sursa |  Hermann Kafka – (1852-1931) –  sursa

Ea este, conform lui Kafka, singura din familie care putea să i se opună tatălui:

Despre Ottla de-abia îndrăznesc să scriu, și știu că făcând asta pun sub semnul întrebării tot efectul pe care l-aș putea spera de la această scrisoare. În împrejurări obișnuite, adică atâta vreme cât ea nu îndură vreun necaz sau nu trece prin vreo primejdie deosebită, tu n-ai față de ea decât ură; tu însuți mi-ai mărturisit că, după părerea ta, ea te face să suferi și te rănește în mod conștient și deliberat iarăși și iarăși, și că, în timp ce tu suferi din cauza ei, ea se simte mulțumită și se bucură de asta. E deci in soi de diavol. Ce înstrăinare monstruoasă, mai adâncă decât cea despre tine și mine, trebuie să se fi produs între tine și ea pentru  a fi cu putință o asemenea neînțelegere monstruoasă. Ea este atât de departe de tine, încât abia o mai vezi în locul ei, acolo unde presupui tu că se află ea, o fantomă. Recunosc acum că, în privința ei, ai avut mult de furcă. Eu însumi nu înțeleg pe de-antregul cazul acesta atât de complicat, însă, oricum ar sta lucrurile, aici a fost ceva reprezentat de un exemplar din familia Löwy, înarmat cu cele mai bune arme ale tribului Kafka. Între noi doi nici n-a fost, la drept vorbind, o luptă; eu am fost repede și cu totul înfrânt; ce a rămas a fost doar fuga din fața ta, amărăciunea, tristețea, frământarea lăuntrică. Însă voi doi ați fost întotdeauna doi dușmani combatanți, mereu cu forțe proaspete, mereu în putere. Era un spectacol deopotrivă măreț și deprimant. Sigur că la început ați fost foarte aproape unul de altul, căci și astăzi Ottla este, dintre noi patru, poate reprezentarea cea mai pură a căsătoriei tale cu mama, a forțelor care s-au legat acolo laolaltă. Nu știu ce anume a nimicit între voi fericirea armoniei dintre tată și copil, pot doar să-mi închipui că evoluția a fost asemănătoare cu cea din cazul meu. Din partea ta, tirania firii tale, din partea ei, sfidarea, sensibilitatea, simțul dreptății, neliniștea tipică a celor din familia  Löwy, și toate intensificate încă de conștiința forței celor din familia Kafka. Poate că și eu am influențat-o, însă nu din proprie voință, ci prin simplul fapt al prezenței mele. De altfel, ea a intrat ultima în raportul de forțe deja stabilit și a putut să judece singură amplul material care-i stă la dispoziție. Pot chiar să-mi închipui că, în sinea ei, a ezitat o vreme dacă să ți se arunce ție în brațe, sau în brațele adversarilor tăi, și e limpede că atunci tu ai greșit cu ceva, nu ai făcut ce trebuia și în felul acesta ai respins-o. Însă dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, voi ați fi fost o pereche superbă în armonia dintre voi. E adevărat că astfel eu aș fi pierdut o aliată, însă priveliștea pe care mi-ați fi oferit-o voi doi m-ar fi răsplătit din belșug, și poate că și tu, în fericirea asta nesperată de a găsi satisfacție deplină cel puțin într-unul din copii tăi, te-ai fi schimbat în avantajul meu. Oricum, toate acestea sunt astăzi doar un vis. Otlla nu mai are nicio legătură cu tatăl ei, trebuie să-și caute singură drumul, ca și mine, și cum ea are – mai mult decât mine – încredere, siguranța de sine, sănătate, nu-și face prea multe griji, în ochii tăi ea este mai rea și mai trădătoare decât mine. Chiar și ea e în stare să se vadă pe sine însăși cu ochii tăi, poate să simtă împreună cu tine suferințele tale și din cauza asta poate să fie – nu deznădăjduită, deznădejdea e specialitatea mea –  poate să fie însă foarte tristă. E drept că, aparent în contradicție cu ceea ce-ți spun eu aici, tu ne vezi adesea stând împreună, șoptind laolaltă, râzând, uneori ne auzi că te pomenim. Ai atunci impresia că am fi niște conspiratori nerușinați, complotând împotriva ta. Frumoși conspiratori! Tu ai fost, într-adevăr, una din temele principale ale conversațiilor dintre noi, precum și ale gândurilor noastre, însă, sincer ți-o spun, nu ca să nesocotim ceva împotriva ta stăm noi laolaltă, ci pentru a discuta, cu toată încordarea, în glumă, serios, cu dragoste, cu resentiment, cu mânie, cu împotrivire, cu supunere, cu sentimentul vinovăției, cu toate puterile minții și ale inimii, procesul acesta înspăimântător care dăinuie între noi și tine, pentru a-l analiza în toate amănuntele, în toate privințele, cu toate prilejurile, de departe și de aproape, procesul acesta în care tu susții întotdeauna că trebuie să fii judecător, în vreme ce tu însuți, cel puțin în cea mai mare parte a timpului (și aici las bineînțeles calea deschisă pentru toate erorile pe care le-aș putea săvârși eu), ești o parte la fel de vulnerabilă și de orbită ca și noi.

– ”Scrisoare către tata” [pagina 48]Kafka im Alter von etwa zehn Jahren mit seinen Schwestern Elli und Valli

  Kafka la vârsta de zece ani cu surorile sale Elli și Valli – sursa

La fel ca mulți evrei din Praga, cele trei surori vor fi deportate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Valli și Elli au fost trimise la Ghetoul din Łódź, iar Ottla în lagărul de concentrare din Theresienstadt. Ottla este omorâtă la 7 octombrie 1943 la Auschwitz, iar despre Valli sau Elli nu se mai știe nimic după război.

Franz Kafka nu va asista la aceste orori, moartea lui survenind în 1924.

Die Schwestern Kafkas Valli, Elli, Ottla

 Surorile lui Kafka: Valli, Elli, Ottla (circa 1898) – sursa

La zece ani (în 1893) din dorința tatălui, Kafka se înscrie la Gimnaziul de Stat ”Altstädter Deutsches Gymnasium” din Palatul Kinsky, o școală foarte riguroasă, axată mai mult pe studiile umaniste decât pe știință. Aici cursurile se țin în limba germană, dar Kafka studiază și limbi clasice (latina, greaca), franceza și ceha. Deși sistemul este foarte competitiv, iar Kafka își subestimează mereu abilitățile, reușește să obțină rezultate remarcabile la toate disciplinele, mai puțin matematica și primește câțiva ani calificativul ”Vorzugschüler” (”elev excelent”).

Palatul Kinsky de pe Piața Orașului Vechi.

Palatul Kinsky de pe Piața Orașului Vechi. La parterul din dreapta, tatăl își conducea „magazinul de articole de îmbrăcăminte” în 1912. La etaj a fost liceul umanist cu predare în limba germană, pe care l-a urmat Kafka între 1893 și 1901 – sursa

Disprețuiește însă, în forul său interior, acest mod de educație bazat pe memorare și uniformizare. Într-un sistem al înregimentării și îndoctrinării, Kafka învață să își păstreze independența spirituală, cu o abilitate care îi va fi foarte utilă și mai târziu, la universitate sau la serviciu.

Teroarea constantă a examenelor, la care este convins întotdeauna că va eșua, îi prejudiciază sănătatea. După una din numeroasele și intensele perioade de examinare, cedează oboselii fizice și are nevoie de o vacanțe prelungite.

Kafka-as-pupil

Franz Kafka, elev, înainte de 1900 – sursa

48_Prager_Schulklasse

Prague Grammar School Class, (c. 1900) – sursa

Printre amicii săi cei mai buni din perioada gimnaziului se numără Rudolf Illowý, Hugo Bergmann, Ewald Felix Příbram (în compania de asigurări a tatălui acestuia va lucra mai târziu Kafka), Paul Kisch și Oskar Pollak (cu care va rămâne prieten și în timpul universității). Prin intermediul lui Hugo Bergmann, Kafka face cunoștință cu operele lui Hofmannsthal și Nietzsche.

Încă din gimnaziu este preocupat de literatură. Primele sale încercări literare însă au fost probabil distruse de el însuși, la fel ca primele sale jurnale.

Fotografia de clasă din 1898.

Fotografia de clasă din 1898. Kafka în rândul superior al doilea din stânga; Oskar Pollak, cel mai apropiat prieten până la universitate, al doilea rând de sus, al doilea din stânga; Hugo Bergmann, al treilea rând din partea de sus, al treilea din stânga. sursa

Franz Kafka (1883-1924) czech writer here young c. 1898

Franz Kafka – elev la Gimnaziul Altstädter din Praga (c. 1898) – sursa

După absolvirea examenului maturității (”Abitur”) în anul 1901 cu calificativul ”satisfăcător” (”befriedigend”), Kafka părăsește pentru prima dată Boemia și călătorește cu unchiul său Siegfried Löwy în insulele Norderney.

Postcard Norderney

Postcard Norderney – sursa

Norderney_aerial_photo.jpg

Norderney este una dintre Insulele frizone orientale în Marea Nordului și aparține de landul Saxonia Inferioară, Germania – sursa

Helgoland_Postkarte_001 (1).jpg

Helgoland  – Postkarte (ca.1900) – sursa

1280px-Helgoland_Vogelperspektive_sx.jpg

Helgoland (”Heiliges Land” – ”Țara sfântă”, engleză Heligoland) este cea mai mare îndepărtată insulă germană din Marea Nordului de continent – sursa

Relația strânsă dintre scriitor și unchiul lui dinspre mamă, doctor în Moravia, a inspirat povestirea ”Un medic de țară”.

44_Der_Landarzt_02.jpg

Dr. Siegfried Löwy (1857-1931), „medicul de țară” în Triesch (Moravia) – (fratele mamei sale), unchiul este cel mai apropiat de Franz. La fel ca Rudolf (fratele mai mare a lui Siegfried Löwy – Rudolf este descris de cumnatul său Hermann Kafka drept „nebun”), și-a luat viața, dar pentru un motiv foarte diferit de fratele său; astfel a scăpat de deportare în lagărul de concentrare din Theresienstadt – sursa

În 1901, Franz Kafka se înscrie la Universitatea Carol-Ferdinand din Praga (Karl-Ferdinands-Universität). La început optează pentru chimie, dar după două săptămâni incompatibilitatea sa cu munca de laborator îl face să își schimbe opțiunea și se reorientează spre drept. Domeniul studiilor îi este oricum indiferent; universitatea i se pare utilă doar în măsura în care îi asigură un suport sigur pentru cariera de scriitor.

Studiază dreptul internațional, dreptul civil, dreptul canonic, dreptul comercial și constituțional, statistica și economia, precum și codul civil austriac. Mai târziu își va exprima ironic dezgustul pentru mediul avocățesc în scurta povestire ”Noul avocat”, în care calul lui Alexandru cel Mare, Bucefal, transportat într-o lume modernă, lipsită de eroi și aventuri, se vede nevoit să se adâncească în lectura textelor legale.

Kafka la 23 de ani, în 1906.

Kafka la 23 de ani, în 1906

Pentru Kafka, studiile de drept au constat în faptul că se ”hrănea spiritual pur și simplu, în cele câteva luni de dinaintea examenelor și sub cea mai formidabilă încordare a nervilor, din rumegușul care mai fusese mestecat de mii de guri” înaintea sa. sursa

Și-a luat doctoratul în 1909, a lucrat un an la Tribunalul din orașul natal, apoi la o întreprindere italiană și în final ca avocat.

Charles Ferdinand University of Prague..jpg

Charles Ferdinand University of Prague – sursa

Franz_Kafka_1910

This photograph dates from 1910, a year after his Brescia Air Show adventure – sursa

La 1 noiembrie 1907, Franz și-a început cariera la Agenția Italiana de Asigurari – Assicurazioni Generali. După 9 luni și-a încetat activitatea pentru că avea prea puțin timp să scrie. În ianuarie 1908 s-a alăturat unei instituții de asigurări pentru accidente de muncă, unde Kafka a lucrat până la pensionarea anticipată la vârsta de 39 de ani, deși a fost foarte apreciat de către angajator.

AKG372027.jpg

Praga – (Republica Cehă) Institutului de Asigurare a Accidentelor Muncitorești pentru Regatul Boemiei – (societate de asigurări în care Kafka a lucrat 1908-1922) – sursa

locul fostului institut de asigurări de accidente în care Kafka a lucrat.

Sediul de odinioară al ”Companiei pentru asigurarea lucrătorilor din Regatul Boemiei” unde lucrează Kafka între 1908 și 1922 ca jurist – sursa

Franz Kafka se va distanța, datorită traseului său profesional, de limbajul colocvial încărcat de expresii ”jargon” al părinților săi, dar nu se va simți prea confortabil nici cu germana standard, impusă de figuri literare gigantice ca Goethe sau Schiller. Spre exemplu, așa cum va consemna în 1911, chiar și cuvântul ”Mutter” i se pare străin și departe de sensul pe care vrea să-l exprime:

24 octombrie 1911

Ieri mi-a venit ideea că pe mama nu am iubit-o întotdeauna așa cum  merita și cum aș fi fost în stare s-o iubesc, numai pentru că m-a împiedicat germana. Mama evreică nu este o ”Mutter”; denumirea de ”Mutter” o face cam caraghioasă (nu pe ea însăși, fiindcă nr aflăm în Germania): când îi dăm unei evreice numele nemțesc de ”Mutter”, uităm însă contradicția, care se coboară cu atât mai greu la nivelul sentimentului, că ”Mutter” este un cuvânt prea german pentru evrei; el conține, involuntar, pe lângă strălucirea creștină, și răceala creștină, ceea ce face ca evreica desemnată prin ”Mutter” să devină nu doar caraghioasă, ci și străină. ”Mama” ar fi un nume mai bun, numai să nu ni-l imaginăm în spatele lui tot pe ”Mutter”. Cred că doar amintirea din ghetou mai conservă familia iudaică, întrucât nici cuvântul ”Vater” nu se referă câtuși de puțin la un tată evreu.

– ”Jurnal” [pagina 64]

Franz Kafka va vorbi mai târziu despre două principii antagonice care i-au guvernat familia. Primul este cel patern, Kafka, care se evidențiază prin ”tărie, sănătate, apetit, intensitatea vocii, elocvență, mulțumire de sine, dominarea lumii, rezistență, prezență de sine și cunoașterea naturii umane” (sursa). Acestea sunt practic caracteristicile lui Hermann Kafka, negustorul autoritar și egocentric, care și-a construit cu propriile forțe o carieră de succes. Al doilea principiu, cel matern – Löwy, este unul ”pasiv, timid, ascuns, melancolic, chiar spiritual, intelectual și religios, dacă luăm în calcul tradiția rabinică a unor strămoși din partea mamei” (sursa). Cu acest al doilea principiu se va identifica Franz Kafka. Trebuie amintiți aici mai ales trei dintre unchii materni, și anume Siegfried, Rudolf și Alfred („unchiul din Madrid”) Löwy, niște burlaci excentrici, după care Kafka și-a modelat propria viața.

Kafka evocă neîndurător, în jurnalul său, perioada adolescenței. Atunci era, după cum recunoaște, ”deosebit de prost îmbrăcat”, pentru că părinții îi comandau hainele de la un anume negustor din Nusle. Veșmintele inestetice i-ar fi deformat nu doar mersul și postura, ci chiar și imaginea despre sine și gândirea despre viitor:

Așadar, am cedat în fața hainelor mele urâte și proaste până și în ce privește ținuta fizică; am început să merg încovoiat, cu umerii căzuți, cu brațele și mâinile strâmbe; mi-era frică de oglinzi pentru că răsfrângeau o urâțenie, de nelecuit.

[…] Adevărul este că eram cu totul lipsit de capacitatea de a-mi gândi, chiar și în cele mai neînsemnate amănunte, viitorul concret. Îmi limitam gândirea numai la obiectele imediate și la împrejurările prezente, și asta nu din pedanterie sau pentru că aș fi avut interese bine conturate, ci – în măsura în care nu prostia mea ar fi fost cauza – din tristețe și din spaimă: din tristețe, căci prezentul fiind atât de trist pentru mine, îmi spuneam că nu trebuie să-l depășesc înainte de a mi-l fi făcut mai fericit, din spaimă, pentru că, tot așa cum mi se făcea frică în fața celui mai mic pas în prezent, mă consideram nevrednic, copilăros și demn de dispreț cum mă vedeam, să judec cu adevărat și cu spirit de răspundere un viitor măreț, bărbătesc, care de cele mai multe ori nu mi se părea deloc posibil.

Jurnal – Caietul al cincilea” – 2 ianurie, 1912

Kafka încearcă de nenumărate ori să evadeze din plictisul studiilor legale, asistând la cursurile mai interesante ale științelor umaniste. În 1902, urmărește prelegerile intitulate ”Întrebări fundamentale despre psihologia descriptivă ale lui Anton Marty”.

În primăvara și vara anului 1903, studiază intens literatura, filologia și gramatica germană. Împreună cu Hugo Bergmann, student acum la chimie, Kafka devine membru al unei organizații universitare numite ”Sala lecturilor” și a dezbaterilor pentru studenții germani din Praga (”Lese- und Redehalle der deutschen Studenten in Prag”) al cărei scop este revigorarea culturii germane.

În octombrie 1902, Kafka îl cunoaște pe viitorul său prieten Max Brod, cel care îi va publica postum lucrările și îi va scrie prima biografie (”Franz Kafka: o biografie”, 1937).

brod_max_young

Max Brod– (23 octombrie, 1902) – sursa

Kafka, cu un an mai în vârstă ca Brod, asistă la o prelegere a acestuia despre Schopenhauer. La un moment dat, oratorul face niște observații depreciative la adresa lui Nietzsche, pe care îl consideră un impostor (”Schwindler”), ceea ce îl intrigă pe Franz Kafka, admirator al filozofului existențialist la fel ca mulți din colegii săi. Polemica aprinsă a celor doi, care va începe când Kafka se oferă să-l însoțească pe Brod acasă, devine primul episod al unei mari prietenii. Evreu energic, suferind de o deformare a coloanei care îl face să pară cocoșat, Max Brod este un om foarte cultivat, poet, jurnalist, critic, compozitor și pianist, dar mai presus de toate un exponent al modernismului, fiind capabil să identifice cu ușurință valorile autentice. Brod a fost primul care a afirmat că secolul al XX-lea va fi supranumit ”secolul lui Kafka”.

Max-Brod

Max Brod – ( Praga, Austro-Ungaria – d. , Tel Aviv, Statul Israel) – a publicat postum povestea prietenului său

kafka-en-el-balneario-de-marielyst-con-su-amigo-ernst-weiss-1913

Kafka la stațiunea litorală Marielyst (Danemarca), în compania prietenului său Ernst Weiss, în iulie 1913 – sursa

AKG372025

Scrisoarea lui Franz Kafka pentru Max Brod (1884-1968), Praga, 22 iunie 1909: Plic cu adresa de afaceri a tatălui său, Hermann Kafka – sursa

La inițiativa lui Brod, cei doi prieteni parcurg ”Protagoras” de Platon în limba greacă, cu ajutorul unei traduceri și a unui dicționar, apoi ”Educația sentimentală” și ”Ispitirea Sfântului Anton” de Flaubert în franceză.

În plan literar, tânărul Kafka se află în căutarea propriului stil. Într-o scrisoare din 20 decembrie 1902 adresată lui Oskar Pollak putem întâlni cea mai veche povestire kafkiană care s-a păstrat, ”Der Unredliche in seinem Herzen”. aici scrisoarea

Deși scurtă și nedezvoltată (lungimea povestirii este de o pagină), lucrarea introduce două personaje stranii care par să anticipeze opera viitoare a scriitorului: Lunganul rușinos (der schamhafte Lange) și cel Necinstit la inimă (Der Unredliche in seinem Herzen). Sugestii ale marginalizării, fricii, rușinii, incertitudinii, terorii sau absurdului, prezente în această povestire, se vor concretiza mai târziu în capodopere ca ”Metamorfoza” și ”Procesul”.

Aproape un an mai târziu (8 noiembrie 1903), Kafka îi promite aceluiași prieten că îi va trimite pasaje dintr-o carte la care lucrează, ”Copilul și orașul” (”Das Kind und die Stadt”) – sursa – scrisoarea adresată lui Oskar Pollak. Nu se mai știe, din păcate, nimic despre acest proiect.

În 1904, Kafka scrie prima povestire lungă, ”Descrierea unei lupte” (aici povestirea în întregime), scrisă între anii 1903 și 1907, la care va mai aduce îmbunătățiri până în 1909. Cu excepția a două fragmente care apar în ”Hyperion” în 1909, lucrarea rămâne nepublicată în timpul vieții autorului.

”Descrierea unei lupte” începe letargic, într-o atmosferă festivă, cu un erou principal introvertit și mult prea complexat de propriul fizic. Capitolul al doilea plonjează de-a dreptul într-un infern suprarealist: protagonistul se urcă în spatele unui prieten și îl călărește cu sălbăticie, apoi întâlnește un om gras din Orient, transportat într-o lectică, care îi relatează povestea stranie a unei persoane care se ruga cu stăruință și umilință.

Kafka îi arată abia în 1905 lui Max Brod noua sa povestire, iar acesta se arată încântat, crezând că descifrează în ea sămânța geniului. Brod îl îndeamnă în mod continuu pe prietenul său să scrie, să publice și să păstreze manuscrisele. ”Descrierea unei lupte” rămâne până astăzi una din cele mai enigmatice opere ale lui Kafka.

kafka_i_siostry

A collage showing Franz Kafka and his sisters
Clockwise:   Franz Kafka, Elli Kafka, Ottla Kafka, Valli Kafka – sursa

FRANZ KAFKA

Franz Kafka și Ottla – cu excepția lui Max Brod și, uneori, și a Milenei Jesenská, Ottla va rămâne singura persoană în care Kafka avea încredere – sursa

The photo is of Kafka's mother and sister, amid birch trees, Villi, 1916.jpg

The photo is of Kafka’s mother and sister, amid birch trees, Villi, 1916 – sursa

Conștiința importanței scrisului în propria viață apare de timpuriu la Kafka și e adesea exprimată. Chiar dacă încrederea în scrisul propriu are oscilații mari, scrisul e aproape organic, fizic legat de el. Cărțile lui (între care ”Metamorfoza”, ”Procesul”, ”Castelul”, ”Colonia penitenciară”, ”America”) au dat unul dintre tonurile esențiale ale literaturii europene de la începutul secolului XX, deși multe sunt neterminate.

Faima, cu excepția aprecierii elogioase a unui mic grup de prieteni, a fost doar postumă.

Reprezentant remarcabil al prozei moderne, Franz Kafka, a exercitat o influență covârșitoare asupra literaturii postbelice. Originalitatea operei lui Franz Kafka nu poate fi circumscrisă cu ușurință unui anumit curent literar sau filozofic, Kafka a fost, în mod evident, un exponent al modernismului, fiind influențat de unii gânditori moderni din secolul al XIX-lea ca Nietzsche, Kierkegaard, Freud, Marx sau Darwin.

 În cadrul amplei mișcări a modernismului, Kafka este identificat adesea cu două mari curente, expresionismul și suprarealismul. Fiecare din cele două încadrări este aproximativă și, strict vorbind, greșită. Expresionismul i se aseamănă prin deformarea realității în jurul unei perspective narative subiective și prin existența bizară a unei lumi decadente și industrializate. Cu toate acestea, Kafka a fost un critic înverșunat al mișcării expresioniste, iar limbajul său distant și neornamentat diferă vizibil de patosul sentimental și emfaza verbală a reprezentanților curentului.

Pur și simplu m-am crucit când am descoperit multitudinea de interpretări ale operei lui Kafka: interpretările psihanalitice, religioase, etnico-istorice, marxiste, fundamentale, tone de supoziții, de ”simboluri insistente”, alegorii sociale, studii de caz despre frustrări și nebunii birocratice, psihoanalitice, tabele, semnificații… te doare capul. Nu contrazic, ba chiar (parcă) aș fi de acord cu unele dintre ele, nu contrazic analizele ”kafkologilor”,  doar că, pe alocuri, analizele operei autorului sunt explicate într-o formă voit complicate, un fel de a te scărpina la urechea dreaptă cu mâna stângă, atâta tot.

Ceea ce a scris Milan Kundera, pentru mine este interpretarea cea mai apropiată de propria înțelegere față de opera lui Kafka (deși nu i-am citit toată opera și nici o mintoasă nu sunt) – Milan Kundera, un vehement combatant al analizelor critice excesive, el apreciază că: dinamismul imaginației lui Kafka primează asupra oricărei exegeze. Punct și s-a închis analiza. Ba mai mult, îl critică și pe Max Brod pentru faptul că a încercat să mitologizeze biografia lui Kafka și să o transforme în hagiografie (ramură a teologiei care se ocupă studierea vieții sfinților).

Iată ce spune:

Nu îți dai seama că oamenii nu știu să îl citească pe Kafka, doar prin simplul fapt că vor să îl descifreze?

În loc să se lase purtați de imaginația lui inegalabilă, ei caută alegorii și nu găsesc decât clișee: viața e absurdă (sau dimpotrivă, nu e absurdă), Dumnezeu e (sau nu e) intangibil etc. Nu poți înțelege nimic despre artă, în special despre arta modernă, dacă nu conștientizezi că imaginația este o valoare în sine.

– Milan Kundera, interviu cu Christian Salmon – 1983

AKG372019.jpg

Praga (Republica Cehă), Casa Oppelt Piața Orașului Vechi – Primăria veche, strada Niklas și casa Oppelt –  noiembrie 1913 reședința familiei Kafka – Carte poștală foto, nedatată, c. 1900 – sursa

csm_goldene_gasse_alt_05957a4cc8

Das Häuschen in einer historischen Aufnahme (das dunkle im Vordergrund) – sursa

Goldenes Gässchen

Zlatá ulička (Străduța de aur), numărul 22. Kafka locuiește aici între 1916 și 1917 în locuința închiriată de Ottla. Casa, pe care Max Brod o numește ”chilie mănăstirească a unui adevărat scriitor”. A devenit între timp muzeu.

_780x646-y6q0bmstum

Portrait of Franz Kafka / Passport Photo, 1915/16  – sursa

1280px-Praga_(141).JPG

”Strada de aur” (în cehă Zlatá ulička) este o străduță celebră situată în incinta Cetății din Praga, Republica Cehă, în cartierul Hradčany. Ea este formată dintr-un șir de unsprezece case colorate relativ joase, care au fost construite în stil manierist la sfârșitul secolului al XVI-lea pentru a-i găzdui pe cei douăzeci de gardieni ai împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg (1555-1612), precum și familiile acestora. sursa

Numele său se datorează aurarilor care au locuit mai târziu în acel loc. Strada a fost cunoscută și sub numele de Strada Alchimiștilor sau Aleea Alchimiștilor, din cauza unei legende că acolo ar fi locuit în secolul al XVI-lea câțiva alchimiști care încercau să transforme fierul în aur pentru împăratul Rudolf al II-lea și să obțină piatra filozofală și elixirul vieții.

Mai târziu a locuit pe această stradă, pentru o perioadă scurtă de timp, și scriitorul Jaroslav Seifert (1901-1986; scriitor, poet și jurnalist ceh, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1984).

Astăzi, ”Strada de aur” este unul dintre cele mai vizitate locuri din capitala Republicii Cehe, aici aflându-se galerii de artă și magazine de suveniruri. Ea se bucură de o mare popularitate în rândul turiștilor datorită aspectului caselor sale colorate cu ferestre și uși mici, a acoperișurilor joase și a coșurilor de fum.

Alamy Ltd. Franz Kafka And House Stock Photos and Images

DPAG_2008_Franz_Kafka

Timbru – (2008) – sursa

În 1903, Kafka are prima experiență sexuală cu o fată de prăvălie (”Ladenmädchen”) de origine cehă. Ca mulți studenți din vremea lui, este un vizitator frecvent al bordelurilor. În timp însă, scriitorul devine tot mai dezgustat de actul sexual și de contactele fizice pe care le presupune, manifestând chiar anxietate și teamă în această privință.

O suită importantă de iubiri feminine: Hedwig Weiler, Felice Bauer, Grete Bloch, Julie Wohryzek, Milena Jesenská, Dora Diamant, care a dominat viața scriitorului.

Reiner Stach, n. , Germania) autor, editor și publicist german, cunoscut în calitate de biograf al lui Franz Kafka, consideră că viața privată a lui Kafka a fost cea a unui neobosit cuceritor de femei (”womanizer”).

01_Kafka_AltstaedterRing_Farbe1.jpg

Franz Kafka and His City – sursa

Cu o sănătate șubrezită de mediul stresant al universității, scriitorul este nevoit să se odihnească într-un sanatoriu din Zuckmantel în iulie 1905 și septembrie 1906. Alături de unchiul său preferat Siegfried, petrece vara anului 1907 în Triesch, unde o cunoaște pe Hedwig Weiler,hedwig

Hedwig Weiler – sursa

una din primele sale iubiri, o tânără de numai nouăsprezece ani, cu care corespondează până în ianuarie 1908.

La 20 iunie 1907, familia Kafka se mută din nou, de la reședința lor de unsprezece ani din Zeltnergasse, la numărul 36 Niklasstraße. Ca și înainte, spațiul privat și intimitatea tânărului scriitor sunt periclitate de gălăgia și rutina familiei. Într-o schiță autobiografică din 1912 intitulată Marele tapaj (Großer Lärm), Franz Kafka se plânge că locuiește în ”cartierul general al zgomotului”. Abia în noiembrie 1913, familia se va instala într-un apartament mai mare, dar abia când surorile Elli și Valli se vor fi măritat deja și se vor fi stabilit la casele lor. La începutul lui august 1914, chiar după izbucnirea Primului Război Mondial, Elli și Valli se întorc, împreună cu copiii lor, în apartamentul părinților, bărbații fiindu-le plecați în armată. Franz Kafka, aflat la vârsta de 31 de ani, se mută câteva luni mai târziu (10 februarie 1915) în fosta locuință a lui Valli, un apartament liniștit de pe Bilekgasse, unde locuiește singur pentru prima dată în viață.

În martie 1915, își schimbă iar adresa: Lange Gasse (Aleea Lungă) 18, în clădirea numită Zum goldenen Hecht (La știuca de aur). Locuiește aici până în vara anului 1916, când găsește, cu ajutorul surorii Ottla, domiciliul ideal pentru scris.

Preocupările lui Kafka sunt, înainte de toate, literare:

21 iunie 1913

Urăsc tot ceea ce nu se referă la literatură; mă plictisește faptul de a purta discuții (chiar dacă ele au subiect literar); mă plictisește să fac vizite, iar bucuriile și suferințele rudelor mele mă plictisesc până-n adâncul sufletului. Când fac conversație, tot ceea ce gândesc își pierde din importanță, din seriozitate și autenticitate.

Jurnal” – [pagina 310]

Programul, care se termină de obicei la ora două, îi permite lui Kafka să se dedice mai mult timp literaturii. Asta nu înseamnă însă că este un angajat neglijent, ci dimpotrivă, este apreciat de superiori și promovat de câteva ori: în 1910-1913 este conțipist [conțipistul este o funcție specifică Imperiului Austro-Ungar, se ocupa cu dezvoltarea proiectelor și programelor într-o companie (cuvântul vine din lat. conceptus = concept), un echivalent al timpurilor noastre ar fi managerul de proiect.], din 1913 vice-secretar, din 1920 secretar, din 1922 secretar superior. Colegii îl admiră mai ales pentru ceha elegantă și literară pe care o vorbește. Sarcinile lui Kafka constau în întocmirea statisticilor, redactarea protocolului, a articolelor jurnalistice și a rapoartelor, clasificarea lucrărilor în funcție de coeficientul de risc, ținerea corespondenței și reprezentarea agenției în demersurile legale. În 1910, din proprie inițiativă, urmează niște cursuri la Universitatea Tehnică din Praga, pentru a-și spori competența în domeniul tehnicii industriale. Profesorul de management Peter Drucker îl consideră pe Franz Kafka inventatorul căștii de protecție pentru muncitori, deși nu există dovezi concrete în acest sens. În postura de angajat la o companie de asigurări, scriitorul se familiarizează cu lumea lucrătorilor din industrie, niște oameni simpli, care se accidentează adesea din ignoranță sau neatenție, își pierd degete sau chiar membre. O colecție a rapoartelor și scrierilor sale de serviciu, Amtliche Schriften, publicată în 1984 de Klaus Hermsdorf, demonstrează nu doar măiestria cu care Kafka stăpânea limbajul birocratic, dar și un anumit grad de implicare socială, o dorință de a corecta problemele societății. Kafka empatizează cu muncitorii și asistă la demonstrațiile acestora. Înclinarea lui spre socialism își are originea în copilărie, când comportamentul opresiv al tatălui care își trata angajații de la magazin ca pe niște ”inamici plătiți” l-a făcut să se revolte.

Franz Kafka nu a ezitat să ridiculizeze rigiditatea birocratică a slujbei sale. Presiunea orelor de birou, omniprezența și atotputernicia ceasului, ultima clipă a programului, comparată cu o ”trambulină spre fericire” – toate aceste caracteristici sunt amintite ironic într-una din scrisori:

De muncă nu mă plâng atât de mult cum mă plâng de trândăvia timpului mlăștinos. Timpul în birou, mai precis, nu se poate diviza; în ultima jumătate de oră simți presiunea celor opt ore la fel cum simți în prima. Este adesea ca în călătoriile de zile și nopți cu trenul, când în cele din urmă, complet înfricoșat, nu te mai gândești nici la activitatea mașinii mecanicului de locomotivă, nici la peisajul deluros sau neted, ci numai la ceasul căruia îi atribui orice autoritate și pe care îl ții încontinuu în palmă.

Franz Kafka, ”Scrisoare către Hedwig Weiler”, noiembrie 1907 sursa

În povestirea ”Poseidon” (1920), Kafka demolează din nou, în stilul caracteristic, un mit clasic: zeul mării este deposedat de atributele divine și guvernează contabilicește:

Poseidon stătea la masa sa de birou și calcula. Gospodărirea tuturor apelor îi dădea neîncetat de lucru.

Birocrația, cu care Kafka a intrat în contact în special în perioada serviciului, este una din țintele principale ale operei sale. De asemenea, interesul pentru tehnică și finețea documentării despre accidentele de muncă au influențat unele lucrări precum ”Colonia penitenciară”, unde mașina își devorează propriul operator.

Sătul probabil de Praga, pe care o alinta încă din 1902 ”mămică cu gheare”, Kafka călătorește în Occident: mai întâi în Tyrol în 1909, apoi, împreună cu Max Brod, la Paris în toamna anului 1910 sau la Zürich, Lugano și din nou Paris în 1911.

În jurul lui Kafka și Brod se cristalizează un grup de scriitori și literați – Der enge Prager Kreis (Cercul strâmt praghez), cum îl numește Max Brod – care îi include pe Felix Weltsch, Oskar Baum sau Franz Werfel.

La sfârșitul anului 1911, soțul lui Elli, Karl Hermann, și Kafka devin parteneri ai primei fabrici de azbest din Praga, cunoscută sub numele Prager Asbestwerke Hermann & Co. Afacerea este pusă în funcțiune cu banii tatălui Hermann Kafka. Franz Kafka este entuziasmat la început de acest proiect, implicându-se puternic pentru a-l întreține (este directorul ”neoficial” al fabricii, dar mai târziu simte că noua responsabilitate îi răpește prea mult din timpul pentru scris.

Personalitatea lui Kafka, cristalizată în primii ani ai maturității, frapează prin natura ei dihotomică, chiar paradoxală. Pe de o parte, scriitorul este perceput de apropiații săi ca un tip altruist, inteligent, calculat, cu simțul umorului, reținut la vorbă, dar bun comunicator și recitator, având un farmec irezistibil care îl face râvnit de femei. De cealaltă parte, scrisorile, jurnalul și operele dezvăluie fobie angoasantă față de oameni, o teamă constantă că aceștia l-ar putea respinge pentru ceea ce el considera urâțenia sa fizică și spirituală.

Sunt cel mai costeliv om pe care îl cunosc.

îi va spune Kafka Felicei Bauer. Aici, puținătatea trupească invocată de scriitor nu denotă doar complexul fizic, ci însăși mentalitatea lui de a se micșora, de a se retrage dintr-o lume pe care o simte ostilă.

Pe fondul anxietăților sale sociale, al stresului de la slujbă, al surmenajului, al nervozității exagerate și al sensibilității acute față de zgomot, Kafka dezvoltă diverse afecțiuni psihosomatice: devine insomniac, depresiv și ipohondru, suferă frecvent de migrene și tulburări digestive și are, conform unor biografi, tendințe anorexice sau suicidare. Sănătatea deficitară îl determină pe Kafka să își ia frecvent concedii.

Practică numeroase sporturi în natură (excursii, înot, vâslit, călărit, tenis), iar din 1910 devine vegetarian.

În 1911, teatrul idiș îi produce scriitorului o puternică revelație. Aici, Kafka descoperă în piese precum ”Sulamit și Bar Kochba” de Avram Goldfaden sau ”Dumnezeu, om și diavol” de Iacob Gordin o formă vie a iudaismului, cu mult diferită de doctrina rigidă cu care fusese obișnuit. Kafka frecventează spectacolele improvizate de la Café Savoy și devine admiratorul și prietenul actorului Ițhak Löwy, cel care îl inițiază în limba și cultura idiș. Studiază istoria, mitologia evreilor și chiar hasidismul. Fascinația lui Kafka pentru lumea teatrului idiș și pentru evreii din Estul Europei a fost văzută de mulți biografi ca o formă de rebeliune împotriva tatălui, un evreu eminamente occidental, dornic să se asimileze imperiului. Contactele sale cu această lume se intensifică în timpul Războiului Mondial, când mulți evrei din Europa Răsăriteană se refugiază în Praga.

Alte interese ale lui Kafka se leagă de noile descoperiri tehnologice ale vremii (avionul, motocicleta și filmul).

În septembrie 1909, scriitorul publică în ziarul ”Boemia” schița ”Aeroplane în Brescia” în care descrie un spectacol aviatic din Italia la care a asistat alături de Max Brod și fratele acestuia, Otto.

viennaprater

Franz Kafka, at left, and friends in the Viennese Prater, September 1913. Image from ”The Air Show at Brescia, 1909”. sursa

Relația cu Felice Bauer 

Felice Bauer (1887-1960)

Felice Bauer (1887 -1960) – sursa

Franz Kafka o întâlnește pe Felice Bauer la 13 august 1912 în timpul unei vizite la Max Brod. Tânăra stenografă, născută în Silezia în 1887 și crescută în Berlin, este o rudă îndepărtată, prin alianță, a prietenului scriitorului. Franz Kafka se logodește cu ea de două ori (în iunie 1914 și iulie 1917) și îi adresează, între 1912 și 1917, peste 500 de scrisori.Scarce Franz Kafka Signature -- on Envelope Once Containing Letter to His Fiancee, Listing

Franz Kafka addresses an envelope, dated 23 June 1913, to his fiancee, Fraulein Felice Bauer, in Berlin – sursa

Felice Bauer 1915.jpg

Felice Bauer la Garmisch (Bavaria), 1915 – sursa

s604x0_felice-y-kafka

sursa

Iubita mea Felice!

Am să-ţi cer acum o favoare care s-ar putea să-ţi sune un pic nebună, şi pe care am s-o tratez ca atare, ca şi cum eu aş fi cel care ar recepta scrisoarea. Este de asemenea cel mai greu test chiar şi pentru cea mai binevoitoare persoană. Iată care este rugămintea mea:
Scrie-mi doar o dată pe săptămâna, astfel ca scrisorile tale să sosească duminică deoarece nu pot îndura scrisorile tale de dragoste zilnice, sunt incapabil să le rezist. De exemplu îți răspund uneia dintre scrisorile tale, apoi mă aşez pe pat într-un calm aparent, dar bătăile inimii mele îmi cutremură întreg corpul şi pieptul se zbate dureros pentru tine. Eu îţi aparţin ţie, chiar aceasta este cea mai potrivită expresie de a exprima starea mea, dar totuşi acest concept încă nu exprimă totul. Tocmai din acest motiv nu vreau să ştiu ce gândeşti, mă adânceşte în confuzie atât de mult încât nu mai pot înfrunta viaţa, de aceea nu vreau să știu ce simţi pentru mine. Dacă aş şti cum aş putea, înebunit cum sunt, să stau în continuare la biroul meu, sau aici acasă, în loc să sar în următorul tren cu ochii închiși ca să-i deschid doar când voi fi cu tine? Ah, este un trist, un trist motiv pentru a nu face aşa. Pe scurt: sănătatea mea abia îmi ajunge mie singur, nu este suficientă pentru o căsătorie, ca să nu mai zic pentru o familie. Şi totuşi când citesc scrisoarea ta simt că aş putea trece cu vederea şi lucrurile ce nu pot fi trecute cu vederea.

Dacă aş avea răspunsul tău chiar acum! Și cât de teribil probabil că te chinui şi cum te silesc, în tăcerea camerei tale, să citeşti această scrisoare, cea mai urâtă scrisoare care a stat vreodată pe masa ta. Sincer, îmi dau seama câteodată că numele tău minunat îmi merge la inima ca o rugăciune… Ah, dacă ţi-aş fi trimis scrisoarea de vineri în care te imploram să nu-mi mai scrii niciodată, în care îţi făceam o promisiune asemănătoare. Ah Doamne ce m-a împiedicat oare să-ţi trimit acea scrisoare? Toate ar fi fost bine acum. Mai este oare acum posibilă o soluţie paşnică? Ne-ar ajuta dacă ne-am scrie doar o dată pe săptămâna? Nu, dacă suferinţa mea ar putea fi vindecată în acest fel înseamnă că ea nici n-a fost o suferinţă serioasă. Şi deja presimt că n-am să pot rezista cu bine scrisorii de duminică. Aşadar, ca să compensez pierderea oportunităţii de ieri, te rog cu ultimele puteri rămase la sfârşitul acestei scrisori: dacă ne prețuim vieţile cu adevărat, hai să le abandonăm de tot.

Opere complete, vol. 5 – ”Scrisori către Felice și corespondență din perioada logodnei”

Pe măsură ce blocajul literar se instaurează, Kafka percepe tot mai tensionat relația sa cu Felice Bauer. Perspectiva mariajului, față de care nutrește un amestec straniu de dorință și repulsie, este resimțită ca o amenințare a carierei sale de scriitor. Kafka vorbește tot mai des despre nevoia de singurătate și intimitate. Viziunea sa despre ”turnul de fildeș” este următoarea:

15 ianuarie 1913

Deseori m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viața ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris și cu o lampă în cămara cea mai lăuntrică a unei pivnițe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ. Mi s-ar aduce mâncare, mi-ar fi lăsată jos totdeauna departe de cămara mea, departe, dincolo de ușa cea mai exterioară a pivniței. Drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniței, ar fi singura mea plimbare. Apoi m-aș întoarce la masa mea, aș mânca încet, îngândurat, și aș începe de îndată să scriu. Și ce aș mai scrie atunci! Din ce profunzimi mi-aș smulge atunci scrisul! Fără efort! Căci o asemenea – cea mai crâncenă – concentrare nu cunoaște efortul. Numai că n-aș putea să continui mult așa, iar la prima alunecare greșită în scrisul meu, la prima nereușită, poate inevitabilă într-o asemenea stare, aș izbucni într-o nebunie într-adevăr grandioasă.

Ce spui tu iubito? Nu te trage îndărăt de lângă acest locuitor al pivnițelor?

Scrisori către Felice și corespondență din perioada logodnei” [pagina 179]

La 16 iunie 1913, Franz Kafka formulează cererea în căsătorie către Felice. Scrisoarea este stranie prin faptul că o confruntă direct pe tânăra stenografă cu problemele posibilului mariaj:

16 iunie 1913

Acum gândește-te, Felice, ce schimbare s-ar produce în noi prin căsătorie, ce ar pierde fiecare și ce ar câștiga. Eu mi-aș pierde singurătatea de cele mai multe ori înfiorătoare, și te-aș câștiga pe tine, ființa pe care o iubesc mai presus de orice alta. În schimb, tu ți-ai pierde viața de până acum, de care erai aproape complet mulțumită. Ai pierde Berlinul, biroul unde mergi cu plăcere, prietenele, micile bucurii, perspectiva de a te mărita cu un bărbat sănătos, vesel, bun, de a avea copii frumoși, sănătoși, pe care, dacă te gândești mai bine, chiar ți-i dorești. Iar în locul acestor pierderi, pe care nu trebuie să le minimalizezi, ai dobândi un om bolnav, slab, nesociabil, taciturn, trist, rigid, aproape lipsit de speranțe, a cărui poate unică virtute constă în faptul că te iubește. […]
Iar acum vorbește tu, Felice. Gândește-te la tot ceea ce ți-am spus în toate scrisorile mele, de la început și până acum. Cred că datele pe care ți le-am dat despre mine nu au diferit niciodată prea mult. N-am exagerat aproape niciodată, uneori am spus prea puțin. În ce privește calculele exterioare, nu trebuie să spui nimic, situația e destul de limpede, și ea îți interzice cu toată tăria un ”da”. Îți mai rămân doar socotelile dinlăuntru. Cum stau lucrurile în privința asta? Vrei să-mi răspunzi pe larg? Sau, nu pe larg, dacă nu ai timp, dar limpede, așa cum i se potrivește ființei tale, limpede în fond, dar acum puțin tulburată de mine?

Franz

”Scrisori către Felice și corespondență din perioada logodnei” [pagina 307]

9 iulie 1913

Iubita mea Felice, dacă nu-mi poți scrie, nu-mi scrie, dar lasă-mă pe mine să scriu și să repet zi de zi ceea ce știi la fel de bine ca și mine, că te iubesc, atât cât mai am eu puterea de a iubi și că vreau și trebuie să te slujesc câtă vreme sunt în viață.

Franz

Scrisori către Felice și corespondență din perioada logodnei” [pagina 325]

Părinții lui Kafka insistă să angajeze un detectiv particular pentru a ancheta dacă tânăra fată se ridică la nivelul pretențiilor lor. La 8 noiembrie, în Berlin, Felice Bauer îi dă niște semne lui Kafka că ar dori să încheie relația. Corespondența se întrerupe brusc pentru o perioadă de șase săptămâni. Disperat, Kafka apelează la prietena Felicei, Grete Bloch, să intervină în numele lui. Între Grete și Kafka se stabilește treptat o puternică legătură emoțională, iar cei doi încep să corespondeze. În cele din urmă, reconcilierea cu Felice Bauer de la începutul anului 1914 se concretizează într-o logodnă.

La 1 iunie, în Berlin, are loc petrecerea oficială în cinstea acestui eveniment. Peste câteva zile, la 12 iulie, se produce dezastrul: Franz Kafka, Felice și sora acesteia Erna Bauer, Grete Bloch și prietenul Ernst Weiß se reunesc în hotelul berlinez Askanischer Hof, unde scriitorului i se înscenează ceea ce el va numi o întâlnire cu ”tribunalul din hotel” (”Der Gerichtshof im Hotel”). Kafka este acuzat de logodnica geloasă că a nutrit sentimente de dragoste pentru prietena ei. Ca dovadă, Grete Bloch, solidarizată acum cu victima infidelității, prezintă scrisorile primite de la Kafka. Pasajele unde numele Felicei este menționat și unde scriitorul își exprimă scepticismul cu privire la oficializarea nunții sunt subliniate cu roșu. Kafka nu se poate apăra. Prima logodnă este compromisă.

Puțin după aceea, ”vinovatul” începe să scrie ”Procesul”.

[”Procesul” – Unele capitole sunt lăsate neterminate, iar cartea rămâne nepublicată până în 1925, după moartea autorului.

Elias Canetti consideră că sursa de inspirație a romanului este tumultuoasă împreună cu solicitanta relație a scriitorului cu Felice Bauer pe care o intitulează ”Celălalt proces al lui Kafka: Scrisorile către Felice”. Conform lui, logodna, percepută de Kafka ca o privare de libertate, este echivalentă arestului lui Josef K. din primul capitol.

Asta cred și eu.]

Cu toate acestea, Felice și Kafka continuă să mențină legătura. Scrisorile lui devin mai distante și mai puțin frecvente, dar în iulie 1917, cei doi se logodesc pentru a doua oară.

Kafka a părăsit rareori Praga, a călătorit în Italia, Germania, Franța și Elveția iar în iulie 1917 împreună cu Felice ajunge și la Arad, unde se căsătorise o soră a acesteia.

Kafka răcește însă din nou relațiile cu Felice, din cauza simptomelor incipiente de tuberculoză.

Ultima scrisoare a lui Kafka către Felice datează din 16 octombrie 1917.

Doi ani mai târziu, Felice se mărită cu un bancher din Berlin, apoi emigrează în America.

Bogata colecție de scrisori de la Kafka, păstrată de Felice Bauer aproape în întregime, a fost vândută în 1955 editurii lui ”Salman Schocken”, un asociat al lui Max Brod.

În schimb, scrisorile ei către artist nu au supraviețuit. Tot ce se știe despre ea ca persoană constă în informații indirecte, desprinse din epistolele lui Kafka.

În noaptea de 12 de august, în 1917, la ora cinci, Kafka începe să tușească cu sânge, din cauza unei hemoragii a plămânilor. Groaznica experiență i-o va expune Felicei Bauer abia patru săptămâni mai târziu:

[…] am avut o hemoragie pulmonară. A fost destul de puternică: a țâșnit 10 minute sau mai mult din gâtlejul meu încât am crezut că nu se va mai opri niciodată.

Scriitorul îl vizitează pe doctor Mühlstein și face o radiografie. Primește diagnosticul de catar al apexului pulmonar, în realitate un eufemism pentru tuberculoză. I se recomandă să se odihnească într-un sanatoriu, dar Kafka alege să se retragă la Zürau, un sat din vestul Boemiei, unde Ottla administrează o mică moșie a cumnatului ei. Kafka trăiește acolo între septembrie 1917 și aprilie 1918, scriind în special aforisme ce vor fi adunate mai târziu de Max Brod sub titlul ”Die Zürauer Aphorismen” (”Aforismele de la Zürau”). KierkegaardLecturile sale din această perioadă sunt dominate de Søren Aabye Kierkegaard (1813-1855) a fost un filozof, scriitor și teolog danez din secolul al XIX-lea.

În domeniul literaturii, Kafka s-a considerat ”rudă de sânge” cu patru scriitori, DostoievskiFlaubertKleist și Grillparzer.

Dintre aceștia, primii doi sunt niște precursori de prim rang ai romanului modern, în timp ce al treilea este considerat creatorul nuvelei germane moderne. De la Dostoievski, influențele principale sunt criza existențială și interesul pentru gotic și catastrofal. Flaubert s-a manifestat în special prin tehnica narativă ,(”Frică și cutremur” de Søren Kierkegaard, și Tolstoi ”Jurnal”).

Când eram copil, visam să citesc Educația sentimentală [carte scrisă de Gustave Flaubert] în întregime, cu voce tare, bineînțeles în franceză, într-o sală imensă, plină de oameni, iar pereții să răsune de ecoul cuvintelor mele.

își amintește Kafka într-una din scrisorile către Felice.

După șase luni de concediu medical, Kafka se întoarce la serviciu în mai 1918. Sănătatea lui este din nou dezechilibrată de gripa spaniolă, din cauza căreia trebuie să se refugieze la pensionul Stüdl din Schelesen (Boemia), unde o cunoaște pe Julie Wohryzek.

Pension Stüdl in Schelesen.jpg

Pension Stüdl in Schelesen – sursa2007_CKS_07411_0098_000()

Cartea poștală semnată (Franz) către Max Brod, [postat pe Liboch, 17 decembrie 1918], cu adresa de întoarcere Dr Kafka, Pensiune Stüdl, Schelesen (subliniat în creion roz).

Julie Wohryzek Fiica unui evreu pantofar și paracliser de sinagogă. Într-o scrisoare către Max Brod, Kafka o descrie astfel:

O apariție obișnuită și uluitoare. Nici evreică și nici-evreică, nici nemțoaică, și nici-nemțoaică, îndrăgostită de cinema, de operetă și de comedii, de pudră și de voaluri, posesoare a unei grămezi inepuizabile și irepresibile de cuvinte argotice dintre cele mai obraznice, toate-n tot foarte neștiutoare, mai degrabă veselă decât tristă – cam așa este.

Julie Wohryzek, 1920. Julie Wohryzeks a fost a doua logodnica a lui KafkJulie și Kafka se logodesc în scurt timp, în ciuda obiecțiilor vehemente ale tatălui scriitorului (Kafka avea 36 de ani, iar Julie 28) care pretindea a fi la curent cu anumite zvonuri compromițătoare despre frivolitatea sexuală a tinerei. sursa

Julie Wohryzek – sursa – S-a născut la 28 februarie 1891 la Praga, † 26 august 1944 la Auschwitz.

Julie Wohryzek

În 1921, Julie Wohryzek se căsătorește cu directorul unei băncii, Josef Werner, cu care petrece mai mulți ani în București, apoi se mută la Praga. În martie 1939, întreaga Cehoslovacie a fost ocupată de germani. Julie Wohryzek a fost deportată la Auschwitz de forțele de ocupație germane și ucisă acolo la 26 august 1944.

Tatăl lui Franz nu e încântat de alegere și-l ironizează pe fiu pentru ușurința cu care se lasă ispitit. Logodna se rupe (1919) dintr-un motiv oarecare (lipsa locuinței).

Scrisorile lui Kafka către această femeie nu s-au păstrat, dar există indicii că artistul s-a simțit foarte vinovat de eșecul celei de-a treia și ultime logodne.

Acesta este momentul când Franz îi scrie tatălui ”Scrisoarea”.

Grete Bloch – (n. 21 martie, 1892 la Berlin, a murit în 1944 la Auschwitz). sursa

Grete Block sursa – s-a cunoscut cu Kafka prin prietena lor Felice, la Praga în octombrie 1913. Kafka s-a îndrăgostit de ea la prima vedere.  Scriitorul Elias Canetti, a afirmat că cei doi ar fi avut un fiu.  sursaGrete Bloch

sursacsm_fluxus_20_1_D20110801-114_Slider_1_2b4cb7e4e5

sursa

În 1914, Bloch a născut un băiat, pe care la dat unei familii adoptive. Copilul a murit la Munchen în 1921, tatăl său a rămas necunoscut. Ipoteza că acel copil ar fi fost a lui Kafka fost respinsă (vezi), dar singura certitudine este că relația cu Grete Bloch a contribuit la eșecul primului angajament al lui Kafka pentru Felice Bauer. sursa

În toamna anului 1919, într-o cafenea din Praga, Kafka o cunoaște pe scriitoarea cehă Milena Jesenská, fiica unui renumit chirurg naționalist, precum și soția intelectualului și critic literar evreu Ernst Polak, pe care l-a cunoscut în cercurile literare din Praga, și s-a mutat cu el la Viena.

Milena Jesenska

Milena Jesenská – sursa

Deoarece câștigurile lui Pollak erau inițial insuficiente pentru a întreține perechea în economia sfâșiată de război a orașului, Jesenská a trebuit să suplimenteze veniturile familiei, lucrând ca traducătoare.

În 1919 ea a descoperit o povestire scurtă (”Fochistul”) și, fascinată de originalitatea și profunzimea scriitorului, i-a scris pentru a-i cere permisiunea de a o traduce din germană în cehă. Scrisoarea a dat naștere unei corespondențe intense și din ce în ce mai pasionate. Jesenská și Kafka s-au întâlnit de două ori: ei au petrecut patru zile împreună la Viena și apoi încă o zi la Gmünd.

În cele din urmă Kafka a rupt relația, în parte pentru că Jesenská nu putea lua hotărârea de a-și părăsi soțul și de a cere desfacerea căsătoriei, iar comunicarea lor aproape zilnică a încetat brusc în noiembrie 1920. Scriitorul mărturisea că schimbul de scrisori îl ținea într-o stare permanentă de tensiune și-i provoca insomnii chinuitoare.

Bolnav deja, Kafka scrie:

Nu cred că există oameni a căror situație lăuntrică să semene cu a mea; la drept vorbind, pot să-mi imaginez asemenea oameni, însă, că și lor le zboară fără încetare în jurul capului corbul acela tainic, așa cum îmi zboară mie, asta chiar nu mi-o pot închipui.

Cei doi au însemnat mult unul pentru celălalt, totuși, că au făcut un schimb de scrisori în 1922 și 1923 (iar Kafka i-a predat Milenei Jesenská jurnalul său, la sfârșitul vieții).

Scrisorile lui Kafka au fost păstrate și publicate ulterior într-o culegere voluminoasă, în timp ce doar câteva scrisori ale Milenei (scrise în momentele de disperare cauzate de despărțire) s-au mai păstrat și au fost publicate de Max Brod în anexa ”Biografiei” lui Kafka.

În 1925 Jesenská a divorțează de Pollak și se întorce la Praga, unde se căsătorește cu arhitectul avangardist ceh Jaromír Krejcar.Milena_Jesenská

Milena Jesenská – Praga 10.8.1896 – sursa

După ocuparea Cehoslovaciei de către Armata Germană, Jesenská s-au alăturat mișcării clandestine de rezistență și a ajutat mulți evrei și refugiați politici să emigreze. Ea a decis să rămână în țară, cu toate acestea, în ciuda consecințelor. În noiembrie 1939 a fost arestată de către Gestapo și închisă mai întâi în închisoarea Pankrác din Praga și mai târziu la Dresda. În octombrie 1940 a fost deportată în lagărul de concentrare de la Ravensbrück din Germania.

Va muri în lagăr, în urma unui blocaj renal, pe 17 mai 1944.

Milena îi va mărturisi mai târziu lui Max Brod:

[…] cărțile lui sunt uimitoare; el însuși însă este și mai uimitor.

Kafka, de asemenea, o descrie pe Milena prietenului său astfel:

Ea este o flacără vie, cum nu am mai văzut niciodată.

Este ca și cum te-ai juca cu fantomele, și asta nu numai cu fantomele adresanților, ci chiar cu propria fantomă, care ți se naște chiar de sub mână în clipa când scrii scrisoarea.
Poate nici aceasta nu e de fapt iubire, când spun că îmi ești cea mai dragă; iubirea este că îmi ești cuțitul cu care scormonesc în mine

– Franz Kafka, ”Scrisori către Milena

Singurele întâlniri ale amanților, cele din iunie (Viena) și august (Gmünd) 1920, îi confirmă lui Kafka temerile legate de stângăcia sa în iubirile fizice. Fiind la rându-i scriitoare, Milena Jesenská înțelege perfect hipersensibilitatea, necesitățile extraordinare, reticențele și bizareriile lui Kafka.
Pentru el, observă Milena, banii și slujba sunt niște lucruri la fel de enigmatice și uimitoare ”precum o locomotivă pentru un copil mic”:

Lucruri cât se poate de simple el nu le poate înțelege […] Este lipsit de cel mai elementar adăpost, de cel mai mic refugiu. De aceea este expus lucrurilor care pe noi nu ne ating. Este ca un om gol într-o lume a îmbrăcaților.

– Milena Jesenská, ”Scrisoare lui Max Brod”, 1 august 1920

După pauza cu Milena, Franz s-a mutat la Berlin în 1923. Spera să se concentreze mai bine asupra scrisului, fără să interfereze cu familia. Acolo s-a reîntâlnit cu Dora Diamant.

Dora Diamant
Dora Diamant – sursa

Deși natura relației lor era neclară și trăiau în sărăcie, Franz s-a dovedit mai fericit decât oricând.

În ultimul an al vieții o are alături pe Dora Diamant (sau Dymant, în idiș), o educatoare  de 25 de ani, crescută într-o familie de evrei polonezi în spiritul iudaismului ortodox, pe care o cunoscuse pe coasta Mării Baltice și cu care-și petrece timpul rămas, mutându-se împreună la Berlin.

Dora Diamant

Dora Diamant – sursa | Dora Diamond (1898-1952); ultima prietenă a lui Franz Kafka –  (ca. 1920/22) – sursa

AKG333026

 Berlin-Steglitz, Villa Grunewaldstraße 13 – apartamentul Dorei Diamant unde a locuit cu Franz Kafka din toamna anului 1923 până în martie 1924 (fotografia este realizată în 2002, august – sursa

Dora Diamant - casa unde a locuit cu Kafka

apartamentul Dorei Diamant – sursa

Influențat de ideile sioniste ale Dorei, Kafka visează să emigreze cu această femeie în Palestina și începe să studieze Talmudul (carte religioasă iudaică). Pentru a se debarasa de influența părinților lui Kafka, cei doi se mută provizoriu în Berlin, dar plănuiesc să se căsătorească și să deschidă un restaurant în Tel Aviv.

În timpul șederii în capitala Germaniei însă, tuberculoza lui Kafka se agravează și îi atacă laringele.

În 1920, problemele de sănătate continuă. O febră persistentă îl determină pe Kafka să petreacă câteva luni de odihnă (aprilie-iunie) în orașul Merano (Italia), însă efectele acestui concediu asupra sănătății nu sunt notabile.

Panorama, Merano (Trentino-Alto Adige), Italy, 1920.jpg

Panorama, Merano (Trentino-Alto Adige), Italy, 1920 – sursa

Kafka se vede constrâns să cedeze recomandărilor medicilor de a se interna într-o instituție medicală specializată.

Între decembrie 1920 și august 1921, Kafka se tratează la ”Villa Tatra”, un sanatoriu din localitatea slovacă Matliary din Munții Tatra.

Sanatoriums Tatranské-Matliary

Franz Kafka (seated right) with guests and staff of the Sanatoriums Tatranské-Matliary (High Tatra) during his stay from December 1920 until August 1921. Seated left – doctor Robert Klopstock, standing – dental techician Glauber, with headscarf – Susanne Galgon sursa

Aici îl cunoaște pe viitorul său prieten, Robert Klopstock, un student la medicină, suferind de asemenea de tuberculoză.Klopstock1

Robert Klopstock, 1924 – sursa

În tot acest timp, convulsiile sociale cauzate de destrămarea Imperiului Austro-Ungar și proclamarea independenței Cehoslovaciei nu rămân complet ignorate. În noiembrie 1920, Kafka asistă în Praga la o explozie de ură antisemită. Șovinii cehi scandează ”Prašivá plemeno” (rasă râioasă), din dorința de a-i intimida pe concetățenii evrei.

 

Franz Kafka with guests and staff of the sanatorium Tatranské-Matliary (High Tatras)

Franz Kafka with guests and staff of the sanatorium Tatranské-Matliary (High Tatras) – (1921) – sursa

Franz Kafka in Kierling

Viena – Sanatoriul Hoffmann din Kierling lângă Klosterneuburg – sursa

Între ianuarie și septembrie 1922, după un an de neproductivitate literară, Kafka scrie ”Castelul”, ultimul său roman, care va rămâne, ca și cele anterioare lui, neterminat.

castle-in-snow-007

sursa

Primele pagini au fost concepute în stațiunea montană Spindlermühle, o așezare ce pare să fi inspirat mult cadrul spațial în care se desfășoară acțiunea ”Castelului”. Un detaliu interesant îl constituie faptul că scriitorul și-a început narațiunea la persoana I, dar la al treilea capitol s-a răzgândit și a înlocuit de fiecare dată pronumele ”eu” (ich) cu numele (sau mai degrabă pseudonimul) personajului K.

Scriitorul se întoarce în Praga la 17 martie 1924, însoțit de Max Brod, și locuiește o perioadă în apartamentul părinților. Robert Klopstock și Dora Diamant îl internează la sanatoriul din suburbia Kierling a orașului Klosterneuburg, din Austria, și îl îngrijesc zilnic. Kafka glumește numindu-i ”mica mea familie”.

Situația medicală este însă critică. Din cauza durerilor, scriitorul nu se poate hrăni decât cu dificultate, slăbește enorm și deseori își pierde vocea, scoțând în schimb din gâtlej niște sunete hârâite. Două povestiri la care Kafka a lucrat pe patul de spital fac aluzie într-un mod straniu la starea agravată a scriitorului: ”Un artist al foamei” descrie în nuanțe foarte vii scăderea în greutate a protagonistului pe măsură ce acesta își perfecționează arta neobișnuită, aceea a flămânzirii:

[…] eu trebuie să flămânzesc, nu pot altfel […], pentru că nu am găsit mâncarea care îmi place. Dacă aș fi găsit-o, crede-mă că n-aș fi făcut atâta vâlvă, ci aș fi mâncat pe săturate ca tine și ca toți ceilalți.

– Franz Kafka, ”Un artist al foamei

iar în ”Josephine cântăreața”, eroina se remarcă prin sunetele deosebite pe care le scoate, comparate cu niște fluierături.  Ultima povestire a scriitorului este considerată ”Vizuina” (Der Bau), o lucrare neterminată despre un animal nespecificat care își construiește ample galerii subterane pentru a se apăra de un prădător ce îi domină imaginația.

În luna mai, agonia lui Kafka devine infernală. Scriitorului i se administrează morfină, dar durerea nu poate fi eliminată. Kafka îl imploră pe Klopstock:

Omoară-mă sau ești un criminal!

O ultimă scrisoare adresată de Kafka prietenului său Brod conține următorul îndemn:

Dragă Max
Ultima mea dorință: Tot ce găsești în urma mea, […] sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești.

– Franz Kafka, Ultima scrisoare către Max Brod

Max Brod nu va supune, din fericire, opera inedită a lui Kafka (care conține restul ”Americii”, ”Procesul”, ”Castelul”, numeroase povestiri, scrisori și pagini de jurnal) unui asemenea gest absurd.

La 2 iunie 1924, tot la Kierling, le scrie părinților să nu vină să-l viziteze, iar o zi mai târziu, pe 3 iunie, la vârsta de 40 de ani, către amiază, moare avându-i în preajmă pe Dora Diamant și Robert Klopstock. Pe acesta din urmă îl confundă cu sora lui, Elli, și-i spune să stea mai departe de el (din prudență, ca să nu se molipsească). Când prietenul se dă ceva mai încolo, muribundul rostește:

Ja, so, so ist esgut.

[Da, așa, așa e bine.]

– ”Kafka Chronik” – Datem zum Leben und Werk zusammengestellt von Chris Bezzel, Carl Hanser Verlag, München-Wien, 1975, p,196

și acestea sunt ultimele lui cuvinte.

kafka-1923-portraet-DW-Kultur-Frankfurt-Main-jpg (1)

Ultima fotografie a scriitorului înainte de moartea sa în 1924 – sursa

Kafka moare așadar înaintea părinților lui și cu exact o lună înainte de a împlini 41 de ani, de tuberculoză, boala eroului din ”Muntele vrăjit”, roman publicat în același an și pe al cărui autor îl știa încă de la primele povestiri…

1280px-Kafka_Sterbehaus_01

Sanatoriul Hoffmann, Hauptstraße 187, Kierling, Austria. Locul unde a murit Franz Kafka – sursa

Cauza oficială a decesului este insuficiența cardiacă, dar motivul invocat de Max Brod va fi înfometarea, cauzată de neputința de a mai înghiți. Trupul lui Franz Kafka este adus în orașul natal și înmormântat în Cimitirul Evreiesc Nou din cartierul Praga-Žižkov la 11 iunie 1924.

Mormântul lui Franz Kafka și a părinților săi în noul cimitir evreiesc din Praga

Mormântul lui Franz Kafka și a părinților săi în ”Noul cimitir evreiesc” din Praga – sursa

Abia după moartea lui Franz, părinții încep să vadă că, de fapt, primul născut nu le-a înșelat deloc așteptările. Până atunci tatăl nu fusese încântat de scrierile fiului său, pe care le lăsa multă vreme să zacă pe noptieră, și nici nu e de mirare: într-unele dintre ele, cum este ”Verdictul”, se va fi recunoscut…

Primele ediții ale ”Procesului”, ”Castelul” și ”America” sunt publicate succesiv în 1925, 1926, 1927, iar faima scriitorului devine tot mai mare.

După moartea scriitorului, Dora Diamant a continuat să se autointituleze, în semn de omagiu, ”doamna Kafka”. Când Max Brod a cerut scrisorile și manuscrisele scriitorului care au rămas în posesia ei, a refuzat să le cedeze, susținând că le-a ars conform dorinței acestuia (evident, o minciună). În 1933, Dora Diamant, devenită între timp soția unui activist comunist și membră a partidului la rându-i, pierde documentele, în urma unei percheziții efectuate de Gestapo.

Din păcate, nu se mai știe nimic astăzi despre documentele încredințate de Kafka Dorei, cel mai probabil, ele au fost distruse.

Franz Kafka 1917

 Franz Kafka – sursa

Pentru istoricii literaturii, numele Dorei Diamant (sau Dymant) este ca o lumină aruncată asupra misterului care învăluie o prețioasă serie de scrieri (note, povestiri, scrisori) ale lui Franz Kafka. O lumină însă care a funcționat și destructiv, Dora Diamant rămânând în amintire drept cea care, la dorința expresă a scriitorului, a rupt, într-o seară din iarna lui 1924, și a ars filă cu filă lucrările lui Kafka.

Europa era sfâșiată de conflicte naționale și internaționale încă de prin 1917, înainte ca Hitler să ajungă la putere, iar boala, teroarea, șomajul, invaziile armate și distrugerile erau la ordinea zilei, de la ororile fronturilor din primul război mondial la mercenarii care se duelau în plin Berlin sau la hrubele din lagărele de tortură ale poliției secrete rusești. Deși acest context istoric traumatizant tinde a fi adesea uitat, pălind în fața ororilor care au urmat după începutul regimului hitlerist, el poate da seamă pentru filonul de neliniște, violență și absurd care traversează scrierile lui Kafka. Atunci când a întâlnit-o pe tânăra Dora Diamant la Graal-Müritz, pe Marea Baltică, Kafka avea 40 de ani și era serios afectat de tuberculoza care i-a marcat și sfârșit existența.

Se spune că între ei a fost dragoste la prima vedere, iar cele trei săptămâni pe care le-au petrecut aproape exclusiv împreună au avut ca rezultat mutarea la Berlin, o mutare care, după cum au admis toți observatorii, a avut un efect excelent asupra lui Kafka, atât în ceea ce privește productivitatea literară, cât și liniștea sufletească. Dora era mereu alături de el, admirându-l și susținându-l cu devotament și discreție. De aceea, atunci când Kafka i-a cerut cu încăpățânare să îi distrugă caietele și scrisorile, ea a făcut-o ca pe un gest de afecțiune care lui îi aducea o vizibilă ușurare, dar și ca pe un gest simbolic, după cum observă Kathi Diamant în biografia Dorei, care ar fi epurat scrierile nereușite de până atunci ca să lase loc unora noi, mai puternice și mai semnificative.

Dora Diamant a fost învinovățită după moartea lui Kafka de a fi fost de acord să distrugă opera scriitorului, dar și de a fi păstrat pentru ea câteva documente – un număr niciodată cunoscut de caiete și cele 36 de scrisori ale lui pentru ea, scrisori pe care a refuzat să le înmâneze altcuiva, deși Max Brod, prietenul lui Kafka, i le cerea cu obstinație pentru a le alătura altor scrieri kafkiene pe care, în ciuda promisiunii făcute scriitorului, nu le distrusese nici el. Toate documentele pe care le avea Dora Diamant au fost însă pierdute pentru totdeauna în 1933, într-un raid al Gestapo-ului care i-a devastat locuința.

Deși Kafka a fost perceput, prin prisma alegerii metaforelor folosite în ceea ce scria, drept un degenerat care simțea repulsie și teamă față de propria sexualitate și, în această logică, s-a sugerat că și relația sa cu Dora a fost doar o conlocuire castă, scrisorile sale zbuciumate și comportamentul protector pe care l-a avut față de ea, jocurile lor de teatru de umbre atunci când nu-și mai permiteau să plătească electricitatea, mesele luate împreună la un mic restaurant vegetarian, toate acestea vorbesc, în opinia altor cărturari, despre un atașament mai profund care includea și carnalul.

În mod cert o relația dintre o tânără voluntară și una dintre cele mai complexe minți ale secolului XX care dorea să nu lase nimic în urma sa, este și va fi o relație care incită curiozitatea pe mai multe planuri.

sursafp-kafka-teaser22-BM-Bayern-Prag-jpg.jpg

Franz Kafka – (n. 3 iulie 1883 la Praga – d. 3 iunie 1924 la Kierling, lângă Viena – sursa

La moartea sa din 1968, Max Brod îi cedează secretarei (și, se crede, amantei) sale Esther Hoffe documentele lui Kafka, din care mii de pagini erau încă nepublicate.

Esther vinde câteva manuscrise; spre exemplu, ”Procesul” pentru 2 milioane de dolari, în 1988, Muzeului Literaturii Moderne din Marbach am Neckar; dar în rest moștenirea este transferată aproape intactă fiicelor sale Eva Hoffe și Ruth Wiesler.

Documentele lui Kafka devin însă între timp obiectul unui litigiu. Biblioteca Națională a Israelului pretinde că manuscrisele i se cuvin, conform dorinței lui Brod: Esther Hoffe nu ar fi fost decât un executor testamentar a cărui responsabilitate era să înmâneze scrierile unei arhive publice israeliene.

În 2012, Tribunalul din Tel Aviv a dat câștig de cauză Bibliotecii Naționale, după un proces de cinci ani disputat cu fiicele Ruth și Evasursa

Franz Kafka, gravura de Jan Hladík 1978.jpg

Franz Kafka, gravura de Jan Hladík (1978) – sursa

Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul și mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moștenire.

– Imre Kertész, laureat al Premiului Nobel pentru literatură

AKG566262.jpg

„Kafka” – desen realizat de ilustratorul Rainer Ehrt

Kafka_statue_Prague.jpg

Statuia de bronz din Praga, realizată de sculptorul Jaroslav Róna în memoria lui Kafka (2003) – sursa – Imaginea suprarealistă a fost preluată din povestirea ”Descrierea unei lupte” (1904)

♦♦♦

Pe noptieră, mă așteaptă volumul ”Corespondență (1912–1917) • Scrisori către Felice”. Nu am putut să citesc foarte multe pagini. Eu cred că această femeie a fost doar o veritabilă oportunistă. Scrisorile ei nu s-au păstrat. Imaginea lui Felice în ochii posterității se datorează numai lui Kafka și a intermediarilor.

Această fotografie din 1930 îi arată pe mama și pe tatăl lui Franz încărunțiți, dar parcă mai zâmbitori și mai uniți decât oricând. Doar după șase ani de la dispariția singurului băiat care le trăise.

Wohn-DesignTrend-Google-Doodle-zu-Franz-Kafka-04

Și nu trecuseră mulți ani din acea zi a anului 1919, când mama refuzase să-i dea tatălui scrisoarea lui Franz. În confruntarea cu lumea, cu tatăl și cu el însuși, Franz Kafka nu era aliat cu mama, cum spun mulți biografi, deși ea îl răsfăța uneori. Era singur.

Cu lacrimi în ochi m-am întors pe ultima pagină din ”Scrisoare pentru tata”:

[…] se poate ajunge totuși, după părerea mea, la ceva care se apropie atât de mult de adevăr, încât poate să ne liniștească pe amândoi puțin și să ne facă mai ușoare viața și moartea.

Franz

Din păcate, Franz Kafka a murit și nu va mai scrie nimic.

Cel care, viu fiind, n-o scoate la capăt cu viața trebuie să-și folosească o mână ca să țină la distanță deznădejdea care-l cuprinde când se gândește la propria soartă, și asta cu prea puțin succes; cu cealaltă mână însă, poate să-și însemneze undeva ce vede el printre ruine pentru că el vede mult mai mult și mai altfel [altceva] decât ceilalți; în fond el e un om mort în viață și tot el e singurul supraviețuitor real. Asta presupunând că nu-i trebuie amândouă mâinile sau și mai multe mâini dacă are, ca să lupte împotriva deznădejdii.

Franz Kafka

6 filme de vizionat (de preferat însoțite de povestirile lui Franz Kafka):

The Trial (1962) – IMDb
Kafka (1991) – IMDb
Franz Kafka’s It’s a Wonderful Life (1993) – IMDb
Franz Kafka’s A Country Doctor (2007) [Kafuka: Inaka isha  – anime short film by Kōji Yamamura] – IMDb
The Metamorphosis of Mr. Samsa (1978) – IMDb
Watermelon Man (1970) – IMDb

Această prezentare necesită JavaScript.

David Černý, kinetic ”Head of Franz Kafka” – Prague

Anunțuri